Lumea într-un scrânciob

Motto: Viaţa e un vis.

Oamenii nu sunt; ei devin…nimeni nu este el, va deveni nu un altul, ci doar altfel de cum fusese; suntem, pe dinăuntru, ca nişte copaci…cezuri în înăuntrul altor cezuri; cele de dinainte şi cele de după…şi întotdeauna mi-am spus că această devenire este un drum al nostru, al căutărilor de sine înspre înşine, cei de la capăt; capăt la care ne întâlnim cu noi...întotdeauna mi-am spus că de-a-lungul acestei străbateri acumulăm cunoştinţe dar nu ştiu dacă vom ajunge la cunoaştere…

…îmi spun că poate a venit vremea să ne reciclăm sufletele până nu ne transformăm în oameni-cârtiţă; deja mulţi trăiesc în lumea tenebrelor, cea a dinăuntrului lor, acolo unde şi-au săpat, adânc, galeriile…cândva au fost legături de suprafaţă…dar nu de adânc… dintr-acelea cu putinţă de a fi lesne deznodate, pentru că nu au ştiut să ne dezlege de ei fir, pentru a se putea înnoda de alţii… pentru că nu au avut credinţa nodului; nu mai credeau în alţii; cândva, li se întâmplase…doar că de atunci au murit culoarea albastră; putinţa de a fi albastru.

Albastrul este culoarea cea mai adâncă; în nemărginirea ei te poţi rătăci…şi deseori vei simţi că îţi scapă, poate, un înţeles…nu’i desluşeşti lesne tainele, ţi le închide, deşi ai crede că ţi-e cu putinţă a o străbate…este alcătuită din vid; al aerului, al apei şi al transparenţei de cleşar; fiinţele de opal o simt şi i se preling înlăuntru-i, atingând-o la hotarul aflat între tărâmul teluricului şi al celestului…e parte din acest vid…e o culoare gravă, are în ea din divinul azur al câmpiilor elizee…în înăuntrul ei îşi închide rostirile, trebuie să ştii să o auzi…spunându-ţi că totul este final, există doar o clipă…fiecare clipă…îi poţi trăi veşnicia, devenind nesfârşit; nemărginire…într-o culoare netrăită încă, aflată când  sufletele îşi ating nuanţele, împreunându-şi-le în taina dintru începuturi…

…e culoarea visului; atât de ireală; se contopeşte cu cea albă, aceasta aducându-i lumina atingerii mundane; cea a începutului; culoarea albă a sufletului fiecăruia dintre noi…suflet pe care l-ai aşezat în palma cuiva…şi pe care l-ai auzit cum te pătrunde…

…albastrul uneori ţi se va putea doar părea că există…nu are închegare…suprapunându-se unei întinderi, simţi că aceasta nu mai există…ca şi cum totul ar fi dispărut undeva, s-ar fi evaporat, cumva, necunoscut…şi totul s-ar fi devenit imaterial…un necuprins de nemărginire…pe un nesfârşit de albastru se spune că şi sunetele dispar; în înlănţuirea sau încătuşarea lui, a albastrului, devin propriile noastre şoapte, descătuşând însă visul din noi…tărâm îmaginar, uneori atât de îndepărtat părându-ne…atât de greu de atins.

Unii oameni nu mai visează demult; nu mai au visuri, ci doar vise.

Şi uneori li se pare că sunt o plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti unde fiinţele par a fi mai degrabă abstracte, deşi rupte din trupul vieţii sunt…îi alcătuiesc pe ceilalţi în  şoptite  atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplarilor; suflete pribege şi visătoare în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi  şi tivite cu descâlcite închipuiri, atrase de adâncul pătrunderii în tenebrele umbrei, nelinişte viscerală căutătoare de unghere ascunse…îşi amintesc de parcă ar fi fost doar vis când au fost, odată, fiinţe  transparente…şi se întorc în vis…

… în vis ne întoarcem în sine…

…suflete de cleştar, lăsând lumina să treacă; opaluri…aţi privit vreodată printr-un cristal de cuarţ? veţi vedea ca printr-un efect de prismă, o aură…sufletele de cleştar sunt învăluite într-o aură, iar când te privesc, văd înlăuntrul tău; îţi vorbesc în cuvinte neştiute, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine…ţie poate îţi va părea cu neputinţă să le silabiseşti…şi ţi se va întâmpla să vrei să pleci; nu ţi se vor împotrivi…şi te vor purta de mână până la hotarele fiinţei lor, unde îţi fusese sălaşul; în cel mai sacru lăcaş…

…nu poţi face  să stea ceea ce este făcut să plece.

Sufletele de cleştar îţi vor spune că visul, odată devenit realitate, trebuie trăit…cât îi e dat să fie vis, te poartă ca drum al urmelor de paşi…ştii că purtăm în noi toate străbaterile ce alţii ne-au fost…şi îţi arată  conturul unui chip a ceva ce ţi-ai dori să îţi fie întrupare; este dorinţa…din acea clipă neliniştile îţi devin metafizice, te înlănţuie tenebre şi te strivesc şi unghiile ţi le înfigi a urlet în carnea sufletului.

Doar că unele dintre acele suflete de cristal deveniseră opace; încetaseră să mai creadă; îşi pierduseră credinţa în ei înşişi, de ei înşişi şi de alţii…în alţii; nu mai aveau mai au visuri…ci doar vise.

Ştiţi ce se întâmplă intr-un final de fantezie? totul chiar şi în vise are un sfârşit şi consimţi fără de împotrivire inevitabilul, chiar dacă o vreme ţi-a fost evadare şi refugiu; era locul tău pe care ochii altora nu îl puteau vedea…iar atunci când îi vezi finalul, ca un fel de am văzut sfârşitul înainte de a începe poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis.

Crezuseră într-o vreme că alţii –  oricare ar fi fost, îi va înţelege fără de cuvinte şi că le va iubi nu chipul, ci pe ei, şi că vor aştepta îndeajuns la poarta sufletului lor ştiind că vieţuirea împreună cerşeşte timp, din trupul lui…

…având credinţa fără vreo umbră de îndoială că acei  călători de suflete nu  s-ar întoarce spre într-acolo de unde au venit din zare şi nu vor bate ca să li  se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea…nu ar fi avut; decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme…şi nu mai voia vreodată să se lase coborât…

Legături superficiale avuseseră, atunci când văzuse că fiinţele ce îi înconjurau se temeau…deşi ei umblau cu palma întinsă. Le era frică să se lege, poate…poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui…să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi…cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor…cu dezvelirea zbaterilor…a neliniştilor…a spaimelor…a zvârcolirilor… poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi…înşelaţi…

…sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte…şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate; aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată…şi atunci, simţind agonia sufletului îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată…îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi…

…iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere…şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc…

…se ascunseseră acolo, în ei înşişi, în galeriile tenebrelor lor…şi, cu timpul, începuseră să uite să vadă, deşi fusese o vreme când ştiau a privi…ochii lor erau de-acum goi; în ei nu mai citeai poveşti nescrise; nu mai trăiau nici un încotro…nu mai aveau putinţa de a fi albastru…păreau uneori a recunoaşte răsăritul când se întorceau în amintiri…purtau în ei amintirea de a-l fi trăit cândva, ca într-o poveste cu a fost odată…

…oamenii-cârtiţă nu îşi mai trăiau labirinturile din lăuntrurile lor, cele ale străbaterilor, ci bâjbâiau şi orbecăiau prin tuneluri de întuneric; deveniseră oameni de întuneric…nu ştiu dacă sufletul lor nu tânjea după ei, sau ei îl îngropaseră sub lespede grea…nu ştiu dacă li-l omorâseră alţii şi nu mai ştiuseră a învia…nu ştiu dacă noaptea, în somn, mai tresăreau…nu ştiu dacă îşi mai împreunau palmele a rugăciune…nu ştiu dacă ar mai fi avut de pe unde să îşi adune sfărâmările şi să se dea pe ei înşişi, lor…nu ştiu dacă îi durea pustiul din ei, dacă îi auzeau tânguirea…

…ştiu doar că erau suflete scăpătate.

Acolo, în lumea lor, din amintiri de trunchi de stejar…

…mărturisitor al trupului şi al tainei pământului căruia i-au trăit vremurile…pe cele de demult…pe acelea care i-au durut şi cărora le-au auzit vaietul în valea plângerii, cea care ne-a fost dată nouă, oamenilor…cu primul scâncet…şi de atunci tot ne suspinăm dorurile de un încotro, ispită uneori şi încleştare de a ne ţine cu mânile de trupul firav al trudei care ne suntem întru devenirea făpturii…alteori jind…tânjim după noi, cei încă neajunşi…pentru  a ne putea afla…a încerca să îţi desluşeşti fiecare colţ al mineralelor acelui bolovan de stâncă al aceluia care eşti şi să te husmeşti şi să te cari până în vârful muntelui vieţii tale, acela care este cel mai aproape de cer…şi căruia îi eşti vis şi năzuinţă; şi de acolo să îţi întinzi aripile a icar, dar să ai grijă să nu îţi fie aripile lipite cu ceara iluziilor de nălucă…

…îşi ciopliseră un scrânciob…un leagăn din afara vieţii…în care simţeau cum sufletul lor încă visează aripi…atât cât mai rămăsese nearvunit sau nevândut sau scos la mezat…pentru o clipă simţeau că încă mai zboară…spre altundeva, spre altcândva, în vremea când încă mai mergeau prin auzitul crescând al ierbii.

Oamenii-cârtiţă nu mai aveau visuri.

Erau gârbovi, doar că nu purtau povara anilor…li se încovoiaseră spinările prin întunecate văgăuni, mergând aplecat prin strecurândele lor negre tuneluri; oameni subterani…odată încercaseră să se afle…asta însemnând a te cunoaşte prin experienţa înfrângerilor pe drumul care eşti, la răspântiile în care te-ai închegat şi te-ai plămădit din năzuinţa zborului care ar fi trebuit să fii, dar care nu ţi-a putut fi aripă, deşi liber ai fost să te înalţi, doar că realitatea a avut chip de himeră şi repere ţi-ai găsit în vânare de vânt, iar prăbuşire ţi-ai fost, pentru că ai simţit destinul cum îţi joacă o haină şi amară farsă; lasă la îndemâna noastră alegerile…

…şi atunci, halucinaţi de fascinaţia necunoscutului, pornim spre nuştiuunde şi legaţi la ochi…şi ne împiedicăm de a nu avea din neputinţa de noi, deşi am fost ardoare a zvâcnire…şi devenim icnet scurt a limită şi capăt de drum a împotrivire şi constrângere…şi plecăm capul a întoarcere…şi apoi înveţi să asculţi paşii; să nu te mai abandonezi lor în neştiut şi în necunoscut şi călăuză să începi a îţi fi…începi să îţi înveţi şi să îţi sfărâmi potrivnicele piedici – să ştii ceea ce nu poţi avea; atunci îţi vei fi pierdere, şi vei simţi că ceea ce cu adevărat poate însemna că viaţa nu are nici un sens…pentru că nu vei şi ştiut a îţi fi unul; acela ce te va purta spre tine însuţi…

…şi oamenii-cârtiţă nu ştiuseră drumul…

…şi deveniseră o luptă inutilă şi o încleştare a dorinţelor de a avea ceea ce niciodată nu vor putea atinge, în războiul lor cu tine înşişi, în încrâncenarea de a pune nişte întrebări răspunsurilor nepotrivite…şi atunci s-au descoperit a-şi fi  povară şi au început să se lupte cu ei, nesimţindu-se speranţă, ci doar amară neputinţă deznădăjduită…şi neştiind care le este încotro-ul, au simţi că au ajuns deja la capătul lor, înainte de sfârşitul drumului, simţind fiecare clipă a existenţei în tălpi colţuri din ei…şi au încetat să meargă.

Nu înceta să mergi…oricât ai fi de istovit, adunându-ţi părţile de tine rămase, fără a te tângui a jelanie şi fără a te târî în genunchi în faţa vieţii pentru că viaţa nu iartă.

Oamenii-cârtiţă s-au uitat de mult; neştiind a se dezlega fir, nu au ştiut nici cum să se lege de altul cu nod…erau scântei de stele, menite a se aprinde făclii; s-au stins demult…nu cred că le mai este dor de ei, altfel ar plânge…şi-ar plânge neputinţa de a fi albastru…de a fi fost odată suflete din cristal transparent…ce lăsau să treacă prin ele lumina credinţei…

…în visuri.

Publicitate

A nimănui altcuiva decât a mea, durerea…

Motto: „Iartă-mă, Julieta, dacă nu ştiu să mor pentru dragoste…Iartă-mi fiecare rătăcire, fiecare pas ce vrea să se întoarcă…Pe aici, pe la noi, oamenii nu mor decât pentru moarte”. George Dan Olteanu

Nu ştiu dacă trebuie să rătăceşti pe cărările  întortocheate ale înlăuntrului fiinţei tale…ale labirintului care îţi eşti…pentru a te putea regăsi  mai întâi pierzându-te de sine…nu ştiu; sunt drum niciodată altfel decât sinuos  al căutării de mine…rătăcesc prin meandrele propriului labirint; adesea mă pierd printre gânduri ce mă răscolesc, încercând să îmi desluşesc tainele fiinţei mele înnodate…să mă dezleg de ele…pentru că, de multe ori, simt asfinţit în sufletul meu şi fir călăuzitor al răspântiilor îmi este tot mai greu să desluşesc întrucât îmi pare că m-ar duce înspre amăgitoare himere…

…ştiu că pentru a fi liber trebuie să fii liber ca să poţi alege, fără de umbre învăluitoare, a gând alb…ştiu că odată ce ai murit ai învăţat să revii la viaţă pe cărarea întrupării visului ce ai fost lăsat pe pământ pentru a fi trăit, odată ce a învăţat aripa…ştiu că la răspântii  ostenim într-un vălmăşag de gânduri pentru că ne înspăimântă răspunsurile şi ne este teamă să ne încumetăm undeva…altundeva de noi…pe tărâmuri necunoscute înşine, hotarele altuia, pe care nu le putem încălca fără de ştirea aceluia, dar pe care îl simţim liman, simţim că ne-a fost dat să ne fie… a fost menit că acolo ne vom întrupa în făptura adevărului de noi atât de aproape şi atât de cu neputinţă de a fi atins putând părea, pentru că ne-ar înspăimânta cumplit când i-am dezvălui chipul…întrucât simţim că acolo vom începe să aprindem focul din noi…

…cel al dorinţei de sine şi te va îngrozi atunci când vei simţi că atât de înstrăinată îţi este şi ţi-a devenit din clipa în care te-ai îndepărtat de tine şi te-ai închis în sihăstria-ţi…

…dar odată ce te-ai apropiat de cel ce fusesei odată şi pe care îl rătăcisei, uitându-l îngropării sub lespede grea de suflet, te vei aprinde, redându-te ţie însuţi.

…şi în lumină albă şi trudă îţi va fi să te afli…în lumină de gând alb şi trudă îmi va fi să mă aflu…şi  sunt rostire pură, iar trăirea mea este aceea de a fi eu însămi în neîncetarea uimirii de mine şi a minunii de vis lăsat pe pământ…şi odată ce am devenit trebuie să mă las trăită în neliniştea întrebărilor şi în căutarea dezlegătoarelor de taine răspunsuri, necontenit şi poate fără de suflet hoinar alături de mine simt uneori că aş vrea să fiu pentru că vreau să mă auzi pe dinăuntru deşi îţi şoptesc pe dinafară…şi vreau să aud cum rădăcină cresc înlăuntrul lăcaşului sacru al fiinţei tale…şi poate făr’ de urme am fost pentru că pe tărâmul meu deşartelor iluzii le-a fost cu neputinţă a mă lega de ele, cu împotrivire curmându-le gândul de a-mi macula şi întina pământul pe care calc cu sfinţenie, acel al fiinţei mele…şi pe care mi l-am păzit cu străşnicie…

…şi atât de singură poate uneori mă întorc noaptea într-un loc ştiut doar de mine şi mă prefac că nu simt golul…dar atunci când închid ochii mă năpădesc a înfiorare doruri de care încerc să mă ascund ştiind că poate nu am să mi le ostoiesc prea curând…doruri de întâmplări neîntâmplate.

Şi care mă dor, dar este durerea nimănui altcuiva decât a mea.

Tu… oricare tu ai fi acela atunci când vei fi acel ce va să fie…tu nu mă vei putea durea vreodată…nu mă va durea inima ta, ci a mea mă doare şi mă va poate durea…nu mă doare singurătatea ta…nici a mea nu mă doare; nu mi-o exhib, nu mi-o strig…atunci când se vor întâlni cele două singurătăţi ale noastre poate că asta se va numi dragoste, şi pe pământ vor fi cu două fiinţe solitare mai puţin…ciudat cum uneori gândim că putem avea puteri tămăduitoare în lumea altora, că îi putem vindeca de singurătate, când poate aceştia nu şi-ar dori decât să le-o facem  mai uşor de îndurat, deşi niciodată nu mi-a părut a fi un chin…la urma urmei, singuri venim pe lume şi după ce am trăit marea trecere , singuri suntem atunci când ne întoarcem în pământul din lutul căruia a fost plămădită făptura…

…singuri suntem când iubim…în dragostele noastre, cum spunea un suflet...

…nu îmi iubesc singurătatea dar nici nu mi-o urăsc, nu am atins nicicând ura; pentru aceasta ar fi trebuit să o fac în adânc…iar a urî  îmi este îndeajuns de departe şi niciodată până acum nu mi-am ajuns până într-acolo încât să o ating…îmi trăiesc această solitudine aşa cum îmi trăiesc viaţa în care îmi doresc să fiu precum divinităţile care cunosc atât binele cât şi răul…să îmi cunosc alcătuirile, contrariile care sunt…acea teribilă dihotomie care îi este fiecăruia chip…împotrivirea gândurilor în încleştarea cu sentimentele…împotriviri şi sloboziri…înfrânări şi eliberări, temniceri şi descătuşători de lanţuri; sărmane făpturi măcinate dual în truda care ne suntem întru devenirea fiinţei…întoarceri de roată…moarte şi înviere, şi de învăţat să mor în lacrimă de sfârşit am învăţat şi am ştiut cum să învii din glas de lumina din lăuntrul meu…

…mă pierd rătăcind în mine însămi căutând a mă afla şi ţi-aş putea da mâna să îţi fiu călăuză înspre mine ca să mă poţi desluşi spre cercul dinăuntrului meu, acolo unde ni se vor întâlni tainele pământurilor cu cerul visurilor, străbătând întortocherile întoarcerilor regăsitelor mele pierdute cărări pietruite cu cochilii de echinocţiu ale încă nezămislitelor anotimpuri…

…dar dacă mă va durea că nu vei şti să îţi potriveşti pasul după al meu? că nu vei şti să îmi auzi gândul de urmă? va fi durerea ta? nu…mă va durea doar pe mine…mă vor durea doar pe mine toate gândurile care se vor învălmăşi şi mă vor cutreiera şi mă vor străbate şi mă vor răscoli…şi voi simţi cum mă va pătrunde haosul şi neputincioasă poate mi-aş părea a fi în strădania de a desluşi taina şi înţelesul încrucişărilor lor, care mă vor face să ating la răspântii halucinante capcane…şi acolo, pe piatra gândurilor, voi sta, cumpănind, de care dintre ele să mă las ademenită…de acela pe care îl voi auzi ca pe o şoaptă ispititoare şi nu chemându-mă pe nume? înspre încotro-ul aceluia m-aş lăsa purtată…lui i-aş simţi chemarea-i hipnotică…magnetismul; irezistibilă atracţie căreia aş simţi că nu i m-aş putea opune…dar gândul m-ar chema în tot acest timp înapoi spre mine, în mine, închisă…

…şi atunci aş simţi undeva, în lăuntrul fiinţei mele acea durere surdă de la cătuşele cu care mi-am întemniţat sufletul…şi împotrivirea acestuia de a ţi se pune de-a curmezişul pe mine mă va durea…nu pe tine…

…nu există graiul altcuiva pentru a mă putea rosti; îmi sunt trăire pentru a mă şti, a mă cunoaşte pentru a mă putea cuvînta eu, pe mine însămi, în limbajul meu…ca tu să mă vorbeşti fără a suferi vreo traumă…vreo comoţie lingvistică atunci când strămuta-te-vei în propriul meu limbaj, va trebui să vei fi ştiut a-mi desluşi literele, fiecare sunet al lor, şi să mă afli  în cunoaşterea cu adevărat pură, trăindu-mă…nu există alt grai pentru a mă putea rosti…

…cum ai putea crede că m-ai putea vorbi în propria-mi limbă? vei învăţa să mă asculţi? mă vei putea auzi atunci când tac? când te voi tăcea, vei şti a-mi desluşi închisă, nerostirea? vei şti să mă auzi şi atunci când tac? vei simţi poate că ceea ce am avut de spus am tăcut demult? că poate îngrădită în propria-mi tăcere nu voi şti cum să îmi eliberez cuvintele de tine, şi poate nu te voi izbuti, definindu-te?…nu te cunosc; pe mine mă doare neştiinţa mea de mine, nu propria-ţi necunoaştere de tine…drum înspre aflarea de noi înşine suntem şi tu şi eu…la capătul lui ne întâlnim cu noi.

Ştiu să văd şi orice lucru mi-ar putea fi învăluit pentru mine devine transparent pentru că ştiu să privesc…şi fiecare fibră a fiinţei mele îşi strigă dorinţa de a o face…îmi simt dorinţa…dar trebuie să învăţ a asculta grai nou şi să încerc să îi desluşesc adâncul fără să mă reped cu ascuţiş neîndemânatic de cuvinte să-i scrijelesc suprafaţa, căci înţelesurile sunt pe limba mea şi trebuie să învăţ să le ascult în limba ta, dacă vreau să te rostesc trebuie să îţi învăţ literele…şi m-ar putea durea neputinţa de a o face, dacă ascunzişurile lor ar fi prea alambicate pentru înţelesul meu…dar ar fi durerea mea de a nu te fi putut citi…nu a ta…

…de a-mi fi fost ţie fără de putinţă…

…întotdeauna va fi durerea mea de a nu fi ştiut sau de a nu fi putut gândi şi de a nu fi ştiut căuta pentru că nu am putut desluşi înspre care acel într-acolo să mă pot îndrepta…mă vor durea întotdeauna pierdutele mele rătăciri….nu rătăcitoarele tale cărări…durerea va fi mereu doar a mea; a nimănui…

… altcuiva.

Visam că visasem dragostea

Motto: „Ştiu tot ce e mai departe de tine, / atât de departe, încât nu mai există aproape”. Nichita Stănescu

Se făcea că eram din cleştar făptura în abur neclar din visele lui şi păream a fi şi cea a visurilor şi într-o vreme de demult am crezut că semantica face diferenţa, doar că nu era de această dată un loc de refugiu; nu îmi mai căutam adăpost în ascunzişul cuvintelor…începusem să iubesc înţelesul lor; eram în noapte, timp fără de trecut şi făr’ de viitor…eram dorinţă de întrupare şi nu aveam să pier în neliniştea zorilor şi nici în întrebări de amurg nu era cu putinţă de a mă împotrivi, nedesluşindu-mă, dar, într-un fel ciudat, simţeam că eram tot acolo, pe vechea uliţă a gândurilor, zdrenţuită, cerşind…

…în timp ce priveam pe furiş, pe sub gene…dar ele se prefăceau a nu mă vedea şi treceau pe lângă mine, lăsându-mă cu mâna întinsă, la fel cum îmi rămăsese dragostea când mă privise plecând de lângă ea… atunci când paşii mei mă îndepărtaseră din locul  în care o frântură de inimă se pierduse, cumva, fără de înţeles…locul în care strivisem o fărâmă din mine; nici un gând nu se mai oprea însă în dreptul meu, deşi într-un timp se strânseseră într-un dans al ielelor în jurul meu, după ce mai înainte îmi dăduseră târcol; încercasem să le scap…şi reuşisem…dar mă prinseseră din urmă şi nu mai îmi dăduseră drumul…doar noaptea, în somn, slăbeau prinsoarea…

…dar şi atunci se întâmpla să mă bântuie în vis; mă trezeau în miez de noapte…mă hăituiau năluci…şi atunci când au simţit că încep să mă împotrivesc, şi-au dat seama că nu mai are nici un rost; nu mai aveau nici o putere asupra-mi…şi au dispărut ca prin farmec…ca şi cum niciodată nu m-ar fi sfâşiat, eliberându-mă de ele, dar într-un fel straniu, nu aş fi crezut vreodată că voi avea acest sentiment de pustiu; că îmi vor lipsi…aveam ceea ce îmi dorisem în sfârşit…linişte; doar  că era atât de adâncă încât abia mă mai puteam auzi…şi atunci am încercat să le chem înapoi, dar oricât aş fi fost strădanie, simţeam că e zadarnic; odată alungate, nu mai voiau să întoarcă înspre mine capul…îmi deveniseră potrivnice, aşa cum şi eu mă împotrivisem…luptasem împotriva lor cu fiecare fibră a fiinţei mele…şi aşa am ajuns să le cerşesc cu mâna întinsă.

Mult timp am stat acolo, pe uliţa gândurilor mele, aşteptând vreo rătăcire să treacă…priveam pe furiş să nu le simtă cineva înaintea mea şi să mi le întoarcă din drum, doar că nu era nimeni prin preajmă; eram singură…eram fiinţa sihastră aşteptând pe un ţărm doar al ei, fata din castelul de gânduri de nisip şi vânt…şi era pentru întâia dată când i-am înţeles chipul…i l-am desluşit…deşi dintotdeauna am simţit-o acolo, undeva, în mine; o auzeam, dar nu ştiam să o văd…nu o înţelegeam de ce este acolo…şi pentru ce…nu-i dezlegam înţelesul; era încâlcit fir…mai târziu am ştiut; ea aştepta.

Cine se ascunde sub chipul aparenţelor înşelătoare? Amăgirea…a ademeni prin trupul cuvintelor a înspământător de înfiorătoare răscolitoare atingeri întru pătrunderea în adâncul fiinţei tale a unui vremelnic călător; şoaptă rătăcitoare şi păgână…cuvinte…ce se vor dovedi într-un preatârziu, deja fiindu-le captivă, atât de deşarte, fiind sălaş de minciuni…seducţie a contur himeric al unei năluci de iubire a iluzie într-o aventură a hazardului în care vei păşi pe drum rătăcitor a ţie însuţi şi poate cărare a pierzanie îţi va fi de nu vei mai ştii a recunoaşte glasul stins al regăsirii când va încerca să te strige a înapoi înspre tine însuţi şi nu spre încotro-ul tărâmului pe care se află ruine ale gândurilor din castele de nisip şi vânt…sălaş înlăuntrul unei fiinţe zbuciumate de gânduri pribege de sihăstrie necuprinsă de ţărmuri…

Iubirea-i ademenitoare mreajă; e un joc amăgitor; e o iluzie…iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie… a nevoii dragostei de el…a am nevoie de tine pentru că te iubesc…o fantezie în care el este acel diferit de ceilalţi muritori, iubirea lui fiind cea pe care o aşteptai de o viaţă ca să te scoată din sihăstria dinlăuntrul fiinţei tale; miracolul întâmplării ce îţi va fi şi minunea ce fi-i-vei în taina închisă în el a cutreierării pământului pentru a te întâlni doar pe tine…Iubirea este înveşmântată a acoperământ de văl…dar chiar de-i o învăluire, nu o dezvălui. Lasă-i amăgirea…lasă-te sedus de vraja ei. E magie.

Într-un ciudat fel, simt că aştept…

…ca acel să ştie unde să mă caute şi cum să mă găsească; al cărui ţărm sunt…şi care până atunci a trăit într-un vălmăşag de întortocheri de răsucite rătăciri, orbecâind şi bâjbâind în căutări a chipuri cu degetele care nu i se înfiorau, zvâcnind, la atingeri…pentru că amprentele ce purtau erau ale mele…doar că el nu o ştia încă; în memoria lor eram eu, din alte vremuri, întipărită într-un timp în care mă va auzi crescând în el a rădăcină…

…o aşteptare cu înfăţişare ciudată a umbră mesianică la capătul căreia pasul i-l voi auzi celui ce a fost lăsat pe acest pământ doar pentru mine…şi doar pentru el fi-i-voi născută chip şi asemănare; jumătatea negăsită vreodată…în căutarea căreia porni-va ca într-o sarabandă nebunească a desluşirii de sieşi…căci trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod…într-un firesc atât de simplu în aparenţă…sacră sfântă aparenţă, simplitatea…şi voi fi nodul lui…al aceluia… atât de simplu; o amăgire…poate se va amăgi că putea-mă-va înnoda atât de firesc şi de neanevoios…ca mă să desluşească fir şi cutreierând să mă poată străbate îl pot pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor…dar îi voi fi nod făcut cu fir roşu; pavăză a deochi de ochi vrăjmaşi şi peiziş privind înspre el, iar cu mine purtată la încheietura mâini lui stângi îi voi fi sufletului său scut de dezlănţuite stihii ale întunecimilor…

…şi în mine îşi va afla sălaşul…şi poate îi voi fi amăgire…şi poate amăgire fi-mi-va; dar magie va fi mai presus de înţelesuri…iar de va fi să nu mai poată trăi mai apoi făr’ de mine…o va face fără de îndoială şi putinţă de tăgadă…va supravieţui iubirii mele; dar nu va putea trăi însă fără a mă putea afla.

Pentru că sunt fiinţa sihastră de la capătul drumului său…când va ajunge la mine va începe să simtă cum îmi cresc rădăcini în el a copac…şi nimeni, niciodată, nu mi le va putea smulge. Va sfârşi de a mai fi beteag; pentru că îl voi întregi; îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum; şi niciodată rătăcire…şi în timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii…gând de iubire…că într-o zi va fi întâmplare de dragoste lui, celui care va veni dinspre răsărit, cu palma întinsă…

…şi te va iubi, fiinţă sihastră, pentru că eşti un poem. ..pentru că îi vei fi odisee…cruciadă…luptă…pentru că îi vei fi crucifix…pentru că trupul îţi va fi templul pe care îl va venera şi în faţa căruia i se va închina când îi vei deveni religie…pentru că eşti foc mistuitor…pentru că îl stârneşti a  pasiune şi haos nimicitor şi devastator…pentru că îi eşti ţărm pe care abia aşteaptă să îl atingă după ce a rătăcit în derivă pe mări scrutându-te în zare…pentru că îi eşti abis…îl cobori în adâncuri doar de tine ştiute…pentru că îi eşti nisipuri mişcătoare; cu cât încearcă să se elibereze cu atât se afundă mai tare…pentru că îi eşti împotrivire fără a-i fi  potrivnică…pentru că îi eşti nevoie şi strădanie…îi eşti drum şi destinaţie…pentru că te inspiră; te trage cu nesaţ, pe nări, fiindu-i aerul fără de care nu ar putea trăi… fără de el nu ar avea cine să te inhaleze însă… ca pe un narcotic…te va iubi  pentru că îi vei fi drogul vieţii…nu va putea trăi fără de tine; nici tu fără de el nu vei putea.

În visul tău el te iubeşte pentru că dai năvală în sufletul lui şi smulgi de acolo bucată cu bucată…îl sfârteci pătimaş…îl pustieşti…te iubeşte pentru că îl faci să ardă pe rugul dorinţelor…pentru că îi eşti palmă pe tâmplă şi mângâiere fierbinte…pentru că îi eşti gând arzător şi gând ascuns…pentru că îi eşti început şi sfârşit…pentru că îi devii lacrimă de sfâşiere…

…pentru că îi eşti  uneori morganatică iubire efemeră…pentru că drumul spre tine e cărarea spre nirvana…pentru că îi eşti izbândă dar şi înfrângere…pentru că îi eşti raţiunea luptelor lui interioare…pentru că eşti inconştienţa cu care se lasă purtat într-acolo unde vrei să îl duci…pentru că eşti stâlpul pe care el îşi înalţă construcţia…pentru că eşti mâna care îl poartă arătându-i drumul şi calea până la stea…pentru că eşti praf de stele pe care el îl aprinde…pentru că eşti universul lui…

…pentru că îi eşti sprijin dar îi eşti şi prăbuşire…pentru că îi eşti chemarea necunoscutului…pentru că îi eşti descântec dar îi eşti şi blestem , este blestemat să îl iubeşti… iar  iubirea poate avea uneori chip de blestem…pentru că îl ademeneşti, îl ispiteşti, îl răscoleşti, îl răvăşeşti, îl risipeşti, îl rătăceşti, îl transformi, îl transfigurezi, îl metamorfozezi, îl pierzi…pentru că îl poţi  ridica pe culmile extazului şi îl înveţi căderea…pentru că fără de el nu ai vrea să trăieşti; deşi ai putea…pentru că făr’ de tine nu ar vrea să trăiască…pentru că îi eşti alcătuire  şi dacă tu nu ai exista ar fi schilod…infirm…beteag…te iubeşte pentru că îi eşti toiag; reazem sufletului lui câteodată cu crengile până la pământ, istovit…

…eşti amuleta pe care o poartă…în tine îi este rădăcina…tu îi eşti totul, în el are puterea ta; eşti cercul lui, îi eşti forţă…eşti eterna poveste… eterna reîntoarcere a tuturor anotimpurilor…când înviaţi a naştere, înălţăndu-vă apoi a şerpuitoare încolăciri spiralate, înlănţuind necuprinsul…şi apoi vă stingeţi a moarte, prelingându-vă în pământul care vă înghite până la devenirea întrupării viitoare…eşti curba perfectă care închide în ea infinite universuri sacre ale tainei care vă leagă întru religia dragostei…este ceea ce nu poţi fi fără de ea…partea de pod între cer şi pământ fără de care trecerea nu ţi-ar fi spre viaţă ci în nefiinţă; căci făr’ de ea nu eşti viu…este nodul tău, atât de simplu; şi ştii că lucrurile pot fi simple, dar nu mai simple de atât; par doar…iar aparenţele pot fi atât de înşelătoare…aşa că nu te amăgi că o poţi înnoda atât de firesc şi de neanevoios…

…ca să îi desluşeşti firul  şi cutreierând să o poţi străbate, te poate pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor; şi îţi este nod făcut cu fir roşu, iar cu ea purtată înfăşurată la încheietura mâinii tale stângi de şapte ori, sufletului tău îi este scut de cremene…te stârneşte a fior…a dragoste…a patima urii, poate…îţi poate fi ruginie a toamnă sau năpraznică  năvalnică poate alerga zburdalnic desculţă, cu tălpile goale prin trupul tău…şi te poate răscoli…şi răsfira şi presăra şi revărsa peste ea…şi cu smerenie ţi se poate închina mântuirii de ea care îi eşti de patima în care arde a vâlvătaia pasiunii de care se stinge în tine…în apa vie care îi eşti…şi îi eşti martir; mărturisitor al trupului sufletului ei murind întru credinţă…

…pentru că îţi este crucea sfărâmărilor ei pe care o porţi în tine…şi ea în tine se întrupează; şi vă uniţi în lumea din visul care este, în lumina împreunării voastre a amândoi...şi uneori o înduri a chin, dar setea ta de ea îţi este patimă, şi de ea pătimeşti...ea îţi este cunună; îţi este încununarea dorinţelor…ţi-ai purtat bătăliile pentru a o putea avea…nu are nici început şi nici sfârşit…e doar întregul cosmosului cerului şi al pământului; uniunea întregului cerului ei cu cel al pământului întru credinţa dragostei; treptele trupului ei sunt cele  pe care le urci întru desăvârşirea lumii tale  când îţi va fi timpul împlinirii de ea…în care lăcaş fi-îţi-va…şi refugiu şi adăpost de furtună, departe de dezlănţuirile şi zbuciumurile ce te înconjură şi te împresoară…

…ea te va locui şi în ea îţi vei găsi aleanul şi mângâierea şi atingerile ei îţi vor da forţa universului ei de a lupta cu stihiile lumii întregi, de vor veni, cândva, ameninţător, să te spulbere…din ea vei porni şi la ea te vei întoarce, căci îţi este înlăuntrul tău, încercuirea…şi de ea nu vei putea scăpa decât dacă o vei smulge din tine…sfârtecându-te…este  dorul tău când eşti beteag de ea; atunci când o cauţi şi sufletul îţi şchioapătă de negăsirea ei…şi în străfunduri îţi e albastru…iar uneori îţi este durere înainte de a-ţi fi împlinire…îţi poate fi neputinţă de atins deşi îţi este vis…dar noaptea zbori şi o trăieşti a gând; vis de opal.

Ea eram eu… şi visa…şi în vis se făcea că el, chip nevăzut şi neştiut, se sfărâmă de dor şi de dorinţa de a o atinge, fie şi doar privind-o, de la depărtare… doar să o vadă… nu îi gonise amintirea…nu mai ştia nimic de ea…iar ea nu se mai întreba de ar vrea sau nu să îi mai fie gând; al ei pribegise destul printre cruci şi morminte, cărând lespedea sub care să îl îngroape; şi nu a mai ştiut de atunci de el se mai gândea la ceea ce şi-ar fi putut fi, de  şi-ar fi fost cu putinţă. ..nu îl mai căuta în visuri din acea ultimă noapte când i-a îngheţat sufletul; când a închis uşa trupului sufletului lui…

…şi ea visa în visul ei că  el mergea pe cioburile de visuri ale sufletului ei şi pe acolo unde picăturii sângerii  lăcrimau  se iveau camelii…atingeri halucinante de opal…şi simţea că undeva le-ar fi auzit odată strigătul; şi se făcea că în urma de dinapoi a paşilor lui era un nesfârşit alb care îl orbea şi care începea să îl cuprindă pe dinăuntru, acoperindu-i crăpăturile sufletului…căci ea îi fusese odată fragilă petală  ce îl învăluise şi îi veghease chipul încruntat de zbaterile chinurilor iadului care îşi era de a nu fi aproape de sufletul care era departe a drum, dar care îl chema la el… şi-l sfâşia chemarea.

Şi mai visă că totul dispăruse.

Undeva, pe pământul rece, zăcea aruncat ceva transparent…o formă nedefinită…şi nu mai ştie nici acum dacă era o fărâmă de suflet ce se pierduse…sau ciobul unui vis din el..şi mai visa că în visul  lui simţea o urmă în trup, atunci când îl umbreau gândurile îndărătul unor mascate paravane, şi dincolo de ele urla durerea atât de asurzitor şi îl zdrobea cu pumnii din clipa în care îl pătrunsese…şi tăcerea îl măcina în ascunzătoarea de unde se ferea în a-şi recunoaşte sieşi gândul înspre ea.

În visul  visat de ea  el plecase spre undeva unde îşi voia a-şi fi singur, departe de tot ce îşi fusese cândva…şi cu cât îşi căuta mai adânc dezlegarea înţelesurilor propriului labirint, cu atât se pierdea mai tare în întuneric a necunoscut…dar mai ştia că îşi este însuşi fir al recunoaşterii…şi singura mântuire şi adevăruri sunt cele închise în el, şi doar aşa îşi va putea afla calea de dincolo de el…visase că el visa că  trăiau o  noapte a rămas bun unul altuia, înainte de a ieşi unul din viaţa celuilalt, şi că le lăsaseră trupurilor  să îşi spună ultimele cuvinte…ultimele rostiri înainte de a se rătăci unul de altul, ei, ce fuseseră cândva o întrupare a unui vis…îşi atingeau luminile contururilor sufletelor, cu ochii închişi…

Ea visa că era alta decât eu; eu visam că visasem că iubeam. Nu cred în vise; cred în visuri...în dragoste cred.

În cea a mea.

Noi, nu, niciodată…noi, nouă, nicicând

Motto: Dragostea e liberă…las-o să zboare! Dacă se întoarce, e a ta…de nu, n-a fost niciodată.

Dă-mi drumul…lasă-mă să plec! îi auzi el gândul de strigăt din depărtare…ciudat…nu suna a disperare; ci mai degrabă a invocaţie.
Ştiu că nu ai să vrei; ştiu că nu ai să poţi; ştiu că nu vrei să mă laşi să plec de lângă tine; ştiu că nici lângă tine nu vrei să rămân; ştiu că niciodată nu îmi vei da drumul. Ştii că niciodată nu voi vrea să îmi dai drumul…ştii că niciodată nu îţi voi da drumul să îmi dai drumul…nu, asta încă nu o ştii, abia mi-am recunoscut-o mie însămi…o simţeai cumva, însă, nu ţi-ai fi dorit să îmi fi dorit altceva…ştiu că niciodată însă nu ai recunoaşte-o…

Mi-ai dat drumul sub mai multe forme dar niciodată sub cea a definiţiei; încă nu mi-ai dezlegat toate sensurile…deşi amândoi ne-am întrebat ce rost sau sens ar mai avea; nu am desluşit însă răspunsul…de câte ori ţi-am dat drumul nu m-am îndepărtat niciodată prea mult de lângă tine…dacă mă gândesc bine, nici nu plecasem; de câte ori mi-ai dat drumul, ai rămas pe loc, aşteptând…ca eu să fac primul pas spre tine, înapoi; nu te-ai îndoit vreo clipă că nu l-aş face…de temut însă, te-ai temut că poate nu se va mai întâmpla; paradoxal, nu? ştiai că mă voi întoarce, pentru că ţi-o doreai…dar îţi era teamă că aş putea să n-o mai fac, pentru că poate nu aş mai fi vrut-o…că nu te-aş mai fi vrut…ştiu că nici aceasta nu ai recunoaşte-o vreodată.

Ştii că  îmi eşti drum; ai devenit din prima clipă în care m-ai învăţat mersul spre tine…ştii că nu vei pleca din fiinţa mea vreodată…te-ai înrădăcinat; ţi-au crescut rădăcini în mine…nu aş putea să îmi smulg o parte…ştiu că ai vrea să fiu eu cea care o va face; să aleagă să plece…şi nu ai vrea ca eu să o fac; să plec…ştii că nu mi-aş dori ca tu să fii cel ce ar vrea să o facă…să se elibereze, eliberându-mă. Nu vreau să o fac…nu vreau să îţi dau drumul să îmi dai drumul, pentru că ştiu că nu o vrei…o  ştim amândoi. Că dacă ne-am da drumul…ne-am rătăci…şi gândul mă doare, pentru că e drum spre întâmplări…

…neîntâmplate.

Şi poate ea era uneori nelinişte pentru că s-ar fi putut gândi să nu îi devii urmă; cea de dinapoi…şi îşi amintea de tristeţea gândurilor sale pe care într-o vreme şi le încătuşase, nelăsându-le să crească şi să îşi devină visuri…şi sufletul îi amorţise întru încremenire pentru că se împotrivea să îl lase să se înfioare a trăire şi îi pusese lanţ de oprelişte…iar el începuse să îi moară câte puţin…şi tremurat a nelinişte dintre întrebare şi răspuns fusese amarul dorinţei căreia îi înăbuşise strigătul, iar chemării sângelui îi pusese potrivnică încrâncenată stavilă.

Dar a fost drum; suntem drumuri…şi ai învăţat-o să păşească pe tine înspre tine şi ai ţinut-o de mână şi i-ai arătat calea pentru că era steaua şi era luminată ca tu să ţi-o poţi vedea într-o zi pe a ta; iar ea era steaua ta şi nu voia să o stingi…şi poate au fost clipe când a simţit că îţi alunecă printre degete…printre acele întrebări şi răspunsuri, în înnegurarea dintre ele; şi era, poate, să se piardă printre tăceri…şi ai simţit, auzindu-i necuvintele, teama de ea însăşi şi ai purtat-o departe de toate zbaterile neliniştilor; şi zgribulită, şi-a cuibărit sufletul într-al tău…şi nici acum poate nu ştii de tremura de frig…or de teamă tremura…şi a trecut atât de multă vreme de atunci încât nici ea nu mai ştie.

Ce faci acum? o laşi în urma paşilor tăi? te priveşte lung în timp ce se îndepărtează de tine…ai vrea să o strigi…ar vrea să te cheme să te întorci…dar cuvintele voastre s-au stins de durere şi nimic nu mai puteţi rosti; sunteţi lacrimă şi tu…şi ea; şi o parte din fiecare din voi doi va muri atunci când celălalt va pleca din cel de lângă din el fără de întoarcere…şi în tine…şi în ea va striga glasul urmei pasului care ar fi trebuit să îţi fie…şi să îi fii…şi tălpile vă vor fi sfâşiate când veţi întoarce amândoi spatele dragostei care vă va privi cu ochii stinşi şi cu mâna întinsă în timp ce degetele vostre a visare odată împreunate se vor descătuşa, lâsând să cadă în nisip şoapta din palmele care ţinuseră odată strâns a pumn un gând…

…şi mai târziu, când celălalt îţi va fi doar în amintiri şi cicatrice în trupul tău, te vei sfărâma în depărtarea pădurilor în care o vreme te-ai rătăcit, dar de care te-ai pierdut…şi încă vei mai simţi, când păşeşti cu tălpile desculţe prin sufletul tău, cum mai sângerează când te sfâşie cioburi de vis ce au mai rămas înfipte acolo pentru că le-ai fi smuls…

Dar îţi intraseră în carne.

Răscolite adâncuri de gânduri…drumuri înspre tine…de aş atinge străbaterile-n mine ale  încă netrăitelor tale urme…de m-aş lăsa dusă de ele, a nevăzută culoare încă…unde te-ar găsi, oare? şi din toate nerostirile mele, cum aş alege să îţi cuvânt?…printre atâtea litere încă ascunse în mine…printre atâtea vibraţii ale sunetelor, nuanţe de nesfârşit albastru ale semnelor care îţi alcătuiesc definiţia…grafie scriind în trupul sufletului meu chemare de dor…şi atunci când mă atinge, în lăuntrul fiinţei mele, a dorinţa de urmă încă necălcată de pasul tău, îmi este prefacere-n durere de neputinţă de a-ţi fi aproape…şi în vis te trăiesc.

În visare de drum…în culoarea de nevedere, de îndepărtată chemare de  a mă împleti în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de mine, spunându-mi numele…în alcătuirea literelor care sunt; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor,  ocrotitoare căuşuri ale revărsării de  petale albe, pe care le simţi vibrând în seva din care, hrănindu-mă, îţi dau viaţă…chip de vânt…după conturul pe care ţi l-a atins palma mea, privindu-ţi închipuirea cu ochii larg deschişi, simţindu-te cum te întrupezi în mine…

…răvăşindu-mă în cele ale tale, contopindu-ne, alcătuire a silabelor amândurora, în rostirea trăirii culorii  nevăzute încă, cea a întunecatului albastru şi cea a albei lumini a răsăritului, înfăşurate  de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele noastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis.

Străbătându-mi drumurile pe dinăuntrul meu, mă rătăceşti prin ungherele fiinţei mele, acolo unde nu mi-am ştiut ajunge pentru că tăcute şi nearătate mi-au fost, necunoscute rămase, până să vii tu, să le pătrunzi, învăţându-mă acum să mă rostesc…şi acolo, în neştiutele până la tine ale mele unghere, îmi aprinzi flăcări netrăite încă…acolo mă dezlegi de taina de mine şi mă legi de secretele neaflatelor închiselor tale încă dezlegări, hoinar în neştire prin sufletul meu, căutând răspunsul drumului de noi…drum de dor; urmă încă necălcată de paşi ce doare.

A te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde te va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale; iar el, la rândul lui, îţi e lăcaş…un singur trunchi .

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.
Înainte ca cel care creşte în noi – auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă prin vene şi devenim o singură culoare şi ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

Acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.
A dragoste.

Gând…

“Infrânt nu esti atunci când sângeri
si nici când ochii’n lacrimi ţi-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renuntãrile la vis”.

Radu Gyr

Şi de ar fi ştiind, i-ar fi spus, în visul ei şi al lui, că îi va fi cu putinţă să nu se lase pradă disperării…să nu se mai agaţe cu mâinile de ceea ce ar fi vrut să plece din viaţa ei, căci dacă asta e întâmplarea, e toată cu un rost…şi într-o zi paşii rătăcirilor îşi vor auzi drumul spre înapoi…şi că puterea e în lăuntrul ei. Şi să nu se mai amăgească…nu există alt timp în afară de cel de acum şi nu înspre vreun alt încotro trebuie să mai privească a căutare, căci nu va găsi ceva ce nu ar putea şti.

Şi că ceea ce caută, deja cunoaşte.

Nu poţi face să stea ce e făcut să plece.

Noi, nouă, nu ne-am fost cu putinţă.

Hoinari pe străzile oamenilor; atât de singuri

Cred că toţi ne mai simţim câteodată hoinari pe străzile oamenilor; atât de singuri.

Haimanaua de suflet pribeag rătăceşte pe drumeaguri de doruri, uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoi, se îngroapă în amintirea ce l-a făcut să îi fie astfel, şi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec, nu îl latră câinii, îl simt a blând rătăcitor în neştire spre un nu ştiu unde, spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă; suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile, şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise, atunci începuse să simtă cum încep a păli, ar fi vrut să le reaprindă, dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul, şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz, aşa i se părea că aude, un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase, pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge, şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi…

…însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta; nu mai avea unde şi înspre ce călca, şi nici alături de cine.

Sufletul haimana  adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva, cine oare s-ar încumeta a o face? Şi tresare în somn şi se zvârcoleşte , sărman bietul de el, ce l-o bântui în vis, ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna?

Ţi-aş mângâia visul, pentru că ştiu cum e, sufletule, ştiu cum e când lumea ta se prăbuşeşte, când simţi neputinţa de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău şi ştii că aceasta într-o zi se va întâmpla,ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre într-acolo, înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer, dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două, că acolo nu vei ajunge niciodată  şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv, nu te lasă să te îndepărtezi…

…ştiu ce urlet are disperarea şi cum împietreşti când te prefaci în încremenire şi geamătul oaselor sfărâmându-se când îţi încleştezi pumnii a neputinţă când crezi că totul s-a sfârşit şi nimic nu se va mai întâmpla o crezi, deşi ştii că ne naştem praf de stele şi suntem meniţi a ne aprinde făclii, ştiu că oriunde se închide o uşă se deschide o fereastră, ştiu cum e să ai inima sfărâmată şi să te gândeşti că poate nici nu mai găseşti toate bucăţile să ţi le aduni şi să ţi le pui la loc, ştiu cum e să te sfârşeşti, dar mai ştiu că a fi solitar nu ni se potriveşte, suflet singuratic că vrei, sau însingurat că te-ai îndepărtat, ştiu că nu poţi fi sigur că nimeni nu te mai poate răni vreodată şi că invincibil îţi este dat să fii numai odată în viaţă, după aceea începi să îţi cari zidurile după tine, zidurile în a căror inexpugnabilitate începi să crezi, deşi cineva ţi le va doborî data viitoare fără nici cea mai mică împotrivire din partea ta în ciuda înverşunării  de a te crede dacă nu imun, măcar invulnerabil, apărându-ţi firava-ţi fragilitate, ca să nu aduni ce a mai rămas din sufletul tău căzut în ţărână, pentru că te bântuie spaima că asta ţi s-ar putea întâmpla, şi de tine îţi este mult mai teamă decât de celălalt…pentru că ştii cum i te abandonezi dragostei, dăruind fiecare ungher din tine.

Ştiu.

Ştiu cum e când simţi că atunci când ţi-a murit dragostea ai murit şi tu odată cu ea, când sufletul îţi este cuprins de amorţeală şi nu ar mai vrea şi nu ar mai putea nimic simţi pentru că s-a sfârşit în singura şi unica iubire, ştiu cum e când simţi că ceea ce ai pierdut nu vei mai regăsi vreodată şi va rămâne tot timpul un gol în tine pe care nimeni şi nimic nu îl va mai putea umple şi care care simţi că te-ar înghiţi ca un hău, ştiu cum e să îţi fie cineva, undeva, un trecut peste care nu ai putut trece şi pe care l-ai păstrat ca amintire într-un loc încuiat în tine, ştiu cum e să tresari când priveşti chipul acelei amintiri a ceea ce nu ai putut uita şi ştii că nu ţi s-ar mai putea întâmpla vreodată, încă mai simţi intensitatea acelui dintâi fior ca şi cum l-ai retrăi, şi de asta tresari, şi vei tresări ori de câte ori cei privi însprea acel trecut din viaţa ta care poartă un nume, ştiu cum e cu pierdutele iubiri…

…ştiu că suntem ceea ce într-adevăr ne dorim, rezultatul propriilor dorinţe, şi de aceea trebuie să avem grijă ce vrem cu adevărat pentru că ni s-ar putea împlini, ştiu că ai vrut să fii dragoste, ştiu că eşti, ştiu că iubeşti tot ce te înconjură şi iubirea ta, în nesfârşirea ei, ar putea acoperi planeta, ştiu că te dăruieşti pe tine, fiecare părticică a sufletului tău fără a cere ceva în schimb şi simţi cu fiecare atom al fiinţei tale şi că nimic din ceea ce este omenesc nu îţi e străin, ştiu că uneori simţi că ai vrea să dai timpul înapoi, dar la fel de bine ştiu că nu ţi-ar folosi la mare lucru să rememorezi trecutul, e mort şi îngropat şi nu mai poţi schimba nimic din ceea ce a fost, nu ai face decât să deschizi răni nelăsând închisă cutia Pandorei, s-ar înghesui multe gânduri să iasă de acolo şi multe dintre ele ar fi de tristeţe şi regret. Păduri ce ar fi putut să fie, ce niciodată nu vor fi…

…ştiu că nu poţi să schimbi sau să îndrepţi ceva, pentru că ce e făcut e bun făcut şi aşa va şi rămâne, că ceea ce a fost a fost când a fost, cât i-a fost şi când i-a fost şi cum i-a fost să fie; nu mai poţi întoarce nimic din drum, dar poţi să faci acel ceva altfel, ca un fel de metamorfoză în care te-ai putea regăsi altcumva, acelaşi, ştiu că greşelile au pe lumea asta rostul lor, ştiu că viaţa este dreptul tău de a face propriile greşeli; al nimănui altcuiva, doar dreptul tău şi nimeni nu are voie să te acuze pentru ele sau să te pună la zid şi să dea cu piatra, vei învăţa să nu le mai repeţi şi mai ales vei şti şi cum să o faci, va fi înţelepciune…

…vei învăţa să nu mai cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile,şi să nu dai prea tare în zid cu capul…

…ştiu că toate lucrurile se întâmplă cu un scop desluşit poate mai târziu, ştiu că trebuie să ne lăsăm purtaţi, să ne lăsăm trăiţi, să ne bucurăm în fiecare secundă a vieţii noastre de tot ceea ce ni se întâmplă, să nu ne refuzăm nici o trăire, să nu regreţi ceea ce ai făcut ci ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut, să nu mai aduni cuvinte în tine şi să le laşi acolo, în tine, nerostirile din teama de a fi respins, să îl laşi pe cel de lângă tine să te cunoască şi să i te dezvălui, cei care merită o vor afla…

…ştiu că trebuie să ai grijă de sufletul tău, dar aceasta nu înseamnă să ţi-l pui la adăpost, încuindu-ţi-l cu lacăte grele, pentru că tânjind după tine se va răzvrăti, nu îţi va mai da ascultare, îşi va rupe lanţurile şi nu îţi va mai fi plecat supus,va învăţa freamătul şi se va lăsa în voia gândului de val, acela care şterge urma pasului pe nisip pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, va fi gând ademenitor chiar de îi va fi amar, dar vrea să îl laşi să simtă, prea l-ai zidit şi l-ai strivit…nici nu îl asmuţi a mreajă, nu îl lăsa să asculte cuvinte vrăjite care l-ar putea atrage în adâncuri neştiute, dar nici nu îl lega cu ocale grele de tine, lasă-l slobod şi mergi în urma lui, pe nevăzutelea,să nu simtă că îi eşti umbră şi pavăză nevăzută…

…lasă-l să meargă pe cărbuni încinşi, a uitat focul sau poate nu l-a învăţat din vreme, lasă-l să îl înţepe spini şi mărăcini, chiar de va sângera, nu îşi mai aminteşte cum e să tresari la auzul chemarii sângelui, nu i-a mai fost şoaptă fiorul, nu a mai fost freamăt chiar de nelinişte i-ar fi fost, a fost doar uitare, a uitat culorile sunetelor şi ale luminilor…trebuie să îl laşi să fie liber pentru a fi liber pe drumul pe care învăţăm să mergem poticnindu-ne, căzând, zdrelindu-ne, rănindu-ne, rupându-ne, sfărâmându-ne, făcându-ne una cu pământul, poate…

Să îţi urmezi calea, eşti drum de tine însuţi, să iubeşti cu capul şi să gândeşti cu inima, să înveţi unul despre celălalt unul de la celălalt, să priveşti în ochii celui de lângă tine şi împreună, potrivindu-vă paşii unul alături de ai celuilalt, să o porniţi înspre  acel într-acolo al amândurora.

Ştiu, suflet străin, ţi-am auzit pasul; îţi părăseai o lume solitară în care trăisei singur şi neştiut de nimeni vreodată nu pentru că alţii te căutaseră şi nu te găsiseră, ci pentru că tu nu dorisei să te mai afle nimeni, îţi ascunsesei nu chipul, pe acela îl dăruisei tuturor, senin şi fără de umbre, cine te privise îşi spusese că nimeni şi nimic nu te-a întunecat vreodată, aşa le păreai, ci pe tine însuţi nu te dezvăluisei nimănui; nimeni nu te cunoscuse vreodată pentru că nu lăsaseşi să fii atins îndeajuns de aproape, nu te lăsaseşi auzit, cuvintele ţi le închiseseşi şi unele ţi le rosteai doar ţie,  îţi erau rugă a implorare, şi era sfâşiere că nu le puteai elibera din tine, dar ştiai că nu ar fi oricine cel sau cea care să ţi le înţeleagă, să le dezlege taina lor ştiută doar de tine…

Ţi-ai fi dorit ca cineva să îţi asculte gândul şi să nu îţi pună întrebări când ochii tăi priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de  nici tu nu ştiai de unde, dar îţi şopteai că urma să aibă contur de speranţă nu ceaţă de iluzie, acesta îţi fusese de atât de multe ori învăluire, de mult prea multe ori, o arătare, o închipuire a imaginaţiei tale.

Sufletul străin celorlalţi îşi imagina că cineva îl va înţelege fără de cuvinte, şi că îi va iubi nu chipul, ci pe el, şi că va aştepta îndeajuns la poarta sufletului lui fără vreo umbră de îndoială că s-ar întoarce spre într-acolo de unde a venit din zare, şi nu va bate ca să i se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea, nu ar fi avut, decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme,şi nu mai voia vreodată să se lase coborât.

Legături superficiale avusese, atunci când văzuse că fiinţele ce îl înconjurau se temeau, deşi el umbla cu palma întinsă, le era frică să se lege, poate,  îşi spusese cu o tristă resemnare, poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui, să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi, cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor, cu dezvelirea zbaterilor, a neliniştilor, a spaimelor, a zvârcolirilor, poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi, înşelaţi, iar atunci când dragostea este adevărul tău, nu iţi ierţi niciodată greşiţii.

Sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte, şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate, aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată; platoşa l-ar fi tinut îndeajuns de departe pe cel temerar şi la adăpost pe cel cu cicatrice poate încă sângerândă. Pavăză.

Îi simţiseră agonia sufletului, simţiseră cum e să le fie pe moarte; să le fie ucis de altcineva, şi îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată; îl condamnaseră ei înşişi să îl lase să moară, dar să nu le fie omorât de către altul, îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi, iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere, şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc.

Sufereau poate, nu ştiu, îşi zisese sufletul străin, ştiu doar că nu mai voiau să mai fie vreodată răniţi; la fel ca şi mie, aşa li se întâmplase şi lor, şi fiecare îşi trăia de acum singurătatea lumii lui, şi aşa se făcea că erau atâtea lumi solitare pe pământ, de teamă, de moarte de cel de lângă, care moarte oricum avea să ţi se întâmple, pentru că sufletul tău pierea încet, neauzit de nimeni, sunet imperceptibil, abia şoptit, încât nici tu însuţi nu mai puteai ajunge până la el, deja delira şi părea a nu te mai recunoaşte, simţeai doar cum neantul tăcerii te înghite.

Tăcerea de tine însuţi.