Drumuri care nu duc, şi rămân în noi

Motto: Există lucruri de care nu îţi mai aduci aminte ce înseamnă, e prea mult de-atunci, prea mult şi prea departe.

 

Ori de câte ori am nevoie de un război pornesc unul cu mine însămi, luptând cu ce mi-e la îndemână, e nevoie de intensitate pentru asta, cel mai mult atunci mă simt pe mine, inima mea e încălţată în bocanci grei, fiecare călcătură apasă pe ea, totul este permis în război, cică în dragoste tot aşa, am avut nişte fantezii în legătură cu asta, fireşte, după ce nu mai rămâne piatră pe piatră, nu mai ştii care e înfrânt şi care e învingătorul, unele lucruri mor fie că vor fie că nu, c-aşa e la război, dar ce contează, râd apoi, cu râsul nervos al oboselii,

doar braţele gândurilor gem, atârnând de umeri, mă simt aşa de bătrână de-atâtea amintiri ale tuturor vremurilor de minciuni şi de adevăruri când clipele erau nişte santinele stând în post cu arme nevăzute în mână, prin faţa lor trecând drumuri de-ale mele crezând că duc într-o mare poveste, nu au fost altceva decât jocuri despletite, am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, am împuşcat fantome cu privirea strânsă, fantomele mele, goale şi neterminate, sunt pline de gloanţe dulci şi amare,

mi-era dor apoi de oricare dintre ele, cu memoria şovăitoare, mi-e milă de aburditatea vieţii unora dintre ele, acum lumile mele gândite le mânuiesc după bunul meu plac, ele sunt foarte ascultătoare iar eu foarte antiquijotescă, câteodată distanţa dintre ele şi mine se face prea mare, iar ochii mei sunt prea obosiţi, lucidităţile mele exclud idealizarea, am zel imaginativ dar nu m-am zăpăcit niciodată nici absurd şi nici complet,

am o pasiune de-a dreptul bolnăvicioasă de a găsi argumente unui prezent tardiv şi de prisos, şi astfel rămân lupte pe care nu le dăm şi care rămân în noi, acum trecutul pare unul de-a dreptul fantomatic, unor lucruri le doresc un sfârşit mai puţin lipsit de sens, dacă tot e război, dar unul pe care îl voi uita repede, totul se petrece străin, depărtat şi ciudat, fantomele gândurilor mele, stive şi verzi de vreme, au toate aceeaşi înfăţişare, eu un sentiment de irosire şi de zădărnicie, suntem în unele lucruri atât cât vrem să

fim.

Publicitate

În Joia mare, amintiri în coajă de ceapă

Motto: Singurul lucru din noi care ne prelungeşte copilăria este inocenţa, , inocenţa face din noi poveşti fără sfârşit până la moarte, inocenţa şi imaginaţia alungă tot ceea ce vrea să ne închidă, naivitatea primară e reacţia sensibilităţii vii.

 

Ce-a mai rămas din lucrurile de altădată, asta despre drumurile amintirii, vechi şi noi, alea care mă cheamă în urmă, e că de când mă ştiu eu pe pământ, în ziua de joi, Joia Mare, astea două, ouăle, mai mult arămii decât roşii, şi Paştele, au fost mereu unite perfect, ca de la întrebare la răspuns, de cojile de ceapă şi de mama, orice încercare de-a mea, că strategia actului de a o convinge îmi lipsea cu desăvârşire, orice încercare aşadar pe care o aveam în repertoriu de a o îndupleca să le mai facă şi-n alte culori cum vedeam eu pe la alţii  sfârşindu-se cu un refuz, deşi îi ziceam  de-astea, cuvinte cu încărcătură emoţională,

cum ar fi că râd copiii de mine şi de ouăle mele tărcate, că la anii ăia ai copilărimii ciocneam pe spartelea şi pe luatelea, deci şi la capitolul forţă emoţională eram cam cu puterile slăbite, persuasiunii încă nu-i venise vremea, nu eram la anii ei, nu încă, deşi tata de pe atunci îmi zicea că-s şmecherie cu şurubel, de fapt, legat de mama, se cam lăsa cu ignorare singurul argument emoţional al meu, că unu aveam, dacă e să recunosc adevărul gol-goluţ, nici măcar nu catadicsea să îmi răspundă, mi-o fi răspuns ea cândva, odată şi pentru totdeauna dar n-oi fi acceptat eu receptarea, cine ştie,

şi-atunci şi aşa stând lucrurile, ce împrejurare mai potrivită decât asta în care se producea contextul cu puterea de a trezi imaginaţia, dar fără abundenţă exagerată de imaginaţie, fireşte, ci doar atât cât să declanşeze în mine neastâmpărul creator, adică în traducere de a mă transforma eu într-o mică artistă, mică artistă mediocră la prima ei încercare, numai tata prefăcându-se că leşină de extaz la vederea capodoperei, stau mărturie, adică ar fi stat dacă s-ar fi păstrat, ouăle pe care le-am încondeiat cu ceară şi alea cu panseluţe, pătrunjei şi alte frunze cu rol ornamental pe care le legam într-un ciorap şi le scufundam apoi în fiertura aia de-o culoare incertă de care am pomenit,

şi jur că ale mele erau cele mai frumoase ouă, nu găsesc destule epitete ca figuri ornante pentru adjectivele care ar însoţi substantivul ou, aşa că de-atunci, şi de când mă ştiu, şi peste timp, în altă culoare nu am mai vrut vreodată pentru ouăle de Paşte, şi mai am şi acum unul de vreo douăzeci şi ceva de ani, unul pe care dacă îl clatin se aude înăuntrul lui ceva, cică gălbenuşul s-ar pietrifica şi se transformă în chihlimbar, ăsta e basmul care m-a fascinat când l-am auzit prima oară, atunci când, cu naivitate, nu m-am îndoit nicio clipă că n-ar fi aşa, am vrut cândva să-l sparg să văd dacă-i aşa, dar am amânat mereu

răspunsul.

Suflet, timp, şi trup

Motto: Nici când murim nu murim cu totul, noi, patetice lupte după certitudini.

 

Suntem nemuritori, zic religiile, sufletele noastre vin de undeva, dintr-o lume divină şi se întorc acolo în cele din urmă, sufletul nostru nu e născut şi nici nu moare vreodată, dăinuind mereu în lumea de dincolo, nu ştiu cât se poate dovedi viaţa după moarte, asta în sens material, dar credinţa într-o viaţă de dincolo şi într-o fiinţă supremă există, în creştinism, iudaism şi islam ceea ce supravieţuieşte morţii se numeşte suflet, suflet apărând  din suflarea Dumnezeului, luând ţărână şi făcând pe om, suflând peste om şi făcând din el fiinţă vie, făcându-l, aşadar, nemuritor, suflet care va răspunde pentru toate faptele de pe pământ,

hinduiştii îi spun esenţei ăsteia spirituale sine divin, budiştii, cu ale lor legi karmice, zic despre zalele lanţului devenirii, adicătelea despre santana, zalele alea care sunt legate unele de altele prin acel ciclu al cauzei şi al efectului, aşadar despre o însumare a cauzelor şi împrejurărilor unde nimic nu se aşază la întâmplare, tot ceea ce înseamnă realitate fiind într-o continuă stare de schimbare şi decădere, aşadar nimeni putându-şi ţine sinele sufletesc pentru veşnicie, iar legile fizice şi morale aranjează şi rearanjează fiecare aspect al fiinţei, totul fiind la om suferinţă, asta despre ceea ce se numeşte nobilul adevăr legat de naştere, bătrâneţe, moarte, durere, despărţiri de dorinţe, neatingeri de visuri,

a fi însemnând a fi nefericit, ratând binecuvântarea, fiecare clipă a vieţii aducându-ţi cele două alternative, tu devenind ceea ce alegi ca să găseşti calea spre nirvana, stingându-ţi toate dorinţele, eliberându-te de orice realitate materială, devenind parte a eternului,nemurirea, cu intervenţia supranaturală a unei fiinţe supreme va rămâne o veşnică întrebare cu răspuns necunoscut, un etern mister pentru cei vii, visul nemuririi tăgăduieşte că moartea ar însemna sfârşitul, creştinii cred în învierea lui IsusHristos, ăsta fiind nucleul religiei creştine, după ce umbrele negre ale morţii vor învălui trupul, acesta se va împreuna cu sufletul într-o altă lume,

apostolul Pavel, cel cu educaţia grecească şi cunoscător al filosofiei lui Platon, Pavel, cel cu revelaţia prin vocea lui Isus, îşi conturase propria teologie, predicând despre judecata de apoi după care cei drepţi îşi vor primi trupurile refăcute, cele din carne, închisori ale sufletului, nu mai ştiu când, o doctrină a bisericii decretase că fiecărui suflet îi este dat să trăiască o singură dată după care îşi aştepta judecata de apoi întâmplată când Fiul Omului avea să se întoarcă pe pământ pentru a judeca vii şi morţii, până atunci un lucru ştiu, că nimeni nu ştie ce e moartea dar mai toţi se tem de ea, şi cred că viaţa se întinde şi dincolo de mormânt, altfel pentru ce bun atâta chin aici, pe

pământ.

A fost odată, de parcă niciodată n-ar fi fost

Motto: Tinereţea e o aşa pasăre călătoare, să nu rămâi lângă ea cu braţele desfăcute, pentru că va veni o vreme când îi vei uita până şi culoarea şi zgomotul ei nu îl vei mai putea îmbrăţişa.

 

A fost odată, de parcă niciodată n-ar fi fost, când rezemam gardul tinereţii, tinereţea de azi pare obosită înainte de vreme, aveam sufletul numai iarbă nu despicat de mori de vânt, nu tocit, aveam douăzeci şi ceva de ani, nişte amintiri ale unor vremuri stinse, lacome de întâmplări, când totul era joc şi îndrăzneală şi o gaşcă de neadormiţi care se despărţeau greu de nopţi, izvor de insomnii, care vorbeau despre orice mai puţin despre durere, nu sunase încă ora ei pură, gaşcă neistovită care umbla prin clipe ştiute numai de ea şi de ea de zi-noapte, de noapte-zi, era vară, totul mirosea încins a soare şi marea era departe şi gândul meu se ducea înspre ea şi am întrebat, ridicând ochii înspre zare, care vrea să meargă acolo, vedeam cu ochii, iar ochii mei deja zăceau cu aripile desfăcute pe malul ei,

cu câteva zile înainte Cristi ne spusese că se duce acolo cu dorul de a se pierde de tot şi de toate, Romeo şi Julieta chiar au existat, numele lor era Daiana şi Cristi şi familiile lor ale unor vrăjmăşii cu înverşunare crescândă, Cristi şi Daiana s-au luat fără să dea de ştire nimănui, nici nouă măcar nu ne-au spus-o, Cristi şi Diana au murit împreună pe când se întorceau cândva dinspre mare, după moarte părinţii i-au despreunat, îngropându-l pe fiecare în alt cimitir, totul nu se sfârşeşte însă dincolo de o cruce de lemn, abia apoi îşi întinde aripile suferinţa,

în vremea când povestesc Cristi era acolo să-şi sature dorul de mare sau poate îi era dor de ceva dar nu ştia nici el de ce, avea nevoie câteodată să rătăcească în doruri ca să nu se rătăcească de ele, l-am găsit acolo parcă puţin obosit, puţin plictisit, s-a mirat de noi, ne ştia acasă şi fără gânduri de ducă, i-am răspuns că ne întoarcem diseară dar am încurcat zilele, am stat acolo vreo trei şi n-aveam decât hainele de pe noi, foamea ne-o potoleam cu raze de lună şi răsărit de soare, Cristi şi-o potolea, în necontenită fierbere, cu misterul mărilor trupurilor de eve cu ochi ce scânteiau aprins dispărând în ceaţa lor, sexul,

pe atunci Cristi nu o întâlnise încă pe femeia care să îl ţintuiască în dragoste, înainte de ea prea multe i se întâmplau şi prea repede, ziua în care ne-am despărţit de el atunci, la mare, a fost ultima în care l-am văzut, marea era cenuşie, valuri înalte aruncau alge negre la ţărm, în mine de fiecare dată amintirea asta, oricât ar fi de îndepărtată, vine din nimic şi de foarte aproape, în amintirea asta mă întorc şi o pornim toţi iar împreună spre mare, acum am fi prea

puţini.

Când unii ani nu poartă motto-uri sofisticate şi tinereţea n-are ghete strâmte

Motto: Viaţa ca o joacă sau ca o păcăleală în tinereţea cu privirea fără griji, când totul era convingător, simplu şi direct.

 

Situată precis în rama năstruşniciilor era ziua asta odată, asta din ce am eu despre ea încatenat în amintiri printre care mă întind acum cu o plăcere molatică şi duioşie faţă de ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată, nu mă ţin minte de vreo păcăleală prea grozavă, aşadar nimic ieşit din comun şi totul ordinar faţă de unii care aveau ambiţia să facă dintr-asta un eveniment major, fără îndoială satisfacţia cea mai adevărată, că îi pândea imaginaţia la toate colţurile, pe la liceu aveam nişte colegi care erau pradă unor idei fixe,

că astfel era pentru ei înţelesul acestei zile, să se ţină de şotii cu perversitatea de a nu le strica alţii planurile cu împotriviri, că ce puneau la cale era cu pricepere înnăscută şi migală, trebuia să fie musai ceva ce nu putea fi uitat uşor altfel truda era inutilă, cam aşa era la anii ăia zurlii ai unei vârste nevinovate, ani în care parcă ai vrea să mai stai însă ei merg mereu mai departe, erau unele păcăleli care se lăsau cu spaimă, altele cu supărare adevărată dar apoi pierdută,

păcălelile cele mari aveau să vină mai târziu, şi parcă viaţa le-a strâns stog în pragul ei ca să dai peste ele în fiecare clipă, pragurile alea de jos care făceau parte din decor când intrai pe uşi noi care ţi se încurcau ieşind din limite vechi, câteodată a fost imaginea cu care ţi-a început lumea şi poate nu ai avut încotro decât să faci haz de necaz cu un umor conciliant, cu o ironie vie şi adecvată faţă de silnicia întâmplărilor în care trăiai de fapt resemnarea, dragostea te-a mai tras câteodată pe sfoară păstrând de fiecare dată o teamă când ţi se mai întâmpla că n-ai fi putut ghici trucul venirii ei,

te-ai simţit poate ca într-o farsă când ai avut nişte sălbatice ambiţii neînţelegând însă niciodată ce vrei acolo unde nu era nimic altceva decât dorinţa grabnică şi lacomă, câteodată ai tras pe  sfoară speranţele cu retractarea celui care înşală, ai tras în piept deznădejdea când se proiecta măreaţă pe singurătatea cerului tău şi toate amăgirile din povestea şovăirilor tale de care te-ai fi putut lăsa păcălit n’au izbutit, neputincioase, decât să urle de ciudă, la sfârşit de fiecare dată ai râs, râsetul tău ascunzând atâtea

dedesubt.