Locul în care poţi fi singur cu tine, dar care te pierde, dacă nu te desparţi la timp de el

Motto: Un om beat nu va şti niciodată cât de beat este, aşa că un dialog între unul care a dănţuit prea tare cu Bachus, şi un nenea doctor e cam aşa, citat dintr-o carte, aia în care unu’ zice cum s-a lăsat el de gândit, aşadar nenea doctoru’ îi zice ăluia cu creierul îmbibat de alcool că îi pare rău, dar nu poate să depisteze nimic, probabil din cauza alcoolului, la care ăla, matolul, îi răspunde că nu’i nimic, domnule doctor, dacă e aşa, mă voi întoarce altă dată, când veţi fi treaz.

 

Eu când scriu îmi zic să nu sar de douăj’ de rânduri, însă pe mine când scriu mă apucă beţia, sunt asemeni celui căruia când începe să bea i se dezleagă baierele limbii, i se destupă canalele vorbirii, îţi zici în gând, sfinte, ce graforee, nu se bâlbâie, nu bâiguie, ţi se spune cu toate cuvintele lui negândite şi nerăzgândite, cu toate cuvintele lui pierdute până atunci pe drum sau pe care le aruncase şi de care nici el nu mai ştia, trăieşte în intimitate cu alcoolul, anestezicul lui când aerul realităţii e prea dens,

atunci când bea nu se mai supune legilor contrarietăţii, în acele clipe trăsătura lui cardinală e sinceritatea, e absolut sincer aşa cum absolut sinceri altfel nu suntem în nicio împrejurare, ţi se spune cu toată sinceritatea pe care i-o poţi măsura după cum îşi trăieşte sentimentele exprimate, ştie că va uita apoi, uitarea ţinându-l ca în faţa unor porţi încuiate dar când i se întâmplă nu uită nimic din ce a fost, retrăieşte mnemonic asemeni unui posedat de gânduri uitând de sine,

cuvintele în care se mişcă atât de viu sunt reunificatoare, e de parcă l’ar ajuta să se descopere şi să se redescopere, nimic nu i le poate curma până la epuizarea catalizatorului, când e îmbibat în alcool prin el priveşte limpede şi neechivoc, când bea e de parcă ar avea în faţa lui o fiinţă complet necunoscută care i se potriveşte numai lui şi căreia i se destăinuie în ceasurile lui de sufocare când alcoolul e libertatea, are în cuvintele lui descătuşarea şi tăria realului,

fiinţa lumii lui se restituie sieşi prin alcool, având în băutură libertatea şi optarea totală, alcoolul îi încălzeşte tot ce e îngheţat în el, apoi tace aproape silit şi împotriva voinţei lui, tot ce există pentru el trece prin cuvântul pe care tăcerea l-ar pierde aşa cum e pentru mine dacă nu mi-aş lăsa scrisul să îl regăsească, eu sunt atunci când scriu aidoma celui care bea, adaug mereu cuvinte, rând după rând, eu dacă aş fi bărbat şi aş bea şi aş face-o precum un literat, asta o ziceam doar

aşa.

Reclame

A nimănui altcuiva decât a mea, durerea…

Motto: „Iartă-mă, Julieta, dacă nu ştiu să mor pentru dragoste…Iartă-mi fiecare rătăcire, fiecare pas ce vrea să se întoarcă…Pe aici, pe la noi, oamenii nu mor decât pentru moarte”. George Dan Olteanu


Nu ştiu dacă trebuie să rătăceşti pe cărările  întortocheate ale înlăuntrului fiinţei tale…ale labirintului care îţi eşti…pentru a te putea regăsi  mai întâi pierzându-te de sine…nu ştiu; sunt drum niciodată altfel decât sinuos  al căutării de mine…rătăcesc prin meandrele propriului labirint; adesea mă pierd printre gânduri ce mă răscolesc, încercând să îmi desluşesc tainele fiinţei mele înnodate…să mă dezleg de ele…pentru că, de multe ori, simt asfinţit în sufletul meu şi fir călăuzitor al răspântiilor îmi este tot mai greu să desluşesc întrucât îmi pare că m-ar duce înspre amăgitoare himere…

…ştiu că pentru a fi liber trebuie să fii liber ca să poţi alege, fără de umbre învăluitoare, a gând alb…ştiu că odată ce ai murit ai învăţat să revii la viaţă pe cărarea întrupării visului ce ai fost lăsat pe pământ pentru a fi trăit, odată ce a învăţat aripa…ştiu că la răspântii  ostenim într-un vălmăşag de gânduri pentru că ne înspăimântă răspunsurile şi ne este teamă să ne încumetăm undeva…altundeva de noi…pe tărâmuri necunoscute înşine, hotarele altuia, pe care nu le putem încălca fără de ştirea aceluia, dar pe care îl simţim liman, simţim că ne-a fost dat să ne fie… a fost menit că acolo ne vom întrupa în făptura adevărului de noi atât de aproape şi atât de cu neputinţă de a fi atins putând părea, pentru că ne-ar înspăimânta cumplit când i-am dezvălui chipul…întrucât simţim că acolo vom începe să aprindem focul din noi…

…cel al dorinţei de sine şi te va îngrozi atunci când vei simţi că atât de înstrăinată îţi este şi ţi-a devenit din clipa în care te-ai îndepărtat de tine şi te-ai închis în sihăstria-ţi…

…dar odată ce te-ai apropiat de cel ce fusesei odată şi pe care îl rătăcisei, uitându-l îngropării sub lespede grea de suflet, te vei aprinde, redându-te ţie însuţi.

…şi în lumină albă şi trudă îţi va fi să te afli…în lumină de gând alb şi trudă îmi va fi să mă aflu…şi  sunt rostire pură, iar trăirea mea este aceea de a fi eu însămi în neîncetarea uimirii de mine şi a minunii de vis lăsat pe pământ…şi odată ce am devenit trebuie să mă las trăită în neliniştea întrebărilor şi în căutarea dezlegătoarelor de taine răspunsuri, necontenit şi poate fără de suflet hoinar alături de mine simt uneori că aş vrea să fiu pentru că vreau să mă auzi pe dinăuntru deşi îţi şoptesc pe dinafară…şi vreau să aud cum rădăcină cresc înlăuntrul lăcaşului sacru al fiinţei tale…şi poate făr’ de urme am fost pentru că pe tărâmul meu deşartelor iluzii le-a fost cu neputinţă a mă lega de ele, cu împotrivire curmându-le gândul de a-mi macula şi întina pământul pe care calc cu sfinţenie, acel al fiinţei mele…şi pe care mi l-am păzit cu străşnicie…

…şi atât de singură poate uneori mă întorc noaptea într-un loc ştiut doar de mine şi mă prefac că nu simt golul…dar atunci când închid ochii mă năpădesc a înfiorare doruri de care încerc să mă ascund ştiind că poate nu am să mi le ostoiesc prea curând…doruri de întâmplări neîntâmplate.

Şi care mă dor, dar este durerea nimănui altcuiva decât a mea.

Tu… oricare tu ai fi acela atunci când vei fi acel ce va să fie…tu nu mă vei putea durea vreodată…nu mă va durea inima ta, ci a mea mă doare şi mă va poate durea…nu mă doare singurătatea ta…nici a mea nu mă doare; nu mi-o exhib, nu mi-o strig…atunci când se vor întâlni cele două singurătăţi ale noastre poate că asta se va numi dragoste, şi pe pământ vor fi cu două fiinţe solitare mai puţin…ciudat cum uneori gândim că putem avea puteri tămăduitoare în lumea altora, că îi putem vindeca de singurătate, când poate aceştia nu şi-ar dori decât să le-o facem  mai uşor de îndurat, deşi niciodată nu mi-a părut a fi un chin…la urma urmei, singuri venim pe lume şi după ce am trăit marea trecere , singuri suntem atunci când ne întoarcem în pământul din lutul căruia a fost plămădită făptura…

…singuri suntem când iubim…în dragostele noastre, cum spunea un suflet...

…nu îmi iubesc singurătatea dar nici nu mi-o urăsc, nu am atins nicicând ura; pentru aceasta ar fi trebuit să o fac în adânc…iar a urî  îmi este îndeajuns de departe şi niciodată până acum nu mi-am ajuns până într-acolo încât să o ating…îmi trăiesc această solitudine aşa cum îmi trăiesc viaţa în care îmi doresc să fiu precum divinităţile care cunosc atât binele cât şi răul…să îmi cunosc alcătuirile, contrariile care sunt…acea teribilă dihotomie care îi este fiecăruia chip…împotrivirea gândurilor în încleştarea cu sentimentele…împotriviri şi sloboziri…înfrânări şi eliberări, temniceri şi descătuşători de lanţuri; sărmane făpturi măcinate dual în truda care ne suntem întru devenirea fiinţei…întoarceri de roată…moarte şi înviere, şi de învăţat să mor în lacrimă de sfârşit am învăţat şi am ştiut cum să învii din glas de lumina din lăuntrul meu…

…mă pierd rătăcind în mine însămi căutând a mă afla şi ţi-aş putea da mâna să îţi fiu călăuză înspre mine ca să mă poţi desluşi spre cercul dinăuntrului meu, acolo unde ni se vor întâlni tainele pământurilor cu cerul visurilor, străbătând întortocherile întoarcerilor regăsitelor mele pierdute cărări pietruite cu cochilii de echinocţiu ale încă nezămislitelor anotimpuri…

…dar dacă mă va durea că nu vei şti să îţi potriveşti pasul după al meu? că nu vei şti să îmi auzi gândul de urmă? va fi durerea ta? nu…mă va durea doar pe mine…mă vor durea doar pe mine toate gândurile care se vor învălmăşi şi mă vor cutreiera şi mă vor străbate şi mă vor răscoli…şi voi simţi cum mă va pătrunde haosul şi neputincioasă poate mi-aş părea a fi în strădania de a desluşi taina şi înţelesul încrucişărilor lor, care mă vor face să ating la răspântii halucinante capcane…şi acolo, pe piatra gândurilor, voi sta, cumpănind, de care dintre ele să mă las ademenită…de acela pe care îl voi auzi ca pe o şoaptă ispititoare şi nu chemându-mă pe nume? înspre încotro-ul aceluia m-aş lăsa purtată…lui i-aş simţi chemarea-i hipnotică…magnetismul; irezistibilă atracţie căreia aş simţi că nu i m-aş putea opune…dar gândul m-ar chema în tot acest timp înapoi spre mine, în mine, închisă…

…şi atunci aş simţi undeva, în lăuntrul fiinţei mele acea durere surdă de la cătuşele cu care mi-am întemniţat sufletul…şi împotrivirea acestuia de a ţi se pune de-a curmezişul pe mine mă va durea…nu pe tine…

…nu există graiul altcuiva pentru a mă putea rosti; îmi sunt trăire pentru a mă şti, a mă cunoaşte pentru a mă putea cuvînta eu, pe mine însămi, în limbajul meu…ca tu să mă vorbeşti fără a suferi vreo traumă…vreo comoţie lingvistică atunci când strămuta-te-vei în propriul meu limbaj, va trebui să vei fi ştiut a-mi desluşi literele, fiecare sunet al lor, şi să mă afli  în cunoaşterea cu adevărat pură, trăindu-mă…nu există alt grai pentru a mă putea rosti…

…cum ai putea crede că m-ai putea vorbi în propria-mi limbă? vei învăţa să mă asculţi? mă vei putea auzi atunci când tac? când te voi tăcea, vei şti a-mi desluşi închisă, nerostirea? vei şti să mă auzi şi atunci când tac? vei simţi poate că ceea ce am avut de spus am tăcut demult? că poate îngrădită în propria-mi tăcere nu voi şti cum să îmi eliberez cuvintele de tine, şi poate nu te voi izbuti, definindu-te?…nu te cunosc; pe mine mă doare neştiinţa mea de mine, nu propria-ţi necunoaştere de tine…drum înspre aflarea de noi înşine suntem şi tu şi eu…la capătul lui ne întâlnim cu noi.

Ştiu să văd şi orice lucru mi-ar putea fi învăluit pentru mine devine transparent pentru că ştiu să privesc…şi fiecare fibră a fiinţei mele îşi strigă dorinţa de a o face…îmi simt dorinţa…dar trebuie să învăţ a asculta grai nou şi să încerc să îi desluşesc adâncul fără să mă reped cu ascuţiş neîndemânatic de cuvinte să-i scrijelesc suprafaţa, căci înţelesurile sunt pe limba mea şi trebuie să învăţ să le ascult în limba ta, dacă vreau să te rostesc trebuie să îţi învăţ literele…şi m-ar putea durea neputinţa de a o face, dacă ascunzişurile lor ar fi prea alambicate pentru înţelesul meu…dar ar fi durerea mea de a nu te fi putut citi…nu a ta…

…de a-mi fi fost ţie fără de putinţă…

…întotdeauna va fi durerea mea de a nu fi ştiut sau de a nu fi putut gândi şi de a nu fi ştiut căuta pentru că nu am putut desluşi înspre care acel într-acolo să mă pot îndrepta…mă vor durea întotdeauna pierdutele mele rătăciri….nu rătăcitoarele tale cărări…durerea va fi mereu doar a mea; a nimănui…

… altcuiva.