Dreptul de a construi ficţiuni cu titlul de aparenţe simple în care ne încăpăţânăm să credem

Motto: Uneori ai fugit şi ţi s-a părut că fugi de altcineva, în realitate fugeai de tine, fugeai de frica de a-ţi fi frică.

 

Într-o zi cineva te va lua de mână şi te va duce departe, aşteaptă să se rupă tăcerile sau treci şi amăgeşte-te singur că o faci fără frică, frica de urmele unor vechi răni, vechiul, acel ceva foarte puţin necesar, amintirile, locurile alea din noi pândite permanent de ameninţarea uitării, uitarea aia în urma căreia te întrebi dacă a fost viaţă sau a fost vis, visul ăla, posesiune nesigură până când ajunge să înstăpânească efemerul, efemerul, semnul recunoaşterii lucrurilor pieritoare, efemerul ăla cu maximum de durabiliate, priviri foarte în grabă, estimând superficial, ca să nu te doară şi mai mult contururile,

dragostea ca o nebună oarbă, uneori doar o singură dată te pătrunde şi atunci toată sau aproape destul, e despre dragoste şi despre forţe oarbe, fugi cât mai poţi, începi să te comporţi nebuneşte, toate chestiile astea apar la fiecare similar doar finalurile diferă şi mai diferă limitele vitezelor sufleteşti posibile, totul începe cu un vâjâit ca un puternic curent de aer apoi deja începi să te simţi plutind în derivă, crezi că visezi, nu visezi, eşti cu echilibrul pierdut din cauza propriei tale clătinări, vei exista atâta timp cât nu vei mai avea puterea să te zvârcoleşti ci să zvâcneşti,

ai dorinţe care încep aşa, sfioase, cu ochi umezi de miel, şi apoi ajung departe cu priviri sălbatice, eroicul dorinţelor tale e fascinant căci habar nu ai ce te va aştepta dincolo, dincolo poate există, poate nu există, nu îţi mai încorda viscerele degeaba, şi vindecă-te de alea care nu se vor împlini vreodată, dar nu mai înainte de a le recapitula neobosit, câteodată unele dorinţe şi-au calculat greşit timpul, alteori închipuirea e cea care măsoară distanţa dintre a vrea şi a putea atunci când îţi permiţi ambasada iluziilor cu un surplus de recuzită,

îmi plac poveştile care trişează cu sfârşitul, înainte de a se încheia se desfac de tine şi te lasă să crezi că merg mai departe, că vor continua la nesfârşire, amestecând timpurile, şiretlicurile jocului timpurilor, poate că nu acum, poate că altădată sau poate nici atunci, cândva, ce-ai mai putea însă spune unei poveşti care, dacă ar fi adevărată, s-ar cunoaşte toată dintr-odată, decât că lumea ei a obosit după ce ai văzut tot în ea, iar singurul tot erai doar tu, ţi-e frică, da, recursul la frică nu e altceva decât o formă a incertitudinii, gratuitatea ficţiunii e greu de îndurat, unele lucruri sfârşesc de obicei cu tăcerea fie laşă, fie prea

fricoasă.

Publicitate

Picioarele anotimpurilor, când clipele lor ţin doar de ceea ce vrei tu

Motto: Există anotimpuri pe care nu le-ai mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le ai între inimă şi piele.

 

Vara am fost mereu mai înaltă şi ca desprinsă de pământ, senzaţiile mă fac să cresc, ierni m-au prins ca închisă în cercul magic al unui destin pe care l-am primit ca pe un miracol, cândva, în pantofii unei toamne m-au strâns nişte gânduri care nu se pot rosti, dar numai pentru o noapte, rar au fost anotimpuri în care să îmi fi agăţat tocul pantofilor în iluzii, statura mea a variat mereu în funcţie de încălţările anotimpurilor pe care le-am purtat în picioare, într-unele dintre anotimpurile cu care am fost încălţată am experimentat un fel de mers cu luciditate şi cu exuberanţă, analizându-le adică şi lăsându-mă îmbătată de ele, pantofii mei din acele vremuri având o formă de infinitiv lung,

câlcâiele picioarelor mele terminându-se în particula re, aşa ca în ademenire, scormonire, întrupare, uimire, durare, adesea îmi pare că sunt cele în care am durat cel mai mult, în vârf îndesând cuvinte bizare sau lipsite de conţinut care oricum nu prea contau, la sfârşitul lor, fie şi descumpănită, cu fiecare alt început aveam iar picioarele pure ale primăverii, în alte anotimpuri, cele peste care am aruncat vălul de umbră, am mers pe vârfuri, furişeşte, stăpânită de obsesia tăcerii, cu paşi neauziţi la călcare, cu grijă să nu mă împiedic în trena rochiei pe care o purtam deşi puteam să scutesc acel anotimp de trenă şi de anexe,

era oricum o costumaţie inutilă în care mă strecuram printre cuvinte trecătoare, unora refuzându-le prioritatea nu însă şi existenţa, reprimându-le când deveneau arzânde, vii, şi intenţii frânte risipite înainte de a fi adunate, păşind aşadar cu un aer somnanbulic şi cu o lipsă de precizie,aş fi putut fi în ele asemeni unui actor, doar că unul care nu avea de unde să primească indicaţii de regie ca să acţioneze în conformitate cu ele, prin acele anotimpuri mergând mai mereu desculţă de mine de teamă să nu încalţ nişte pantofi nesăbuiţi,

au fost şi anotimpuri fără clipe care m-au prins aşa, călcând desculţă de-a dreptul pe cuvinte ale căror înţelesuri stăteau nemişcate căutând să vadă dacă rămân mai departe cum sunt, îngheţată, sau mă voi aprinde, acele anotimpuri au rămas în urma mea ca nişte absenţe ale celor care n-au venit, oricât m-aş întoarce în ele nu aş regăsi înapoia mea nimic, oricâte opinci de fier aş rupe, oricât sânge mi-ar curge în voie din tălpi sfâşiate, se pare că drumul asfinţitului nu îmi prieşte, drumul apusului e urmat de regulă de o moarte, e de la sine înţeles, cuvintele apusului câteodată mor la picioarele noastre, şi nu doar pentru o foarte singură

dată.

Eros e un zeu cam nedumerit, când nu are puterea de a ne tutela

Motto: Construieşte-ţi  poveşti de necrezut cu superstiţia sincerităţii, nu înseamnă că în ele te vei îndrepta hotărât înspre suferinţă la finele unui sezon romantic, finalitate asumată, când te doare e pentru că te doare cu adevărat sau te doare pentru că s-ar putea să te doară.

Ar vrea să fie învechită în răutăţi, dar nu este, cu gândul la  toate cele care vin singure dinspre partea cu dragostea şi se grupează ofilite, fundamental lirică, lirism luxuriant, s-ar înfăşura în asfinţituri verzi, dar n-are cu cine, e încăierată cu dragostea, inocentă inconştienţă, e palidă neîndrăgostită, ar iubi  cu dramatismul cecităţii, dar n-are pe cine, adevărată risipă câteodată căutările astea ale noastre, până acum a luptat în dragoste cu situaţii prea cunoscute, realităţile ei i-au verificat câteodată fantezia, imaginaţie marcă proprie, şi-a asumat dimensiunea ei tragică, necredinţa în ea şi-a disimulat-o credibil doar arareori, nu caută dragoste de dragul dragostei, nu e reclamată de vreo necesitate,

ş-altcum, ea este cu pretenţii realiste în ceea ce o priveşte, dar  de o resemnare totală că l-ar putea găsi pe cel care să o facă să trăiesc absolutul, absolutul e exclus din ficţiunile ei, fiecare evă are în ea sămânţa lui eros, gesturile ei păstrează acele detalii de mişcare, detalii precise, gesturile ei, unele într-o splendidă gratuitate, se leagă de o realitate, a ei, cea a cărei unice nostalgii îngăduite e a timpului încheiat al unor lucruri, şi atunci îşi trăge sufletul, atât cât să îşi şteargă tălpile de urmele dorurilor de care încearcă să se ferească în necontenire  şi pe care le îngroaăa iar în gânduri ca să se ducă înspre cele pentru care nu are nevoie de puterea de himeră,

apoi se ridică, îşi netezeşte cutele rochiei, îşi rotunjeşte durerile pe care le are, îşi desprijină fantezia de pe memoria realităţii, îşi leagă baretele sandalelor, îşi împăcă extremele sufleteşti, îşi îndepărteaza lumea ficţiunilor, cea care îi apropiase latenţele fertile şi adormite ale realităţii, transformându-i-le într-o fascinantă utopie din care îşi împletise aţe pentru tot ceea ce era viu în ea, dar părăsit, şi pe care avea să şi-l coase felurit pe tivul fiecărei clipe în care tot ceea ce ar fi trăit era lipsit de echivoc şi nemistificat, rar i se va mai întâmpla să îmbrace o dramă,

una peste alta, îşi spune că Eros este un zeu bun, chiar dacă se întâmplă la răstimpuri mari şi chiar dacă dragostea schimbă uneori cu ea cuvinte descusute în lumea de aparenţe pe care e înfăşurată, în care stă încălţată cu pantofii reveriei, o astfel de dragoste nu se termină, o astfel de dragoste abia începe şi începe mereu pentru că este acel fel de dragoste restanţieră şi perpetuă, chemarea ei poate fi măcinătoarea atunci când nu există decât în imaginaţie, fără contururi precise, oricum dragostea e o fugă în halucinaţie, dragoste care va dura o veşnicie, dar care va sfârşi însă mult mai curând de

atât.

Poveste în care încă nu îi porţi de grijă cortinei, deşi ai ales scena finală

Motto: În numele dragostei, nimic nu te mai răneşte atunci când numele ei, numele lui, e expirat.

 

Nu poţi să ai decât ceea ce există, ai putea spune că totul e himeric, că nu există dacă n-ai fi trăit-o niciodată, dacă nu ai şti-o,  înainte de ea ai murit, şi nu doar o singură dată, eşti un flămând rătăcit, vrei să dai ceea ce nu ţi s-a dat, ai iubit lucruri care nu ţi-au răspuns, ai urât lucruri pe care le-ai vorbit cu limba inimii şi-au tras tot sângele din tine, te-ai sărăcit de visuri tot veghind depărtări cu faţa la iluzii, pe zdrenţele lor duse ai turnat apoi benzină şi le-ai dat foc,nălucile tuturor anotimpurilor nepetrecute dansau în jurul flăcărilor în rochiile lor lungi de un alb trist, tristeţea renunţării, redevenind ceea ce erau,

unor lucruri nu le-ai rămas dator nici măcar cu vreun gând, pentru alte lucruri încă mai ai de plătit şi preţul tot urcă, sunt undeva jos, sau undeva sus, dacă ar rămâne fără nume le-ai pierde, dacă nu ai fi întâlnit-o, le-ai fi uitat, gândeşte-te doar că nu mai sunt, cu cât înţelegi mai mult din ele, cu atât te cuprinde disperarea, fără disperare speranţa nu ar avea niciun rost, îţi laşi în urmă dorinţele, alea  decolorate şi zdrenţuite, care tot mai trag nădejde că va veni o zi în care ele şi cu tine se vor regăsi în faţa unei povestiri la prezent, alea din vremea când cuvântul dragoste avea substanţă existenţială hipertensivă, aşa că l-ai coborât în carnea sufletului tău, iar acum nici măcar cu sufletul nu te mai prinzi de amintiri,

amintirile sunt un cuier pe care atârnă nişte lucruri într-o intimitate zadarnică, au rămas din ele doar nişte gânduri cu sunete care lovesc crâncen timpanul, sunt cu ţipete lungi care se înfig precum un ac în mintea ta, şi-au pierdut demult privirile ademenitoare din vremea când se împerecheau cu dorurile mistuitoare, răvăşirile şi le-au pierdut printre ruinele clipelor cărora nu le-a fost dat să fie deşi îţi cereau să faci, îţi laşi în urmă sentimentele sau încă mai vrei să tremuri în aşteptare, te întrebi, mereu ai venit dinspre undeva sau te-ai dus înspre ceva,

dar niciodată nu ar trăit acel nebănuit de care nici măcar să nu apuci să îţi fie frică, acum te simţi ca şi cum nu ai mai avea locomoţie, nici nu ai mai avea unde să pleci dealtfel, ai fost în dragoste fără să pleci, fără să stai, eşti un foarte prost povestitor de dragoste, aia care singură se vrea pe ea însăşi dintr-un el şi dintr-o ea, unu şi cu unu fac unu, când dragostea întemeiază, îţi spui când vedeai în dragoste dar încă nu erai, umblai din dragoste în dragoste, dar nu te închegai, unu şi cu unu fac unu când poveştile aşteaptă, şi visul ţi se pare mai credibil decât

adevărul.

Fragilităţi de femeie şi lucruri în care nu mai laşi nimic în urmă şi nimic nu ai mai iubi din ce ar rămâne

Motto: Deformăm realitatea din simpla neputinţă de a o vedea.

 

Ai oase fragile dar eşti făcută din verbe incasabile, încheieturile mâinilor tale sunt atât de subţiri, pe ele se încolăcesc câteodată umbre, se răsucesc pe tine toată, aşa se întâmplă când evoci şi rememorezi, câteodată îţi pare că auzi cuvinte pe înţelesul tău ce nimeni nu le ştie, şi atunci duhul încremenirii tăcerii ţi se strecoară pe sub piele şi încheieturile tale încep să te doară, te simţi multiplicată şi împărţită, tu sau o parte din tine trăind înafara acelor vedenii fără să mai trăieşti obsesia începuturilor, surdă, alta din tine orbită de dorinţa de a le trăi cu spaima că din ochii tăi ar putea cădea cândva visătoarea, când timpul se sparge în anotimpuri, încheieturile tale iau diverse înfăţişări, primăvara sunt ca nişte frânghii întinse pe care stau, într-un echilibru precar, dorinţe fragile cu ochi sticloşi şi cu genunchii ochilor verzi, care îţi spun ceea ce ştiu că tu nu o să crezi pentru că destinul lor e mai mult interogativ şi iluzoriu decât sigur,

vara încheieturile tale, subţirimi, devin ca nişte dâre, poartă semne de drum şi de vânt, urmele dorinţelor de risipire rămase nemărturisite, pentru că uneori nu te poţi lepăda de timidităţile tale paralizante, toamna sunt palide, străvezii, mâinile tale sunt de alabastru, pe încheieturile tale sunt înfăşurate tristeţi care lunecă într-un aer sterp înainte şi înapoi peste castele de nisip ale dorinţelor tale pustiitoare cărora le legi pietre de picioare, iarna pe încheieturile tale porţi cercuri, când cercurile de frig se strâng violent mişcarile tale de apărare reflexă devin aproape imposibile, iarna suprafaţa lor e expusă la vulnerabilităţi şi la insecurităţi, iarna e lucida ta dereglare a simţurilor,

iarna tu eşti o alta, iarna tot ce a fost nu  mai e, sunt toate departe de tine ca o poveste, a fost odată ca niciodată, va fi odată, altădată, geneza lumii lui a fi, fiecare zi respiră năvalnic, nopţile sunt îngrămădite umăr la umăr, aştepţi şi nu ştii ce aştepţi şi crezi că orice se poate travesti, cauţi şi nu ştii ce cauţi, eşti câteodată căutare îndoită sau îndoielnică, îţi închipui lucruri şi imaginaţia ta funcţionează ca memorie, tot ce vrei nu îţi pare deloc că ar fi  altundeva de tine sau şi mult mai departe decât atât, ţi se pare că iubeşti pe cineva dinainte de a-l fi întâlnit, toate dragostele tale au fost între viaţă şi moarte, anotimpurile îţi sunt fixate în plasa suspinelor amoroase,

dragostele tale  sunt anotimpuri vechi, nu te mai descompui pe rugul iubirii, ca să ai putinţa de a te minţi mai departe, ai herghelii de gânduri din unele câteodată rămânând doar amintirea fugii, nu rămâi în ceea ce nu înţelegi şi nici în lumea altora care nu e pe măsura lumii tale, nu eşti niciodată o ană, cea care consimte să se sacrifice, subiectivităţile tale sunt agresive, eşti ignoranţă şi inocenţă, nu eşti nici linia aia precisă pe care cândva  cu atâta siguranţă vei  merge, eşti întinsă din zare în zare, zarea, imposibil de

precizat.