Visam că visasem dragostea

Motto: „Ştiu tot ce e mai departe de tine, / atât de departe, încât nu mai există aproape”. Nichita Stănescu

Se făcea că eram din cleştar făptura în abur neclar din visele lui şi păream a fi şi cea a visurilor şi într-o vreme de demult am crezut că semantica face diferenţa, doar că nu era de această dată un loc de refugiu; nu îmi mai căutam adăpost în ascunzişul cuvintelor…începusem să iubesc înţelesul lor; eram în noapte, timp fără de trecut şi făr’ de viitor…eram dorinţă de întrupare şi nu aveam să pier în neliniştea zorilor şi nici în întrebări de amurg nu era cu putinţă de a mă împotrivi, nedesluşindu-mă, dar, într-un fel ciudat, simţeam că eram tot acolo, pe vechea uliţă a gândurilor, zdrenţuită, cerşind…

…în timp ce priveam pe furiş, pe sub gene…dar ele se prefăceau a nu mă vedea şi treceau pe lângă mine, lăsându-mă cu mâna întinsă, la fel cum îmi rămăsese dragostea când mă privise plecând de lângă ea… atunci când paşii mei mă îndepărtaseră din locul  în care o frântură de inimă se pierduse, cumva, fără de înţeles…locul în care strivisem o fărâmă din mine; nici un gând nu se mai oprea însă în dreptul meu, deşi într-un timp se strânseseră într-un dans al ielelor în jurul meu, după ce mai înainte îmi dăduseră târcol; încercasem să le scap…şi reuşisem…dar mă prinseseră din urmă şi nu mai îmi dăduseră drumul…doar noaptea, în somn, slăbeau prinsoarea…

…dar şi atunci se întâmpla să mă bântuie în vis; mă trezeau în miez de noapte…mă hăituiau năluci…şi atunci când au simţit că încep să mă împotrivesc, şi-au dat seama că nu mai are nici un rost; nu mai aveau nici o putere asupra-mi…şi au dispărut ca prin farmec…ca şi cum niciodată nu m-ar fi sfâşiat, eliberându-mă de ele, dar într-un fel straniu, nu aş fi crezut vreodată că voi avea acest sentiment de pustiu; că îmi vor lipsi…aveam ceea ce îmi dorisem în sfârşit…linişte; doar  că era atât de adâncă încât abia mă mai puteam auzi…şi atunci am încercat să le chem înapoi, dar oricât aş fi fost strădanie, simţeam că e zadarnic; odată alungate, nu mai voiau să întoarcă înspre mine capul…îmi deveniseră potrivnice, aşa cum şi eu mă împotrivisem…luptasem împotriva lor cu fiecare fibră a fiinţei mele…şi aşa am ajuns să le cerşesc cu mâna întinsă.

Mult timp am stat acolo, pe uliţa gândurilor mele, aşteptând vreo rătăcire să treacă…priveam pe furiş să nu le simtă cineva înaintea mea şi să mi le întoarcă din drum, doar că nu era nimeni prin preajmă; eram singură…eram fiinţa sihastră aşteptând pe un ţărm doar al ei, fata din castelul de gânduri de nisip şi vânt…şi era pentru întâia dată când i-am înţeles chipul…i l-am desluşit…deşi dintotdeauna am simţit-o acolo, undeva, în mine; o auzeam, dar nu ştiam să o văd…nu o înţelegeam de ce este acolo…şi pentru ce…nu-i dezlegam înţelesul; era încâlcit fir…mai târziu am ştiut; ea aştepta.

Cine se ascunde sub chipul aparenţelor înşelătoare? Amăgirea…a ademeni prin trupul cuvintelor a înspământător de înfiorătoare răscolitoare atingeri întru pătrunderea în adâncul fiinţei tale a unui vremelnic călător; şoaptă rătăcitoare şi păgână…cuvinte…ce se vor dovedi într-un preatârziu, deja fiindu-le captivă, atât de deşarte, fiind sălaş de minciuni…seducţie a contur himeric al unei năluci de iubire a iluzie într-o aventură a hazardului în care vei păşi pe drum rătăcitor a ţie însuţi şi poate cărare a pierzanie îţi va fi de nu vei mai ştii a recunoaşte glasul stins al regăsirii când va încerca să te strige a înapoi înspre tine însuţi şi nu spre încotro-ul tărâmului pe care se află ruine ale gândurilor din castele de nisip şi vânt…sălaş înlăuntrul unei fiinţe zbuciumate de gânduri pribege de sihăstrie necuprinsă de ţărmuri…

Iubirea-i ademenitoare mreajă; e un joc amăgitor; e o iluzie…iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie… a nevoii dragostei de el…a am nevoie de tine pentru că te iubesc…o fantezie în care el este acel diferit de ceilalţi muritori, iubirea lui fiind cea pe care o aşteptai de o viaţă ca să te scoată din sihăstria dinlăuntrul fiinţei tale; miracolul întâmplării ce îţi va fi şi minunea ce fi-i-vei în taina închisă în el a cutreierării pământului pentru a te întâlni doar pe tine…Iubirea este înveşmântată a acoperământ de văl…dar chiar de-i o învăluire, nu o dezvălui. Lasă-i amăgirea…lasă-te sedus de vraja ei. E magie.

Într-un ciudat fel, simt că aştept…

…ca acel să ştie unde să mă caute şi cum să mă găsească; al cărui ţărm sunt…şi care până atunci a trăit într-un vălmăşag de întortocheri de răsucite rătăciri, orbecâind şi bâjbâind în căutări a chipuri cu degetele care nu i se înfiorau, zvâcnind, la atingeri…pentru că amprentele ce purtau erau ale mele…doar că el nu o ştia încă; în memoria lor eram eu, din alte vremuri, întipărită într-un timp în care mă va auzi crescând în el a rădăcină…

…o aşteptare cu înfăţişare ciudată a umbră mesianică la capătul căreia pasul i-l voi auzi celui ce a fost lăsat pe acest pământ doar pentru mine…şi doar pentru el fi-i-voi născută chip şi asemănare; jumătatea negăsită vreodată…în căutarea căreia porni-va ca într-o sarabandă nebunească a desluşirii de sieşi…căci trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod…într-un firesc atât de simplu în aparenţă…sacră sfântă aparenţă, simplitatea…şi voi fi nodul lui…al aceluia… atât de simplu; o amăgire…poate se va amăgi că putea-mă-va înnoda atât de firesc şi de neanevoios…ca mă să desluşească fir şi cutreierând să mă poată străbate îl pot pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor…dar îi voi fi nod făcut cu fir roşu; pavăză a deochi de ochi vrăjmaşi şi peiziş privind înspre el, iar cu mine purtată la încheietura mâini lui stângi îi voi fi sufletului său scut de dezlănţuite stihii ale întunecimilor…

…şi în mine îşi va afla sălaşul…şi poate îi voi fi amăgire…şi poate amăgire fi-mi-va; dar magie va fi mai presus de înţelesuri…iar de va fi să nu mai poată trăi mai apoi făr’ de mine…o va face fără de îndoială şi putinţă de tăgadă…va supravieţui iubirii mele; dar nu va putea trăi însă fără a mă putea afla.

Pentru că sunt fiinţa sihastră de la capătul drumului său…când va ajunge la mine va începe să simtă cum îmi cresc rădăcini în el a copac…şi nimeni, niciodată, nu mi le va putea smulge. Va sfârşi de a mai fi beteag; pentru că îl voi întregi; îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum; şi niciodată rătăcire…şi în timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii…gând de iubire…că într-o zi va fi întâmplare de dragoste lui, celui care va veni dinspre răsărit, cu palma întinsă…

…şi te va iubi, fiinţă sihastră, pentru că eşti un poem. ..pentru că îi vei fi odisee…cruciadă…luptă…pentru că îi vei fi crucifix…pentru că trupul îţi va fi templul pe care îl va venera şi în faţa căruia i se va închina când îi vei deveni religie…pentru că eşti foc mistuitor…pentru că îl stârneşti a  pasiune şi haos nimicitor şi devastator…pentru că îi eşti ţărm pe care abia aşteaptă să îl atingă după ce a rătăcit în derivă pe mări scrutându-te în zare…pentru că îi eşti abis…îl cobori în adâncuri doar de tine ştiute…pentru că îi eşti nisipuri mişcătoare; cu cât încearcă să se elibereze cu atât se afundă mai tare…pentru că îi eşti împotrivire fără a-i fi  potrivnică…pentru că îi eşti nevoie şi strădanie…îi eşti drum şi destinaţie…pentru că te inspiră; te trage cu nesaţ, pe nări, fiindu-i aerul fără de care nu ar putea trăi… fără de el nu ar avea cine să te inhaleze însă… ca pe un narcotic…te va iubi  pentru că îi vei fi drogul vieţii…nu va putea trăi fără de tine; nici tu fără de el nu vei putea.

În visul tău el te iubeşte pentru că dai năvală în sufletul lui şi smulgi de acolo bucată cu bucată…îl sfârteci pătimaş…îl pustieşti…te iubeşte pentru că îl faci să ardă pe rugul dorinţelor…pentru că îi eşti palmă pe tâmplă şi mângâiere fierbinte…pentru că îi eşti gând arzător şi gând ascuns…pentru că îi eşti început şi sfârşit…pentru că îi devii lacrimă de sfâşiere…

…pentru că îi eşti  uneori morganatică iubire efemeră…pentru că drumul spre tine e cărarea spre nirvana…pentru că îi eşti izbândă dar şi înfrângere…pentru că îi eşti raţiunea luptelor lui interioare…pentru că eşti inconştienţa cu care se lasă purtat într-acolo unde vrei să îl duci…pentru că eşti stâlpul pe care el îşi înalţă construcţia…pentru că eşti mâna care îl poartă arătându-i drumul şi calea până la stea…pentru că eşti praf de stele pe care el îl aprinde…pentru că eşti universul lui…

…pentru că îi eşti sprijin dar îi eşti şi prăbuşire…pentru că îi eşti chemarea necunoscutului…pentru că îi eşti descântec dar îi eşti şi blestem , este blestemat să îl iubeşti… iar  iubirea poate avea uneori chip de blestem…pentru că îl ademeneşti, îl ispiteşti, îl răscoleşti, îl răvăşeşti, îl risipeşti, îl rătăceşti, îl transformi, îl transfigurezi, îl metamorfozezi, îl pierzi…pentru că îl poţi  ridica pe culmile extazului şi îl înveţi căderea…pentru că fără de el nu ai vrea să trăieşti; deşi ai putea…pentru că făr’ de tine nu ar vrea să trăiască…pentru că îi eşti alcătuire  şi dacă tu nu ai exista ar fi schilod…infirm…beteag…te iubeşte pentru că îi eşti toiag; reazem sufletului lui câteodată cu crengile până la pământ, istovit…

…eşti amuleta pe care o poartă…în tine îi este rădăcina…tu îi eşti totul, în el are puterea ta; eşti cercul lui, îi eşti forţă…eşti eterna poveste… eterna reîntoarcere a tuturor anotimpurilor…când înviaţi a naştere, înălţăndu-vă apoi a şerpuitoare încolăciri spiralate, înlănţuind necuprinsul…şi apoi vă stingeţi a moarte, prelingându-vă în pământul care vă înghite până la devenirea întrupării viitoare…eşti curba perfectă care închide în ea infinite universuri sacre ale tainei care vă leagă întru religia dragostei…este ceea ce nu poţi fi fără de ea…partea de pod între cer şi pământ fără de care trecerea nu ţi-ar fi spre viaţă ci în nefiinţă; căci făr’ de ea nu eşti viu…este nodul tău, atât de simplu; şi ştii că lucrurile pot fi simple, dar nu mai simple de atât; par doar…iar aparenţele pot fi atât de înşelătoare…aşa că nu te amăgi că o poţi înnoda atât de firesc şi de neanevoios…

…ca să îi desluşeşti firul  şi cutreierând să o poţi străbate, te poate pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor; şi îţi este nod făcut cu fir roşu, iar cu ea purtată înfăşurată la încheietura mâinii tale stângi de şapte ori, sufletului tău îi este scut de cremene…te stârneşte a fior…a dragoste…a patima urii, poate…îţi poate fi ruginie a toamnă sau năpraznică  năvalnică poate alerga zburdalnic desculţă, cu tălpile goale prin trupul tău…şi te poate răscoli…şi răsfira şi presăra şi revărsa peste ea…şi cu smerenie ţi se poate închina mântuirii de ea care îi eşti de patima în care arde a vâlvătaia pasiunii de care se stinge în tine…în apa vie care îi eşti…şi îi eşti martir; mărturisitor al trupului sufletului ei murind întru credinţă…

…pentru că îţi este crucea sfărâmărilor ei pe care o porţi în tine…şi ea în tine se întrupează; şi vă uniţi în lumea din visul care este, în lumina împreunării voastre a amândoi...şi uneori o înduri a chin, dar setea ta de ea îţi este patimă, şi de ea pătimeşti...ea îţi este cunună; îţi este încununarea dorinţelor…ţi-ai purtat bătăliile pentru a o putea avea…nu are nici început şi nici sfârşit…e doar întregul cosmosului cerului şi al pământului; uniunea întregului cerului ei cu cel al pământului întru credinţa dragostei; treptele trupului ei sunt cele  pe care le urci întru desăvârşirea lumii tale  când îţi va fi timpul împlinirii de ea…în care lăcaş fi-îţi-va…şi refugiu şi adăpost de furtună, departe de dezlănţuirile şi zbuciumurile ce te înconjură şi te împresoară…

…ea te va locui şi în ea îţi vei găsi aleanul şi mângâierea şi atingerile ei îţi vor da forţa universului ei de a lupta cu stihiile lumii întregi, de vor veni, cândva, ameninţător, să te spulbere…din ea vei porni şi la ea te vei întoarce, căci îţi este înlăuntrul tău, încercuirea…şi de ea nu vei putea scăpa decât dacă o vei smulge din tine…sfârtecându-te…este  dorul tău când eşti beteag de ea; atunci când o cauţi şi sufletul îţi şchioapătă de negăsirea ei…şi în străfunduri îţi e albastruiar uneori îţi este durere înainte de a-ţi fi împlinire…îţi poate fi neputinţă de atins deşi îţi este vis…dar noaptea zbori şi o trăieşti a gând; vis de opal.

Ea eram eu… şi visa…şi în vis se făcea că el, chip nevăzut şi neştiut, se sfărâmă de dor şi de dorinţa de a o atinge, fie şi doar privind-o, de la depărtare… doar să o vadă… nu îi gonise amintirea…nu mai ştia nimic de ea…iar ea nu se mai întreba de ar vrea sau nu să îi mai fie gând; al ei pribegise destul printre cruci şi morminte, cărând lespedea sub care să îl îngroape; şi nu a mai ştiut de atunci de el se mai gândea la ceea ce şi-ar fi putut fi, de  şi-ar fi fost cu putinţă. ..nu îl mai căuta în visuri din acea ultimă noapte când i-a îngheţat sufletul; când a închis uşa trupului sufletului lui…

…şi ea visa în visul ei că  el mergea pe cioburile de visuri ale sufletului ei şi pe acolo unde picăturii sângerii  lăcrimau  se iveau camelii…atingeri halucinante de opal…şi simţea că undeva le-ar fi auzit odată strigătul; şi se făcea că în urma de dinapoi a paşilor lui era un nesfârşit alb care îl orbea şi care începea să îl cuprindă pe dinăuntru, acoperindu-i crăpăturile sufletului…căci ea îi fusese odată fragilă petală  ce îl învăluise şi îi veghease chipul încruntat de zbaterile chinurilor iadului care îşi era de a nu fi aproape de sufletul care era departe a drum, dar care îl chema la el… şi-l sfâşia chemarea.

Şi mai visă că totul dispăruse.

Undeva, pe pământul rece, zăcea aruncat ceva transparent…o formă nedefinită…şi nu mai ştie nici acum dacă era o fărâmă de suflet ce se pierduse…sau ciobul unui vis din el..şi mai visa că în visul  lui simţea o urmă în trup, atunci când îl umbreau gândurile îndărătul unor mascate paravane, şi dincolo de ele urla durerea atât de asurzitor şi îl zdrobea cu pumnii din clipa în care îl pătrunsese…şi tăcerea îl măcina în ascunzătoarea de unde se ferea în a-şi recunoaşte sieşi gândul înspre ea.

În visul  visat de ea  el plecase spre undeva unde îşi voia a-şi fi singur, departe de tot ce îşi fusese cândva…şi cu cât îşi căuta mai adânc dezlegarea înţelesurilor propriului labirint, cu atât se pierdea mai tare în întuneric a necunoscut…dar mai ştia că îşi este însuşi fir al recunoaşterii…şi singura mântuire şi adevăruri sunt cele închise în el, şi doar aşa îşi va putea afla calea de dincolo de el…visase că el visa că  trăiau o  noapte a rămas bun unul altuia, înainte de a ieşi unul din viaţa celuilalt, şi că le lăsaseră trupurilor  să îşi spună ultimele cuvinte…ultimele rostiri înainte de a se rătăci unul de altul, ei, ce fuseseră cândva o întrupare a unui vis…îşi atingeau luminile contururilor sufletelor, cu ochii închişi…

Ea visa că era alta decât eu; eu visam că visasem că iubeam. Nu cred în vise; cred în visuri...în dragoste cred.

În cea a mea.


Anunțuri

36 de gânduri despre &8222;Visam că visasem dragostea&8221;

  1. Alergăm mereu prin vise,
    spre acele visuri,
    cu care ne contopim,
    oricât de greu,
    ne-ar fi să le îndeplinim…
    Speranţa,
    ca forţă motrice,
    mereu,
    speranţa.

    • Nu mai ştiu, Ciprian, dacă atunci când am visat că visez, în visul din vis eram eu dragostea, sau dacă dragostea mă visa pe mine.
      Ştiu că în vis ne întoarcem în sine şi că purtăm în noi toate drumurile care alţii ne-au fost; toate urmele. În vis sufletul nostru vede conturul a ceva ce şi-ar dori să îi fie întrupare…este dorinţa, dar îşi va fi chin până să îi dea formei închegare. A o trăi, a o atinge, a fi reală…a te pătrunde, a te străpunge…a te avea…şi simţi că nu poţi fără a te întoarce în vis, acolo sufletul şopteşte.

  2. Multi dintre noi poate ca asteptam cautand.Macar un asemenea vis frumos ca al tau. Visurile tale le-am adus sufletul meu si acum, visam amandoi frumusetea vietii. Dupa mine si altii vor citi splendidele-ti cuvinte si atunci lumea va fi mai frumoasa. Vom fi mai multi.Si altii asemenea noua vor crede in visuri si in dragostea lor… 😉

  3. Vise
    pierdute-n eter,
    si azi
    eu inca mai sper
    si mai privesc
    cu uimire spre cer,
    eu caut
    vise de ieri
    Vise
    cu ghiocei
    si cu flori de tei

    in parul meu
    si-n parul ei
    Vise
    cu copiii de ieri
    ce azi
    sunt tineri si ei
    viseaza
    la zane si zei
    iar seara
    pe bolta cu scanteieri
    cauta
    vise de ieri

    Monica Trif

    P.S. …sa crezi…!

    • Cu petale de ghiocei şi diamante în păr, visez un anotimp netrăit încă în povestea nescrisă din ochii fiinţei din castelul de gânduri de dragoste din nisip şi vânt pe care cineva o va trăi între vis şi adevăr prelingându-i-se acestuia în trup şi prin el începând să curgă, incandescentă lavă.

      PS
      Nu cred doar; am încredere că va avea întrupare orice mi-ar fi credinţă…cândva, atunci când îi va fi dat să fie.

    • Să îi crezi dragostea celuilalt…acela/aceea care îţi arată chipul ei, cel/cea căruia sau căreia i te abandonezi…cel/cea care te crează pătimaş din iubire, plămădindu-te…cel/cea care te dezveleşte de fâşii, una câte una, până te dezgoleşte…şi care apoi începe să te acopere, învelindu-te cu părţi din el…din ea, dându-ţi formă; şi vei lua forma trupului sufletului lui…a ei…şi te va preaface în dragoste; prefacerea amândurora.
      Da, Adrian, trebuie să avem încredere în credinţa în dragostea lui, a acelui alt din noi.
      Când dragostea este adevărul tău.

  4. Mare adevar spui Camelia: „Iubirea-i ademenitoare mreajă; e un joc amăgitor; e o iluzie… iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie”

    O seara frumoasa iti doresc 🙂

    • Cum îi spuneam aseară unui suflet alb, dragostea vede halucinant cu ochii pasiunii privind prin lentile deformatoare…Atunci când vraja se rupe, când te dezîndrăgosteşti, îţi recapeţi vederea…glumeam.
      O femeie îndrăgostită are diamante în ochii sufletului; astfel vede lumea iubirii ei. Şi nu are decât a privi în cei ai lui ca să vadă cât de frumoasă este. Atât de frumoasă…
      Atât de frumoasă este oricum, pentru că este FEMEIE. Poemul unei desăvârşite creaţii. Este definiţia iubirii…paradigma dragostei.
      Cuiva îi vom fi vis…şi tu…şi eu…şi alte femei cu chemări de doruri în suflet, petale de ghiocei în păr şi stele în vârful degetelor.

  5. cheia de boltă,
    desăvârşire,
    ceea ce eşti în vis,
    puritate,
    lumină albă,
    ce goneşti spre suflet.
    Nepustiu
    îmi e misterul
    întrupării tale…

    • Astral iscător de vise, în trup de visuri truditor, pelerin în lumină de gânduri, atingând în lăuntru-ţi chip născocit din şoapte pierdute în marea deşartă a nisipului fără urme de paşi, nepustiu îţi va fi când sufletul ei te va chema în mirajul apei,întrupare a nevoii de ea…. şi o vei sorbi, stins şi ars de dorinţă.

      Ştii de ce îi iubim pe acei călători din şi prin viaţa noastră, fii ai lui Marte, Ciprian?

      Pentru că le simţim setea neostoită pe care doar noi le-o putem potoli; le suntem izvor dătător de viaţă…pentru că sunt însetaţi de noi şi ne sorb cu nesaţ, şi doar noi le astâmpărăm foamea…pentru că nu sunt cuvinte încrucişate dar par enigme pe care nu le vom dezlega prea curând…pentru că sunt atât de clari încât ne tulbură…pentru că sunt atât de senini încât ne cutremură…pentru că sunt cărbuni aprinşi şi ne pun pe jar şi ne ard pe rugul dorinţei…ne mistuie în focul pasiunii…pentru că sunt sălaşuri ascunse săpate adânc în inima muntelui; trebuie să le descoperi lăcaşul unde se ascund când altceva vor să pară…pentru că sunt înlănţuirea în care ne lăsăm cuprinse în dansul trupurilor care se înfioară sub atingere patimaşă…pentru că ne învaţă dragostea. Dar şi războiul.

  6. visul… este doar momentul de trezire… cand priveasti aevea, ce iti doresti sa vezi si apoi realitatea de inunda parca prea brutal… vaduvindu-te de magia clipei de vis…
    imi place sa visez…
    imi fauresc vise… migalind la ele cu ochii deschisi… avand grija sa nu le transform in cosmar…
    tu crezi in dragoste… indiferent in ce credea ea… tu…
    eu cred si sper in deasmeni in dragoste… pe pamant in dragostea mea… in cer… in dragostea lui… fara asteptari… fara pretentii…
    oare… ce are dragostea in comun cu visul… in afara de farmecul lor prea trecator, de o clipa??? poate doar intensitatea trairii… si urmarea sintetizata in amintire…
    tu… ea… amandoua confundate pana la vis… pana la dragoste…

    • Visul, odată devenit realitate, trebuie trăit…cât îi e dat să fie vis, te poartă ca drum al urmelor de paşi…ştii că purtăm în noi toate străbaterile ce alţii ne-au fost…şi îţi arată conturul unui chip a ceva ce ţi-ai dori să îţi fie întrupare; este dorinţa…din acea clipă neliniştile îţi devin metafizice, te înlănţuie tenebre şi te strivesc şi unghiile ţi le înfigi a urlet în carnea sufletului.

      Ştii ce se întâmplă intr-un final de fantezie? dragostea chiar şi în vise are un sfârşit şi consimţi fără de împotrivire inevitabilul, chiar dacă o vreme ţi-a fost evadare şi refugiu; era locul tău pe care ochii altora nu îl puteau vedea…iar atunci când îi vezi finalul, ca un fel de am văzut sfârşitul înainte de a începe poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis.

      Da…chiar şi în vis poveştile se sfârşesc. Am avut un vis într-un vis, Oovi…când te trezeşti nici nu mai şti de-a fost sau nu adevărat.
      Visam că-mi visasem dragostea. Îmi visasem dragostea visându-mă.

      „…şi din mine să renaşti a trup; şi în tine să mă întruchipez făptură răscolitoare a adâncurilor tale nepătrunse…şi zbucium înfiorat să îi fiu sufletului tău tânjind să îi ostoiesc jinduirea de hulpav flămând a foamei de mine…

      …şi în ungherele tale să rămână fărâme din trupul sufletului meu şi să mă simţi acolo glas când departe fi-ţi-voi poate, dar în tine rămasă şoaptă fierbinte făcându-te să arzi de dorinţa de a mă vrea şi de a nu ne putea avea întruchipare decât în gând de vis”.

  7. nici măcar,
    acest crâmpei de Univers,
    nu e al meu…
    lasă-mă,
    să-l torn în,
    crâmpeiul care,
    nici măcar nu-i al tău,
    să avem un crâmpei de Univers,
    care nici măcar nu-i al nostru!
    Să putem,
    să ne cufundăm,
    unul în altul
    şi să ne înălţăm,
    unul spre altul,
    mereu…

  8. niciodata nu ma simt capabil sa scriu ceva suficient de profund despre dragoste. cum am mai zis, gandindu-ma in urma, mi se pare ca nu am iubit pe nimeni. asa cum, la fel de bine, la timpul acela eram sfasiat de dragoste. dragostea e un lucru complicat si simplu, indefinibil, temporar respirabil, timp al poemelor si timp al uitarilor de sine. ulterior, toate par inexistente. este totodata reperul regretelor.

    • Uneori îmi pare că eu am fost cea care am iscat-o, născocind-o.

      Grafia dragostei
      Ca pe reliefuri de literă să o atingi, simţind-o cu vârful degetelor…cu palmele… şi să o cuvânţi în trup; să o scrii…

      Ai sângerat vreodată în dragoste mai mult decât ai făcut-o în deznădejde?

      • PS
        Când priveşti în urmă? În trecut? Eu privesc în acea urmă a pasului de gând… Cum i-am putea uita pe acei în care ne-am pierdut gândurile?
        Păduri ce-ar fi putut să fie…dar niciodată nu vor fi.

      • am sangerat la fel. am cantarit bine inainte sa raspund. de deznadejde nu prea sufar, mereu gasesc soare. am trait in lumina, greu sa deznadajduiesc. dar mai e timp, i suppose…

      • „Sometimes” sper să nu se lase prea mult aşteptat…am alungat umbrele; mi-am risipit norii şi nu îi voi lăsa să mă mai întunece…până data viitoare…glumeam.
        Următoarea poveste va fi una de pe tărâmurile tale însă, Eo…nu ai uitat, nu? că mă vei lăsa să îţi iau una. Vrei să alegi tu? Eu o făcusem deja; nu ştiu dacă intuieşti despre care ar fi putut fi vorba, deşi ceva îmi spune că ţi-ar fi lesne de ghicit.
        Ai atâtea poveşti…
        Când noi suntem poveşti.

      • Poţi ghici de la prima încercare despre care ar fi vorba?
        Care este povestea la care ţii cel mai mult? Eşti în fiecare dintre ele, asta o ştiu; te-ai scris în fiecare literă a cuvintelor lor….şi fiecare dintre ele este o metaforă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s