Dragostea, care din doi face unu, când unu plus unu fac unu

Motto: Amintirile sunt un cuier pe care atârnă nişte lucruri într-o intimitate zadarnică.

 

Dacă femeie nu e, nimic nu e,  dacă dragoste nu ai, nimic nu eşti, să-ţi spui că o trăieşti cu intensitate şi nu ştii ce e asta, să ţi se pară că te sfărâmi ca să te întregeşti cu ea în absolut, fie şi iluzoriu, să ştii că legat de ea, există început şi sfârşit şi între ele uimirea continuă, că e marea ta ispită şi îţi învălmăşeşte minţile, că nu e trup, ci formă spaţiu, oricare ar fi ea, şi tu o trăieşti cu foame şi sete de acel spaţiu, că din acea clipă ai uitat toate locurile crepusculare din care ai venit, tu muşcat de singurătate ca şi ea, să descoperi drumul spre inima ei, gândind că trebuie să fie ceva foarte complicat, drum lung, ajungere incertă,

o femeie nu e doar un drum frumos ce nu duce nicăieri, trebuie să mergi îndeajuns, nu doar destul, femeia e un drum sub semne de întrebare provocatoare şi ademenitoare, dintr-o femeie nu te poţi întoarce niciodată ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, îţi va părea uneori că e ca un drum care duce înapoi, că te amână într-atât încât să te pună în dubiu dar dragostea netezeşte totul, după o vreme capătul drumului e atât de în urmă de parcă nu l-ai cunoscut niciodată, când rememorezi, îţi pare că o ştii de la începutul lumii, e o lume de vrajă aşa cum doar visul poate urzi când totul începe ca într-un vis, ca într-un gând sub un contur încă nelămurit dar care te cheamă hotărâtor,

din clipa în care o desfaci din lucrul ăla care se numeşte dragoste îţi pierzi şi îşi pierde hotarele, totul este fuziune, trăieşti împreunându-te cu ea starea sferică, dragostea este o lume într-un vis până’n departe, ai privirea aia de condamnat la o taină, misterul ei aparţinându-i fiecărei zile, o simţi în oase, în sânge, în carne, dragostea e un drum ca niciun altul pe lume, de fiecare dată când e vorba despre femeie e vorba despre poveste, când e vorba despre poveste e despre ambiguitate şi fictiv, când e despre o femeie, adesea de tip labirintic, e despre un bărbat şi despre prinşi în dragoste, despre nopţi dizolvate în dimineţi,

când e despre dragoste, recapitulând în grabă sfârşit şi început, e despre imposibilitatea de a face despre ea anticipări sigure, e despre puterea de vis şi de himeră şi e despre moartea ei, despre destinul ei de cenuşă, fiecăruia fiindu-i dat să ajungă la marginea ei, acolo unde întinzând mâna nu mai întâlneşte decât golul, după care trăieşte sentimentul că este un om sfârşit cu tristeţea că a fost în el atâta putere de a iubi, doar că acum totul e pierdut şi ruinat, când totul e sfârşit totuşi ceri morţii ei să intervină măcar pentru o speranţă, asta durează o vreme după care uiţi cu uitarea cea mare şi începi iar să te refugiezi în visuri ridicole,

şi iar începi să faci din dragoste o preocupare fără conştiinţa caracterului ei iluzoriu, a timpului care toceşte pasiunea, şi iar începi, pozitiv şi regenerat, odată cu o altă fiinţă pe care o priveşte cu ochi lacomi şi hămesiţi de iubire, zile de visare cu ochii deschişi, oamenii par a fi fixaţi între nişte hotare inexorabil când se aşază în bătaia puştii, căci dragostea nu este o îndeletnicire complet fără riscuri, dragostea preferă tensiunile maxime şi neprevăzutul, dragostea trăieşte mereu necesitatea construirii unui conflict, unul strâns,  asta ca să îşi ţină cei doi protagonişti atenţi la

ea.

 

Anunțuri

Accesorii circumstanţiale şi poveşti în aşteptarea recuzitei

Motto: Cel mai greu este să sfârşeşti frumos o poveste bine începută.

 

Ea nu se hrăneşte cu himere, ea e din amintiri nici moarte, nici vii, din cele moarte nu ar mai putea pe nimeni să cheme decât dacă ar vrea să cioplească fantasme, aşa că în ochii ei nu vezi umbre, din cele vii, ca să rămână nedespărţite de ele, decupează forme al căror loc şi-l fixează în memorie de fiecare ultimă oară când întoarce capul după ele, suntem ceeea ce vrem să uităm când avem sufletele cotonogite zdravăn, suntem neastâmpăr când ne apucă frigurile şi dârdâim din toate încheieturile atunci când ne ia cu dragoste,

ea e din îndârjiri naive când crede că se poate pune de-a curmezişul lucrurilor care există aievea deşi conturul lor nu e foarte clar, ea e din doruri fără sfârşiri care coboară din părăsiri când uneori o mai întoarce ceasul umbrelor, desfăcând timpul îndărăt, dar mai departe de atât nu se duce, ea nu se mai întreabă de ce unui bărbat o singură femeie nu îi ţine de foame, acum ştie că într-un bărbat e şi iubirea şi credinţa şi minciuna, când cuvintele dragostei se anemiază şi îşi dau duhul din dragoste rămân oase de cadavru,

ea râde de fantezia în care un bărbat şi o femeie se caută de-a lungul mai multor vieţi, asta i se trage de la realismul împins până la brutalitate,  ea nu crede în poveşti nemuritoare ci în viaţa hoinară a poveştilor, poveştile ei sunt lipsite de acel suflu epic care este fantezia, din deviaţia fanteziei ies acte de prisos, între ea şi cuvintele de dragoste există o ruptură atunci când simte că ea şi ele nu mai au ce să îşi spună deşi ele încearcă să demonstreze, să se justifice, să se apere, sperioase până la descompunere, iar ea ştie că dacă le-ar mai crede ar fi de o naivitate catastrofală, ea ştie că dragostea nimănui nu poartă haine fără amintiri, ea e o femeie care ştie că atunci când dragostea vorbeşte prea mult pentru a face ceva, totul sfârşeşte lamentabil,

ea are oase fragile dar e făcută din verbe incasabile, încheieturile mâinilor ei sunt atât de subţiri, pe ele se încolăcesc câteodată umbre, se răsucesc pe ea toată, aşa se întâmplă când evoci şi rememorezi, când timpul se sparge în anotimpuri, încheieturile ei iau diverse înfăţişări, primăvara sunt ca nişte frânghii întinse pe care stau, într-un echilibru precar, dorinţe fragile cu ochi sticloşi, care îi spun ceea ce ştiu că ea nu o să creadă pentru că destinul lor e mai mult interogativ şi iluzoriu decât sigur, vara încheieturile ei, subţirimi, devin ca nişte dâre, poartă semne de drum şi de vânt, urmele dorinţelor de risipire rămase nemărturisite, pentru că uneori nu se poate lepăda de timidităţile ei paralizante,

toamna sunt palide, străvezii, mâinile ei sunt de alabastru, pe încheieturi îi sunt înfăşurate tristeţi care lunecă într-un aer sterp înainte şi înapoi peste castele de nisip ale dorinţelor  pustiitoare cărora le leagă pietre de picioare, iarna ea poartă pe încheieturi  cercuri, când cercurile de frig se strâng violent mişcarile ei de apărare reflexă devin aproape imposibile, iarna suprafaţa lor e expusă la vulnerabilităţi şi la insecurităţi, iarna e lucida ei dereglare a simţurilor, iarna ea e o alta, iarna tot ce a fost nu  mai e, sunt toate departe de ea ca o poveste, a fost odată ca niciodată, va fi odată,

altădată.

Într-o zi, o uşă, o dragoste, dacă te gândeşti, chiar o să se întâmple aşa

Motto: Dincolo de acea uşă, din clipa în care începe să se întâmple, toată vraja lumii se adună şi se întrupează şi se face femeie, după acea uşă e o femeie care te ţine de toate încheieturile gândurilor tale.

 

În spatele ochilor închişi îţi ţii gândurile, păsări captive, de-atâta aripi parcă ar avea ochelari de cal, beau când şi când din visurile tale sorbituri scurte, visuri care când şi când îşi descheie nasturi şi atunci li se văd coapsele, goliciunea, visurile au coapse de femeie, însă contururile li se întunecă, când te laşi parazitat de sentimentalisme, te ia cu romanţios, şi în loc să îţi proiectezi retragerea cuvintelor în fumul ţigării, manipulezi absenţe, te apuci să scrii despre tristeţi şi despre depărtări, ca protest al disperării, există singurătăţi suportabile şi singurătăţi ucigătoare, există tristeţi lucide fără leac, jocul este de mult o experienţă încheiată,

ochii dragostei văd oriunde, dar dragostea e un văl de aparenţe, e doar lucrurile care par că se văd, ai trăit cândva şi improvizaţii de ocazie, gratuit, întâmplător, dar nici urmă de iluzie, vorbeşti despre ea ca un martir de neînţeles care a trecut prin experienţe pustiitoare, ceva ca un miraj cândva îţi învăluia privirea, iar tu ştiai că în miraje întunericul copleşeşte lumina acolo unde nu e claritate, rămânând ţintuit la jumătatea drumului dintre tine şi altcineva, dintre altcineva şi tine, repetiţia se reia, ciclurile continuă, continuă şi rănile, cea dintâi e cea mai grea, celelalte vor veni singure, înainte de a deveni răni fiind pline de toate făgăduielile, acum e o mare tăcere între ele,

ai nevoie să le spui poveşti care să le adoarmă, dar niciun privilegiul al vreunui verb nu mai operează însă convingător, unele lucruri au fost, în mod inexplicabil, imperfect memorate, unele cuvinte se împiedică de umbrele lor la fel de clătinătoare ca şi ele, le taci, pentru că eşti aşa de departe de ele, sunt fără început şi fără sfârşit, sunt încă bune de iubit dar ceva, în mod inexplicabil, le face părăsite, îţi spui că va veni o zi când o vei întâlni pe acea femeie pe care ai adulmecat-o în toate celelalte de până la ea, toate celelalte, nimic altceva decât nişte copii imperfecte ale unui model desăvârşit irealizabil,

uşile tale acum sunt scrâşnete şi şoapte răguşite, a fost vreodată dragoste, te-ar întreba, îţi aminteşti de toate orele laşităţilor tale când a fost vorba de ea, cea care dădea mâncare fluturilor, cea care se îndrăgostea din mers de tot ce îi ieşea în cale, realităţi ideale născute de fantezie, şi de unde văzul ei era în celelalte zile la întâmplare, din ziua când te-a întâlnit a fost numai vedere, privirile ei s-au prins de unele visuri de dincolo de care orice era posibil, lumea ar fi numit-o  visătoare pentru că aşa sunt oamenii, le trebuie etichetă,

visurile ei rămâneau, oricâte pietre li se pregăteau, erau văzute în drapajele lor ademenitoare prin puritate, niciunul dintre ele ducându-se la vreo poartă a uitării, alai himeric, povestea asta însă e una fragmentată, asemeni unui trup sfârtecat, e inegală şi mutilată, câteodată e dureros să repeţi mereu o uşă ştiind de fiecare dată cum se va

sfârşi.

Drumul dintre culorile juste ale lucrurilor juste şi reale

Motto: Există cuvinte ale căror tăceri le acoperim cu vopsea în diverse culori atunci când hotărâm că numele a ceea ce însemnau ar fi pentru noi o prea mare ispită, putându-se desface sau nu.

 

E o linişte idioată pentru care nu ai găsi nicio culoare, contextul e totul, toate sunt stoarse şi răsucite, mai puţin cele neglijate mereu, alea din vremea când tot încercai să găseşti nuanţa potrivită pentru furtunile tale, toate descompuse neindentic, şi pe cea a vreunei iubiri incandescente, nimerindu-le în schimb pe acelea cu care măsurai distanţa dintre tine şi contururile nopţilor neliniştite, deşi mâna îţi tremura, era ca şi cum cineva o împingea de la spate şi acestea ieşeau tremurânde, de parcă nu le spuseseşi prea des adevărul, adevărul tău însă, şi nu al lor, al lor fusese fie prea laş, fie prea fricos, când din visuri nu mai rămâne decât ceva foarte strâmt şi teama că ceva va întârzia în ele, ca de obicei, în visurile tale tu ajungi mereu la timp, cineva întârzie întotdeauna,

acum zac toate pe o pardosea cu zile oarbe şi surde pentru care ai ales, dezorientat, albul, acelaşi alb ca şi pentru toate lumile pe care nu ţi le începuseşi, pentru cele închipuite nicio culoare nu ţi-ar fi părut mai potrivită decât albastrul, albastrul este, dar poate părea că nu-i, măcar sentimentul ăsta e sigur, pentru albastru nu e nici noapte şi nici zi, doar nişte lumini tremurătoare, albastrul, culoarea oricărui cal troian pe care l-ai fi strecurat în cetatea retoricii atunci când s’ar fi lăsat cu foarte multe artificii, din care cele mai multe mincinoase şi convingătoare, când ai fi bătut pasul pe loc, dar celălalt s-ar fi preschimbat în imaginar, deşi aţi ales fiecare, demult, că unele culori vor sosi mereu cu întârziere, false şi iresponsabile,

şi nu veţi înţelege ce vor şi va fi sterilă toată zbaterea asta numită dragoste, sau cum se numeşte ce faceţi amândoi, nu e aşa cum voiai tu, dar ea, dragostea, există, o culoare îţi  va tot scăpa din mâini de fiecare dată când vei încerca să o prinzi la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ai  folosi-o să îţi desenezi rugina din tine când ai aştepta răspunsuri ale celuilalt care ar întârzia să vină, pentru că lumea lor nu ţi-ai îngădui-o din cauza fragilităţii ei, a adevărurilor tale care poate nu te-ar duce niciunde, o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, când, pentru a fi şi a nu fi, ai fi folosit acele culori care stăteau de atâta vreme neatinse,

cea mai lacomă culoare fiind roşul, cea mai hămesită, încălcând regulile, mereu urmăreşte ceva, mereu te învinge neaşteptat, după care devine treptat absentă, galbenul este ridicol şi tragic în acelaşi timp, aşa, într-o permanentă agitaţie, e din intenţii frânte şi risipite înainte de a fi adunate, e cu ardoare ostentativ, râde în secret, spune să nu te uiţi înapoi şi pufneşte sarcastic, zicându-ţi că într-un pustiu n’ai ce face singur, asta despre singurătatea în doi,

regretele au culoarea violet, regrete cu măsură întreagă, regretele au aripile largi desfăcute, apertură la infinit, şi tot atâtea neputinţe, regretele au lumea lor pe care, din laşitate, evităm să o privim, pentru că ne-ar obliga să le recunoaştem, aşteptând dureroasa lor volatilizare, a le spune adevărul fiind câteodată foarte greu, negrul e culoarea iubirilor în doliu, alea ale căror parastase nu mai prididim a le face, dragostea e cea mai adevărată culoare pe care ai uitat-o demult şi nici că te mai întrebaseşi pe unde o mai fi şi ce-o mai face, pentru că nu ai mai crezut vreodată că o vei mai

vedea.

Tăcerea sub semnul gândurilor-ferestre de miazăzi şi miazănoapte, clătinate după cuvinte, dar nerupte

Motto: Tot ceea ce ea va vrea mai mult să îţi ascundă decât să îţi dezvăluie îţi va rămâne o încercare a denecunoscutului şi ţi se va întâmpla ca şi cum ai privi prin nişte ferestre zidite deşi ţi-ar părea neferstruiri, ţie, cel cu necunoscutul cunoscut al gândurilor ei.

 

Ştia ce însemna preatârziul pentru a încerca să-l facă să fie şi nici măcar pe drumul albastru nu ar fi avut cum, ar fi fost doar rătăcitoare în nemărginire, doar închipuire, nu putea să îl deseneze în linii verosimile, ştia că ceea ce şi-ar fi imaginat nu ar fi avut putinţa de a deveni realitate, aşa că îşi spusese că albastrul ar putea rămâne culoarea unor lumi complementare pentru că doar acolo i s-ar fi potrivit şi cu uşurătate sau ar fi putut desena cu albastru conturul umbrelor cuvintelor pe care le amurgise după căderea lor din gânduri în apele tăcerii, în lumină sângerie, dar pentru asta îşi spuse că avea la îndemână culori întunecatroşietice, aşadar asta fiind nuanţa potrivită pentru cuvinte ale rostirii celei de taină pe care nimeni altcineva nu i-o auzise, era a ei pentru totdeauna…

…şi fireşte că aveau umbre, şi fireşte că uneori acestor cuvinte li  se întâmplă mai mult să întunece şi-atunci umbresc ceea ce vor să spună, şi fireşte că tot uneori, câteodată, îşi ascundea gândurilepriviri rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum, pe cele care purtau un atunci asfinţindu-le când le simţise lumina în colţ de ochi de negru iar acelea sfârşite în ea în umbra lor, în ascunziş, niciodată nemaiîntrupându-se, niciodată nemaidesprinzându-şi-le din tăceri le dusese nălucitor trupul şi gândul cărărilor umbrelor, cele cu reverii la sfârşituri, doar că nemaiavând cui să li se mai  întoarcă şi dealtminteri nici de ce…

…şi era una dintre gândurileferestre zăbrelite cărora le închisese genele pentru că privirea se prinsese de nişte clipe cărora le era dat să rămână neclare, rupte de înţelesuri, rezemându-se doar pe ochii ei de şoapte, cei întredeschişi, cei ai nopţilor nemişcătoare cu picioare de aramă, necuvântate, cu stele întârziate, fereastră a umbrelor de cuvinte care trebuiau desfăcute şi limpezite, iar o culoare îi tot scăpa din mâini de fiecare dată când încerca să o prindă la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ar fi folosit-o să îşi deseneze sprâncenele pe chipul neastâmpărat, sprâncene care se luau forma arcadelor când aştepta răspunsuri ale celuilalt, răspunsuri care întârziau să vină dar pe care nu le bănuia niciodată a fi trucate, jucându-şi sensurile pentru că nu ar fi ştiut ce să facă mai întâi…

…ştiind despre ele, despre întrebările ei, că sunt ispitiri, ademenire, ca orice întrebare, şi niciuna nu avea să alunece pe lângă el, pe lângă ea, niciuna dintre acelea cardinale neavând să rămână decisiv la ea, şi atunci îşi spune că mai bine ar fi să scrie în loc să picteze, pentru că la urma urmei tot ce i-ar fi ieşit nu ar fi fost decât nişte linii frânte şi donquijoteşti, doar povestea pe care ar fi spus-o însemnând temporalitate…

…şi apoi, în cuvinte i-ar fi fost mai lesne, doar acelea care s-ar fi simţit înşelate fiindu-i cele care i-ar fi venit cel mai greu, pe celelalte trebuia numai să le trăiască, să se lase purtată de ele neştiind vreodată unde putea să ajungă, şi dificil pentru ea a fost să se înfrâneze să scrie despre lucrurile între care nu a aşezat distanţe dar care au împărţit-o în două părţi inegale, pe care le-a  transformat, şi izotopic unul mai ales, al unui enunţ cu două cuvinte şi cu care, asemenea unui combustibil, şi-a hrănit intensităţile, dar fără să ardă cu ele ca o flacără omenească cu dragoste pentru foc, pentru că era născută sub semnul lui, al focului, însă doar apa însemnând pentru ea profunzime, numai apa dându-i infinit, numai înspre apă ducându-se ca înspre orizont, numai în apele gândurilor pierzându-se, iar clipirile din gene ale amintirilor când era pudrată cu nisipul trecuţilor ei paşi erau doar ecourile lăuntrice după topica vibraţiei şi atunci ştia că ar putea parea ireală, intangibilă şi seducătoare…

…şi ai simţi-o  ca pe fior ca şi când ai trăi-o iar de la început cu necunoscutul ca şi cum necunoscutul ăsta niciodată nu s-ar termina, ar fi continuu, când ai atinge-o înăuntru cu degete de compozitor şi ai împarţi-o pe linii cardinale după distanţele între care ai fi fragmentat-o, şi între ele avea creşteri şi descreşteri oscilatorii ale variantelor ei sensibil apropiate dar cu egală intensitate, făcând cu fineţe şi amploare din ea un maxim efect, ştiind că nu e vedenie, pentru că asta ţi-ar fi strâns inima, şi atunci ai fi întrebat-o, dorindu-ţi să nu tacă, deşi orice tăcere ai fi ştiut-o să o dezlegi în  orizontala rombului ochilor ei…

…iar în tăcerea ei era atât de mult loc, şi te-ai fi întins în ea pentru că îi cunoşteai geometria aşa încât să îi poţi asculta gândurile, pentru că niciodată nu tăcea fără gânduri, şi-aşa se face că a strâns multe muţenii cărora nu le-a dat glas, pe care nu avea cui să i le spună, singura fiinţă care le-ar fi ascultat fără să aibă încotro fiind ea, prea nedezmeticită ieşind dintr-un gând până când altul îi lua locul, primul devenind trecut, aşa că îl punea deoparte iar din clipa aceea, după o anumită distanţă, îl uita, deşi îl mai simţea cum încerca să o mai pătrundă câteodată cu privirea, mustrător că făcuse din el un deşert, doar că nu avusesem ce lume să aşeze în el…

…nicio lume nu se hotărâse să spună da aşa încât să devină o posibilă lume trăită, şi-aşa acel gând lua forma unei prisme prin care aceasta s-ar fi întrevăzut şi prin care ea ar fi putut privi, şi astfel acolo, în lăuntrul ei a adunat cu timpul atâtea şi atâtea prisme, mărturiile unor neputinţe suspendate deasupra cuvintelor în care nu s-au prăbuşit pentru că nu le-ar fi răspuns nimeni, deasemenea nimic, dar mai bine aşa decât să fi devenit multe dintre ele devoratoare, slăbiciuni şi patimi, drept urmare îşi alesese şi o formă în care să îmi aşez prismele şi niciuna nu i s-a părut mai potrivită decât cercul, aşa că şi-a luat una câte una prismele şi le-a aşezat de jur împrejurul ei…

…şi a tresărit când a auzit glasul uneia care i-a şoptit, spunându-i că îi va fi greu să trăiască în cerc, iar apoi cea de-a doua dintre ele a înclinat capul încuviinţând, a treia la fel, şi asta începuse să o tulbure pentru că se aştepta ca şi celelalte să facă acelaşi lucru, să îi vorbească despre cum, fiind în cerc, dacă ar fi fost să îl scoată de-acolo pe vreunul dintre ele, dintre gândurile prismă, ar fi avut un drum pe altundeva şi pe-acolo poate ar fi întâlnit nimic în cale sau mai rău, cum niciodată nu ar fi putut şti dacă le va lăsa acolo, pe loc, cu ea înăuntrul lor, încercuind-o, sau dacă le-ar fi răsturnat cândva pe fiecare dintre ele, unul câte unul, pe fiecare gând prismă, încât să îndrăznească să pot privi prin ele cândva acea lume pentru care amintiri nu existau decât acolo, închise în ele, în muţeniile lor, doar că ştia că din vreme ce le ţintuise acolo, pe loc, niciunul dintre ele nu i-ar mai fi putut da târcoale…

…aşa că acea lume pe care nu şi-ar fi îngăduit-o din cauza fragilităţii ei, lume pentru care ar fi construit totuşi o sală de aşteptare , înainte de orice alte circumstanţe, o sală de aşteptare cu scaunele lipite de pereţii melancoliei în ale cărei geamuri să se poată recunoaşte, înainte de orice altceva, era o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, însă gândulfereastră al acelei lumi ar fi fost cel de care nu s-ar fi apropiat pentru că ar fi fost al tuturor drumurilor-întoarceri…

…iar fereastra în dreptul căreia începea să-şi îmbrace rochia de teamă din mătase grea, era singura fereastră fără durată şi a statorniciei, era fereastra aşteptării, fereastră din care îşi făcea brăţări, coliere şi inele pe care le purta ca semne ale dăruirii voite, era locul ei legat de el  înainte de orice altceva, el cel care nu îi inversa niciodată sensurile în care o înfăşurase, aşteptare pe care la rândul lui nu o împărţea singur, ci împreună cu ea, iar fereastra asta a ei era între zi şi noapte, între sus şi jos, între stânga şi dreapta, între doi, între punctele lor cardinale uneori de nedefinit, singurul loc în care cuvintele ei îşi pierdeau puterile magice care rămăseseră în formă prelungă ferecate în gândurile păsări, cele pe care le lăsa slobode, ducând pasărea din ea cu o privire expansivă în apropierea lui toată deodată cu o forţă enigmatică şi corupătoare, capabilă să tenteze, să atragă, să absoarbă absenţe, să deschidă semne, să îşi cresteze în palme literele care au fost, care sunt, ale ultimului gând ca să nu se răzgândească, să nu se mai înstrăineze…

…şi îi părea asta un dar divin, că e femeie, că nu se rupea niciodată de ea însăşi, că se deschidea mereu sieşi printr-o interogaţie, că părea stăpână pe răspunsuri, că oricât de necuvântătoare se simţea câteodată tot putea să spună ce nu este, că nu lăsa nimic închis în ea oricât ar fi ispitit-o, că tot ce era contur care îi dădea ameţeli de parcă ar fi fost în preajma abisurilor făcea parte din dedesubturile ei sufleteşti, că pe unele clipe le-ar fi întins la nesfârşit, doar că pe suprafeţe orizontale ar fi părut doar nişte pustietăţi, pentru că erau făcute din închipuiri pe care însă şi le îngăduia chiar dacă aveau mâini de vânt cele cu care îşi ţinea fiinţa înfiorată, că din unele locuri pleca pe neauzite ca să nu se smulgă greu, că i se părea câteodată că străluceşte orbitor când atingea noaptea unor amintiri…

…că îşi aparţinea în întregime şi niciodată deodată, că nu pierdea nimic, niciodată, pentru totdeauna, că era făcută să stea, doar că atunci devenea cameleonică numai atât cât să nu fie arsă de o singură culoare cu degete vii din prea multă sete de foc, că îşi era ei înseşi o enigmă aparţinătoare fiecărei zile, că pentru ea nu avea importanţă de unde veneau şi încotro înspre nicăieri se duceau nişte gânduri ale căror înţelesuri câteodată se încăierau ca într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, ea ştiind că doar unora dintre ele le va fi dat să rămână, asta neputându-se fără chin, ele fiind acelea care cu adevărat urmând să ajungă să nu fie uitate, între ele şi altele rămânând o distanţă considerabilă pe care nu şi-ar fi apropiat-o în niciun fel…

…pentru că doar unora şi numai lor le-ar fi vorbit îndeajuns încât să le lase să cadă în cuvinte, ea ştiind, devenind înfrigurată, ce urma să însemne asta, că urma să simplifice nişte aşezări de visuri, făcându-le…

…infinite.

Ce ar fi fost dacă; întrebare neizbutită nici măcar retoric

Motto: Există ceva ce poţi simţi, pipăind cu degetele ochilor  într-un nevăzut din sieţi, ceva ce vei zămisli din tine, dincolo de înfrângerea-ţi aparentă, din ce vei auzi în tine, imagine fiinţă nefiind încă pe de-a-ntregul, care încă te tace.

„And all those places, and people, and everything .. they’re nothing. Everything is nothing”.

Ale, my princess, gândurileprivire, atunci când eşti singur, se transformă în altceva; acolo e acum ştii tu cine. Eu.

Nu a mai rămas vreo privire; a rămas nimic, absenţa a ceva ce nu ar fi putut exista decât în legătură cu un alt ceva şi nehrănit cu înţelesuri falacioase, dar în sinestezii neobişnuite; altcevaulneştiut, întrebându-i-se lui, ce ar fi fost dacă…i-a (mai) rămas vocaţia imaginaţiei; ei, fiinţei gânditoare, aceea pe care o ştii, cea cu negrăite, cea care îşi ia din ea şi îşi transformă acel altceva în întrebare, precum un fel de interogaţie despre sine, prin el spunând multe despre celălalt, din înăuntrul ei înspre a celui de dinafară, deşi pedinăuntrul aceluia cu tăcutul; nonspusul…

…himeric necuvânt căutând pentru a se pierde in el…

…celor mângâiate dându-le drumul înspre, devenind; altele pierzându-se în sine, pentru că nu mai ajung la temei; l-au pierdut, s-a dezoglindit, nemairecunoscându-ţi-l nemairecunoscându-te; alteritate…ai devenit, de acum, înspate, umbră profilată ce l-a oglindit cândva, fiindu-i totodată şi reflexie, acum doar tăcută umbră, doar că nu te vei putea despărţi de aceasta; îţi va rămâne un nespus ce şi-a căutat în cel mai onest mod cu putinţă reperele; umbra doar îl va face cu putinţă, însă acum temătoare în cerurile din tine, în înăuntru; temătoare…

…şi nu chemătoare a unor clipe înspre care, dacă priveşti, te loveşti parcă de o uşă uscată, acea uşă pe care cândva ai închis-o în urma ta, ca să nu le mai auzi pentru că poate te-ar mai fi răscolit, amintindu-ţi de vremea când lor li te rugai cu ochii închişi…

… va fi mereu gândul-umbră în tine; cândva, cel al unei patimi iar poate că de-asta i te poţi pune acum de-a curmezişul cu un patos dramatic…

…gânduri acum, unele, pecetluite de o instanţă omnipotentă, aceea a tăcerii…

…acea tăcere care e lupta cu drumurile întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat, când unele lucruri îţi ascultă glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele, iar tăcerea îţi refuză uneori nişte iluzii pentru a nu te mai antrena în altele…

…acea tăcere care  nu îşi pierde necuvintele, ci şi le înmulţeşte, hrănindu-se din tine cu ceea ce o constituie, cărora le adaugă interpretări, le colportează, căreia i se întâmplă să nu mai poată recupera ceea ce a lepădat, care vede ceea ce tu nu ştii că a văzut, iar a i te întreba preadevreme e o ademenire, dar o trăieşti ca şi cum în ea te duci şi vii fără să pleci, fără să stai…şi acolo, în acea tăcere eşti al singurătăţii gândurilor până la inaudibil, acolo unde visul se visează…

…acea tăcere pe care o trăieşti ca şi când ai vrea să nu mai fie, însă neputând voi să nu mai fie; se întâmplă atunci când ceea ce ai avut de spus, ai tăcut demult, iar ea este tot din ce a mai rămas….

…nemaifiind a celei atât de pline de înţelesuri, precum cândva o simţisei, a unei regenerări enigmatice şi nesfârşite…

…ci a acelei tăceri ce are cele mai multe necuvinte, privind  în gol absenţele, urma de nicăieri, mută, nerostită, neştiută, neîntrupată, nenumită cu nici măcar cu o vorbă…

…iar facerea unor cuvinte va rămâne netrăită între gol şi umbră, căutând ceva ce nu îşi vor explica, de parcă, într-un fel straniu, ar avea o ciudată dorinţă de a nu găsi nimic, şi doar închipui; pe care i s-ar părea, cumva, că îl cunoaşte…în care sensul lor, al cuvintelor, se prăbuşeşte mărginit în bâjbâială de silabisiri, acolo urmând să zacă mai apoi, netrăite…negândul; un nicicând cuvânt, sau unul abia perceptibil, istovit…

…semantic hipertrofiat…nimic adânc aici, doar străfundul din înăuntrul tău, acolo unde ţi-l îngropi, tăcut…

lepădat, simţind în tot acest răstimp că, vrând să îl păstrezi, îl vei pierde; lepădându-te de el, pentru că nimic nu ţi-ar mai spune, cumva, cândva, îl vei regăsi

…nu ştii însă de l-ai mai vrea să ţi se întâmple, deşi spusul încă nu începuse, iar cuvintele ar trebui regăsite, însă ţi le căutasei doar pe acelea care te-ar fi desprins de el, şi astfel ţi-l rupsesei, înainte de a-l înnoda de celălalt în legea semnelor, la timpul lor, mereu un nevenit, timp netrăit pe care îl curmasei; în însuţi acceptasei tacit un joc al nespusului, de parcă ţi-ai fi smuls auzul; le simţei pe acele gânduriprivire neputincioase, pentru că nu fuseseră atinse de acel verb care i-ar fi arătat înspreul…

… şi, în gând, îi mânuisei semnele, sfărâmând legăturile cu ceea ce ar fi putut semnifica, cele care te înspăimântau; semne, simboluri purtătoare, descoperitoare, care te cutremuraseră gândindu-le într-un altfel, temându-te că nu vei putea învăţa de la ele cuvintele, cele neştiute…

…că nu le vei putea găsi pe cele care ar putea depăşi iluzia…

…şi dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost oricum precum un început fără de sfârşit, pentru că ar fi conţinut în el deja sfârşitul…

…iar atunci când priveşti în urmă, acea urmă în care ţi-ai lăsat gândurile, suspiciunea capătă o condiţie ambiguă şi haosul-coerenţă de însuţi o măsură atât de fragilă…catifelatul trecut, cel pe care îţi închipui că l-ai fi putut trăi, atunci când i-ar fi fost, pentru că ceva încă ţi-a mai rămas, aceea fiind vocaţia imaginaţiei, acela care s-ar fi putut întâmpla dacă nu i-ai fi strivit privirea gândurilor în nerostirile orbirii atunci când rămâneai singur şi simţeai că se preschimbă în acel altceva nu l-ai fi prefăcut în coroziv, în aspru…

…dacă l-ai fi lăsat nerostit fără de vreo eroare pe dinăuntrul tău, acolo unde îţi cheltuiai în închipuire nişte clipe nepetrecute, furându-te înţelesurilor, anulându-le desluşirile, de parcă le-ai fi locuit prea simplu, şi cărora li te dădusei după toate definiţiile…

…însă pare-se că niciodată după cea perfect corespunzătoare…

…înfăşurând în acelea eronate unele întâmplări părelnice, iar asta nici nu ar fi avut cum să se petreacă  altfel de cum fusese, pentru că atât de îndelung călătorisei prin ele zadarnic…

…suflet naufragiat locuind parcă în neştire un trup al acelor gânduriprivire de cândva; acum trup dărăpănat…ca într-un joc de decodificare al semnelor…într-un labirint al gândurilor, ele, un prelimbaj iar dintr-un astfel de labirint,  nu poţi ieşi fără firul de lumină al realului…

…însă pe acea  realitate o simţi mereu într-o cu totul altă parte decât înspre acea în care te îndrepţi; un încotro necunoscut celui cu spusul, câteodată una a visului, precum o netrăită sintaxă onirică,dar departe, tot mai departe de tine, şi asta pentru că nu vrei ficţionalitatea în nici un chip, pentru că nu aceasta ţi-ar fi lumea, ci una părelnică,una care ar sfârşi ca şi cum ar începe şi ar începe ca şi cum ar sfârşi…doar că gândurile nu îţi pot răspunde iar viaţă nu le-ai putea da decât dacă le-ai spune nespusul…

…iar acel ce poartă în el pe toate celelalte din care s-a desprins, acel care te-a secătuit şi te-a istovit de tăcere, devine holomer…

…este acel pe care îl vei înstrăina de acum, pentru că dacă i-ai rămâne captiv în jocul aparenţelor, nedesfăcător ci doar desfătător de himere, firul tău de ariadnă nu ar fi decât unul însângerat, unul al întreurilor, al hotarelor în toate acele nesfârşinduri, cele pe care le simţi ca şi cum te-ai mişca între durată şi moartea lor, şi unde nu atingi semne revelatoare, nu îţi eşti în vreun fel vreo expresie a întâlnirii iubirii cu graţia, deşi credeai că îţi va fi ritmul, deşi credeai că va fi pasul pe care îl pipăisei cu degetele sufletului, rândul lui, al mersului înspre…

…simţi că trebuie să îţi pleci dintr-acolo privirea în gânduri, acea uitătură lăuntrică, aceea care te atât de multe ori te făcea să te simţi precum un ochi căruia i s-au atins tot felul de priviri, amintindu-ţi cum, pe rând, le simţisei pe fiecare…pe aceea atât  de intensă, arzând să poată vedea, pe cea fantasmatică, mereu aceea care rătăceşte…pe cea care ţi-ar fi putut fi tulburată de aparenţe concrete ştiind că evidenţele pot fi uneori atât de înşelătoare…

…pe aceea îndepărată de clipa unui acum atât de real îi conferă cumva o irealitate şi pe care o simţeai precum o închipuire silită, ca pe o ficţiune ce ar elibera realitatea ca şi cum ar aduce-o pe faţă, ştiind însă că atunci când e vorba de sieţi, fantezia nu va ceda nicicând primatul memoriei şi al visului, deşi de multe ori cred că te-ar încerca să o faci…

…pe acea privire cu care privise dincolo de departare, una atât de diferită al cărei nume s-ar chema  hazardare…pe cea înspre un nedesluşit ce poate nici nu există şi astfel o simţi, ca şi cum nici nu ar fi, doar că nu ţi-o poţi tăgădui…pe aceea care îndepărtau apropierea, metamorfozând-o atunci când i se întâmpla să rememoreze uitatul şi pe care o simţea ca pe un fel de truc înşelător, alterând într-un fel utopic, iluzionat, realitatea..

…toate gândurileprivire îţi fuseseră necruţătoare, spintecând în tine cu un sentimentalism crud iar cuvintele de ele, o cale de trecere ale lor între infernul şi raiul din tine mărturisindu-ţi-le, simţindu-l pe cel de pe urmă ca şi cum mereu ar fi prezentificat, ca şi cum niciodată nu i-ar fi înţelesul lui ultim, ca şi cum s-ar despărţi de el de mai multe ori, şi i-ar începe de tot atâtea ori, de fiecare dată…acel pe care acum îl opreşti pe loc…

…loc ce te obligă să vezi şi să pui pecete pe distingere, despre care oricât ai încerca viziunea într-un fel obiectic, fiindu-ţi desluşitoare pentru libertatea de a curma sau de a neînceta visul de el cu nesomnul cuvintelor…

… zâmbind trist amintindu-ţi că în vis nu sunt cuvinte, nu îl poţi vorbi, iar cele ale tale sunt iluzii; un magic straniu al neverosimilului…

…acel loc în tine în care te nărui, în care îţi sfârşeşti totul cu spaimele tale în care visai prăbuşiri deşi simţeai că nu trebuie să le crezi, în care îţi închideai de ele cuvintele în sensuri nuanţate, în care ţeseai fantezii în jurul labirintului lor ca tărâm imaginar şi le atingeai deşertăciunea în acea irealitate în care ţi le vorbeai, le mureai şi le înviai, de parcă tu însuţi ai fi vrut să îi joci o farsă realului, acolo unde le puneai măşti întâmplărilor de parcă ai fi vrut să te desparţi de ele, punând un zăbranic, întunecându-le, iar în tine simţeai neliniştea…

…şi, în loc să te întorci din cale, pentru că te ducea înspre nicăieri de niciunde din tine, să ţi le goneşti, tu ţi le chemai şi te abandonai lor, chipurilor himerice cărora li te rosteai…

…te gândeai că va veni un cândva în care te vor durea şi poate că astfel simţeai că le-ai putea face ca atunci când se vor întâmpla  să te doară mai puţin…

…însă era prea devreme pentru intimitatea ta cea protectoare…

…iar chipul gândurilor tale căpătaseră o prea stranie înfăţişare; ştiai că eşti vulnerabil ca o rană deschisă…

…şi presimţeai că atunci când nu te vei mai putea rezima în aceste gânduri, vei înceta să te rezemi şi în tine însuţi…

…doar că atât de departe le purtasei în tine,  le mersesei într-atât părând le fi ajuns încât nu mai vedeai cum le-ai mai putea întoarce, deşi te simţeai atât de străin în ele, încât ştiai că va veni vremea să închizi tot ceea ce încă nu născusei pe de-a-ntregul, în tine însă…

…trăind.

Ani cu dragoste în atingeri de minuni, şi nimic întunecat în jurul tău, Ale, my sweet princess, sweet nineteen; întâia dată atât de departe de noi, din noi neplecată, lumina pedinăuntrului nostru; în noi tu, iubirea, noi, cei în care te reverşi.


Înspreul gândurilor, rătăcire furişă cu privire flămândă; rezemată de un îndepărtat

Motto: Semnele se rostesc, articulându-se reciproc, doar astfel se întrupează un spus; răsfrângere a propriilor esenţe în şoapta închegării  formei, iar, într-un straniu fel, unele rostiri uitate ori nicicând spuse sunt ca un început continuu al unui înţeles mai mult decât ţi l-ai putea închipui, acela deschipuit dincolo de semn.

 

Înspreul gândurilor, lumina umbrei lui, încoace în pas nemai, cele neîncă, deschideri de clipe cosmice până unde se vor întinde, gânduri, câteva, poate nu toate, având un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare, iar cele de până atunci, desperecheate acum în nervurile şoptinde chipului de vânt şi din ce în ce mai puţine, rămânând doar rugă zadarnică undeva, loc neatins; acolo vin gânduri pe care le credeai a fi înstrăinate…

…cândva curgeau în tine, şi prin tine s-ar fi vorbit altcuiva, spunându-i-te, strămutându-te în limbajul lui fără a suferi vreo traumă or’ vreo comoţie lingvistică; te-ar fi trăit, fiindu-i, celuilalt suflet căruia odată îi erai şi te rugai în gând a-i fi, acelaşi gând în care te măcinai; în acel gând, totul devenea atât de intens, încât totul ar fi devenit cu putinţă, ar fi devenit esenţă;le voiai cu întreaga ta fiinţă, doar că nu le mai puteai merge, rămânând de ele flămând cu privirea…

…fiind acelea pe care într-un cândva al maitârziului le vei întoarce la tine, cărora le-ai îndepărtat înţelesurile, închizându-li-te într-o limbă tăcută căreia i-ai încuiat cuvintele, simţind însă că dedesubt unele sunt încă nedesfăcut de umbră dezvăluitoare, ale căror spusuri cu glas de tăcere nu vor dispărea, îţi vor fi drum înapoi înspre tine, arătânde, dintr-un amurg înspre un netrăit răsărit, altfel, răsărit ce poate nu îţi va fi defel lesnicios…dar ceva în tine îţi şopteşte că nu sunt dintr-acelea pecetluite; mai pot rosti în acelaşi grai, altcumva…

…într-un negând, slove nedescifrate ale altorclipe tainice, în literă de început, ca şi cum până atunci nu ţi s-ar fi cuvântat iar de ar fi să o facă s-ar întâmpla cu acel fel de spus al tăcerii care este absconsitatea, ascunzând părând a spune mai adânc despre cândvaul lor, un loc nuştiicumnuştiiunde, pe drumul de semne şi tăcere…

… cele întârziate; gânduri care au fost puse împreună, odată ocolitoare, sub hipnoza cărora tremuri, către ele mergând, abandonându-li-te, pactul cu tine uzurpându-se; îţi spusesei că le vei înşela, doar ca să te înşeli, amânându-le, îţi spusesei că le vei tăcea cu nişte vorbe, iar acum, cu o rostire magică, îţi cuvânţi că acel undeva al cândvaului, al acelui ceva ce există pentru tine, chiar dacă este al unui acum neîncăprintine, neîncăprintr-un alt, pătrunzândul tău precum un întuneric albastru, este al vostru; al tău şi altcuiva…

…acum, voi, intre-neîntrevoi, fiinzi nefiind, ci doar într-un înainte şi într-un după al fiecăruia; neîntâmplaţii înspreului vostru…

…ai ceului şi al cumului înspre într-acolo…acel acolo, cândva, al aflărilor, ai altfeltrăirilor..în…şi nu între

…gânduri întârziate întrebându-te când ţi le vei arunca peste tine, despletite sau dacă vor rămâne în singurătate în locurile înăuntrului tău, acolo unde unele încă dor…în altele simţi că nu mai încapi…de altele te sfâşie dorul nestrăbaterilor, a ceea ce ar fi trebuit să vină înspre ele dar nu a venit; un nespus, un neivit atins doar contur; gând curmat dezbrăcat de pe trup zămislit din doruri, gânduri din gând nenăscut pe de-a-ntregul în tine trăind, despre limpezirea unora ştiind că trebuie să li se întâmple cu preţul unei simplificări, dezdoindu-le înţelesurile…

…un strâns de clipe desluşite dar nehotărâte, mergând prin ele ca printr-un albastru târziu, legânduri als ob, într-un spaţiu pe care contrastele simţi că încep să pună stăpânire, în supunerea şi în spunerea lor unde nevăzutul ridică din umeri în înţelesul ochiului în orbita căruia se zbate înţelesul uitatului îndeaproape – anamorfoză – adânc tulburat într-o ademenire, rătăcire furişă, ţinându-se după el…

…ori câteodată cu acel al renunţării, întâmplându-li-se celor fără de putinţă de a mai fi împreunate, înţelesuri ca nişte rădăcini spintecătoare tăinde, sfârşind în acelaşi timp înspre înapoi şi înspre înainte, de parcă ar deschide o succesiune a două lumi intrânde una într-alta, cu puterea literei de celălalt devenind precum o fracţie, într-un fel fascinant dar şi temător, prevestind ceva ce ar conţine toate neatingerile neştiute şi le-ar continua…

…nevăzute şi hoinare tâlcuri azi, cu putinţa vederii lor într-un nevenit mâine, unul mereu altcândva, fără se le fi înţeles azi cu trăirea, simţind cum atunci când le va fi îşi vor cheltui misterele într-un misterios fel, iscându-le întâmplării…

…un cândva cu un final prelung suspendat, simţind cum înăuntrul tău cel fără de ferestre te strigi sieţi, cerându-i-te însă unui prea târziu, în înăuntrul tău, cel al unei lumi gândite, nu trăite, în care orice atingere, orice cuvânt, orice senzaţie, e un fel de văzut, de parcă te-ai preschimba într-un ochi al pedinăuntrului cu o privire ubicuă, ştiind că poate ţi se vor întâmpla iluzii, cele ale revelaţiei, ale unora pe care până atunci atât de departe le ţineai de tine încât aproapele nici nu ar mai fi fost cu putinţă a exista, aşa îţi părea a fi…

…însă îl simţeai ca fiindu-ţi, atunci când îl pipăiai cu degetele sufletului, urmă aşteptândă de pas al unui sens încă nedesluşit căruia ştiai că îi va trebui un fel potrivit al aşteptării, un cum destăinuind, mărturisitor al ceului, iscându-l, de el muşcător în clipa închegării în tăcutele locuri de până atunci, locuri trezitoare, ţinute ascunse în sieţi destulă vreme, simţindu-le câteodată preatârziul, vrând să le simtă ca fiindu-i rostitoare fără de eroare, nefiindu-le atâtdetârziu încât să nu îi mai poată spune despre desluşire…

…nemaiputând-o căuta în unde, tulburat chip al cumului, voindu-l precum premiză euforică, dar nemaiştiind înspreul, având doar gândul încotroului, în cuvinte însă ocolitoare, încă netrăind verbul întemeietor, neavând încă putinţa înfăptuirii, în apele căruia cuvintele să se scalde, cuvinte-visuri pe care le trăieşti în tine deambulând între realitate şi vis dintre care poate multe, lipsite de pregnanţă, vor rămâne întristător  la un stadiu de eboşă…

…cuvinte curgând desfăcătoare şi întorcându-se iar alteori tăcând neadormite gânduri înăbuşitoare visând în stare de veghe renaşterea a tot ceea ce a simţit părăsit, necrezând iluziilor care înstrăinează…

…vrând să te poarte într-acolo unde te vor duce acele drumuri pe cât inima le va dori în nume de spus…

…cunoscând primind, în lumea de peste margini a necunoscutelor zări, pe tine, fiinţa cea cu aşternerile înspre cevaulcândvaului…

…unul cu prea multe hotare…unele ale durerii care te închisese între carapacele ei odată…

…simţind cum îl pătrunzi, sfredelindu-l cu privirea, ştiind că deşi îl cauţi, poate va fi el cel care te va găsi, şi atunci îl va trăi nemijlocit, într-o spontaneitateîn acea lume unde căuta dezlegări acelor gânduri, care te trăiau, lor dându-li-te fără a te împotrivi, pentru unele având descântecul, pentru acelea nestăpânite şi stăpânitoare, nesupuse şi neînfrânte, pentru altele rugăciunea; pentru acelea ale negânditelor zări, dorindu-şi, de ar fi putut să li se întâmple să lege instanţe solitare…doar că acestea sunt împreunate doar de rostiri…

…cu unele gânduri îţi spui că vei inventa o altfel de relaţie, mai cu seamă cu cele neîncrezătoare, ce te privesc întrebător, cu reticenţă, pe acestea ţi le vei apropia, apropriindu-li-te…

…altor gânduri le porţi acea nostalgie a inertului, a imuabilului, a sfârşitului înainte de a fi început; un început având deja în el sfârşitul; erau cele înstrăinate, de care te lepădasei când în ele nu mai erau spus, simţindu-le murind înainte de a fi purtate, zăcând în tine, ucise şi nici o mână a împotrivirii neaflându-se prin preajmă; ale tale încă sângerând în litere ghimpate, lacrimi rubinii; ceva, cumva le curmase, orice le-ar fi putut figura metamorfoza…

…expresie rămasă necuvântată, expresie irepresibilă, a cărei stăpânire ar fi început şi ar fi sfârşit în expresivitate…

…ar fi murit oricum, pentru că de le-ar fi fost dincolo de trăire, rostindu-li-te, în comunicabil, le-ar fi deschis un tărâm al alinenării; ţi le-ai fi înstrăinat, nu le-ai mai fi simţit ca fiind ale tale, precum odată vrându-le crestate într-un altul, doar că după ce le-ai fi dat spusul de tine, pătrundere până în rădăcinile fiinţei, cu puterea dezvăluirii nespusului, în altunevaul din însuţi curmai o formă a lor, care părea potrivită…doar părea…

…ispită thetică…însă înşelătoare, aflată nici măcar la marginea de sieţi, acolo unde poate ţi s-ar fi prăbuşit cuvintele, ci dincolo de tine; o existenţă a lor, a acelor gânduri ce nu s-ar fi putut perpetua…

..părând a fi desfăşurătoare, dezlegătoare…atât de himeric amăgind înainte de a dezamăgi…

…nu le mai credeai lor, dez-locuindu-le; gânduri eşuate în cumplite himere cărora nu  mai voiai a le fi sălaş, simţindu-le neputinţa vorbelor şi deşi nu îţi smulsesei auzul de ele, nici spusul, simţeai cum cu o limbă a pieirii începea să le tacă; ţi le amuţeai…erau dintr-acelea curmate la netimp, neisprăvite, purtătoare de acum de cuvinte moarte; suflet mut de ele…

…de acum doar sensibilităţi evocatoare de spectre, într-un undeva din înăuntru-ţi, spaţiu al metamorfozelor muribunde, chipuri de iucubi…

…gânduri înspre care privisei cu luciditate; pe câtă luciditate, pe tot atâta dramă; consecuţie…gânduri pe care le simţeai în tine deopotrivă de împlinit şi de abandonat, umblând după ele prin pustietăţile tânguitoare din tine, tânjind înţelesurilor, flămânzind lor, având nimic atunci când te răzbeşte foamea de ele, pentru că le străjuisei cu împrejurimile stăpânite de himere..

…acelea în tine încă mai sunt, destul din ele ţi-a fost rămas, trecând, în afara zidurilor nevăzute, şi nu înăuntrul tău, iar cuvintele de ele îţi sunt o armătură atât de fragilă şi atât de vulnerabilă; tălmăcirea lor îţi este cu un fel de blândeţe tristă, aidoma unei lumini proiectată în sine, şi  în timp ce te uiţi înspre încotroul lor, îţi simţi privirea rezemată de un…

…îndepărtat.


Despre nişte lucruri; gânduri, monologuri adresate

Motto: În lumea lăuntrică a altora, o lume a aparentelor contrarii, a unor armonii imaginare, erai răsfrângere pretutindeni, pentru a-i putea afla; erai viu întins peste tot, văzut magic, între etern şi trecător, eroare şi adevăr, real şi închipuit, frumos şi urât, ca într-un fantastic creând iluzia eliberării din ei, neieşind de acolo vreodată, umblând prin ale lor semne, fiindu-le, avându-i în tine, pe toate acele suflete curgere în tine, într-un joc al căutării, a ta şi a lor, a acelor altora, în care toate ale voastre se întâlniseră în frământările uneia singure, o vreme…

se înverşuna să nu îşi ridice construcţii himerice, atât de stranii în senzorialitatea lor, opunându-se din răsputeri forţei lor care o atrăgea înşelător şi cu sete pe tărâm de albastru; uneori ţi se va putea doar părea că există, şi astfel îţi poţi imagina, într-un joc al închipuirii, că împleteşti capricios întâmplările stăpânitoare; înţeles necunoscut fără îndoială şi inconoscibil poate, împletitură de sens cu absurd.


Pentru că eşti trup de cuvinte şi suflet de tăceri, completă gramatică a fiinţei, de o fonetică plină de mister, rătăcitoare făptură mergând înainte şi de-a-ndoaselea, iar alteori în zigzag între capăt de da şi nu, între chinurile alcătuirilor şi contrariilor, cumplită dihotomie care le este chip, suferind cu fiecare chingă, cu fiecare stavilă, în fiecare curmeziş, strivit, tu, copil al timpului, în fiecare împotrivire, cu fiecare aflare prin căutare sau din pură întâmplare simţindu-te tot mai aproape de teamă…

…teama de a crede că ştii, nefiind totuna cu a cunoaşte, însemnând însă mai mult decât a înţelege, departe fiind însă de trăire; cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea, precum un act pasional, mers prin tine însetat şi flămânzind în a te vrea, a i te da vieţii, altfel nefiindu-ţi cu putinţă a te lua, adăstând înţelesurilor nerostite care atât de multe simţi că ar spune, pentru a căpăta iscusinţa de mai apoi, cea a priceperii şi dezlegării, când multe dintre cele ce îţi vor vorbi fără să îţi grăiască îţi vor fi atât de lesne de auzit…

…cu ochii, mai cu seamă…

…pentru că eşti om al humei, aflat în grija zeiţei purtând acelaşi nume, după cum glăsuieşte o poveste faustică şi nu eşti fiinţă a turmei şi doar pe tine trebuie să te urmezi şi să o faci fără servituţi, neuitând să nu te apropii prea tare de tine deoarece altfel te vei înstrăina de esenţă şi amintindu-ţi mereu că prin alţii îţi vei putea spune atât de multe despre tine; prin ei, prin alţii, vei putea ajunge spre sine, însă dacă sunt prea numeroşi îţi va fi cu neputinţă să te mai cunoşti…

…neuitând vreodată să exişti precum realitate vie, neamorţind în stereotipii…

…neuitând vreodată că lumea, deşi visezi, nu o vei putea nicicând face şi desface prin voinţa-ţi nestrămutată…nu, nu eşti fiinţă magică…

…deşi eşti una idealistă, nici cunoscând-o însă nu îţi va fi cu putinţă, nu o vei putea face; ceea ce îţi va rămîne de făcut este să trăieşti autentic,oricând şi oriunde, ferindu-te de isprăvi magice, care ţi-ar putea desfigura lumea lăuntrului şi ţi-ar lua o veşnicie să ţi-o refaci, cârpindu-i cerurile şi poate într-o teamă fără de ieşire…

…pentru că în chip de cuvânt, eşti grămăjoare de litere scrise; pentru că vrei să te scrii precum îţi voieşti, trup de gânduri –  pretexte pentru cuvinte pe care ai vrea să îţi fie cu putinţă să le poţi cresta într-un altul – trup de gânduri pe care îl atinge cu degetele ochilor cel ce te citeşte, gânduri a căror existenţă nu este născută pe de-a-ntregul, ceva din ele rămânând neivit, zvâcnind în tâmpla sufletului în agonia sfârşitului, confesiunea lor doar ţie fiindu-ţi suspin, pentru că acea rămânere ţi-ar fi adus vocaţia scrumului  în plânsului jarului…

…pentru că înlănţuindele-ţi litere, tentacular, fiecare dintre ea scrisă având o nebănuită forţă, îţi sunt trepte de cuvânt; cuvinte ce au duh, cărora le ştii toate rosturile… pe care ţi le compui şi le recompui, pe care şi ţi le aminteşti că le-ai fi vrut spuse şi ţi le reaminteşti, până ajungi la adevărul spusului de ele în scris şi care îţi sunt decupaje ale reprezentării unor forme din trăirile tale, din gândurile tale; decupezi din forma exprimării care eşti…

…pentru că suntem ceea ce simţim…suntem ceea ce gândim…

…pentru că în cuvintele– urmă stă ascunsă amintirea paşilor; spusul tău, din tine, cu dorinţa de a regăsi intensitatea cu care te-ai trăit atunci, pentru întâia dată, într-o vreme a începuturilor…de a le recupera ca într-o luptă inutilă împotriva timpului, tu, al lui copil, ca pe o taină ce a fost atunci când i te-ai dat pentru prima dată întru atingere , atunci când viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…pentru că un gând de-al tău, tu, acel cu zămislirea spintecândă a fascinaţiei lor, determinând în tine frenezii şi terori dezlănţuite speriind cu fiecare nouă izbândă asupra-ţi, a alcătuirilor în care o vei simţi inclusă, va avea înlăuntru-i toate neaflatele, neştiutele, necunoscutele, negânditele, neîntâmplatele întâmplări şi de ele nu va mai exista drum îndărăt şi nici dezlegare de vrajă nu îţi va fi cu putinţă; îţi va fi călcătură vicleană, cu pas neauzit şi călătorite neclipele ei te vor aduce înspre rătăcitoare tâlcuri…

…şi chiar de vei afla vreo noimă, precum neînţelesuri pline de înţeles, îţi vei trăi chinul anulării lor, pentru că vei simţi cum se naşte în tine întunericul de el, îndepărtat ca sens, pierdut, iar în absenţa lui, înţelesul, precum o consecuţie a înţelegerii, îţi va rămâne doar o nălucire, o himeră retorică…

…pentru că te vei dumeri cum şi în ce fel ai căpătat de acum şi vocaţia sacrificială, deoarece vei simţi cum începi să renunţi, încet, încet, pe nevăzutelea, la ceea ce cândva îţi fusese început netrăit săpând, adâncindu-ţi-se până în câmpul minat din tine, siluetă a fricii apărând, bântuindu-te întru rătăcirea pe care poate nu îţi vei mai fi în stare a ţi-o măsura, o primejduitoare clipă…

…în care ai înţeles că dacă totul, oricare ţi-ar fi fost acesta, semnifică, trebuie şi spus…

…doar că tu ai chinuit nişte gânduri, unele pe altele, fără nici un înţeles…

…şi nu pentru că nu ar fi avut, doar că începuse să te bântuie acest spectru ca un negru smârc,  acest spectru al fricii de iremediabil…

…pentru că e frica de un târziu prea aproape, frica de un îndepărtat prea devreme, frica de gândurile întârziate…

…frica de a nu rămâne cu toate aceste gânduri îmbrăcate în răni…

…pe care poate niciodată nu ţi le vei mai putea travesti în altceva şi îţi va fi şi cu neputinţă de a le mai putea recupera pe cele pe care ţi le-ai lepădat, temându-te de ele, de ceea ce ţi-ar fi putut spune şi nicidecum pentru că ar mai fi avut ceva prin care să îţi sfârşească orice dorinţă de a le trăi; le-ai plecat…şi fără să stai…devenind de acum nişte pribegiri în tine cândva, gânduri peste care ai lăsat un zăbranic, despărţindu-te de ele…

…pentru că ai o neobişnuită capacitate de sens şi te temi de clipa în care vei înţelege că ceva în tine a murit într-adevăr, abia atunci putând ieşi dintr-o halucinare care nu îţi va mai vorbi, de ea tăcând, care prin nimic, precum ceva anume,  nu îşi va mai semiotiza enunţarea, şi prin nici un cod sinestezic nu o vei mai putea recepta, iar acest sfârşit îţi va aduce o învăluitoare nelinişte pentru că atâtea întrebări îţi vor rămâne neizbutite, atâtea întrebări despre nişte lucruri care trebuie să îţi fi spus ceva, doar că sensurile le-au fost obliterate, având în ele un sâmbure sterp, pe care le ascultai când încă mai puneai urechea pe pământurile lor necrăpânde încă…

…. şi care te vor lăsa, pentru o vreme, doar pentru o vreme, vulnerabil ca o rană deschisă, negândindu-te vreodată cât de frică îţi va fi de acel timp ce îţi va arăta că pentru tine nu va exista uitare…

…şi urmă călăuzitoare înspre îţi va fi doar semnul sângelui cu care ai iscălit literele acelui vis, sânge în podul palmei cu care vei desface de acum literele ghimpate pe care ţi le credeai a fi ale unui logos primordial, grai neauzit în care i te-ai fi spus cu o dragoste divină celuilalt; limbă adamică, pentru că ei, dragostei, îi aveai şi vocaţia şi harul, acum călătorie sfârşită într-un spaţiu precis, de-acum în afară de lumea ta, de-acum tu, pribeag de acele lucruri nestatornicite, cu palma întinsă cerşind stelelor, deşi dezlegate, ca stelele fuseseră, înţelesurile lor diamantine…

…pentru că poate că uneori nici un suflet nu ar trebui în vreun fel să îl desluşească pe vreun altul, fiecare fiind un însingurat în sine, lăsat pe desluşirea lui, atât cât o poate duce până la capăt, în solitudinea din înăuntru-i; acolo îţi eşti în spaţiul infinitului înăuntrului tău, în adâncimea ta; într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…şi unde te desăvârşeşti în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…

…pentru că în solitudinea minţii tale, acea retragere în tine precum regăsire, monolog al lăuntrului, singur nu eşti nicidecum; eşti cu alţii…cu toţi acei care îţi fuseseră şi îţi erau, pentru că au făcut parte din nodurile tale de rostire…din înnodările încrucişărilor trăirilor tale; spusul tău, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu te cunoscuse cu adevărat; nimeni nu te ascultase cu acea taină a înţelesului… cu neputinţă a te auzi; te strecurasei în ei asemeni albastrului…

…le păreai nefiind, deşi erai…

…şi nu ştiuseră cum să te atingă dincolo de aparenţă…

…pentru că uneori simţi că ieşi din timp, ocultând orice comunicare şi ca să nu mai auzi nimic, pentru a nu mai fi răscolit, închizi lin şi fără de zgomot uşa sufletului tău, şi toate acele instanţe ale enunţării, toate retoricele, toate semnele lumii tale sfârşesc prin a fi obliterate; limba în care te-ai fi spus devenind cea a unei comuniuni inaudibile, ceva, nişte lucruri, împiedicând-o să se întemeieze, lipsindu-i verbul făuritor…

…iar pentru că se va întâmpla cândva să te trezeşti de toate lucrurile care te tac într-un timp al enunţării regăsite…

…pentru toate acestea, ea, om-floare, cuvânt suav prin excelenţă, dar perisabil, îşi spune că deasupra ei este încă prea devreme – ieşind din timpul lui, nevrând să îi fie, desfăcută de pas de sub talpa lui – pentru nişte iluzii îndepărtate ale unui joc de cuvinte, răscolind simţuri uitate, cu înţelesuri doar pe jumătate desluşite, cu substantive efemere, fără a le căuta răspunsurile poate întemeietoare, joc…

…aporetic.

Toamna oamenilor-copaci în urmă de gânduri; dor în lacrimă

Motto: El, celălalt suflet îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată pentru că în ea îţi vei fi pierdut gândurile…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; copaci în înăuntrul altor copaci; cezuri în interiorul altor cezuriîi auzim pe alţii cum cresc în lăuntrul nostru, întrupări din visurile noastre în gânduri, rădăcini din dorurile noastre purtate ori încă nestrăbătute.


Toamna, vremea când trupul sufletului-departe al omului-copac rămâne suspendat în lumină blândă de amintiri, amintiri de care se temea că ar reînsufleţi în chip înşelător stratagemele spusului despre un cândva când îi fuseseră, încolăcindu-se în altfelneînţelesuri; ale unora care se frânseseră în ea şi ale căror aşchii  rămăseseră bine înfipte, nemaiatinse de demult,  şi despicate acum, în ea crestate, dar simţind că poate niciodată nu le va desluşi pe deplin, pentru că uitându-se la ele pe dinăuntru, cu privirea atât de intensă spre a vedea, acolo unde i-au fost şi îi rămăseseră, îi vor spune mereu altceva..

….că una dintre ele, nesfârşită atunci pe de-a-ntregul, acum îi va părea infinită, întocmită din multe altele care se desfăceau, deosebindu-li-se înţelesurile dintr-un cândva când le fusese dat, parcă toate începute de mai multe ori şi, ciudat, nicicând sfârşite, simţind însă că nu şi le mai putea împreuna…

…întrebându-se de ce oare le tulburase,  dar ştiind că nu ar mai fi putut evita întâlnirea cu ele, atât de multe şi atât de strânse unele într-altele, făcând-o să dârdâie, să tremure, pentru că, fără de oprelişti, sfredelind-o, intrau acum în ea precum clipele, cele odată zăgăzuite potrivnic, pe care şi le curmase pe nerăzgândite, de care însă nu mai avea unde în ea să se ascundă şi nu le putea împiedica să nu o facă să le privească în urmă, urmă pe care atunci o atinsese până la istovire, încercând să audă şoaptele…

…doar că tălpile se descălţaseră de paşi şi credea că nu i se vor mai rosti vreodată…

…sau că ea va fi cea care nu le va mai putea deosebi spusurile de nonspusuri, ceea ce fusese real şi ceea ce ar fi putut părea că se întâmplă, însă sub această mască a ascunderii de înţelesuri lipsea dispensa, nu le voia eliberate, nu ştia cui din ea ar fi trebuit să ceară, ce din ea ar fi trebuit să lase să plece şi nici înspre ce încotro, despre care gândea că atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând, va fi acel încotro înspre care să nu se îndrepte…

…iar să ştie încotro să nu se îndrepte înseamna să meargă spre într-acolo, neştiind unde va ajunge, dar ştiind că odată ajunsă acolo, aici unde îşi fusese acum nu se va mai întoarce poate niciodată, pentru că nu se va mai regăsi în nimic din ceea ce a fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde era cea care îi fusese, fiindu-i, atunci; atunci, al acelui cândva, de acum încolo devenea  încotro-ul ei…înspre acum…un acum pe care nu şi-l mai voia refuzat…

…un acum în care simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi; era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei, şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase…

…pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia oară…

…şi că de astă-dată nu s-ar mai putea da nescultatului în tăcere chemări pentru că de ar fi făcut-o, plecându-l şi iarsfârşindu-l, precum alţii făcuseră, s-ar fi transformat în desţelenit om-copac , rămânând din acel ceva ce îi fusese prins în gând de rădăcină, fiindu-i, doar o semnificaţie de-acum îndepărtată, difuză, cu toate sensurile descărnate, descompuse, atârnând deşirat pe scheletul de cândva al unui gând prin care i se mai întâmpla să treacă uneori încercând să îl mai îmbrace de faţă cu noaptea, alteori să îl lepede în răsărit, până într-un târziu când nu o mai putuse face, pentru că îl simţise a fi pierit, aşa credea…

…doar că atunci când îi căuta în ea leşul, nu i-l găsea, şi îşi spunea că undeva trebuie să fie, trăindu-şi agonia…şi că va sfârşi totuşi aşa precum şi începuse, în deşertăciune, aşa credea…

…aşa îşi şi dorea să se întâmple?

…voia cumva să îi mistifice înţelesul cu nesăbuinţă? încerca un nou început de el neştiut ci doar de ea? îi dădea acelei amintiri formă şi relief în gând, fără însă să înceapă să curgă din el, revărsându-se în cel nemersîncă? se transforma într-un preatârziu într-o fiinţă dubitativă? nu, asta nu credea, nu credea în preatârziu…

…ci doar în neîncă, acela de care o răzbea foamea...

…şi întorcându-se într-o amintire, în absenţa clipelor şi a vieţii, încerca să o învie ştiind că va începe poate să simtă că memoria îi joacă feste pe măsură ce se husmea să înlăture pietrele sub care o îngropase, cu descântec ori cu rugăciune, vorbindu-i în tăcere, întrebând-o cu duioşie despre ce a mai făcut de când îi fusese trăire…şi care mai apoi plecase înspre trecere, acum încatenată în ea…

…ea, cea căreia voia să i se mai spună, încercănată însingurare de ea urmă nicicând îndepărtată or’ alungată în vreun fel ci doar atât de departe, urmă de suflet întâmplată cândva,  suflet pe care îl privise pe dinăuntru, pătrunzându-l şi pe care desluşindu-l îl dusese din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-l precum era şi atingându-l până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu îi mai fie pământ acelui om-rădăcină…

…uimită fiind acum de noile ei metamorfoze, mişcată de ceea ce începeau să îi spună…la fel, şi nici altcumva, ci doar ceva mai târziu, când credea despre ele că nu îi vor mai fi vreodată decât pâmântul sub care le acoperise, în ţărăna din trupul sufletului ei…amintiri semne, de parcă şi-ar fi ocultat toate sensurile de până atunci, când crezuse că muriseră în gândurile-frunză ale unui om-copac, rămase risipite în ea, şi nemaiîndrăzninde desfăcături, ci doar atingeri împietrite, în care nu se mai afla nici măcar umbră, nici grai…

…le murise, tăcându-le, tăcând demult ceea ce avusese a le spune, aşa credea, nemaiputându-le rămâne, şi, într-un straniu fel, simţea cum ieşea dintr-un neînceput care o absorbise, părându-i viu, atunci când doar ea singură îi purtase semnul în lumea din înăuntrul ei în care nimic nu i se putea opune, şi poate că o făcuse cu acea inocentă inconştienţă a ei târzie, dar deghizată altora, în ea atât de nestrăjuită, de nemărginită, unde nu se înfricoşa de nimic că ar putea-o împrejmui…

…ci doar cuprinde…

…şi acelea erau dorurile ei de întâmplări neîntâmplate, ca pe un mers înspre un încotro neştiut pe drumul veciilor, în lumea ei de peste margini unde totul devenea atât de pur, de inocent, acea inocenţă a începuturilor gândite în foc mocnit al jarului albastru cândva crezut repede trecător, înţelegând abia acum că încă mai ascundea ceva, şi  a celor negândite în toamna cea atât de ispititoare cu flacăra din frunze înspre chemări nelămurite  atunci şi poate că nicicând având să fie, doar că o treziseră de nişte neadormite lucruri care tăcuseră în ea, pe care încă nu ştia cum să le…

…numească.

Tranzacţii de sentimente; născătoare de spectre

Motto:Nu şi-ar dori vreodată să intre într-un personaj de fantezie, contrariul celui al ei…iar de i se întâmplă vedenii de ea, ştie că acolo nu e locul unde să se lase îmbrăţişată de ele; atunci cineva din sieşi o strigă; strigătul ei din vocativ… şi îi spune că pentru ea nu va exista uitarea, iar plăsmuind îi va fi poate smintitor, pentru că nu ştie înspre ce se îndreaptă..şi nici cum...o fiinţă aruncată visului.


Pentru undevaul ei de cândva nu există nici început şi nici sfârşit; uneori îl simte ca fiindu-i isprăvit, semne sparte desfăcându-se în litere ghimpate pe care trupul sufletului ei rănit şi însângerat nu le-ar mai putea (re)împleti…alteori îşi doreşte să îl afle ştiindu-l undeva în afară de acest timp al ei şi atunci se ascunde în spatele unui gând, la capătul  liman al pasului netrăit pe care memoria ei mai apoi să îl urmeze…dar se abţine să facă anticipări în vreun fel ori în vreun altul intervenţii auctoriale ale personajului-actor; nu ar vrea să îşi dea la iveală actul narativ… şi, oricum, nu ar putea să povestească la prezent…

…ar însemna ca naraţiunea să îi fie simultană, ori ea simte cum se usucă, trup nevorbitor, în nerostirile lui azi…în neauzitul lui mâine…în negânditul lui poimâine…cum se stinge în monologurile ei interioare, ale ei cu însăşi… toate urmele-suflete cândva întâmplate în care calcă, a tuturor acelora care i-au rămas, plecând…acei în care şi-a lăsat gândurile…

…acolo, în lăuntrul ei, personajul ei narator dispare, ieşind la iveală cel care joacă, părând că exprimă un curs aparent spontan al acestui hăituind gând al ei şi o face fără de vreo instanţă intermediară, întrebându-se cum ar fi dacă ar încerca să provoace iluzia unei naraţiuni care să fie simultană cu prezentul; înşelătoare amăgire…niciodată nu a putut face decât spre înapoi întoarceri în amintiri…şi-a  îngăduit să o facă în voie, înţelegând  în extrospecţie acum mai bine unele semne dintr-un trecut…

…o rostire de cuvânt acum, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut atunci…

…a unor clipe pe care le privise cu acei ochi cărora li se atinsese o privire îndepărtândă fără să înţeleagă, vorbind în ei doar propria-i dorinţă…

…apoi, după ce se sfârşise, venise vremea reflecţiei spectatoare a tuturor anotimpurilor scuturate…

undevaul ei îşi doreşte a şi-l afla în afara acestui timp ca într-un înafaratimpului; într-un neîncă timp căruia, în pribegia ei cu mâna întinsă cerşind stelelor şi lacrimi în ştersul din podul palmei, astral iscător de vise în trup de visuri truditor, pelerin în lumină de gânduri, atingându-i- se  în lăuntrul  altui chip născocit din şoapte pierdute în marea deşartă a nisipului fără urme de paşi,  hoinară prin pustiuri astrale, îi spune al cincilea anotimp…un anotimp straniu pe care îl simte fiind ceea ce este şi neputând fi ceea ce nu este…şi îşi spune că va fi…nu va putea să nu fie…acum e doar neîncă, iar atunci când îi va fi dat să se întâmple, când va exista, îi va fi totul, totul din ea va exista în el, în acel timp…

…în el şi prin el, atunci ea va fi totul dintr-un ceva…ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr…

…alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul…simţindu-se câteceva al acestuia; câteodată un ceva pe care vrând să îl păstreze va sfârşi poate prin a-l pierde, semn obliterat…

…sau un ceva pe care va simţi să îl azvârli cât mai departe de ea, pentru a-l rătăci; rătăcire a spusului de tine, retoric demon ducându-te înspre orizontul uni imposturi a rostirii de tine, pe care poate nu o vei putea măsura, găsindu-l într-un târziu, părăsit…

…un fragment al vieţii în care poate ai simţit, cumva, că ai ajuns la o resemnare interioară , la o indiferenţă rece sau la o pasivitate goală, la el întorcându-te în regăsirea de sieşi, după ce îi va fi descoperit înţelesul aruncat, pentru că îndelung aşteptasei să îl afle ca răspuns…şi i se întâmplase altădată, nu într-un acum; acel acum al acelui atunci, pe care îl înţelesese când se întorsese înapoi, în acele amintiri…

…într-un joc trecător, dureros joc doar de ea ştiut, personaj-actor povestind ce s-a întâmplat prin cuvinte definitive, căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l înstrăinase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…sau simţind poate că unele gânduri doar astfel le-ar putea limpezi, clarificându-le cu preţul simplificării…acela fiind mai degrabă al renunţării la ele, greu fiind cum şi prea puţin important însă, esenţial fiind trecutul acestuia prin ce…

…un cum va trece întotdeauna printr-un ce în povestea  ei de făptură precum cleştarul, prin transparenţa gândurilor putându-şi vedea oasele, durând-o însă fiecare străpungere…dar cu încredere că atât de bine a înţeles lumea cu toate alcătuirile ei încât, printr-un straniu metabolism ar putea părea că o va fi asimilat acestei fiinţe ale sale, ea devenind lumea; o urmă lăsată în ea a mereu unui alt tot pe care şi-l însemna ca încotro încercând să şi-l găsească precum un loc…un mereu totul altceva fără a i se împotrivi ei înşişi şi fără a simţi că se rupe de ea…

…neştiind dacă va avea putinţa de a stăpâni peste sieşi odată ajunsă acolo

…dacă va putea mânui tot ceea ce va fi înafară de ea…se întreba cum se va putea supune acelor alte cuvinte hotărâtoare ele pentru ea, într-o nouă ivire şi ce se va întâmpla dacă s-ar putea împotrivi…ori dacă ar călca sau ar sări peste ea însăşi… s-ar sfărâma oare? s-ar smulge din ea însăşi?…s-ar îmbucătăţi?…s-ar rupe de ea sau de altceva? acel ceva căruia ar fi trebuit fără rest să i se dea pentru a se putea întregi, împreunându-se, topindu-se în el, în ast fel, devenind alt ceva…întâmplându-se ca mai întâi să fi ieşit din ea însăşi înspre

…ieşind peste marginea ei, trecându-şi peste bariere şi închizându-se mai apoi extatic în dimpreună ca într-un cuvânt definitiv, închizându-se pe dinăuntru înăuntrului lui, iar de acolo privindu-se apoi, şi nu din afară…

…atunci când îi va fi acelui timp în care va iubi…

…iubirea; când i te dai celuilalt…nu iei…

…iar iubind, va putea ieşi astfel din ea însăşi, aceluia mărturisitoare..şi sieşi, pentru că dându-i-se lui se dă ei pe sieşi, nepierzându-se…a ei nemaifiind însă, nemaiapartinându-şi…dăruindu-se lui din credinţa ei de dragoste… dragostea, resort lăuntric, acel al pedinăuntrului…abia atunci simţind că nu îi va mai fi frică şi va avea putinţă şi va simţi starea de graţie…în iubire; iubire în care te zideşti cuvânt cu alte semnificaţii în celălalt în vis ce îşi găseşte înţelesul, consecuţie a înţelegerii, ce în absenţa ei nu ar fi rămas decât o himeră retorică;  iubirea, iluminarea harică…

…în acel neîncă nu va mai avea suferinţă aşa cum i se întâmplase cândva, la marginea nopţii ei din care pleca spre nevăzut o umbră pe care o regăsea când trăia acea amintire a trecutului, de i se mai întâmpla să o caute, a acelui cândva absolut când i-a fost, precum i-a fost dat să fie…şi îşi spunea că întotdeauna cei care au trecut prin noi au rămas în dor şi-n plâns ce doare în neatâtea lacrimi pe cât ai fi vrut; lacrimile cerului dinăuntrului  plângând toate dorurile întâmplărilor şi neîntâmplărilor, neînceputuri sau deja sfârşituri ale unui cuvânt; ceva…o taină ce se ascunde sub un nume; plăsmuire magică…

….iar acei cărora le va fi dat să vie…să fie, sunt ai altui timp, al altor vremuri; cele ale incertitudinilor, ale neîntâmplatului încă mâine, ale necunoscutului urmând ca întâmplare probabilă, întâmplare neîntâmplată; acel neîncă timp…

…şi ţi se întâmplă într-un câteodată nostalgic poate să închizi ochii…doar atât…pur şi simplu să închizi ochii… şi îţi pare că îl simţi pe cel de cândva al trecutului ca pe ceva din afară de tine, îl simţi încă tulburându-te în întunericul şi în lumina ta dezvelită de umbre, cea mărginită undeva în tine cu el, unde  îl vezi ca un întuneric albastru; apariţie misterioasă…şi ştii că nu mai poţi merge niciodată până acolo…ai avut atunci când i-a fost dat să fie dezlegarea căutării drumului de el, dar a sfârşit neîntemeiat ca sens şi te-a lăsat pustiit atunci când a plecat din tine, în tine urmă rămânând, umbră călcând…loc pentru o vreme de geamăt în care el, celălalt, nu a putut vedea cu sufletul…

……iar singurul înţeles a fost acel avut doar pentru tine…

…rămas neizbutit.