Contextul e totul, îţi aduci aminte de fiecare dată ce dorinţă purtai

Motto: Dacă ţinta ta e dragostea, ţi se va arăta fie deghizată, fie fantomatică.

 

Vând nişte chestii, sunt aşa şi pe dincolo, dacă întrebi, am unele cu nişte ambiţioase intenţii şi finalizări pozitiviste, s-au dovedit a fi altceva, ce vrei, ratarea se învaţă greu, dar măcar contează elanul radiar, am şi nişte unghiuri din care am privit atât de feeric pestriţa galerie a unor dorinţe ale căror ochi sticlesc de ironie şi de umor, sunt de-alea care ştiu să fie vesele din disperare, mai am şi nişte spaime lipsite de suport care au îmbătrânit, adică au mult înapoi, cam tot atât cât vor avea şi de acum înainte, dacă ştii să faci să pară că ar fi mai puţin, ale tale sunt, ţi le dau pe degeaba, oricum au rămas în mine, nu te uita aiurea şi tâmp, ştiu că nimeni nu ar vrea spaimele altuia când le are pe ale lui în aşteptare,

am şi nişte umbre, ţi le dau de ochii lumii, pentru că de ele nu m-aş putea despărţi în ruptul capului, au memorie afectivă, o umbră de fiecare dată e ceva rar şi fără ele nu ai mai putea veghea depărtări şi nu ai mai trăi sentimente sfâşietoare cu nişte vinovăţii greu de precizat, dragostea e despre constanţe şi variabilităţi,am şi nişte cuvinte prin care nu mai pot să umblu în voie pentru că m-aş prinde în plasa propriilor mele închipuiri,

cuvintele astea au o ortografie arbitrară sau naiba ştie, poate indiferentă, dar în mod sigur capricioasă, material exclusiv feminin, sentimentalismul, există cuvinte în care credem cu o naivitate îngerească fără să ştim că împreunându-le le îngreunăm, aşa că le împuţinăm până devenim puţinătate, nu te uita la grămada aia de minciuni, sunt îngrămădite fără niciun scop sau cu un scop atât de mărunt, am zis că îşi vor găsi cândva o întrebuinţare, atunci când am crezut că m-aş putea pierde de tot de amintirea cuiva, nu te uiţi la ele cât de sărace şi de resemnate sunt,

mă uit la tine şi văd că îţi bate vântul printre degetele de visător, dezbraci trupuri de visuri intoxicate cu fum de la propria lor mărginire, unele visuri au avut mai mult decât o singură viaţă, le spui unor lucruri pe numele care îţi pare ţie adevărat până când ajung să se reverse din tine deznădăjduitor şi atunci baţi în retragere, după care le iei iar la numărat de o mie şi una de ori, şi de fiecare dată aceleaşi îţi sunt lipsă, pe altele ai vrea să le mai simţi întinse alături de tine, doar că nu mai ai loc de cele care stau în picioare şi aşteaptă,

îmi pare că te-ar tenta să cumperi scândurile alea vechi, fă-o dacă ai puseuri melodramatice, sunt ale  unei scene făcute cu supersiţia sincerităţii, şi în ciuda surplusului de recuzită, îţi vei da seama că din ea mereu va lipsi ceva, părţile ei nu se leagă nici măcar atunci când distribuţia e una formidabilă, spectacolul va fi unul fără

nădejde.

 

Publicitate

Dorinţele, ca nişte demoni neîndestulaţi, iar tu voltaireană

Motto: Să nu te pună pacostea să trăieşti vreo dorinţă pustiitoare fără întrerupere rostită şi mearsă până la ultima consecinţă numai dacă ai antrenamentul suspinului.

 

Am nişte dorinţe de vânzare, dintr-alea care nu mai locuiesc de mult într-o aşteptare ca reper fix, timpul lor s-a rărit până când a devenit subţirime de fum, s-au întors pe acelaşi drum pe care plecaseră sau pe altul, ca nişte drumeţi lamentabili cu gesturi mecanice către o destinaţie, una singură, nu mai are importanţă, am câteva  cum nu ai văzut niciodată în viaţa ta şi nici n-ai să vezi, le dau mai pe degeaba, costă doar câţiva crăiţari, în niciuna nu mai tremur de încordare, niciuna nu mă mai înfioară, au crescut la întâmplare, au acceptat totul însă n-au dat nimic, au acceptat totul deşi nu le-a trebuit niciodată nimic din ce au primit,

hai să îţi cântăresc una, am una una singură care îmi rupe mâinile de grea ce e, pe-asta aş vrea să o dau şi să mă scap de ea, umblă mereu flămândă că am lăsat-o să flămânzească, zicându-mi că se va usca pe picioare dar nici până acum nu şi-a dat duhul, umblă zăludă leandra şi îmi tot vorbeşte de anotimpuri nepetrecute,  uitându-se la mine cu ochii ăia care îmi amintesc de toate cele care nu au fost pentru că n-am îndrăznit să cred deşi trăiam sub o religie a dragostei,  şi atunci ochii i se lărgesc lacomi, dorinţa asta niciodată nu are ezitări între departe şi aproape şi nici între realitate şi irealitate,

nu te uita înspre aia din marginea ochiului tău, e în ea un loc veşnic sterp, pe locul ăla nu mai creşte nimic, pustiul total e mult mai cumplit decât moartea, dorinţele alea au avut cândva un trecut sălbatic, vieţile lor s-au despărţit demult de el, acum nici măcar ca praful nu mai trăiesc, văd că priveşti înspre dorinţele alea stinghere care încearcă să rămână aşezate, sunt de-alea conştiente de risc, grămada aia din dreapta sunt dorinţe de plumb, dacă te interesează, metal din adâncul incandescent al romanticilor, nu mă privi aşa mirat, am fost cândva o romantică, asta înainte de a-mi da seama că romantismul e pentru chinuiţi,

bag de seamă că pe una o tot priveşti necontenit, te priveşte ademenitor, refuză să muşti momeala, dacă o vei lăsa să trăiască în tine, vei rămâne prins în capcana ei cu desăvărşire, aşa să ştii, mai bine uite colo nişte visuri, trei la leu, le dau ieftin pentru că au început să se usuce, eu le-am uscat, zi, le iei sau nu le iei, nu-mi zâmbi stins şi lasă vorbele că oricum nu le poţi desface pe înţelesul meu, nu ai ce întrebări să pui despre visurile astea, mi-am pierdut dorul de a mă pierde în ele,

chiar, un dor nu vrei, am acolo, în dreapta, veşnic, o grămăjoară, dar mai bine lasă, că unele sunt chin şi fac din tine un suspin îngenuncheat iar genunchii tăi de obicei se rup pe la jumatea drumului dintre tine şi ceeea ce te poartă, când tot ce porţi, te poartă, aşa că mai bine lasă, nu îndrăzni doruri pentru că pe drumul  câteunuia vei plânge şi vei fi trist şi la ducere şi la întoarcere, ştii de ce vei plânge, vei plânge de frică, de frică să nu te doară, dorurile dau dureri fioroase, dureri care nu se opresc niciodată pentru că nici dorurile nu obosesc, nu se odihnesc

vreodată.

Uşi zidite ale labirintului, visuri în care tu ajungi mereu la timp, cineva întârzie întotdeauna

Motto: Uneori poate ai bâjbâit prin dragoste de unul singur ca orbul fără călăuză.

 

Jocul dragostei duce spre sine, imaginarul ei, spre orice finalitate, timpul anomaliilor ei, cel în care te pierzi temporar, o dragoste echivocă nu e una vagă, echivocul e un secvenţial precis doar că dintr-un cu totul alt ritm al percepţiei provenit şi acomodat cu o realitate în principiu incompatibilă, cine, unde, cum, pentru ce, cine, de ce, de unde, încotro, întrebări labirintice cu aţele lor călătoare, gândurile, urechelniţe de foc, există drumuri pe care nu poţi urca la nesfârşit pentru că de cealaltă parte a lor e altă latură a fiinţei tale, aşadar trebuie să cobori,

cuvintele, recuzită, linia orizontului urmărită imaginar şi abandonarea pe crugul acelor zări, imaginarul tău transparent, acel de ce cu geneza şi repetabilitatea motivului, motiv care devine subiect, acel cine, divagaţii afective din nevoia de a insista asupra acelui pentru ce, erori repetate, retracţii, joncţiunea cu pestetimpul, himerică, regulile tale de decizie, oscilând între da sau nu, de la antecedent la consecvent, imperativele negative antisimetriile tale purtate pe unul dintre umeri ca să nu te ajungă din urmă vechi dureri când îţi aduci aminte despre dragoste,

dragostea, chestia aia când ochii tăi nimeresc inima celuilalt, amintiri despre cum e să spui cuvântul dragoste şi de-abia ce l-ai rostit să nu mai ştii în legătură cu ce, să crezi că iubirea ta nu se va preface în ură ca mai toate iubirile, să simţi cum după fiecare dragoste ar trebui să îţi schimbi numele, pentru că după fiecare dragoste simţi că nu mai eşti cel care ai fost, când dragostei începe să îi funcţioneze auzul, dragostea asta care e oarbă şi surdă, să simţi cum te hrăneşti doar cu privirea celuilalt pentru că doar aşa ai putea exista, să te întrebi ce se întâmplă cu tine şi să nu înţelegi,

să te arunci cu voie într-un tăiş, să intri în dorinţe pustiitoare până la genunchi, până la coapse, până la gât, lumea să îţi spună că te arunci în iluzii fără să li te împotriveşti, să îţi pui pe degete năluci, ca pe inele, să te risipeşti în închipuiri, să nu ştii înspre ce mergi şi să îţi fie îndeajuns doar că ai plecat, să îţi pară că în celălalt te întâlneşti cu tine ca după o lungă absenţă, să îţi pară când dragostea nu mai este, că a fost odată ca şi cum niciodată nu a fost, pentru că o dragoste se uită repede, mai ales dacă o alta îi urmează,

ieşirile din  alternativele echipolente, alternativa din logica predicatelor tale, când eşti în propriul tău labirint şi în ariadna din tine mai mereu se înnoptează şi se lasă ceaţa, şi pe mâini îi sunt înfăşurate aţe, ariadna, inaptitudine personală, aţele şi azvârlirea lor, ca să nu se răzgândească întoarcerile ultimului gând dintre nimicul care le leagă, acele prea multe care rămân mai mereu de ştiut, aşadar de învins, una dintre alternative fiind aceea de a te opri, deşi ştii că îţi vei ucide visul, atunci când se întâmplă eşti pe versantul ăla steril al tău, dragostea, joc steril, şi în tine  coboară duhul îndoielii şi atunci   ia cu frig,  te simţi ca pe o muchie de cuţit a echivocului şi  începi să îţi ridici pereţii labirintului între extremele sufleteşti, a maiori ad

minus.

Vrei să îţi spun despre poveşti de adormit pereţii, îţi spun

Motto: Niciun lucru nu poate evita trecerea prin imaginaţie.

 

Îmi acomodez contrastele cu naturaleţe, sunt neîntrecută la a-mi ondula contrariile, încă mai ţes la nişte iluzii până se întorc destrămările din călătoriile lor prin lumea altora, cred în caii verzi şi în tot ce mintea mea atinge cu risipă, şi cine ştie ce poate poate răsări din zbenguiala asta imaginativă a hergheliilor de cai de pe pereţi, de-aia câteodată nu îi prea las să o ia pe arătură, nu le permit ambasada unor iluzii, că asta nu face decât să îi antreneze în altele, deoarece nu uit de sfârşitul disforic, ăla care intră în legile ficţiunii, caii mei verzi sunt cam farsori, îi tot fugăresc, îi fugăresc şi de moarte şi de viaţă, câteodată pereţii mei fac din veghe insomnie fecundă, pentru că nu le pot spune orice fel de poveşti ca să îi fac să adoarmă, asta se întâmplă doar când le spun despre veşnicia dragostei, atunci le cresc aripi şi creştetele li se nimbează, după care urmează o explozie de râs şi adorm instantaneu,

dintre toţi, unul singur vorbeşte fără şir unor lucruri de-ale mele sau monologhează, naiba ştie, cugetate cuvinte, fireşte, zice despre nişte lumi cărora le-a văzut schimbarea la faţă, lumi de-ale mele, acum se pare că trage nişte concluzii, dar de alea ştiute cu anticipaţie, mă simt ca sub asediu, îmi tot spune despre chestia aia pe care o ştiu şi eu, şi anume că din clipa în care o gândeşti, orice inexistenţă devine existenţă,

calul meu e promiţător de fiinţări viitoare, am un cal boem şi visător, numai cu seva asta se hrăneşte, nimic nu îl limitează şi nu îl leagă, are toate gândurile prinse în crengi rătăcitoare, consecvenţa oricărui cal verde faţă de utopie nu se ţine la aceeaşi tensiune toată viaţa lui, dar de când îl ştiu eu pe calul ăsta, a refuzat să vadă realitatea, e dintr-ăla cu evaziunea în reverie, crede în cuvintele care atrag realul, crede lacom în întâmplări care, odată iscate, restul te va urma de la sine,

când îi pedepsesc un perete, se mută pe un altul, cumva îmi pare rău să mă despart de el, e un joc cu mine însămi, e de un realism magic, e ultimul cal de pe pereţi ce mi-a mai rămas, a trebuit să renunţ la o sumedenie, că îmi dădeau insomnii, eu încerc să vorbesc cu el cât mai omeneşte şi mai firesc, îi spun întâi cauze, apoi semnificaţii, şi că nu am dorinţe de risipire, el îmi spune că în zarea depărtărilor există tot ce întîrzie să apară şi că în noi moare tot ce nu lăsăm să trăiască, degeaba mai târziu părerile de rău care ne bântuie,

calul ăsta al meu  câteodată se amestecă unde n-are ce căuta, îi spun poveştile alea cu podul de piatră care s-a dărâmat pentru că a venit apa şi l-a luat, deh, insuficienţa construcţiei, pe mal în jos se duce tot ceea ce ai vrut, dar n-ai vrut mult, de la capăt, punct şi de la capăt totul  sfârşeşte simplu, aproape simplu, zeul hazard îşi râde în barbă, asta despre accidental şi realul perisabil, dragostea are condiţia fragilă a muritorului, singurele poveşti când pereţii mei rămân treji şi plâng de zici că or să prindă zidurile igrasie sunt alea în care un el şi o ea nu se vor întâlni vreodată, deşi s-ar fi

putut.

Irealul se trudeşte să prindă, într-o vreme bună pentru apusuri frumos despărţite pe compartimente

Motto: Oricâte sfârşituri am trăi, mereu există un vis următor, doar că trebuie să avem mare grijă cine e acolo, la urma urmei nu suntem decît singurătăţi care absorb alte singurătăţi atât cât le e dat să îşi fie.

 

A fost odată de parcă niciodată nu ar fi fost, când doi nu puteau fi decât unul, laolaltă uniţi, dar fără şansa stabilităţii, dragostea începuse să aibă vizibilitate redusă şi salvare temporară, înşelând sfârşitul doar pentru a îl amâna, când realitatea pe care o trăieşte îşi etalează contururile atât de distinct, ai avut cândva ochiul proaspăt şi credinţa în dragoste, credinţă izvorâtă dintr-o eroare, ne aducem aminte câteodată de fostele noastre dragoste, scoatem din mormintele uitării oasele lor, le reconstituim scheletul şi le articulăm sintactic, atunci când le rememorăm existenţa, nimic altceva decât o retorică a zădărniciei,

din ele au rămânând doar nişte coji albicioase fără crâcnet pe care îţi pare acum că ai fi putut aşeza orice, printre rupturile verbelor, ai putea aşeza o poveste de care să îţi rezemi irealităţi dintre care eşti liber să îţi alegi una, acum pari sărac de dragoste şi obosit, cândva în lumea ta dragostea de care trăgeai fără oprire dansa desculţă pe stradă  ca o nebună cu părul vâlvoi, acum ai putea spune despre ea atât, e de parcă nimeni nu a fost vreodată acolo,

primăvara aveai pleoapele verzi şi uitarea neîncepută, vara aveai mintea aiurea şi totul ţi se ştergea din minte, uitai cu voluptate, toamna te lăsai iubit, iarna erai distant şi nu dădeai nimic, ochii tăi erau ca doi tăciuni ce stăteau să se stingă,uitarea încremenită cu mâinile desfăcute în lături nu vorbea nu se mişca, ana de demult nu mai e acum nici măcar o umbră de nălucă rătăcitoare printr-o memorie ca o maree cu fluxuri şi refluxuri,

ana ta cea cândva dureroasă niciodată nu şi-a pierdut merele dar nu ştiu de ce, era veşnic flămândă, iar când îi era foame mânca depărtări, ana cu ochiul verde al uitării, ana privind cu ochii mari fiind destul, ana care nu se apropia de adevăr, ana care era pradă visurilor şi fantasmelor tuturor anotimpurilor, ana cea de-a lungul privirii tale şi de-a latul tristeţilor verticale, ana cea din înapoia ochilor cu care veneai în toate celelalte înainte de a i se pierde umbra în numele a ceva ce nu mai exista,

ana-are-mere a fost prima propoziţie scrisă anume ca să nu fie uitată niciodată, acum povestea e moartă, eşti încă viu, fiecare bărbat are în el o ană zidită din iubire, ai văzut ce violent arde iubirea, ai trăit-o până în marginile ei cu rombul ochiului căprui al dragostei tale, după ce te-ai curăţat de ea şi ai început să o uiţi cu brutalitate şi nici nu te mai mistuiai de regretul dragostei măcinate fără rost a devenit ana cea mijlocie pe care nu o mai trăiai de mult nici cu iubirea şi nici cu ura, ai aşezat-o la marginea unei uitări ca pe un cuvânt îndepărtat din care pieriseră toate literele, uitarea a împins-o cu dragoste cu tot în altă parte, acea parte pe care o străbat uitările, ca să

existe.