Ceea ce nu vei şti între sentimentalism şi luciditate, ca să-ţi fie şi mai întrebător misterul, tresărirea continuă

Motto: Prin alţii ajungem la noi; nu ştii niciodată unde vei ajunge, iar dacă vei simţi câteodată că un vis din pereche va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, aminteşte-ţi că totul rămâne de văzut.
Adăstaţi înţelesurilor celor care trăiesc ceea ce spun şi nu vă smulgeţi-vă auzul de cei care povestesc ceea ce nu au trăit deoarece se întâmplă ca realitatea unora să fie câteodată motivată de fantastic, ceva anume pentru ei, ce apare în realitate, neputând în vreun fel evita trecerea prin imaginaţie, precum ficţiune suverană; cumva, lumea lor nu şi-a găsit calea.

 

Unele fiinţe, acelea care nu sunt frumuseţea, nu’s de adevăr, cele care cu închipuire, fantazând, îşi umplu nişte spaţii goale ale existenţei lor, cele care cer, fiind printre cei care nu înfăptuiesc, cele din care până şi visurile fug, cele pe care le vei simţi ca fiind semne abolite punându-le în ecuaţii derizorii şi absurde, semne care ţi-ar putea despica lumea, una în stânga şi una în dreapta, acele fiinţe  prin care niciodată nu vei ajunge la tine, din neîmperecheată sinceritate, pe care le vei simţi strecurându-te în tine ca frigul, încâlcind în tine senzaţii, îţi vor părea nepătrunsuri într-un timp fără orbite, doar presupuse despre partea lipsă a lor, cea cu care neagă şi se neagă, când daurile, în deschizânduri de opţiuni, se cumpănesc cu nuurile, până când ajungi să înţelegi că semnul lor este ceaţa, că în ei certitudinile au dispărut până la una iar neliniştile le-au ocupat pe deplin înăuntrul, dispunând atât de discreţionar de ei în deznădejdi…

…acele fiinţe care îşi toarnă din ele cuvinte din pasta lor psihică crescând derute, dar nimic din ceea ce povestesc nu s-a petrecut, făurindu-şi pe cale fabulatorie o lume fantastică pe care o alătură lumii acesteia, ştiind că fantasticul creează acea iluzie a eliberării dintr-o strânsoare a limitelor, dar poate fără a ieşi cu adevărat din ele, doar că ficţiunea lor este aceea care trece dincolo de o anume marjă admisibilă, fiind  fantazare…

…acei despre ale căror ficţiuni te-ai îndoi că ar putea deveni iluzii credibile, părând a fi dintre acei ce ard iluzia în iluzie, simţind că totul în ei deraiază, plăsmuind închipuiri în timp ce îşi plimbă prin ei singurătatea în amintiri aburite, nişte emigranţi în înăuntrul lor, nemaiputându-şi evada dintr-un vid macerator…

…sărmane suflete furişându-se în tăcerile unde îşi află răgazul trecător, unde îşi adăpostesc durerile de cândva, dureri despicându-le atât de adânc poate uniformitatea lor semantică şi dispunându-le în falii, disonant, registrele, în intensificări retorice, în conversii, încercând să îşi piardă urma de acei ce şi-au fost odată…

…acum părând a nu-şi fi doar o singură oglindă pe care o poartă decât într-o singură cameră ci lasă să se înţeleagă, dar mai cu seamă îţi arate, că sunt uşi, însă doar aparente, unde le este trupul sufletului pestetotul, viu şi neînterzicându-ţi nicio încăpere, te lasă să crezi că totul poate fi înspre văzut, deşi nu atât de previzibil, deşi făptura lor este placată pe un imaginat, un nereal de care se îndoiesc că l-ai putea simţi, ei, cu acribie creatori de fantastic, ademenindu-te să îi continui, oricât de des şi de mult s-au repeta, de acolo de unde se întorc ei, dintr-un larg îndepărat, dar făr’ de aură, rămaşi însă tot acolo…

…într-un loc în care prezentul lor este într-un impas…

…iar trecutul este ceva izgonit de care nu mai vor să îşi amintească pentru că poate şi-au aflat în el absurdul unei existenţe alunecoase ori evanescente şi nu au mai putut curge în alte clipe, decât în unele strînse la amândouă capetele şi spun despre ei în cuvinte măsluite şi înşelate, ca să nu moară de tot,vorbind în numele tuturor lucrurilor neîntâmplate şi pe care nu le vor trăi vreodată decât în fantazare…

…iar lumea lor astfel construită, cuvintele sunt realimaginare unele, altele care ar putea fi imaginare în exclusivitate, vin în căutare, cerând desluşirea, înţelesurile, explicaţiile, iar cele ale cărori mişcări sunt între realitatea cea dură şi ceea ce ar putea părea irealitate ies întotdeauna din formele previzibile, iar ţie îţi pare o nesfârşită întrebare, asemuindu-i cu nişte magi ai fantaziei…

…şi îţi spui trist că din toate măştile pe care şi le pun, niciuna nu li se potriveşte cu adevărat…

…şi te întrebi dacă pentru ei cuvântul realitate are tot felul de nuanţe, de voce şi de sens, şi dacă mai poate căpătă şi vreuna încă nebănuită, enigmatică, depinde de ce vrei să desfizi, depinde de cum vrei să ierarhizezi realitatea sau să îi hipertrofiezi importanţa, şi te întrebi dacă ştiu despre realismul privirii, despre ceea ce obnubilează, despre ce poate face ficţiunea, aceea pe care şi-o trăiesc când  ca şi cum ar înfrângea realitatea…

…dacă ştiu cum e când li se întâmplă să alterneze între luciditate şi reverie, cum e cu realul şi cu imaginarul extensiv cel care poate părea fantasmatic şi doar că poate părea, chiar este, dacă ştiu cum e când nuanţarea nu schimbă esenţialul şi cum e cu şocul acela al unei realităţi fanteziste…

…unele fiinţe, despre ale căror proiecţii himerice ai crede că nu sunt evaziuni, ci invaziuni ale lumii lor obişnuite, dintre acelea despre care nu ai putea spune că nu ar fi o natură receptivă, în ciuda aparenţei lor de fixare, dau despre ele ceea ce nu sunt, mai tot din ceea ce trăiesc fiind mistificat, povestind despre lucruri imaginare ca şi cum ar fi reale şi tratându-le ca atare, cu îndemânarea scrisului care caligrafiază, minţind frumos…

…căpătând o supleţe din ce în ce mai personală, cea a lumii lor, lumea ficţiunilor lor, restituită altora pe deplin convingătoare, acelora absorbiţi de cuvintele înşelătoare, fascinante, proiectate în virtualitatea care le instituie realitatea…

…unele fiinţe cărora nu ai putea să nu le bagi în seamă tonusul narativ, care ţi-ar putea părea că rămâne constant nealterat, în acea naraţiune care curge, tot curge, ca mai apoi să se întoarcă, momente epice efervescente, spectralităţi imaginative, închipuide, derulate ca printr-un caleidoscop, mai lent ori mai accelerat, potrivit fantazării, fantezie sprijinindu-se nicidecum pe vreo memorie a realităţii, ci pe una a fantasticului, unul deloc magic, dar de ei creatori, pentru că nu sunt altceva decât ceea ce îşi sunt, şi nicidecum ceea ce mărturisesc a-şi fi…

…iar pe ei să nu îi crezi vreodată…

…deşi ţi se spun cu un entuziasm febril, animaţi de vervă, iar felul lor de rostire nu suferă nici de stereotipii şi nici de fadoare, atunci când îşi toarnă gândurile din ei pe hârtie, îndreptându-şi-le înspre contemplativitate, obţinând o combinaţie liberă şi eliberatoare…

…fiinţe despre care poţi crede că au darul de a fi altceva, până nu începi să te întrebi asupra unor semnificaţii pe care poate până atunci nu îndrăzneai să îţi fie îndoială şi nu că te-ai fi prefăcut a nu vedea ce amprente ar fi putut purta, semnificaţii în care nu mai găseai nici o margine de adevăr, totul fiind consemnat mistificant, fabricând realul, ca pe o excrescenţă travestită, deschizându-ţi căi pe care se înmulţeau paşii înşiraţi şi deşiraţi ai neverosimilului…

…jucând roluri nu doar tragice, de care nu ştii însă să te fereşti a le fi însoţitori, şi asta pentru că nu i-ai putea bănui de ficţiune, având forţa convingătoare a detaliilor care, chipurile, le animă realitatea ţesută, însă doar ei ştiu că deşi sub cenuşa ei nu li se stinseseră toţi cărbunii, nicidecum nu li se va întâmpla să mai dea vreo flacără, pentru că tot ceea ce a mai rămas din ea nu este decât o străvezie închipuire de contur fără crâcnet, o pojghiţă, o sărmană formă fără fond pe care ai putea aşeza orice…

…iar pentru a a avea fond, încep să rupă formele…

…acele fiinţe care, ca nişte solitari îndărătnici, simt o nevoie pătrunzătoare de a căuta prezenţa altora, inapţi de a-şi găsi vreun refugiu în sine, în înăuntrul lor personal…

…creând propriile-şi fantasme în care freamătă viaţa, spontan ca un strigăt, însă întregul lor colind se termină sfâşiat, pentru că adevărul şi-l ştiu, deşi tăgăduit, ştiu că în ei sunt atâtea umbre care se întretaie, care gem în imensul spaţiu al suferinţei lor pe care şi-l lărgesc continuu înspre zarea interioară căreia îi caută marginile, cea în care nu vor mai găsi însă nicio formă, pentru că acolo e nimeni, doar vocea lor cea de dinainte şi de după adunată într-un singur punct…

…sfârşind într-un singur punct, pentru că dincolo de el e ceva ca un contur mişcător care se risipeşte cu fiecare atingere de privire, acel contur purtând şi el o mască inexpresivă, pe podelele a căror tuşă este, podele pe care se tărâsc mereu nişte umbre, zidindu-le atâta vid în jurul lor, în jurul acelor fiinţe despre care ştii că nimeni nu le-ar putea cunoaşte mai bine decât se cunosc ele singure…

…ele, cu infirmităţile alor ascunse cât mai adânc cu putinţă şi mereu asiduu, dacă nu le-ai simţi goana nespusă după ocotire, după tărâmuri tandre pe care poate şi le-au aflat întâmplător, dar pe care le-au pierdut de parcă nicicând nu au fost adevărate…

…şi-acum, în numele lor pierdut, îţi vorbesc de sub firul cusăturii, crezând că nu li se vede machiajul, dar artificiul te izbeşte…

…te izbeşte, pentru că rostirea lor e altare de cuvinte pe care le ridică unor întâmplări nicicând trăite, despre care spun ca şi cum s-ar fi petrecut, deşi nimic din ele nu a fost trăit, ci doar ei, personaje în nişte roluri alese, metamorfozându-şi cotidianul cât şi banalul în ireal, în fantastic, cu o inventivitate nesecată…

…neputându-i bănui vreo clipă de neverosimil, de o lume închipuită pe care şi-o vorbesc ca pe una a prezenţei, şi va trece ceva vreme până când în sfârşit le vei afla căile reale de semnificare, pentru că multe îţi vor părea cu cât mai apropiate, cu atât mai ascunse, iar realitatea lumii lor, o suprarealitate, astfel părându-ţi-se la un prim efect de receptare, iar până când te vei dumeri, va mai trece o vreme…

…până când vei înţelege că ei şi-au refăcut totul despre ei, făuritori himerici şi imaginari, renăscând în ficţiune tot viul care mai rămăsese în ei, dar părăsit, mutându-şi şi răsmutându-se în ei dintr-un loc în altul…

…însemnând şi creând spaţii în interiorul lor ca după o regie cu piese detaşabile şi hotărâtoare oricâte pietre li s-ar fi adunat la porţile uitării, apăsându-i greu ceea ce ai cheamă dinspre ei în sunete haotice şi dezagregante, atunci când înţeleg că nu ei sunt chemaţii, ci altcineva din ei de care nu îşi mai amintesc, făcându-i să tresară când simt că licoarea din solitarul lor le-a îngheţat în trupul sufletului, ducându-i pe mai departe, dar fără de căldură…

…bând din ei doar frig, surzenie şi singurătăţi, dar atât de bine ascunzându-le celorlalţi încovoierile, stările tulburi, imaginându-şi plecări din ei şi dilatând cu ochii imaginea, privind înspre drumuri fanteziste pe care nu le vor străbate nicicând, însă vorbesc despre ele ca şi cum le-ar fi trăit cu pricepere şi cu profunzime, compunându-şi înfăţişări desfăşurătoare, reparându-şi slăbiciunile, cucerind sensuri cu asemănări aparente pe ruinele altora amăgitoare pe care le-au simţit cândva a fi şi a nefiind…

…părând că spiritul îndoielii le coboară asupra unei posibile alterantive a contemplării în ei cu deschidere fertilă…

…îngăduind amestecuri fatale reîntoarse, cândva halte lăsate în urmă şi duse acum, fantasmând, pe aurite căi, povestind întâmplări neadevărate, cu puterea de a fi, încâlcire mişcătoare însă de existenţă şi nonexistenţă, căi aurite pe care îşi urmăresc continuarea a ceea ce în ei odată poate s-a rupt voluntar, dar asta tu nu ai de unde să o ştii, decât încercând să vezi în ei detaliile care exprimă completul…

…şi fără să ai încredere oarbă în cuvintele şi formele lor, acelea pe care le folosesc la obţinerea unor puternice efecte precum emoţiile, născând în tine acele stări ce permit receptarea, ştiind atât de bine să creeze copleşitorul, mai cu seamă în costumaţia filozofiei, în ascensiunea şi etericul imaginaţiei, având forţa de a stârni chiar şi cu un cuvânt azvârlit pe coarda sufletului tău, aceleaşi efecte pe care le-ar fi avut fântânile unor fraze întregi, aceleaşi sunete…

…spunându-ţi despre o amintire, despre un presentiment avut, o vorbă rostită în treacăt adunând în ea mister, seducţie şi inefabil cât nu ar fi putut cuprinde întinderi de timp cu jurăminte de clipe…

…un singur cuvânt spus ţie prelungind ecouri multiple…

…tu, care în tot acest timp cât le eşti întrebare despre real şi ireal, pereche locuitoare de magic şi solilocviu, şi nicăieri altundeva decât lăuntric  privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în tine cu gesturile orbului, le atingi nevăzutul după cum îţi simţi în tine chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, desfăşurând aţe prin tine, înnodându-ţi-le cu umbletul gândurilor, despicând înţelesuri…

…mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru care ai fi inventat chiar cuvinte, de ar fi fost nevoie, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu erau, pentru că le trăiai în spaţiul deschis din înăuntrul tău, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, nu erau clipe osificate, dar nici întrupate ar fi putut părea că nu sunt…

…despre care ştiai că vor genera metamorfore, vor reconfigura realul ori iluzia, şi îţi ascultai tăcerile rostitoare închis în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îţi eşti într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, spunându-ţi că acestor fiinţe pe care acum începusei să le auzi altfel niciodată nu le vor sta gândurile, fantasmând, pentru că în lipsa lor viaţa le va apărea ca un drum pustiu fără să zărească vreun reper care să le aducă liniştea…

…şi doar în spaţiul imaginarului lor, în semne de existent închipuind îşi pot zidi construcţii himerice zămislite de fantezie…

…acolo unde vor trăi în părăsirea realităţii, între pereţii văruiţi în culoarea indeciziilor, îngăduindu-şi şi oprindu-şi mersuri, mutându-se mai mereu dintr-unii într-alţii, vărsându-se continuu…

…dar niciodată având vreme şi timp să se întâmple decantarea…

…trăind nelimpezirea, neodihna şi doar rătăcirea, mereu în aşteptări, mereu în amânări, mereu ca nişte echivocuri…şi gândeai că e întristător să îţi pară că lămureşti ceea ce nu era de lămurit decât în parte sau deloc…

…în sufletul lor fiind mereu magme care niciodată nu se vor răci pe deplin, vor fi mereu vii, arzânde, zvârcoliri nesolidificate ale unui amalgam de fantome, poate, ori zbaterile reveriilor sedimentate in temniţele depărtărilor din care au venit din timp în utriculele ascunse ale memoriei căreia nu li se mai dau demult cu sinceritate, ci cu artificii, în absconzităţi forţate în repetate rânduri întâmplându-li-se zadarnic…

…producându-se vasalitatea prin machiaj, simulări şi roluri în cuvinte şi frumoase şi urâte la un loc, cu buzunarele şi încălţările pline de vorbe…

…pe care vreun astfel de magician, vreun mag al  fantazării le-a potrivit, aşezându-şi mâinile lui peste mâinile tale într-un ecran de umbră ca într-o tentativă de apropiere, neştiind însă că va fi cea de pe urmă, pentru că atingerea va înţepeni, însemnând sfârşitul definitiv al legăturii atinse iluzoriu, doar în intenţie, pentru că mâna ta altfel nu ar fi întâlnit decât un gol, deoarece în locul în care credeai a-l fi putut întâlni nu se afla decât părăsire…

…şi atunci îţi spui că unele fiinţe, acelea care nu îţi sunt la întâmplare, cele pe care le simţi în tine până la ultima lor fibră, acelea ale anotimpurilor tale, acelea ale visurilor pe care nu le vei înceta, cele care îţi vor fi pentru totdeauna, acele fiinţe de care îţi va fi sete şi foame, una mai neîndurătoare decât cealaltă, cele ale căror sunete celeste le auzi cum se depun pe misterioasa membrană a fiinţei tale, se spun celor ai adevărului adevărat, iar alţii…

…nu.

Publicitate

Când, în clipe de întâmplări neîmblânzite, pălite ori întârziate, ţi se face frig pe muchia lamei echivocului, trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, şi mai cu seamă putinţa de a opta o dată, doar o dată şi definitiv

Motto: Să nu uiţi că despre multe lucruri poţi să spui ca despre basme, că sunt şi nu sunt,  că nimic nu e ţintuit ca să rămână, că unele opriri pot fi doar înşelări, că dăruirea totală şi veşnică e iluzie, că mirajele se întâmplă unde nu e claritate, şi să îţi aminteşti mereu unde te-ai pus pe dinăuntrul tău atunci când îţi pare că te-ai ascuns, că nu eşti, că vrei să nu, să îţi spui, fără resemnări şi deghizamente, că pentru ca a putea să devină a face îţi trebuie altceva, fie real sau magic.

Când îţi pare, sublimă fecundare, că nu îţi mai eşti pe înţelesul tău, aproape cu neputinţă de definit limpede şi clar,  ca după nişte aburite oglinzi, departe de văz, la depărtări trecute sau la depărtări viitoare, încercând să te concentrezi să descifrezi contururi şi direcţii labirintice în care făpturile unor clipe glisează una spre cealaltă la hotarul fiecărui capăt în care nu ştiu, nu spun, pentru că în tine ceva se supune modului ezitării, eterna ta legănare din care pe unele lucruri încerci să le faci, în lanţuri şi febră, să dispară, acelea ale retractilităţii, şi din ele orice ar mai fi resturi se află in abandon sau în stadiu hibrid pentru că trăiesc eşecul fuzionării a două elemente, încurcându-şi identităţile, cea a fiinţei de veghe şi a celei onirice…

…pentru că nu vrei să le trăieşti în absurd posibilele lor existenţe în lumile tale germinative în care simţi câteodată cum unul anume e gândit de altcineva şi nu de tine, altcineva îl spune pe nume în cuvânt cu fiinţă care nu vrea să se desprindă de pe fundalul tăcerii, prea încolăcit pe ea, prea neîmblânzit de ceea ce este şi ceea ce nu este…

…prea atins de urmele absenţei, prea crescut înapoi, prea sfiit înainte, prea ispitit, prea himeric, prea însemnând doar ce vrei tu, destinul fix pe care i l-ai dat în ciuda celor ce s-au întâmplat şi se vor mai întâmpla, destinul epidermei timpului nevenit, înşirat în gând, părând că-şi amână sosirea…

…să nu o uiţi pe acea  din tine atunci departe de care trebuie că ţi-ar fi frig şi trist şi despre care poate că nici nu ştii bine…

…despre acea femeie pe care ai trăi-o mereu ca şi cum ţi s-ar întâmpla de fiecare dată pentru întâia oară…

…cu aşteptări, cu tresăriri, cu spaime, cu întrebări precaute, cu ascultări de dimineţi şi nopţi cu auzul încordat şi ceasuri neîncetate cu chipul unui înger de seară, înger care îşi lasă părul să cadă din cer, cu pietre care gem, cu lacrimi din umbre, cu nicio culoare adunată spre a fi risipită, cu anotimpuri înainte şi după cuvinte, cu focul din tăcerile de gheaţă…

…să nu o uiţi pe acea femeie de care te-ai lega cu timpul pe nedespărţite, înluminândă femeie, cu toate scuturările înfipte cu durere, cu mirarea îndrăgostitului, cu răspunsul dinaintea întrebării măsurând sau ne, distanţe între ea şi cealaltă fiinţă, celălaltul care îi este de la pământ până la cer, cereşte înăuntrul ei, culoare lăuntrică, oricare culoare ce aşteaptă deschisînchis…

…să nu uiţi că memoria este ca o primejdioasă cutie a Pandorei, deoarece pentru amintiri avem memoria, doar că unii, poate mulţi, poate puţini, fac din ea un război al amintirilor, aşa că spune-ţi că trebuie să te duci după cele nechemate pe care să ţi le apropii ca şi cum le-ai recupera, sumedenie de învelişuri ale sufletului , în acele culori şi gusturi însufleţite, prin care simţi că le retrăieşti clipa întâiei atingeri, pentru că dacă ar veni altele şi te-ar cuprinde ai avea nevoie de amputări ca să mai rămâi tu…

…să nu te chinuie gânduri ziua şi noaptea când încerci să te joci între da şi nu, de-a tine, închipuindu-ţi că pot merge împreună daurile cu nuurile ca şi cum ai pune nişte contrarii aparente într-o stare de intimă comunicare, iar atunci să nu uiţi că te prefaci cu voluptate, făgăduindu-ţi că îţi vei învia  toate daurile şi că le vei urma somnanbulic, toate daurile adormirii tale, neliniştitoarele tale dauri, atunci când devii fiinţă făuritoare cu un har subit şi spontan de gânduriprivire fabricându-te în tăcere neliniştită, apucându-te mai mereu dinspre partea cu teama…

…spunându-ţi că dacă vrei ca întâmplările să fie altfel, trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, trebuie să  le atingi în tine dintr-o cu totul altă parte, aşa cum se întâmplă şi cu lumina, când dintr-o altă parte învăluie, altfel părând şi semnificaţiile, şi să o faci cu puterea de a uita, pentru a dobândi acea puritate şi inocenţă a începutului, întoarcere eternă şi doar aparent finită, întoarcerea în casa fiinţei tale a unor gânduri dinspre alte vremuri ca într-un refugiu al tău prim şi ultim, unde te simţi câteodată precum un naufragiat melancolic…

…întoarcere pe care o simţi câteodată ca fiindu-ţi una imposibilă înspre nişte locuri nimic altceva decât praf înspre care îţi arunci năvoadele pline de găuri şi lumini, de absenţe şi de semne, de umbre, umbre de  o varietate de forme, sensuri, nuanţe şi culori, care mai de care mai fantastice, umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…doar că trebuie să îţi aduci mereu aminte să nu ţi le arunci înspre cele ale unui neştiut zămislit din închipuire…

…neuitând că visările pot fi posesiuni iluzorii…

…şi mai cu seamă de ştiutul că unele dintre ele pot fi dureroase, caracterul lor fiind unul efemer şi să nu uiţi că neştiutul naşte frenezii şi terori…

…şi niciodată să nu îndrăzneşti să mistifici sau aprofundezi falacios în formule placate pe biografeme, pentru că nu astfel faci întregul să capete o altă viaţă, prin transformarea inexistentului cu fantezii nestăpânite, cu închipuiri care scot şi includ realităţi, astfel nu devii decât un artist testimonial în ficţiuni, sculptând din goluri, pentru viaţa întâmplărilor fiind nevoie de altceva, de cu totul şi cu totul altceva în afară de ceea ce ai adunat în tine şi care îţi pare câteodată ca o succesiune miraculoasă, ce, deşi există, tot îl mai simţi ca pe un joc pur al închipuirii, doar că din ce în ce mai puţin din unele fiinţe aflate în joc, ca pe străzi părăsite la colţurile cărora stă la pândă uitarea…

…tot îţi mai pare ca nefiind, ca nişte întâmplări care s-au împletit în tine capricios, întâmplări la care parcă fiinţa lucidă din tine nici nu a participat, şi nici cea căutătoare de emoţii, emoţiile, depuneri pe membrana fiinţei noastre, cele ce ne impregnează cu o electricitate specială sensibilitatea, de-aici disponibilitatea de reacţionare, nici cea care explorează aparenţe, ci doar cea care poate fi definită altfel, cea ca o fiinţă proteică, cea pentru care nişte lucruri sunt sacre şi înfăţişarea lor nu doar vrajă vizuală, lucru pe care niciun timp nu le-a înghiţit…

…şi să îţi aminteşti să uiţi că îţi e teamă de unele începuturi, de cele tocite, apucate prea mult în tine dintr-o aceeaşi parte…

…că îţi este teamă de precaritate, de perisabil, că îţi este teamă că poate pe unele lucruri le-ai simţi, neîncepute încă, precum un sfârşit continuu, dar că în ciuda tuturor acestor lucruri, paradoxal, îţi trăieşti o reverie încrezătoare şi îmblânzeşti în tine nişte spaime ale unor umbre de rangul întâi, de rangul al doilea, pentru că altfel nu ai face decât să întăreşti dihotomia dintre ele şi semnele a ceea ce au însemnat cândva…

…semne pe lângă care stai ca o santinelă neistovită ca pe lângă nişte obsesii aşteptând nu ştii ce să apară din acelaşi humus din care se iviseră şi gândurile pe care ar fi trebuit să le laşi demult în urmă şi să nu le duci facerea mai departe fără de clauze ale unor înţelegeri între tine şi cea de dinainte de ele, deschizându-se în tine ca evantaiele, pentru că nici măcar nu ţi-ai spus că s-ar putea ca certitudinile să îţi dispară până la ultima…

…nici măcar nu ţi-ai adus aminte, pentru că o ştiai, că unele întrebări nu au îndurare când repetiţia se reia, şi că în unele dintre ele te vei simţi precum abel şi cain…

…doar că ucigătoarei nu îi vor fi la îndemână toate răspunsurile…

…unul, doar unul îi va lipsi, şi va fi cel care o va tot întoarce înspre ceea ce ştie, doar că mereu îţi va părea că îşi schimbă conţinutul, mereu va părea că deşi s-a sfârşit ceva, altceva, cu totul şi cu totul altceva va fi în continuare, pentru că din tine se va hrăni ca dintr-un adevăr, din visul pe care îl păstrezi în tine deşi uneori pare că în tine e aşa anemie ca să alegi şi să o faci definitiv, pentru asta trebuitoare fiindu-ţi atât de puţine cuvinte…

…şi că între tine, cea care îşi activase conexiunile timpului ei la subiectivitatea sa, cea doar sieşi mărturisită, pătrunzând într-o dimensiune din sine, una umbroasă, de pe un tărâm, unul dintre tărâmurile sale, dintre cele câteva pe care le avea, şi cea fictivă, cea a neîntâmplatei, dacă ar fi existat o asemănare, asta nu ar fi însemnat decât excepţie şi nu regulă…

…aşa că aminteşte-ţi că nu poţi alege decât o dată şi definitiv dintre cele două…

…între cea a lumii tale gândite şi a celei trăite, între cea a vieţii şi cea a irealităţii, pentru că dacă uiţi să o faci la timp, mai târziu de ţi se va întâmpla va fi prea inutil să mai fie şi limpede…

…şi încearcă să o faci fără de prea multe şi complicate înscenări, pentru că ceva din tine, scrâşnind, va riposta, neuitând că nimic nu este gratuit, şi atentă mai cu seamă la dimensiunile temporale, deoarece că ţi s-ar putea întâmpla ca pe unele să le încarci tragic şi să ajungi să surpi când zideşti, şi să o faci ca între primejdii, încercând să construieşti fragil pereţi şi acoperiş de clipe şi nu îţi dai seama că pietre semănau cu proiectile…

…plecând din tine însăţi şi către tine, nu către altcineva, tu câmp de mine, după sfârşit singura senzaţia geologică pe care ai avea-o fiind cea în care nu ai mai şti singură ce eşti, iar de acolo totul va fi ilogic, şi doar nălucile vor strânge resturile naivităţii realităţilor tale, ale aşteptărilor nerăbdătoare, când îţi vei aminti că undeva există, doar că este cu mult mai departe, şi pentru a ajunge acolo înseamnă să nu interpretezi fals ceva…

…un ceva al unui teritoriu presupus…

…răspunsul fiind într-o cu totul altă parte, să ştii cum să pătrunzi înainte de a intra în înţelesuri de suflete machiate, nesporind rătăciri, obliterând sensul acelora înspre care nu mai poţi înainta pentru că nu mai ai locomoţie, să îţi aminteşti cum să îi auzi pe acei cărora le poţi fi deschidere, cunoscând valorile lui afară şi pe cele ale lui înăuntru, ale uşii dinăuntrului, securităţi atât conştiente cât şi inconştiente, dincolo de care se află tentaţia apropierii…

…apropiere pe care o simţi uneori ca pe o exosmoză interzisă, pentru că în tine ceva a abdicat, învins, trebuitor fiind altceva, cu totul şi cu totul altceva, deşi câteodată parcă nici nu ai băga de seamă detaliile destrămărilor cenuşii când se apropie de tine, tu continuând să le netezeşti cutele de parcă ai avea goluri de amintire, deşi ştii că trebuie să alegi doar o dată şi definitiv, pentru că altfel te pândeşte catalepsia, nu moartea unor gânduri…

…şi ştiind asta te încăpăţânezi să mergi continuu prin ele ca să le ţii în viaţă…

…deşi simţi că ai mâinile sufletului legate, înăuntrul tău strigându-ţi disperarea, solilocviu lăuntric cu început şi sfârşit fără noimă, pentru că ştii că ce încerci să târăşti după tine e pe un drum fără de capăt, pentru că îţi trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva pentru împlinirea lor, tu nefăcând altceva decât să le duci până la un capăt şi să o iei de la altul, lăsându-ţi iluzii, prinzându-te de ele…

…privindu-le uneori ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, acea întâlnire dincolo de real şi de posibil, însă temându-te că îţi va fi pedepsită îndrăzneala de a fi vrut altceva, cu totul şi cu totul altceva, în tine, tu, dans poetic, iamb fundamental fiind metronomul lăuntric al inimii tale, deşi nu uiţi vreodată că iambul nu e altceva decât ritmul preferat al dramei…

…şi în gând îţi spui de acel neaşteptat şi totuşi, îţi spui despre multe şiuri, îţi spui despre nişte cevauri ca despre nişte ireversibile defecţiuni când nişte lucruri s-au stricat pe de-a’ntregul şi pentru totdeauna, de mult şi total într-o realitate şi nu într-o ficţiune, deşi câteodată acele lucruri îţi păreau cu cât mai ireale, cu atât mai concrete…

…doar că nu ai uitat să îţi aduci aminte că eşti o creatoare de lumi, cea a alcăturilor verbelor tale, dintre care mai cu seamă două, a visa şi a închipui înseamnă o lume posibilă doar a ta în care se visează şi o lume cu putinţă închipuită sau visată…

…lume în care însă nu eşti doar tu, ci şi celălalt, doar că nu ştie nimic, aşadar nu o crede, nu o afirmă, nu o visează la rându’i, pentru că nu ştie de existenţa ei iar tu nu îndrăzneşti să o caţeri pe umerii lui pentru că ţi-e teamă să nu se încovoaie sau  să nu se prăbuşească sub greutatea ei şi asta te doare, te doare că poate numai tu ai dorinţa şi voinţa ei, şi că voinţa ta are forţă şi că dacă ceva ai putea auzi dinspre celălalt, ţi-ar sparge tăcerea, şi lumea ta gândită ar începe să se nască, nu ar mai fi o nelume cu toate înmărmurite în ea, ar deveni pentru amândoi o lume tangibilă…

…o lume cu acea frumuseţe a frumuseţilor pieritoare care nu ar uita că de stins se va stinge poate înainte de a ajunge obişnuinţă…

…înainte de a îmbătrâni şi a se ofili, efemeră şi circumscrisă temporalităţii, lume în care te-ai arunca de la înălţimi ameţitoare, pentru că este altceva, cu totul şi cu totul altcev, şi doar o dată, o singură dată vei simţi că eşti aşa aproape de ea cu toate făgăduinţele tale şi cu nimic înfiripat pe faldurile false ale ficţiunii, amintindu-ţi să nu uiţi că totul rămâne de văzut, realitatea sau irealitatea lumii tale, materie primordială a acelui vis al tău ce are fiinţă, rezemat de sufletul tău cu ochi nemişcători de noapte, cu ochi încercănaţi de zi, cu ochi albi de aşteptare, cu priviri crescătoare în spirală, doar că pentru asta trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, pentru o altă geneză, deşi totul îţi pare ştiut…

…pentru că e acolo unde vrei să ajungi, iar nu altunde, nu e o ficţiune lângă trunchiul căreia stai, înfrângând mori de vânt, nu e decât candoarea ta întreagă în care pulsezi într-una, în care trupul timpului tău trăieşte, timp în care te simţi ca un profet sigur de adevărul unor cuvinte stând cu tine la ceas de taină, destrămând răzgândiri smulse din tălpi, cuvinte neasemuite pe care dacă le-ai spune, şi de nedezlocuit, ar fi  doar o dată, doar o dată şi…

…definitiv.