Când, în clipe de întâmplări neîmblânzite, pălite ori întârziate, ţi se face frig pe muchia lamei echivocului, trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, şi mai cu seamă putinţa de a opta o dată, doar o dată şi definitiv

Motto: Să nu uiţi că despre multe lucruri poţi să spui ca despre basme, că sunt şi nu sunt,  că nimic nu e ţintuit ca să rămână, că unele opriri pot fi doar înşelări, că dăruirea totală şi veşnică e iluzie, că mirajele se întâmplă unde nu e claritate, şi să îţi aminteşti mereu unde te-ai pus pe dinăuntrul tău atunci când îţi pare că te-ai ascuns, că nu eşti, că vrei să nu, să îţi spui, fără resemnări şi deghizamente, că pentru ca a putea să devină a face îţi trebuie altceva, fie real sau magic.

Când îţi pare, sublimă fecundare, că nu îţi mai eşti pe înţelesul tău, aproape cu neputinţă de definit limpede şi clar,  ca după nişte aburite oglinzi, departe de văz, la depărtări trecute sau la depărtări viitoare, încercând să te concentrezi să descifrezi contururi şi direcţii labirintice în care făpturile unor clipe glisează una spre cealaltă la hotarul fiecărui capăt în care nu ştiu, nu spun, pentru că în tine ceva se supune modului ezitării, eterna ta legănare din care pe unele lucruri încerci să le faci, în lanţuri şi febră, să dispară, acelea ale retractilităţii, şi din ele orice ar mai fi resturi se află in abandon sau în stadiu hibrid pentru că trăiesc eşecul fuzionării a două elemente, încurcându-şi identităţile, cea a fiinţei de veghe şi a celei onirice…

…pentru că nu vrei să le trăieşti în absurd posibilele lor existenţe în lumile tale germinative în care simţi câteodată cum unul anume e gândit de altcineva şi nu de tine, altcineva îl spune pe nume în cuvânt cu fiinţă care nu vrea să se desprindă de pe fundalul tăcerii, prea încolăcit pe ea, prea neîmblânzit de ceea ce este şi ceea ce nu este…

…prea atins de urmele absenţei, prea crescut înapoi, prea sfiit înainte, prea ispitit, prea himeric, prea însemnând doar ce vrei tu, destinul fix pe care i l-ai dat în ciuda celor ce s-au întâmplat şi se vor mai întâmpla, destinul epidermei timpului nevenit, înşirat în gând, părând că-şi amână sosirea…

…să nu o uiţi pe acea  din tine atunci departe de care trebuie că ţi-ar fi frig şi trist şi despre care poate că nici nu ştii bine…

…despre acea femeie pe care ai trăi-o mereu ca şi cum ţi s-ar întâmpla de fiecare dată pentru întâia oară…

…cu aşteptări, cu tresăriri, cu spaime, cu întrebări precaute, cu ascultări de dimineţi şi nopţi cu auzul încordat şi ceasuri neîncetate cu chipul unui înger de seară, înger care îşi lasă părul să cadă din cer, cu pietre care gem, cu lacrimi din umbre, cu nicio culoare adunată spre a fi risipită, cu anotimpuri înainte şi după cuvinte, cu focul din tăcerile de gheaţă…

…să nu o uiţi pe acea femeie de care te-ai lega cu timpul pe nedespărţite, înluminândă femeie, cu toate scuturările înfipte cu durere, cu mirarea îndrăgostitului, cu răspunsul dinaintea întrebării măsurând sau ne, distanţe între ea şi cealaltă fiinţă, celălaltul care îi este de la pământ până la cer, cereşte înăuntrul ei, culoare lăuntrică, oricare culoare ce aşteaptă deschisînchis…

…să nu uiţi că memoria este ca o primejdioasă cutie a Pandorei, deoarece pentru amintiri avem memoria, doar că unii, poate mulţi, poate puţini, fac din ea un război al amintirilor, aşa că spune-ţi că trebuie să te duci după cele nechemate pe care să ţi le apropii ca şi cum le-ai recupera, sumedenie de învelişuri ale sufletului , în acele culori şi gusturi însufleţite, prin care simţi că le retrăieşti clipa întâiei atingeri, pentru că dacă ar veni altele şi te-ar cuprinde ai avea nevoie de amputări ca să mai rămâi tu…

…să nu te chinuie gânduri ziua şi noaptea când încerci să te joci între da şi nu, de-a tine, închipuindu-ţi că pot merge împreună daurile cu nuurile ca şi cum ai pune nişte contrarii aparente într-o stare de intimă comunicare, iar atunci să nu uiţi că te prefaci cu voluptate, făgăduindu-ţi că îţi vei învia  toate daurile şi că le vei urma somnanbulic, toate daurile adormirii tale, neliniştitoarele tale dauri, atunci când devii fiinţă făuritoare cu un har subit şi spontan de gânduriprivire fabricându-te în tăcere neliniştită, apucându-te mai mereu dinspre partea cu teama…

…spunându-ţi că dacă vrei ca întâmplările să fie altfel, trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, trebuie să  le atingi în tine dintr-o cu totul altă parte, aşa cum se întâmplă şi cu lumina, când dintr-o altă parte învăluie, altfel părând şi semnificaţiile, şi să o faci cu puterea de a uita, pentru a dobândi acea puritate şi inocenţă a începutului, întoarcere eternă şi doar aparent finită, întoarcerea în casa fiinţei tale a unor gânduri dinspre alte vremuri ca într-un refugiu al tău prim şi ultim, unde te simţi câteodată precum un naufragiat melancolic…

…întoarcere pe care o simţi câteodată ca fiindu-ţi una imposibilă înspre nişte locuri nimic altceva decât praf înspre care îţi arunci năvoadele pline de găuri şi lumini, de absenţe şi de semne, de umbre, umbre de  o varietate de forme, sensuri, nuanţe şi culori, care mai de care mai fantastice, umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…doar că trebuie să îţi aduci mereu aminte să nu ţi le arunci înspre cele ale unui neştiut zămislit din închipuire…

…neuitând că visările pot fi posesiuni iluzorii…

…şi mai cu seamă de ştiutul că unele dintre ele pot fi dureroase, caracterul lor fiind unul efemer şi să nu uiţi că neştiutul naşte frenezii şi terori…

…şi niciodată să nu îndrăzneşti să mistifici sau aprofundezi falacios în formule placate pe biografeme, pentru că nu astfel faci întregul să capete o altă viaţă, prin transformarea inexistentului cu fantezii nestăpânite, cu închipuiri care scot şi includ realităţi, astfel nu devii decât un artist testimonial în ficţiuni, sculptând din goluri, pentru viaţa întâmplărilor fiind nevoie de altceva, de cu totul şi cu totul altceva în afară de ceea ce ai adunat în tine şi care îţi pare câteodată ca o succesiune miraculoasă, ce, deşi există, tot îl mai simţi ca pe un joc pur al închipuirii, doar că din ce în ce mai puţin din unele fiinţe aflate în joc, ca pe străzi părăsite la colţurile cărora stă la pândă uitarea…

…tot îţi mai pare ca nefiind, ca nişte întâmplări care s-au împletit în tine capricios, întâmplări la care parcă fiinţa lucidă din tine nici nu a participat, şi nici cea căutătoare de emoţii, emoţiile, depuneri pe membrana fiinţei noastre, cele ce ne impregnează cu o electricitate specială sensibilitatea, de-aici disponibilitatea de reacţionare, nici cea care explorează aparenţe, ci doar cea care poate fi definită altfel, cea ca o fiinţă proteică, cea pentru care nişte lucruri sunt sacre şi înfăţişarea lor nu doar vrajă vizuală, lucru pe care niciun timp nu le-a înghiţit…

…şi să îţi aminteşti să uiţi că îţi e teamă de unele începuturi, de cele tocite, apucate prea mult în tine dintr-o aceeaşi parte…

…că îţi este teamă de precaritate, de perisabil, că îţi este teamă că poate pe unele lucruri le-ai simţi, neîncepute încă, precum un sfârşit continuu, dar că în ciuda tuturor acestor lucruri, paradoxal, îţi trăieşti o reverie încrezătoare şi îmblânzeşti în tine nişte spaime ale unor umbre de rangul întâi, de rangul al doilea, pentru că altfel nu ai face decât să întăreşti dihotomia dintre ele şi semnele a ceea ce au însemnat cândva…

…semne pe lângă care stai ca o santinelă neistovită ca pe lângă nişte obsesii aşteptând nu ştii ce să apară din acelaşi humus din care se iviseră şi gândurile pe care ar fi trebuit să le laşi demult în urmă şi să nu le duci facerea mai departe fără de clauze ale unor înţelegeri între tine şi cea de dinainte de ele, deschizându-se în tine ca evantaiele, pentru că nici măcar nu ţi-ai spus că s-ar putea ca certitudinile să îţi dispară până la ultima…

…nici măcar nu ţi-ai adus aminte, pentru că o ştiai, că unele întrebări nu au îndurare când repetiţia se reia, şi că în unele dintre ele te vei simţi precum abel şi cain…

…doar că ucigătoarei nu îi vor fi la îndemână toate răspunsurile…

…unul, doar unul îi va lipsi, şi va fi cel care o va tot întoarce înspre ceea ce ştie, doar că mereu îţi va părea că îşi schimbă conţinutul, mereu va părea că deşi s-a sfârşit ceva, altceva, cu totul şi cu totul altceva va fi în continuare, pentru că din tine se va hrăni ca dintr-un adevăr, din visul pe care îl păstrezi în tine deşi uneori pare că în tine e aşa anemie ca să alegi şi să o faci definitiv, pentru asta trebuitoare fiindu-ţi atât de puţine cuvinte…

…şi că între tine, cea care îşi activase conexiunile timpului ei la subiectivitatea sa, cea doar sieşi mărturisită, pătrunzând într-o dimensiune din sine, una umbroasă, de pe un tărâm, unul dintre tărâmurile sale, dintre cele câteva pe care le avea, şi cea fictivă, cea a neîntâmplatei, dacă ar fi existat o asemănare, asta nu ar fi însemnat decât excepţie şi nu regulă…

…aşa că aminteşte-ţi că nu poţi alege decât o dată şi definitiv dintre cele două…

…între cea a lumii tale gândite şi a celei trăite, între cea a vieţii şi cea a irealităţii, pentru că dacă uiţi să o faci la timp, mai târziu de ţi se va întâmpla va fi prea inutil să mai fie şi limpede…

…şi încearcă să o faci fără de prea multe şi complicate înscenări, pentru că ceva din tine, scrâşnind, va riposta, neuitând că nimic nu este gratuit, şi atentă mai cu seamă la dimensiunile temporale, deoarece că ţi s-ar putea întâmpla ca pe unele să le încarci tragic şi să ajungi să surpi când zideşti, şi să o faci ca între primejdii, încercând să construieşti fragil pereţi şi acoperiş de clipe şi nu îţi dai seama că pietre semănau cu proiectile…

…plecând din tine însăţi şi către tine, nu către altcineva, tu câmp de mine, după sfârşit singura senzaţia geologică pe care ai avea-o fiind cea în care nu ai mai şti singură ce eşti, iar de acolo totul va fi ilogic, şi doar nălucile vor strânge resturile naivităţii realităţilor tale, ale aşteptărilor nerăbdătoare, când îţi vei aminti că undeva există, doar că este cu mult mai departe, şi pentru a ajunge acolo înseamnă să nu interpretezi fals ceva…

…un ceva al unui teritoriu presupus…

…răspunsul fiind într-o cu totul altă parte, să ştii cum să pătrunzi înainte de a intra în înţelesuri de suflete machiate, nesporind rătăciri, obliterând sensul acelora înspre care nu mai poţi înainta pentru că nu mai ai locomoţie, să îţi aminteşti cum să îi auzi pe acei cărora le poţi fi deschidere, cunoscând valorile lui afară şi pe cele ale lui înăuntru, ale uşii dinăuntrului, securităţi atât conştiente cât şi inconştiente, dincolo de care se află tentaţia apropierii…

…apropiere pe care o simţi uneori ca pe o exosmoză interzisă, pentru că în tine ceva a abdicat, învins, trebuitor fiind altceva, cu totul şi cu totul altceva, deşi câteodată parcă nici nu ai băga de seamă detaliile destrămărilor cenuşii când se apropie de tine, tu continuând să le netezeşti cutele de parcă ai avea goluri de amintire, deşi ştii că trebuie să alegi doar o dată şi definitiv, pentru că altfel te pândeşte catalepsia, nu moartea unor gânduri…

…şi ştiind asta te încăpăţânezi să mergi continuu prin ele ca să le ţii în viaţă…

…deşi simţi că ai mâinile sufletului legate, înăuntrul tău strigându-ţi disperarea, solilocviu lăuntric cu început şi sfârşit fără noimă, pentru că ştii că ce încerci să târăşti după tine e pe un drum fără de capăt, pentru că îţi trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva pentru împlinirea lor, tu nefăcând altceva decât să le duci până la un capăt şi să o iei de la altul, lăsându-ţi iluzii, prinzându-te de ele…

…privindu-le uneori ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, acea întâlnire dincolo de real şi de posibil, însă temându-te că îţi va fi pedepsită îndrăzneala de a fi vrut altceva, cu totul şi cu totul altceva, în tine, tu, dans poetic, iamb fundamental fiind metronomul lăuntric al inimii tale, deşi nu uiţi vreodată că iambul nu e altceva decât ritmul preferat al dramei…

…şi în gând îţi spui de acel neaşteptat şi totuşi, îţi spui despre multe şiuri, îţi spui despre nişte cevauri ca despre nişte ireversibile defecţiuni când nişte lucruri s-au stricat pe de-a’ntregul şi pentru totdeauna, de mult şi total într-o realitate şi nu într-o ficţiune, deşi câteodată acele lucruri îţi păreau cu cât mai ireale, cu atât mai concrete…

…doar că nu ai uitat să îţi aduci aminte că eşti o creatoare de lumi, cea a alcăturilor verbelor tale, dintre care mai cu seamă două, a visa şi a închipui înseamnă o lume posibilă doar a ta în care se visează şi o lume cu putinţă închipuită sau visată…

…lume în care însă nu eşti doar tu, ci şi celălalt, doar că nu ştie nimic, aşadar nu o crede, nu o afirmă, nu o visează la rându’i, pentru că nu ştie de existenţa ei iar tu nu îndrăzneşti să o caţeri pe umerii lui pentru că ţi-e teamă să nu se încovoaie sau  să nu se prăbuşească sub greutatea ei şi asta te doare, te doare că poate numai tu ai dorinţa şi voinţa ei, şi că voinţa ta are forţă şi că dacă ceva ai putea auzi dinspre celălalt, ţi-ar sparge tăcerea, şi lumea ta gândită ar începe să se nască, nu ar mai fi o nelume cu toate înmărmurite în ea, ar deveni pentru amândoi o lume tangibilă…

…o lume cu acea frumuseţe a frumuseţilor pieritoare care nu ar uita că de stins se va stinge poate înainte de a ajunge obişnuinţă…

…înainte de a îmbătrâni şi a se ofili, efemeră şi circumscrisă temporalităţii, lume în care te-ai arunca de la înălţimi ameţitoare, pentru că este altceva, cu totul şi cu totul altcev, şi doar o dată, o singură dată vei simţi că eşti aşa aproape de ea cu toate făgăduinţele tale şi cu nimic înfiripat pe faldurile false ale ficţiunii, amintindu-ţi să nu uiţi că totul rămâne de văzut, realitatea sau irealitatea lumii tale, materie primordială a acelui vis al tău ce are fiinţă, rezemat de sufletul tău cu ochi nemişcători de noapte, cu ochi încercănaţi de zi, cu ochi albi de aşteptare, cu priviri crescătoare în spirală, doar că pentru asta trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, pentru o altă geneză, deşi totul îţi pare ştiut…

…pentru că e acolo unde vrei să ajungi, iar nu altunde, nu e o ficţiune lângă trunchiul căreia stai, înfrângând mori de vânt, nu e decât candoarea ta întreagă în care pulsezi într-una, în care trupul timpului tău trăieşte, timp în care te simţi ca un profet sigur de adevărul unor cuvinte stând cu tine la ceas de taină, destrămând răzgândiri smulse din tălpi, cuvinte neasemuite pe care dacă le-ai spune, şi de nedezlocuit, ar fi  doar o dată, doar o dată şi…

…definitiv.

Publicitate

Povestind rătăciri, spunânde labirinturi golite în neadormit de cuvinte; joc ratat al himerelor în care visurile nu au amurguri nici surdine

Motto: Când începi un înspre, sfârşeşti cu însuţi, în lumi îndeschizânde  în care te visezi, despre acelea în care te imaginezi, având condiţiile de adevăr suspendate, cunoscând forţa închipuirii cea cu infinite braţe prinzătoare, mergând cu clipele timpului tău,  trăind într-un vis mărturisitor, miraculoasă protecţie legătoare, dar şi al durerii în braţelegânduri care nu pot să cuprindă decât dorul, amintindu-ţi  să nu îţi spui că pentru unele lucruri vei avea cândva timp, un cândva suspendat, pentru că atunci când îţi vei da seama că nu e astfel, va fi  prea târziu.

Aşa se întâmplă adesea; prea târziu şi ireversibil.

 

Timpul unor gânduri la nadir, timp fără găvane unde ai fi putut ciopli fantome, un timp cu coridoare dedalice, purtat chinuitor şi dureros în nespus,  sfâşiind în carnea sufletului când începuseşi să  simţi că te tac nişte lucruri ascultându-ţi glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele, tăcerea refuzându-ţi nişte iluzii pentru a nu te mai antrena în altele, nepierzându-ţi necuvintele, ci înmulţindu-ţi-le, ştiind că tot ce pierzi te va pierde…

…timp purtat  în rupturi lăuntrice ca nişte surpări, de drum al cărui gând de capăt, mişcătoare înfrângere, nu fusese vrut, nu fusese gândit, pentru că astfel poate s-ar fi retras învins ori uitat…

…pentru că uitarea este atât de puternică şi de sigură…

…timp când ceva în tine te închidea ca într-un chit cu speranţe trucate, fără găuri de scurgere, fără de vreo fantă, în pasul în care realitatea ta nu voia să ştie de vis, însă într-o existenţă particulară, într-un unde în care tăcerea nu era un torţionar al elocuţiei, închipuirile cuvintelor tale cele de toate zilele erau spunânduri limpezi, conectând nuanţe şi resorturi, dezrobitoare magic potrivite, într-un pur firesc şi împerecheate în sinceritate, fără disonanţă, fără prisos şi mai cu seamă fără de fard…

…care in intimitatea cu arterele tale veneau să poarte, să te poarte iscând din ele emoţii, rezolvând cu atâta simplitate tot amalgamul de năluci, de precauţii, de ezitări, de gând de renunţare, acea renunţare care este preţul clarificării, atunci când simplificarea nu reuşeşte să o facă, de reverii ale unor sedimentări ale depărtărilor în tine…

…acele ascunsuri cărora rar le făceai să le apară chipul, absconzităţi cumva forţate şi în atât de repetate rânduri caduce pe care acum le lăsai în înfăţişarea lor cea mai liberă, acelea care se zvârcoleau în tine căutând tremurând răspunsuri…

…iar când nu ştii unde să îţi cauţi răspunsurile, când întrebările îţi sunt făr’ de conţinut, ori conţinutul lor îţi pare unul atât de ridicol, densificând ratarea înţelesurilor,  aşezând în ele agonie şi himeră, fereşte-te să îţi imaginezi, să îţi născoceşti desluşiri…

…deoarece chiar şi gratuitatea acestei închipuiri îţi va fi una neîndurătoare, simţind că învârţi în gol mori oarbe…

…şi asta te poate proiecta sau arunca într-una din cele mai absurde lumi posibile, în tropotitoare galopuri ale nugândului, confundând ceea ce este cu ceea ce poate înfăptui, făcând din tine o fiinţă credulă…

…în timp ce peroraţiile vântului pe care îl vei vâna, pe care l-ai simţi cum ar anihila totul, deşi încrederea pe care o ai în cofrajele care nu s-ar lăsa la mâna capriciilor unei furtuni ar dura peste oricare nimicire, de toate felurile, cu taina în care şi-a îngăduit în secret tentaţia, ar spulbera în tine toate înrâuririle pe care le avusese un cineştiecând pe care îl credeai şters  din oricare atom al memoriei tale…

…şi asta până când ţi se întâmplase să dibuieşti în fiinţa ta căutări care năşteau dezechilibre crispante dezarticulând soliditatea acelui teritoriu pe care îl simţeai în tine ca pe un refugiu neîncetat…

…acolo unde te ascundeai când ceva din tine începea să cadă şi tu găseai în asta ironia zonelor de contact, singura pe care ţi-o propuneai ca unitate de măsură care te-ar fi salvat de la a consimţi deformările ravagiilor…

…blocând în tine funcţiunea care i s-ar cuvenit unui spaţiu aparte, de luminat labirinturi, de teamă că ţi s-ar surpa echilibrul…

…şi-atunci forţai absconzităţi într-o teribilă decizie de aparentă respingere a oricărui artificiu, pentru că în ele simţeai cum te zvârcoleşti de fapt, şi transmiţi alarmă, însă erai doar tu de jur-împrejurului tău…

…aşa că în tine era enigma adevăratei rezistenţe când te temeai de sineţi fără să ştii cu adevărat motivul sau era unul anapoda vânturat…

…şi în tine nu te aştepta nimeni cu ghicitori…

…nimic nu anticipa ceva ce ar fi putut avea chipul unui hărăzit, şi găseai că e îndeajuns de întristător să îţi pară că poţi să lămureşti un inexistent oricât ţi-ar fi fost de inventivă natura în simbiozele tale de contrarii împlinind un joc viclean având capriciul împlinirii unui mister care nu se supunea defel logicii, nefiind limpede şi deci tăgăduindu-i profunzimea, sensul cât şi surprizele…

…o întreagă visterie a tainelor dar de la care pierdusei cheia şansei, pilduind stări de semnificare egale cu nimicul…

…şi îţi făceai precizarea aceasta deşi ştiai că nu şi-ar avea nicio urmă de rost, simţind în tine cum începeai să venerezi nuul secondându-ţi fiecare simţ, fiecare zvâcnire de restaurare a unui fragil echilibru între contrarii…

…nuul căruia îi forţai opţiunile până la liziera unde orice părea întrebător şi incert şi unde mai nimic nu scăpa negării şi totul se întâmpla din teamă, şi nici măcar nu mai conta că era absurdă, că era absurd de fiecare dată când îţi spuneai despre orice că nu…

…şi o făceai tuturor tăgadelor tale, apărându-te şi nu simţeai cum pe nevăzutelea şi pe neauzitelea, frigul pătrundea sub calotele cerului din tine şi de ce tresăreai continuu ţi te întrebai, venind dintr-un timp din tine unde cândva  nu se produsese întinarea unor cuvinte pe care le potrivisei cu tot ce ştiai despre părţile incompletitudinii din zona ta de minus care îţi lăsa senzaţia de impalpabil…

…intoxicaţia ta voluntară cu terori ale friabilei şi fragilei tale structuri făcând să îţi ulcereze stratificările pretutindeni în tine acolo unde nu puteai rămâne în tine unui loc din care plecai cu zgomotele, cu tegumentele spaimei, cu tentaculele, cu tendoanele ei fără măcar a şti de ce îi eşti ţintă propriului tău ochitor pe dinăuntru cu muţenia spaimelor tale nedivulgate neştiind vreodată cu anticipaţie când şi unde şi cum se vor sfârşi…

… însă amintindu-ţi mereu cum ţi le-ai început atunci, năpădindu-te un trecut de gânduri, când te-au înspăimântat unele chemări din tine în adâncuri, dar zbătându-se din ce în ce mai neauzite şi mai surpate, ca un fel de expansiune a tăcerii şi poate şi a muţeniei, şi te simţeai, deşi alungai dintre ele, ca şi cum le vei fi mai mult nicăieri şi oriunde, ducându-te din mine în toate, de parcă ai fi devenit o fiinţă ubicuă, dar fără propria ta voie, acum asemenea unor cataclisme pe care le trăiai în secret, dar de parcă era pândită o anume mecanică a trupului sufletului tău…

… iar asta îţi dezarticula toate solidităţile şi simţeai că oricât ai încerca să îţi clădeşti un refugiu, ceva mereu se va clătina, va aluneca, se va prăbuşi, va sfârşi în încleştările de-a curmezişul, în încleştările cu poticnirea, făcând din tine metafora căderii sub greutatea sensului, sugrumând orice intenţie de trepidaţie a posibilelor desluşiri care ar fi dus la nişte intime consecinţe, cu neputinţă a fi crezute, care odată ivite nu putea să se înfăptuiască la întâmplare…

…pentru că simţeai că asta te va împrăştia prea tare şi nu va face decât să îţi piară puterea de pătrundere, iar tu ştiai că orice pieri, te piere…

…aşa că încercai să te fereşti în a-ţi asedia imensitatea…

…pentru că vei fi îngrozit de  ce simţiri puteai muri cu simţuri atrofiate, iar apoi nu va mai fi timp…

…acea clipă pe care mereu ai trăi-o ca şi cum veşnic şi-ar amâna sosirea, nicicând nu va mai veni, niciodată paşii ei în cale nu te vor mai întâlni pe tine, deşi s-ar fi putut, pentru că tu vei fi închisă în împieterirea unor foste gânduri în care nu mai mişcai nimic…

…fiinţa ta din filigranele chinurilor semănând atât de bine cu tine…

…fiind tu deşi poate asta nu îţi convenea, pentru că nu voiai să ţi-o recunoşti, îţi spuneai că te cunoşti atât de bine prin instinctul de orientare în sieţi, şi adesea te rătăcisei fără a te fi rătăcit cu adevărat doar că nu îţi ştiai ungherele din planeta pierdută pe care o uitasei ori pe care o ascunsesei, şi o ascunsesei asiduu în goana ta după ocrotire, pentru că ea era mărturisitoarea unei decepţii în atât de puţine cuvinte spusă, în locul cărora acum nu mai vorbeau decât oasele împietrite ale gândurilor din cuvintelevisuri…

…cele de a căror evanescenţă făptura ta nu ştiuse, crezând în nesfârşit, dacă să se piardă or’să se treacă…

…dar nici să le atingă în altfel de contururi şi de aceea şi le dăduse suspinului, în tresărind, în aşteptând de auzit întoarceri în semne cândva refuzate simbolic, părând mesianic, al nerostitului tânjind, tragic dar nu tânguitor, deja simţit astfel ca şi când i-ar fi dată nerostirea undevaului, acel preaîndelung, preanicicând părând, prea atâtdetârziu gândindu-i uneori nevenirea, prea cu multe ocoale în samsari de nespus, şi ale căror cuvinte ar fi putut atunci când le fusese timpul când  să şi le petreacă înspreului de-a dreptul, dezlegându-le de tăcut ascuns, doar că asta nu se întâmplase…

…însă îţi dovedise că eşti neîntrecută în ştiinţa cititului înlăuntru, ceea ce, inevitabil, dusese la agresiunea unui flux continuu al unor semne de întrebare, care ar fi putut face din tine o interogaţie nesfârşită…

…crescând în trupul de umbră al tăcerilor tale grele care îţi consacrau prizonieratul, purtând stigmate…

…tăceri în care îţi locuia nicăieriul şi înstrăinarea era tot ce se consola în lăuntrurile tale, depărtându-te de sineţi, alienându-te, deşi atunci când simţeai teama trecută ca pe apele styxului îţi spuneai că nu e nimic mai natural decât ea…

…doar că nu ştiai de ce o spaimă inexplicabilă te înfiora din orice şi nu înţelegeai foarte limpede motivul, pentru că frica ta era mai mult umbră…

…însă una care zdrenţuia speranţa…

…resturile ei care încă mai stăteau agăţate de restul fiinţei tale, în patria ta de visări, acolo unde încă acel cândva era suspendat, acel cândva care ştia cât visezi, acel cândva în care credeai…

…spunându-ţi că numai acel vis care nu va înceta, acela este vis…

…şi simţeai atunci cum tot ceea ce lăsasei să plece din tine în gânduri fidele ori infidele era şi va fi, trecând, mereu rămânere, şi nu toat atât, ci ca o paradoxală venire şi le lăsai să te cutremure în voie…

…aceleaşi braţe ostenite de umbre având…

…umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…dar tot mai încercând să zămisleşti din închipuire, doar că nu ştiai dacă acel nimerit era şi cel adevărat după chipul a ceea ce ştiai şi a ceea ce nu ai fi putut şti vreodată…

…pentru că nu voiai să calci linia, acea limită extremă a unui imaginar care te-ar fi hrănit cu sângele lui viclean…

…ştiind că iluzia frecvent şi compensatoriu se realizează prin ficţiune…

…iar acea ficţiune cuprindea dorinţa ta care te vorbea pe tine, mută, în muţeniile tale rostitoare, care căptuşau şi te acopereau, ambalate în estuarele gândurilor tale, şi nu că nu mai credeai în ea te tortura, ci faptul că nu mai credeai în tine…

…pentru că ea erai tu…

…şi astfel înţelegeai că poate fugeai de tine însăţi din frica de a nu te rătăci fără a te fi pierdut, deşi ştiai că uneori nu te poţi regăsi fără a te pierde…

…iar tu nu făceai altceva decât să te întorci în labirint atunci când simţisei că erai pe cale să părăseşti în tine ceva sigur, lăsându-l pentru ceva nesigur, deşi ştiai că nimeni, dar nimeni nu face asta, mai cu seamă că ar fi însemnat minarea visului ale cărui decoruri erau atât de fragede, nuclee ale supliciului tău atunci când îi visai ipostazele prin toate încăputurile ficţiunilor tale, cele în care credeai…

…din trebuinţa ta de puritate şi iluzie…

…spunându-ţi că orice inexistenţă, în clipa în  care începi să o gândeşti devine existenţă…

…iar tu o făceai inversând imagini în care spusurile ţi se dezarticulau însă, privirea căutând un punct dincolo de care ştia că rămânea ceva inform, ceva în care liniile se topeau în contururi mişcătoare, margini topindu-se în tine pe o pânză cu umbre mişcătoare iar singura lor dimensiune era lărgimea nimicului…

…nimic făcându-te să tremuri de frig, acela care te interoga uneori retrăgându-ţi orice respiraţie, îngheţându-te ca ceva hărăzit să nu dispară vreodată când îţi simţeai în ochii privirea cu gratii înfipte în ziduri groase ascunzând vederii imaginile labirintului celuilalt care ţinea de o imaginaţie atât de neliniştitoare, părând a avea deschidere dar numai dacă vei păşi peste pragul tainei, acea mângâietoare taină a adăpostitului cu puterea iluziei că înăuntru erai departe într-o tăcere care îţi îneca orice suprindere pentru că îţi aranjase amăgirile, oprindu-ţi spaima şi vorbind himerelor gândurilor tale ca într-un labirint…

…şi nicidecum ca într-un sfârşit neîncetat acumatunci, asfixiind înstrăinarea, lăsând-o să dispară pe drumuri culcate în clepsidre cu timpul în care îi rămânea cicatricea dar avea vindecarea vremii în care îşi retrăsese nişte cuvinte şi odată cu ele şi semnificaţia lor, vreme când îşi simţea sufletul mut, nemaivrând să vorbească şi răbdând, aşa făcând-o şi acum, ca şi atunci, nemaiputând însă să rabde spaima lipsei de relief tăiată cu paşi şovăielnici pe care îi simţea că se duc dar nu se mai întorc de unde plecaseră ci cât mai înainte, cât mai departe, aşezând distanţe între acel început şi locul în care ajunsese acum…

…ea  înţelegând abia acum că fusese din totdeauna acolo de unde niciodată nu ar fi trebuit să plece, însă nu o ştia, având sentimentul că trăieşte nu un vis, ca şi cum acesta nu este, nu va fi şi nici nu a fost, ci o dramă care mereu porneşte mai departe pe un drum în labirint care pare mai mereu acelaşi cel puţin până într-un punct când devine echivoc…

…purtându-se într-una şi într-una singură de parcă acesta i-ar fi fost destinul; neperechea…

…durând-o până la singurătate veghea provizoratelor ale căror enigme aparţineau fiecărei zile în care se simţea departe de uitarea a ceva ce nefusese, neputând fi, desperecheat, a unui gol din adâncul prezenţei pe care ştia că îl va umple cândva,când irealul nu va mai fi prezent şi realul va exista, acea absenţă pe care o trăia în prezenţa a ceea ce ştia că va regăsi şi căruia acum îi încerca un nou veşmânt, spunându-şi că viaţa visului ei nu se învaţă, mergând continuu în ea, renunţând pe jumătate la pendularea stearpă între a fi şi a nu fi şi rămânând să îndeplinească restul…

…ştiind că  atunci când ţi se întâmplă să te înfrângă rătăcirea, înainte de a te regăsi, îţi rămâne doar înţelegerea a ceea ce a alcătuit-o…

…dar înspăimântător e sentimentul pe care îl ai de a nu mai fi niciunde, un fel de spaimă ca o dezancorare, una absolută părându-ţi drumul fără întoarcere, cel pe care te-ai rătăcit şi nu îţi mai găseşti îndărătul, ştiind că stabilităţile au securităţi, imensitate şi intimitate, rătăcirile dispun de tine ca nişte agresori, împrăştiindu-te în cele patru vânturi, înfingându-te în vertrebrele tăioase ale morilor de vânt, aruncându-te în măruntaiele pustiului fără de margine ale labirintului unor gânduri în care totul în tine îl simţi ca pe un drum pierdut…

… drum îndelung, ajungere…

…improbabilă.

Tot ceea ce ştii de dinainte şi tot ceea ce nu vei şti vreodată; când vei crede că acum e niciodată, doar acum

Motto: „Iţi doresti cu ardoare circumscrierea unui teren solid în care să ţi se înfigă piciorul. Este ceea ce încearcă să facă promisiunea, jurământul. Ştii că eşti înconjurat de haosul anomiei, al lipsei de repere. Iar jurământul presupune circumscrierea unui teritoriu minimal, al unei insule într-un haos dens infinit, al unui teren solid în care iţi poţi înfige picioarele. Nu te poţi baza pe ce e în afara acestuia, poţi doar spera că următorul pas facut nu va fi în gol.

Însa te poţi baza pe ceea ce e circumscris. Acolo reperul e fixat prin promisiune, oricât de mic, oricât de puţin, ştii că te poti baza totuşi pe el, e adevărat„. http://nolongerinbetween.wordpress.com

 

Suflet în haine cernite din amurg vânăt locuind în trup de vis dărăpănat, cu polen cândva în păr din murmure de lună, acum stinse, cândva evantai de lave, acum văzduh carbonizat, va veni o vreme când, „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi„, ţi se va întâmpla în întoarcere din clepsidrele de sub paşii drumului celălalt  să te trăiască, mângâindu-ţi tâmpla tăcută de fiinţă singuratecă, nefiind nevoie să îi spui că totul vuitor în tine e melancolie pentru că îţi va putea auzi clipele tăcerilor maxime ce cheamă sunetul minim, va putea desluşi ce e suveran în tine peste aparenţe şi supoziţii, nimic din tine nu îi va scăpa…

…de acum ştiind unde te duci într-o poveste cu epilogul asumat, aceea cu începutul fără de sfârşit pentru că acel început are deja în el sfârşitul…

…iar a nu fi va deveni a fi într-o singură culoare şi nu îţi va mai fi petrecerea interminabilelor nuanţe fascinatorii îngemănate cu neliniştea, nu îţi vei mai preface gândul în negând şi îţi vei fi dincolo de pereţii oricăror reţineri, oricăror filozofii…

…şi privind către acolo unde îi vei fi în şi tot ceea ce se întâmplă cu tine se va întâmpla cu el, îi vei fi cotiledon, îndeletnicire tandră, nu vei mai avea tăgade şi îţi vei spune cred…

…cred în uniunea a două suflete, aceea în care, unulîntr-altul, fiecare primeşte în grijă şi înspre păstrare esenţa celuilalt….

…cred în caracterul sublim al relaţiilor simţite şi dorite…

…cred că două fiinţe  se întâlnesc cu adevărat în tăcere, în prezenţa mută, cea aparent nerostindă, cea nespunândă; acolo îşi sunt pătrundere de şi în taină, fără de cuvinte, pe dinăuntru în privit, ca într-o rugă, în templul sufletului…

…cred în dragostea ca o ficţiune ce ar putea deveni o iluzie credibilă, cred în cezurile ei, cred în actul magic care cere timp, cred în demoniile creatoare de dragoste, cred în cândvaul posibilităţii unui imaginar…

…cred în modurile ipotezei şi în cele ale voinţei, cred că unei forţe magice nu i te poţi împotrivi, cred în misticul care ştie, dar tace, cred în gând, cred că oricare este ceea ce mereu rămâne supus…

…cred în pielea trupului sufletului fecund care te absoarbe într-un fel de a te vedea, cred în fluidul clocotitor al lavei, în alcăturile lucrurilor, cred în putinţa dilătării clipelor, cred în cuprins, în nouădimensiune, cea unde totul s-ar petrece după legile tale şi ale lui, cel pe care l-ai zidit în tine din iubire, cred în nevăzut, cred în degetele ochilor mei, cred în palmele sufletului, în carnea trupului lui, cred în văzutul în sufletul şi în viaţa mea pentru tine, cred în întinderi, cred în nedepărtări…

…cred în tu înţelegi ca vocaţie, cred în strămutări, cred în tine cel de mine visător…

…cred în miracole, cred în minunile care se întâmplă atunci când nimeni nu le mai aşteaptă, când par uitate, cu totul uitate…

… cred în realităţi năucitoare, cred în excepţia de la regulă, cred în arătări, cred în apropr(i)eri, cred în deopotrivă, cred în uimire…

…cred în tăcerile vorbitoare, în cele adunătoare din umbra cuvintelor…

…cred în alfabetul gesturilor…

…cred în posibilitatea unei insule, cred în timpul care rămîne suspendat, cred în niciodată nu ştiu unde voi ajunge, cred în incredibilele certitudini, cred în cercul închiderii în reflexie, cred în lumea adevărurilor mele, adevăr perceput prin propria mea viziune ce vizează o realitate a mea şi numai a mea şi-a ta, cred în stăpânul viselor, cred în potrivit dorinţei, cred în firul poveştii…

…cred în basmele răsturnate care nu s-ar mai povesti dacă nu ar fi…

…cred în alchimia literelor, cred în predicaţia magică, cred în gramatica fiinţei, cred în cuvântul care cu cât este mai existent şi mai real cu atât e mai exprimabil şi mai exprimat, cred în alchimia sentimentelor…

…cred în răsturnarea desluşirilor obişnuite, cred în nu voi putea uita după aceea, cred în pădurea nopţii, cred în chinul întrebării, cred în luatul întreg, cred în senzorialităţile stranii, cred în penumbră, cred că însferamagiculuitotuleposibil, cred în rătăcirile trezitoare, ştiind că tot ce este dincolo e transcendenţă…

…cred în numele pe care mi-l dau muţeniilor, cred în tristeţea care e cunoscută de către denecunoscut…

…cred în forţa atractivă, cred în sete, în setea de fericire, cred în foame, cred în înăuntru, cred în pe dinafară, cred în izvorând, cred în în şi nu în între, cred în căutare, cred în rătăcirea trezitoare, cred în revelaţie, cred în aporie, cred în oricând, cred în cândva, cred în nimic, cred că îmi datorez în fiecare clipă totul, cred în absenţaprezentă şi nu în prezenţa absentă…

…cred în cerc,  în geometria luminii…

…cred în harul imaginar, în harul vizionar şi în harul iconic, cred în turnuri, cred în peisajele sufleteşti…

…cred în sufletele cu puteri de ei şi de alţii tămăduitoare, în sufletele care ştiu cum şi de unde vine vindecarea, din ce căutături, fiinţe ale căror lumi sufleteşti, de-ar fi semiotizate s-ar înscrie într-o eternitatea unei semioze sacrale…cred în suflete de oameni cărora nici o durere nu le-a fost străină, simţind, cumva, că metabolizează suferinţa întregii lumi, intrând cu ea în rezonanţă…

…cred în viaţa gândurilor rostinde, cele a căror expresie e irepresibilă, cred că multe întâmplări sunt petreceri asemeni unor predicţii…

…cred că atunci când cineva din tine îţi spune pe nume, înţelesul urmează a ţi se întâmpla şi nu va fi înfrânt în cuvânt…

…cred că tot ceea ce îţi poţi închipui poate fi nu doar posibil ci şi cu putinţă, cred în fortificaţiile semanticii ferme, acelea în care ne închidem câteodată conştiinţa ca într-o inexpugnabilă cetate…

…cred în semantica particulară…cred  în suavele întâlniri a două suflete petrecute mai presus de prudenţă, cred în timpul metamorfozelor, cred în gramatica solitară a sentimentalismului, cred în cuvintele cu alte semnificaţii, cele ale dragostei, cred că ceea ce semnifică trebuie spus, cred în neînţelesurile pline de înţeles, cred în ochii care ştiu să audă întunericul…

…cred în vocile puternic luminate, cred în speculativul incitant, cred în construcţiile simbolic vizionare şi în trăirea plenară a transcendenţei, cred în jocul opţiunilor în care predicaţia are incertitudinea nuanţelor aiciului şi dincoloului; văzut şi nevăzut…

…cred în tărâmurile pierdute şi în cei vestiţi trimişi din cer, cred în mâinile dintr-altă lume, cred în netârziu, cred în jocul de-a iluzia şi de-a realitatea, cred în utopia care sfârşeşte în realitate, cred în minunile rătăcirilor, cred în lucrurile care se fac de la sine, cred în paradoxurile cognitive, cele în care apropiată devine irealitatea, realitatea rămânând îndepărtată, cred în amintirile a ceea ce nu ni s-a întâmplat, cred în văzul pătrunderii semnelor mergând prin transparenţa lor şi nu de-a dreptul prin cuvinte, nedesluşind încolăciri de simboluri…

…cred în ochiul închis care vede pe dedesubt, atunci când cuvintele trebuie astfel aprinse, cred în trăirile care semiotitează…

…cred în întâmplările în care ceea ce ţi-ai imaginat devine realitate, fapt împlinit şi îţi spui că nu vrei mai trăieşti, dacă ţi-a fost cândva, vreun suflet ca şi cum l-ai simţi din ce în ce mai departe şi că pe tine, acel care vedeai auzul de acum nu te mai aude de el, de celălalt; că eşti tăcere, acea tăcere ce nu tace însă o singură clipă…să nu simţi vreodată că începi să nu ţi-l mai aminteşti pentru că se iveşte amnezia căutându-l şi neştiind pe cine într-un vis răsturnat al unei umbre speriată de ceva ce îţi părea a fi minune care de-abia începuse…

…sau care începe mereu restanţieră fiindu-vă amândurora şi perpetuă însă atât de migratoare şi cu atâţia paşi înapoi din care ai simţit că se compune la nesfârşit ori poate a fost o himeră ce nu s-a închegat rătăcind drumul cu ochii visului…să nu îţi fie vreodată să trăieşti un vid interior înşirând la nesfârşit în tine cuvinte desfăcânde…

…tu şi cu însuţi pronunţând mecanic silabisiri lipsite de semnificaţie, gânduri purtând neauzituri, spunându-ţi că un cuvânt, cu cât este mai existent şi mai real, cu atât e mai exprimabil şi exprimat…

…tu trăind dilema între exprimat şi exprimabil, indicibil şi neexprimat şi  simţind cum tristeţea e cunoscută doar de către inconoscibil, dar nu o laşi să te cuprindă când cobori draperia dorului aducându-ţi aminte ori de câte ori îl vei desena pe suflet cu alb şi mov, şi verde şi albastru forme în care îl vei trăi…

…rosteşte-i-te, dacă vrei, tăcerii, pecetluind, atunci când crezi că numai ceea ce ţi-ar fi cu neputinţă a spune, există, deşi ştii că nu e adevărat…

…tăcerea e făcută din nespus de lacrimi  de fericire când sufletul celălalt ţi-e sete  şi vă întâlniţi în stele…

…şi nu, nu vrei să înveţi cum le tace foşnetul vântuirii lor, şoaptele cerurilor din tine când îţi vei spune că deja ai învăţat limba îngerilor…

…tăcerea îţi va părea astfel, acolo unde te vei aştepta cel mai puţin, stăpânitoare, ascultând, căci toate au grai pe lume…

…sunete line din apă câte unele, altele din apă de vânt violentă când îşi asmut furtunile în tine, rupându-ţi crengile verzi de care îţi agăţasei gândurile înmugurinde…apă convulsionată când începe să ţi se apropie neliniştile zvârcolitoare în care ai simţi că te-ai  îneca atunci când nu ai mai fi curgere într-un sens ci într-altul, rostogolindu-te şi lovindu-te necruţător de pietrele negruaurii ale întunecărilor în timp ce ai visa clipe sucite părându-le dorinţele a le fi neîntregi pentru un drum de ajuns, jumătate din sufletul tău stând cu genunchii strânşi la piept, tremurând…

…cealaltă jumătate însă s-ar recontura pe dinăuntrul tău, în tine prin sieţi, şi ai face-o de parcă ai pluti între două lumi, firav trup despletit, două chipuri împărţite în făclii tremurânde, în transparenţele şi fragilitatea neîngăduirii cu ceea ce ţi-ar  azvârli spaimele şi întâmplările lor fantomatice, nelăsându-te stihiilor, prinzându-te cu străşnicie şi neclintit cu degetele plângătoare de gândurile de depărtare, dizolvând durerile…

…ştiind că acelea care au fost foc mistuitor devin fum, cele care au fost pământ devin praf…

…şi numai apa lacrimilor tale le dizolvă pe toate, le închide…

…iar tu, tu eşti poartă deschisă înspre dincolo, acel dincolo despre care nu ai aflat nimic dar ştii totul…

…văzutul tău acel pe care ţi-l vei rosti în cuvinte magice, înfricoşător şi seducător totodată, locul tău de taină, al numelui, semnul tău pe care îl vei purta în tine dincolo de cuvinte, existenţa lor doar asertându-l supuse, acolo fiind existenţa lui în tine misterioasă, o alta, cea de dincoace sau dincolo de cuvinte, unde începe inexprimabilul…

…acolo unde toate înţelesurile au închizătura adâncurilor tale unde nu le-ai spune nimic dar atât de bine te-ar vorbi, pentru că au putut să vadă, simţind şi niciun sens neputându-li-se ascunde, acolo în spaţiul miracol cunoscutnecunoscut ademenitor, loc cu sens divinatoriu, magic şi unde vei începe să tremuri, floare de foc, la rostirea numelui lui în limpezime vie, el, taina ta, cel care îţi va fi crescut pe inimă…

…în sufletul tău pădure când îţi vei atinge cu palmele urmele de gânduri şi în ele îi vei vedea chipul, vei vedea lucruri, vei vedea timpul neîntâmplat pe poduri de argint şi vei simţi cum vrei să le încheotori în nume, dar nu să o faci himeric, ştiind că trebuie să încerci să priveşti dincolo de ceea ce zăreşti strecurându-se prin ziduri nevăzute, însă acolo, în înăuntru, spaţiul seducător al locurilor ascunse adânc în tine, nu va fi neştiutul, nefiindul…

…acolo vei şti că vei fi tu,  că acolo va fi el, unde veţi fi unulîntr-altul…

…şi fiecare dintre voi pământul şi  aerul, apa şi focul, întunericul şi lumina, iar tu vei simţi ca şi cum ai ţine acel tărâm şi timpul în mână…

…pădure de gânduri, trupuri albe învăluite în umbre şoptitoare aşteptând în spaţiul solemn al tăcerii privirea de ochi negrăbit,  în neuitând nici măcar precum temporară eclipsă, chipul numelui tău fiindu-i pe dinăuntru spunând pretutindeni, acolo unde nici măcar în noapte, ca un fantastic miraculos, eternă ca o iluzie deplină, nu dispare lumina, de parcă ar fi fermecată de întuneric pe vecie, împletitură în taina tainelor, scrisă magic de sufletele voastre cu mâini îngereşti jurându-şi…

…credinţă.

Aşezută zăpadă cu ochi de catifea înmaronită’n negru; tâmple de clepsidre albe absorbite în palmele confiniilor clipelor timpului ei stăpânit

Motto: Ţi se întâmplă uneori să treci prin dreptul tău ca pe dinaintea  unei poveşti pe care nu ai cui să i-o spui.

Îţi aminteşti de vremea când erai surdină, în tine închizându-te în tăcere, acea tăcere despre care îţi spusesei că nu tu o alegi, ci ea te alege pe tine, acesta fiindu-i unul dintre multele ei chipuri, şi deşi câtorva le încercasei necuvinte născute care îţi veniseră cu întârziere, iar atunci nu făcuseră decât să încifreze un fel de inventat în care îţi păreai credulă, credeai că astfel ai fi putut demola sporirile lor, că pe dinăuntru le-ai fi rostit în neauzit, nimicindu-le întăriturile, prinzându-te de hotarele pe care le tot mutai ale unor gânduri neatinse…

…dâregânduri pe care le puneai împreună cu acelea cărora începusei să le trăieşti cu o înaltă bucurie dar şi cu teamă înţelesurile, acolo, între carapacele tale unde îţi fusesei arhipelaguri ale inimii închise, vâscoasă singurătate, gânduri sub hipnoza cărora  acum tremurai, către ele mergând, abandonându-li-te, pactul cu tăcerea de tine uzurpându-se când îţi spusesei că le vei înşela spaimele, doar ca să te înşeli, amânându-le…

…când  îţi spuseseşi că le vei tăcea cu nişte vorbe, iar acum, cu o rostire magică, îţi întorceai câmpiei albe diagonale de orizonturi, potrivindu-ţi-le anotimpului tremurător pe care îţi culcai clepsidrele deschise, trăind senzaţii pe care ţi le retrăsesei de mult din geologiile tale sufleteşti despre acel undeva al cândvaului, al acelui ceva ce începuse să existe pentru tine, chiar dacă atunci când îi trăisei fiorul fusese al unui acum neîncăprintine, neîncăprinel, pătrunzândul tău precum un întuneric albastru, al vostru, al tău şi al lui…

…al aceluia căruia vei începe să i te povesteşti, atunci când i te vei întâmpla, întâmplându-ţi-se, într-un timp magic, voi intreneîntrevoi, vouă fiinzii nefiind, ci doar într-un înainte şi într-un după al fiecăruia; neîntâmplaţii înspreului vostru, ai ceului şi al cumului înspre într-acolo…acel acolo, cândva, al aflărilor când vă veţi fi; o ea şi un el, un el şi o ea ai altfeltrăirilor, în şi nu între…

…cezură…

…pentru că dragostea îţi împarte viaţa în cezuri, între un înainte şi un după…

… şi ştiai că ţi se va întâmpla cândva posibila magie a revelării eternităţii poveştii tale de el, a lui de tine, cel care atât de tandruva  urma să te mişte în mecanica iubirii…

…atunci când te chemaseră la ele cuvinte mistuinde în care ardeai, cuvinte întrupate în tine, cele care te purtau, nesfârşindă, răspunzând neînţelesurilor cu o altă lume, câteodată cea visată, ştiind că pentru un trăit altfel, trebuie aşteptat, ştiind că atunci când vei începe un înspre, vei sfârşi chiar cu însăţi…

…spunându-ţi că li s-ar putea cuvintelor, ca şi fiinţelor, să rătăcească, să tremure câteodată în interogaţii nesfârşite, iar la capăt să se regăsească pe ele, pe ele însele şi înstrăinate, spunându-ţi că pentru tine cuvintele nu au fost nicicând năluci ispititoare ci pădurile tale fără de margini,  casa fiinţei tale, sporind taina lumii zidindului, cea pe care ai vrut să ţi-o spui după ce ţi-ai ascultat tăcerile, cu încredere în temelia lucrurilor pe care le simţeai ca începând să prindă contur înfăptuitor…

…cele de acolo, din tăcerea care începea să îţi vorbească, născând în tine  priviri cu ochi de flacără, geneza unui foc intim, din purtândul apăsat al scânteilor unul de-a lungul celuilalt, scântei furate în nevăzut, în noptesc veşmânt trezindu-te din scoică, acolo unde devenisei un fel de făptură minerală, doar tu şi cu vuietul stins al unei lumi pe care ţi-o îndepărtasei, o lume gândită şi nu trăită, pentru că îţi spusesei că poate ceea ce avusesei de spus tăcusei demult într-un amurg din violet încins pe care îl înecasei…

…iar de atunci nici măcar nu mai visasei, îţi închisesei zările în muţenie, în tine crescând nonspusurile, nespusurile, tot mai multe fiindu-ţi pe dinăuntru…

…şi fiecare însemnând o lumeferecătură în care te simţeai femeie de decembrie într-o zodie a unei depline protecţii după un mers furiş prin tine până când spaima îţi ascuţise un fel de conştiinţă a solitudinii, acolo unde îţi încleştai în tine tărâmurile tale, acolo unde erai doar tu cu însăţi dar pe care, puse unele lângă altele, le simţeai ca alcătuind un spaţiu lăuntric din mai multe teritorii de întinsuri încetate când le crescuseră tavane pe care le învăluiseră pânzele de păianjen şi nu mai aveai acoperişuri din pândă,  şi toate acum pustii, fără ţărmuri…

…ale cuprinsului tău sufletesc şi la confiniile lor erai tot tăcută înainte de venirea lui…

…poveste de ninsoare rătăcită cu paşii pierduţi de cuprins, întâmpinând orice ar fi avut chipul acelui ceva cu o suspiciune învăluită într-un zâmbet amar, îngrădindu-se şi alungându-se din unele gânduri chemătoare…

…tot în tăcere luptă cu drumurile întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat…

…pentru că nimeni nu ţi le adunase, nu ştiuse cum, şi în asta simţisei cum te risipeşti ca într-un joc de umbre bezmetice, unul multiplicat pe care ţi-l închisesei când te simţisei mişcare fără încotro, fără îndreptare, fără înfăptuire, fără pocnet de muguri al vreunui anotimp al înfloririi, tu femeie floare, cuvânt poetic şi suav prin excelenţă dar perisabil, părăsind în tine locuri în care nu mai erai, sau poate că fugeai de ele ca de drumuri pierdute, ca şi cum astfel ai fi înşelat înţelesurile…

…ca şi cum astfel nu ai fi privit înspre ceva ca înspre un drum pierdut în tine, şi cred că atunci începusei să simţi că te tac nişte lucruri, atunci când îţi ascultaseră glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele şi ştiai de ce tăcerea îţi refuza nişte iluzii, depărtându-te de zgomote vorbitoare, lipsindu-te de tentaţia apropierii de ele cu un cifru ce s-ar fi născut din mers, cu fiecare atingere a vreunui semn de foc, şi atunci tăcerea, pentru a nu te mai antrena în alte iluzii, îţi era lăsatul necunoaşterii precum o exosmoză interzisă, pentru că orice ai fi uitat, trebuia acum să înveţi să mânuieşti lucid, oricând ţi-ai fi fost ţie însăţi şeherezadă…

…oricât ai fi vrut să nu te opreşti din povestitul de tine, ca să nu îţi mori cuvintele din ochii nepriviţi în care ţi s-ar fi întrupat nescrisuri, doar că nimănui  spunându-i-te, atât de multe purtânduri le lăsai să piară în neauzit, nesuflând înspre ele inele albe din visuri desfăşurătoare în tainic, simţind că pentru ele se făcuse târziu…

…şi se făcuse noapte într-un timp părăsit în care îţi aninasei părul tristeţilor îmblânzite cu palmele pălind în singurătate, deşi în tine te prăbuşeai foaie de copac trecător prin anotimpuri în clipe de clepsidre uitate, unele la infinit, altele în tine neputând să îţi fii tu, ceea ce eşti, altuia, pentru că acela neştiut încă nu venise, era negând, într-o zare de peste margini…

…şi lui, doar lui, îi vei fi  ceea ce erai, ceea ce eşti, iar ceea ce erai nu te-ai fi putut fi face dacă nu ai fi trăit toate direcţiile tale cardinale, cu umbre, cu radiaţii, cu străluciri, cu lumini scoase din tenebre, cu ruginiri şi convulsii de veşted, cu înfloriri îngheţate în zăpadă, cu distanţe de sineţi în istoviri, pentru a reînvăţa văzul de aproape…

…cu potriviri poate neîndemânatice ale unor sensuri, cu beteşuguri pe când încercasei aripi, cu închideri topite în nerecunoscute semne ale deschiderii, cu întuneric în degete moarte în retezat, cu aşteptări contradictorii care nu întâlniseră ceva la capătul lor…

…cu înaintări înspre recurenţe în luntrea ta de scoică, ascunsă cu sufletul, cu interioritatea ei inocentă în care invoca nişte clipe care atât de îndepărtate îi păreau, atât de niciodată părând a le trăi cândva, atât de nepereche atunci simţindu-se, precum destinul…

…atât de netrăită poveste, aceea nescrisă din ochii tăi…

…pe nesimţite veştejindu-te, trecând dincolo, altundeva, mereu pe lângă tine, tu în tăcere, acea tăcere care nu îşi pierdea necuvintele, ci şi le înmulţea cu fiecare hrănit de nespus, hrănindu-se din tine, din ceea ce o alcătuia, alipindu-i înţelesuri pe care le colporta, întâmplându-i-se să nu mai poată recupera ceea ce  lepădase, văzând ceea ce tu nu ştiai că a văzut, căreia de mult nu i te mai întrebai, trăind-o ca şi cum în tine te duceai şi veneai fără să pleci şi fără să stai, fiind în tine a singurătăţii gândurilor până la inaudibil…

…pe unele tăceri dintr-ale tale trăindu-le ca şi cum ar fi vrut să nu mai fie, însă neputând voi să nu mai fie, iar asta se întâmpla când simţeai că orice ai mai fi spus, ai fi ferecat în paşii fără de cadenţă ai cuvintelor, în ecoul de pe caldarâmul clepsidrelor, atunci când tăcerea îţi era tot din ce mai rămăsese despre un cândva real, sau poate nefiindul lui, ci doar ceva care iluzoriu se comportase precum o realitate…

…ştiind dacă nu multe, măcar ceva despre  realismul privirii, despre ceea ce obnubilează, despre ce poate face ficţiunea când o trăieşti ca şi cum ar înfrânge realitatea, despre cum este atunci când se întâmplă să alternezi între luciditate şi reverie, cum e cu realul şi cu imaginarul extensiv, cel care poate părea fantasmatic şi nu doar că poate părea, chiar este, despre cum e când nuanţarea nu schimbă esenţialul şi cum e cu şocul acela al unei realităţi fanteziste, iar într-un acel cândva a ceea ce părea că este realitate, îşi spusese că dacă ar fi fost astfel, ar fi trebuit ca prinsul acelor clipe să aibă picioare noduroase, fără de care nimeni şi nimic nu ar putea merge…

…ori nu astfel se desluşise în spatele unor zile cu insomnii fecunde, departe de conturări în fascinaţii luminiscente pe care le simţeai ca fiind doar din zgură de noapte, şi atunci nu îţi mai lăsa slobod niciun vis, pentru că visul are aripi şi nu gânduri coborâtoare în adunânduri uscate ale aşchiilor pe care vântul ţi le împingea şi mai tare în ochi, pe când tu încercai să priveşti înspre porniri de zări de tine, de neuitarea de ea din tine, visătoarea definitivă la care te uitai cum o înghite, cum o închide în turnul uitării în muţenie, şi adâncindu-se în ea, în tăcere îşi asculta asperităţile…

…acelea ale incongruenţelor între aripile ei şi picioarele realităţii, spunându-şi că singura ei certitudine temporală e  târziul, preatârziul în timp ce îşi vorbea, în timp ce îşi spunea sieşi despre real şi ireal, pereche locuitoare de magic şi era solilocviu, şi nicăieri altundeva decât lăuntric îşi era privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în ea cu gesturile orbului, atingând nevăzutul după cum îşi simţea în el chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, şi desfăşura aţe prin ea, le înnoda cu umbletul gândurilor, despletită visătorie despicând înţelesuri…

…mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru care ar fi inventat chiar cuvinte, de ar fi fost nevoie, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu erau, pentru că le trăia în spaţiul deschis din înăuntrul ei, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, şi  nu erau clipe osificate…

…deşi din clepsidre rămăseseră atunci doar nişte schelete…

…dar nici întrupate ar părea că nu’s, despre care ştia că vor genera metamorfoze, vor reconfigura realul ori iluzia şi acolo stătuse şi îşi ascultase tăcerile rostitoare închisă în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îşi era într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, cu neputinţă a fi atins…

…iar atunci când a început să audă în ea din ce în ce mai împerecheate cuvinte care o vorbeau pe o cale fascinatorie, cărora le vorbea, expresie diafană, de ele prinzându-se cu mâinile sufletului,  simţind cum din degete începeau să îi crească crengi de pădure albastră, iar din petale de lacrimă făcuse să ningă, atunci când începuse să audă cum se întoarce înspre ea când credea că  va deveni tot mai amurg, o siluetă suavă ce se dizolvă în crepuscul, în lumină crepusculară, dureros şi cutremurător, pentru că simţea că nimic nu i s-ar mai putea întâmpla în viaţa ei…

…că va rămâne o poveste pe care nu va avea cui să i-o spună în rostire dezgolită…

… în cuvinte nude  înaintând prin ea ca printr-o enclavă în carnaţia cea mai intimă a unor trupuri de gânduri, ţi se va întâmpla cândva el atât de  aievea  şi atât de adevărat după ce îi vei fi netezit cutele tăcerilo, cele pe care i le-ai fi auzit în neauzit…

…şi vei vrea  să îi îmblânzeşti  în palme neliniştile şi toate umbrele în care poate încă mai locuieşte…

…iar în clipa în care veţi fi să porniţi unul înspre celălalt veţi simţi că dorinţele, un fel de inimă a inimii, vor şti să recunoască…

…şi se va întâmpla din clipa în care îţi vei simţi sângele  în tropotitoare galopuri, iar ochii tăi se vor uita în cei ai lui cu o privire ce parcă va fi împlântată într-o pânză a feeriei, întâlnire ca într-un sortilegiu, în fiinţa cea mai profundă a voastră, a amândurora născându-se o stare de vibraţie, iar amurgurile tale vor fi din argint de iarnă şi visuri albe în contururi pure fără de puterea iluziei care amalgamase cândva în tine soaptele timpului aşezând distanţe ale eclipselor, ale anotimpurilor în care îţi fusesei chin şi fără de visuri aducătorapropietoare când nimic nu mai aşteptai…

…şi toate muţeniile tale în care te uitasei, autică, în fără timp trăind singură cu tristeţile  învelite în lacrimi arse, îţi vor  deveni în lăuntric perlate sunete celeste cu castitatea înţelesurilor, iar în artere cosmice arzânde culoarea celuilalt va fi cea a sângelui tău în cercul de flacără al acelei clipe…

…când pământul se va opri pe loc, ca şi timpul…

…când ochii lui, ai celui încăneîntâmplat,  îţi vor fura  din priviri povestea nescrisă păstrată, fără să o fi ştiut, doar pentru el, cel care îţi va pătrunde cu fericirea pe sub calotele cerului din tine, într-o poveste pe care o vei trăi în care cuvintele, hieratice, vor purta…

…herb.

Într-o noapte magică în care timpul aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea, scrisoarea ei de anul trecut, Moş Crăciun

Motto: Credea în ceva, ceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat deşi părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i, credea că există ce vrei, aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară.

Şi mai ştia că orice inexistenţă, în clipa în careîncepi să vorbeşti despre ea, devine existenţă.

 

Înainte de a-ţi trimite în iarna ei din flăcări de zăpadă, superb incendiu cromatic, trăind o melancolie accentuată, cumva lipsindu-i acea seninătate pe care veşnic o are, mai cu seamă pe aceea stranie a celei ce a traversat dureri, aceeaşi scrisoare ca şi anul trecut, Moş Crăciun, doar că acum recitită cu mâini de suflet tremurânde, una dintre ele strânsă pumn în care ţinea nişte fire din păr de înger pe care îl prinsese într-o noapte dărâmândă pe când cădea din cer, şi udată cu pete de lacrimă,

tu neluând-o ca într-un târziu banal în care să îţi simţi colorată nedumerirea atât de sinceră însă dar şi zâmbind în sinea ta că încă nu ai ajuns să îi fii destinaţie eliminată sau terminată celei despre care ştii că are nişte zâne în podul sufletului de la care are praf argintiu, tu, tu, Moş Crăciun, ai simţi ca şi cum ceva din viaţa ei cade câteodată, ceva din ea, ceva din ea lasă, ceva din ea aşteaptă, ceva din ea uită, ceva din ea doar pare, ceva din ea tace, ceva din ea se încleştează, ceva din ea doarme, ceva din ea se întoarce, ceva din ea pleacă, ceva din ea se înnourează, ceva din ea nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând,

ceva din ea se ascunde, ceva din ea se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din ea se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri, şi atunci când toate aceste cevauri o duc într-o lume a unui undeva tare îndărăt iar pentru tine nu e niciun mister  că ea a fost acolo cu toate despuierile fără coajă ale sufletului ei,

căutând în jur în vremea în care urma să apari clipele de care să îşi reazime bucuria în cea mai mare taină, ştiind că tu eşti cel care va reuşi minuni, iar ea spunându-şi ca într-un cândva să înceteze a le mai primi  ca pe meteori…tu ai şti în ce ea ar vrea să o întâmpli, doar că ea se înşală duios crezând că dacă tu ai şti, ai şi putea-o face.

„Drag Moş Crăciun,

Fiinţa de o inocenţă târzie care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea bănuiam că îţi va scrie, deşi nu ştiu niciodată cărui gând i-o va face; de ceva vreme, a devenit făptura cu monologurile, aşa că nu-i băga în seamă capriciile enunţării, deşi crede că ai fi tentat să o faci şi spune-i doar că îţi place, de parcă ai fi obligat să o faci, de fapt, nici nu cred că ai avea încotro, doar o cunoşti de pe vremea când atât de bine i se potrivea acest adjectiv, precum şi o grămadă de încă multe altele…ţi-o aminteşti, nu? este cea care în viaţa ei nu ţi-a spus vreo poezie şi nici nu ţi-a mai scris vreodată până anul trecut, cea despre care ştii că atunci când se (ne)rosteşte, dă suflet unor cuvinte într-o voce, aceea a fiinţei sale,  într-o limbă de taină, cuvinte având un rost în măsura în care poartă un fatum.

şi mai ştiu că îţi va cere nimic, prudentă cu semnificarea, pentru că se teme să te roage să îi aduci ceva anume,

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele,

ceva pe care să îl aibă din credinţă; ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva o fantasmă; oricum, o cunoşti de mult…i-ai desluşit alcătuirile cevaurilor; ale unora, altcumvaurile altora,

căutările ei înspre răspunsurile lor, ştiind că o întâmplarecânva, cea a unui anume neştiutîncă va face ca unul dintre răspunsuri, deşi ea îl va căuta, va fi el acela care o va găsi, neîndoindu-se că acelui sens încă nedesluşit îi va trebui un cum; fel potrivit al aşteptării, şi o va face în inocenţă, în puritate; astfel îi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea, iar atunci când îi va fi dat să fie, îl va trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate şi despre care atunci când îi este acelui gând mărturisitoare, îi spune cu glas de tăcere acolo; loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende,

ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri, sau poate al unei uitări,

îi cunoşti, Moş Crăciun acea acea utopie a ei, personală; cea  a unui spirit liber care înţelege, dar, cine ştie, se teme că nu ar avea acele însuşiri ale făptuitorului, spirit pentru care faptele precum şi întâmplările derizorii sunt captări fine şi nuanţate şi atât de complexe, căpătând o semnificaţie nebănuită, precum şi una enigmatică şi care, printre altele, are un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare…ştii ce crede şi ce spune despre nişte suflete visătoare pe pământul acesta care trăiesc ca nişte somnanbuli, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse încă,

ştii care le este încotroul paşilor visătorilor; paşii încotroului visătorului sunt cei înspre spaţii necunoscute, drumuri nebătătorite, pe care descoperirea viitorului ca început al prezentului este acel ceva; cevaul despre care ştii doar că va fi acolo şi căruia îi eşti călătorie înspre incertitudine pentru că îţi recunoşti un ieri absolut, întâmplat, purtând înlăuntrul lui toţi ierii din timpul şi din locul lor precum o succesiune neîncetată, mărturisitorii de tine-urmă ai unui trecut care, fiind într-un trecut, nu s-ar fi întâmplat altfel de cum s-a petrecut,

iar viitorul, cel al mâinelui, al nostru, neîntâmplaţilor, neîntâmplaţii noştri încă, existenţă a noastră încă necunoscută şi necunoscătoare, este al unei incertitudini, al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, această incertitudine nevenind din cauza necunoaşterii lui de către orişicare fiinţă, ci pentru că urmează ca întâmplare probabilă; una ce nu s-a făcut încă, închipuită, simţind că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil; ieşim, cumva, din jocul întâmplării…visul, ca o ficţiune, in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă în lumea aievea, întâmplare magică,

de atâta vreme o cunoşti, Moş Crăciun, ştii cum înaintează prin clipele de ea, dându-i-se fiecăreia întru atingere auroral şi cuprinzător; ştii că este unul dintre aceste suflete visătoare; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, ce îşi transfigurează realitatea cotidianului ce o înconjură, dându-i o aură şi o sacralitate, făcând din pământul ei  fiinţei ei o împărăţie a cerului, potenţată divin,

iar atunci când scrie din ea, o face mergând în căutarea orişicărui vis al ei, a memoriei, a timpului, a tuturor pierduţilor paşi, astfel regăsiţi, pentru că aceasta îi fusese precum dorinţă urmată şi urmărită, dar mai cunoşti despre ea şi altceva… deşi este o fiinţă visătoare, în înăuntrul ei este veşnic trează; visează şi nu visează,

ştii despre visurile ei, cele  cu ochii larg deschişi, în care învăluie în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amestecă imaginile şi apoi le le sparge în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil, ea, copilul timpului, în tot acest răstimp gândind că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească.

Tu,  Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca nimeni altul că de multe ori prin ochii ei priveşte un copil, când atinge lucrurile cu uimire, simţindu-le cum încep să o pătrundă şi nimic nu îi pare de neînţeles în plecare lor într-un mai departe unde ar duce-o şi nu se întrebase nicicând de ce i-a fost să şi le încrucişeze…ştia doar că ceva o adusese acolo, dinspre partea cu timpul şi vremea lui, a iscării, ei rămânându-i acum citirea liberă deschisă, descifrându-le ca pe un presupus mister, îi fusese dat să le descopere, fie că le aflase prin întâmplare, fie prin căutare…de căutat însă nu, nu o făcuse,

toate acestea le ştii, Moş Crăciun, la fel de bine după cum nu îţi este străin faptul că de cele mai multe ori are acea uitătură înspre neîncă de parcă ar purta ochelari dintr-acei ai căror dioptrii apropie necunoscutul şi că de multe ori i se întâmplă să ia în derâdere fărâmele idealiste şi utopice ale unor dezmembrate clipe zăcând inert…şi o face cu o expresivitate ludică…zâmbeşti acum, Moş Crăciun…iar ea ştie de ce o faci; tocmai ţi-ai amintit de ceva; cevaului unui cândva, demult,

ştii cum spune despre ea că adoră atunci când este gravă şi o face cu o ironie nonşalantă, mai ales când adulmecă primejdiile unor gânduri şi le evaluează după o verosimilitate; aceea a logicii…ştergând din ele acele cuvinte care s-ar preta exciziei; simte că trebuie ceva să taie din trupul lor, deşi i-ar fi mai lesne să le ocolească…ar tăia din ele şi le-ar lăsa acolo, lângă acel gând al lor, zăcând, la margine de ea, pentru că dacă ar fi fost să înceapă să creadă în ele ar fi fost ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acestei logici, cumva neputincioasă, într-o astfel de întâmplare,

ştii despre cevaurile ei lucruri de taine, pe care nimeni nu i le-a aflat; cred că în fiecare an ţi le-a spus, mergând prin vorbe crezând că astfel vor ajunge la tine, iar tu i le vei face cu putinţă…ai atâta magie, nu? doar eşti Moş Crăciun…poţi face şi desface, dacă îţi este aceasta voinţa şi nu ar vrea să creadă despre tine că e doar absurdul unei demiurgii…ea crede în tine, deşi nu eşti nici real, nici pipăibil, nu te-ai arătat nimănui până acum, poţi fi când vrei oriunde şi oricum,

şi tu ştii atât de bine că ea trăieşte cu o sete de cunoaştere a realului, doar că este un altfel poveste când e vorba de tine, precum multora o iluzie…or nici măcar…pe tine te-au chemat în suflet milioane de copii,

tu ai doar de-a face cu trăirile lor, ale chemării primitorilor; a lor, de tine, cu credinţă deoarece copiii cred în tine, Moş Crăciun…şi nimeni nu te-a văzut vreodată, nu te-a atins, oricâtă sârguinţă ar fi avut, mai cu seamă, o copilă într-o noapte, cândva, în urmă cu mulţi ani…îţi aminteşti, aşa’i? i s-a părut că îţi vede umbra,

era doar o vrajă vizuală,

iar atunci s-a gândit cu tristeţe că eşti cam singuratec, Moş Crăciun, dar asta e; nu ai fost făcut pentru a trăi laolaltă; doar eşti o forţă supraumană, detaşată de omenesc, o forţă magică,

iar înspre tine nu există decât calea gândurilor; alta nu ar şti şi nici nu ar putea căuta, iar de ar încerca, ştie că ar fi una iluzorie, iar ea de iluzii se ţine deoparte; sunt amăgitoare…în tine are credinţa; crede că tu poţi săvârşi miracole, ea având nimic de aşteptat…nimicul ce nu există în sine însuşi, ci doar în legătură cu ceva pe care şi-l vrea întrupat iar tu i-l ştii, aşa că, fă o minune, pentru că atâta timp cât tu exişti, minunea merge cu tine; fă din nimic ceva”.

Asta e ceea ce ţi-a scris anul trecut, Moş Crăciun, dar nu ţi-a mai trimis-o, pentru că se temea asupra felului în care te-ai apleca asupra cuvintelor ei, dacă ai face-o cu pasiune, dacă astfel te-ai dedica registrelor ei de esenţe or’ de curiozităţi pe care le mai are încă în ceea ce te priveşte, întrebându-se dacă ai intra în anatomia unor părţi din care ea te-a alcătuit, luminându-i labirinturile închizândurilor, iar acum, când i-ai mai citi şi aceste cuvinte ţi-ai închipui-o ca şi cum i-ar intra linia de plutire în criză sau cum ar simţi că i se surpă un echilibru sub greutatea unor sensuri, prefăcându-se că înşiră vrute şi nevrute şi punând-o pe seama anotimpului care ar fi trebuit să fie magic pentru ea…

…şi i-ai trece asta fără alte imputări în trusa consecinţelor visătoriilor prea nerărite care îi eliberează sintaxa, expasiune pe care nu şi-o putea înfrâna, intenţii pe care nu şi le dorea jugulate, împingând-o la nişte incredibile consecinţe intime, pe dinăuntru spunându-şi şi storcând nişte cuvinte de sevă, cuvinte pe care timpul ăsta ştie că i-l aude, pentru că e în apropierea văzului şi al auzului ei…

…iar tu, tu Moş Crăciun, oricât ai încerca să o faci să îşi măsoare şi să îşi limiteze nişte erori de adevăr şi să îi refaci nişte nuanţe de sens, nu ştiu dacă vei reuşi, însă ceea ce ştii e că ea nu e înclinată către exces şi nicio revărsare de a ei nu se va face la nimereală…

…şi nici acum nu a învăţat dansul pe muchii de cuţite şi peste abisuri şi nici căutătoare fără ochi nu a fost vreodată, ştiind mai bine ca oricând acum că orice întâmplare are un miracol şi o lege a ei, iar ea nu vrea într-una anume, la voia ei, să fie amestec fără rost şi încâlciri de semnificaţii, iar acesteia, celei pe care şi-ar dori-o, i-ar face dacă ar avea puterea, o îndiguire pe care să o stăpânească şi care să o facă adâncăadâncă şi durabilă…

…şi ar începe-o ca poveste cu epilogul ei, şi dacă începutul ar avea în el deja sfârşitul,  ţi-ar cere ţie, Moş Crăciun, dacă’i aşa, să faci din ea un început fără de…

…sfârşit.

post scriptum, nişte zile mai târziu

Dacă ar fi putut, Moş Crăciun i-ar fi răspuns, atât ei cât şi tuturor acelora care vor vrea să uite să îşi amintească ce i-a durut şi îşi vor aminti ceea ce vor vrea să uite, că oriunde ceva încetează, este întotdeauna ceva în continuare; e ca un fel de miracol, unul ce se poate hrăni din orice…

…şi i-ar mai fi spus să înveţe alchimia alianţelor contrariilor, să nu îşi mai continue rănile, să fie a singurătăţii dar şi a oamenilor, să nu uite mai cu seamă să audă cu pedinăuntrul, din înăuntru, şi să ştie că ruleta clipelor îşi urmează jocul, doar că  sufleurii timpului câteodată nu mai sunt în…

…scoică.

Toamna oamenilor-copaci în urmă de gânduri; dor în lacrimă

Motto: El, celălalt suflet îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată pentru că în ea îţi vei fi pierdut gândurile…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; copaci în înăuntrul altor copaci; cezuri în interiorul altor cezuri…îi auzim pe alţii cum cresc în lăuntrul nostru, întrupări din visurile noastre în gânduri, rădăcini din dorurile noastre purtate ori încă nestrăbătute.

Toamna, vremea când trupul sufletului-departe al omului-copac rămâne suspendat în lumină blândă de amintiri, amintiri de care se temea că ar reînsufleţi în chip înşelător stratagemele spusului despre un cândva când îi fuseseră, încolăcindu-se în altfelneînţelesuri; ale unora care se frânseseră în ea şi ale căror aşchii  rămăseseră bine înfipte, nemaiatinse de demult,  şi despicate acum, în ea crestate, dar simţind că poate niciodată nu le va desluşi pe deplin, pentru că uitându-se la ele pe dinăuntru, cu privirea atât de intensă spre a vedea, acolo unde i-au fost şi îi rămăseseră, îi vor spune mereu altceva..

….că una dintre ele, nesfârşită atunci pe de-a-ntregul, acum îi va părea infinită, întocmită din multe altele care se desfăceau, deosebindu-li-se înţelesurile dintr-un cândva când le fusese dat, parcă toate începute de mai multe ori şi, ciudat, nicicând sfârşite, simţind însă că nu şi le mai putea împreuna…

…întrebându-se de ce oare le tulburase,  dar ştiind că nu ar mai fi putut evita întâlnirea cu ele, atât de multe şi atât de strânse unele într-altele, făcând-o să dârdâie, să tremure, pentru că, fără de oprelişti, sfredelind-o, intrau acum în ea precum clipele, cele odată zăgăzuite potrivnic, pe care şi le curmase pe nerăzgândite, de care însă nu mai avea unde în ea să se ascundă şi nu le putea împiedica să nu o facă să le privească în urmă, urmă pe care atunci o atinsese până la istovire, încercând să audă şoaptele…

…doar că tălpile se descălţaseră de paşi şi credea că nu i se vor mai rosti vreodată…

…sau că ea va fi cea care nu le va mai putea deosebi spusurile de nonspusuri, ceea ce fusese real şi ceea ce ar fi putut părea că se întâmplă, însă sub această mască a ascunderii de înţelesuri lipsea dispensa, nu le voia eliberate, nu ştia cui din ea ar fi trebuit să ceară, ce din ea ar fi trebuit să lase să plece şi nici înspre ce încotro, despre care gândea că atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând, va fi acel încotro înspre care să nu se îndrepte…

…iar să ştie încotro să nu se îndrepte înseamna să meargă spre într-acolo, neştiind unde va ajunge, dar ştiind că odată ajunsă acolo, aici unde îşi fusese acum nu se va mai întoarce poate niciodată, pentru că nu se va mai regăsi în nimic din ceea ce a fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde era cea care îi fusese, fiindu-i, atunci; atunci, al acelui cândva, de acum încolo devenea  încotro-ul ei…înspre acum…un acum pe care nu şi-l mai voia refuzat…

…un acum în care simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi; era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei, şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase…

…pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia oară…

…şi că de astă-dată nu s-ar mai putea da nescultatului în tăcere chemări pentru că de ar fi făcut-o, plecându-l şi iarsfârşindu-l, precum alţii făcuseră, s-ar fi transformat în desţelenit om-copac , rămânând din acel ceva ce îi fusese prins în gând de rădăcină, fiindu-i, doar o semnificaţie de-acum îndepărtată, difuză, cu toate sensurile descărnate, descompuse, atârnând deşirat pe scheletul de cândva al unui gând prin care i se mai întâmpla să treacă uneori încercând să îl mai îmbrace de faţă cu noaptea, alteori să îl lepede în răsărit, până într-un târziu când nu o mai putuse face, pentru că îl simţise a fi pierit, aşa credea…

…doar că atunci când îi căuta în ea leşul, nu i-l găsea, şi îşi spunea că undeva trebuie să fie, trăindu-şi agonia…şi că va sfârşi totuşi aşa precum şi începuse, în deşertăciune, aşa credea…

…aşa îşi şi dorea să se întâmple?

…voia cumva să îi mistifice înţelesul cu nesăbuinţă? încerca un nou început de el neştiut ci doar de ea? îi dădea acelei amintiri formă şi relief în gând, fără însă să înceapă să curgă din el, revărsându-se în cel nemersîncă? se transforma într-un preatârziu într-o fiinţă dubitativă? nu, asta nu credea, nu credea în preatârziu…

…ci doar în neîncă, acela de care o răzbea foamea...

…şi întorcându-se într-o amintire, în absenţa clipelor şi a vieţii, încerca să o învie ştiind că va începe poate să simtă că memoria îi joacă feste pe măsură ce se husmea să înlăture pietrele sub care o îngropase, cu descântec ori cu rugăciune, vorbindu-i în tăcere, întrebând-o cu duioşie despre ce a mai făcut de când îi fusese trăire…şi care mai apoi plecase înspre trecere, acum încatenată în ea…

…ea, cea căreia voia să i se mai spună, încercănată însingurare de ea urmă nicicând îndepărtată or’ alungată în vreun fel ci doar atât de departe, urmă de suflet întâmplată cândva,  suflet pe care îl privise pe dinăuntru, pătrunzându-l şi pe care desluşindu-l îl dusese din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-l precum era şi atingându-l până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu îi mai fie pământ acelui om-rădăcină…

…uimită fiind acum de noile ei metamorfoze, mişcată de ceea ce începeau să îi spună…la fel, şi nici altcumva, ci doar ceva mai târziu, când credea despre ele că nu îi vor mai fi vreodată decât pâmântul sub care le acoperise, în ţărăna din trupul sufletului ei…amintiri semne, de parcă şi-ar fi ocultat toate sensurile de până atunci, când crezuse că muriseră în gândurile-frunză ale unui om-copac, rămase risipite în ea, şi nemaiîndrăzninde desfăcături, ci doar atingeri împietrite, în care nu se mai afla nici măcar umbră, nici grai…

…le murise, tăcându-le, tăcând demult ceea ce avusese a le spune, aşa credea, nemaiputându-le rămâne, şi, într-un straniu fel, simţea cum ieşea dintr-un neînceput care o absorbise, părându-i viu, atunci când doar ea singură îi purtase semnul în lumea din înăuntrul ei în care nimic nu i se putea opune, şi poate că o făcuse cu acea inocentă inconştienţă a ei târzie, dar deghizată altora, în ea atât de nestrăjuită, de nemărginită, unde nu se înfricoşa de nimic că ar putea-o împrejmui…

…ci doar cuprinde…

…şi acelea erau dorurile ei de întâmplări neîntâmplate, ca pe un mers înspre un încotro neştiut pe drumul veciilor, în lumea ei de peste margini unde totul devenea atât de pur, de inocent, acea inocenţă a începuturilor gândite în foc mocnit al jarului albastru cândva crezut repede trecător, înţelegând abia acum că încă mai ascundea ceva, şi  a celor negândite în toamna cea atât de ispititoare cu flacăra din frunze înspre chemări nelămurite  atunci şi poate că nicicând având să fie, doar că o treziseră de nişte neadormite lucruri care tăcuseră în ea, pe care încă nu ştia cum să le…

…numească.