Când încă e poveste şi încă nu e prea puţin din spaţiul sufletului ocupat, cel cu un perete comun

Motto: Unele doruri sunt chin şi fac din tine un suspin îngenuncheat iar genunchii tăi de obicei se rup pe la jumatea drumului dintre tine şi ceeea ce te poartă, când tot ce porţi, te poartă.

 

A fost odată ca niciodată când între mine şi peron era o chestiune de curaj, asta despre doruri, alea pe care uneori le atingi însă nu’ţi foloseşte la nimic când înţelegi inutilitatea de a le mai trăi până la sfârşitul sfârşitului, dar dorurile, ca şi vremurile, se aşază, dorurile trăiesc uneori o răsturnare neînţeleasă, aşa, ca un fel de înfrângere, când începi să capeţi puterea de a li te opune, chiar dacă eşti conştient de absurditatea eforturilor tale, eu din doruri nu prea m-am întors din drum, mergeam în urma lor, când legam depărtări,

dorurile niciodată nu trăiau cu spaima că nu se vor mai putea face auzite, că nu va mai exista întoarcere, nu fugeau vreodată lăsând totul în urma lor, pe peron dorurile se despărţeau greu, disperate de durere, te lăsau gol şi flămând, terasamentele linilor ăstora ferate care sunt dorurile cred că nu se şubrezesc în veacul vecilor, trenurile astea care’s dorurile n-au niciodată întârzieri şi nici nu înaintează încet, oricât de neînsemnate ar fi sau de derizorii, sunt supraaglomerate, orbite de grabă,

plecările sunt inevitabile, niciuna amânată, în golul rămas între noapte şi zi totul îmi pare acum foarte clar, la fel cum îmi părea şi atunci când îmi ziceam că înţeleg totul, când îmi permiteam iluzii, când dorurile mele erau toate nedormite şi înfrigurate, acum depinde de mine să fac dorul să rămână fără să îl mai rostogolesc undeva, dincolo de graniţa închipuirii, doar aşa îmi perpetuez adevărurile, înfăţişarea dorurilor mele este de câţiva ani cu totul neîntâmplător aceeaşi,

era să scriu întâmplător, ca şi cum n’aş şti că nimic nu vine la noi întâmplător după cum nici nu rămâne, între mine şi peron, atunci când leg depărtări, e uimitor de simplu, pentru că niciun dor de’al meu nu se mai apără de sete, de foame, de frig, de întrebări şi de răspunsuri, nu mai visează lucruri absurde, asta despre prima zi a lor de inventar, le spun că încă nu’i momentul şi le opresc orologiul, felul lor de a fi acum este aşteptarea şi liniştea, în afară de linişte altceva n’au ce

hotărî.

Anunțuri

Fiecare cuvânt are în el un rămas care e cum e, nu cum vrei tu să fie

Motto: Ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire.

 

Fiinţa gândirii tale se simte uneori asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită,lumea şi nelumea, şi îţi spui că poveştile dragostei, dragostea ca un joc al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale, ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s-ar spune, n-ar fi,nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi care nu se va ofili şi nu va muri vreodată,sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie, trăiai ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie

şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta,  nu se va pustii, nu va muri începând din unul şi împreună din doi. şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri, a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea,

dar tu te căzneai,pentru că zideai din dragoste,spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei. aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt,

în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune, îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu

era.

Femeie ca o arşiţa a verii când, fără să prinzi de veste, te trezeşti în plin vârtejul ei

Motto: Femeia ştie ce caută într-un bărbat, bărbatul află ce vrea de la o femeie pe măsură ce caută.

 

Tu eşti în vară, ea e în vară, o vară de foc, arşiţa ei, focul, combustiunile erotice, femei de flamă, arderi intense, o priveşti îndelung cu gândul după năluci stinse, nălucile tuturor dragostelor din tine, îţi spui că ea are legile ei proprii pe care singură şi le (re)formulează, ea e ca o poveste în poveste, poveştile alea asemeni basmelor răsturnate care dacă nu s-ar spune n-ar fi, câteodată e ca un text scurt spus dintr-o răsuflare, conciziunea compensând scurtimea,

ea nu rupe văluri, dezvăluie dar nu dezveleşte, ea e din dermatograful cu care îşi lungeşte cozile ochiului, e din lacrimi şi din tresăriri, din spaime neînţelese şi amplificate, din bucurii şi din dureri, din salturi în ireal şi din urme înapoi, din volume şi din culori, din naivităţi, din seducătoare aparenţe, din halucinaţii de fericire, din fluturări de clipe, din tăceri mutate de pe un număr pe un altul şi din himera cuvintelor, din întrebări fundamentale şi din răspunsuri cardinale, din strecurare  furişă, paşi de catifea neauziţi la călcare,

este făcută din tălpi de foc, din briză, din soare, din lună, din cer, din roşu mărgean şi din maci, din crepusculul răsăritului şi din cel al amurgului, e din arabescuri, din cuvinte care nu se mai pot salva, din catifeluri angelice şi demonice, din mătăsuri şi din lână netoarsă, din linişti înşelătoare, din batoane de vanilie şi din dulceaţă de cireşe amare, din prada durerii şi a regretelor, din flori de castan şi seminţe de rodie, din vederi care dilată lumea,

e din zahăr candel şi din marţipan, din fericiri simple şi complete, din sentimentalisme dulcege învechite atunci când o ia cu tristeţi, alea îndulcite în melancolie, nostalgiile ei stabile, din bătăi de inimă, din nerăbdări chinuitoaredin dragostea la 36 de grade, din delicat şi din trecător, din ameţitor şi din foame animalică, atunci când dragostea o înfăşoară, e din răscruci şi din vânt, din resemnări şi sensibilităţi mijlocii, când o trăieşti o vezi dincolo de tot ce ţi-ai zis că

este.

Săruturi lăsate să se răcească’n aer, alungarea şi chemarea dragostei

Motto: Recapitulativul, câteodată atât de obositor.

 

A fost ziua sărutului şi mi-am amintit de cel adolescentin, primul din viaţa mea, era cam pe la o mie nouă sute şi, iar eu aveam cu puţin peste şaişpe ani, începusem să citesc primul paragraf din cartea dragostei, necunoscută ca posibilă până în clipa aceea când totul se petrecuse atât de neaşteptat, şi mi’era că mă voi pierde printre litere, Daniel fiind cel care încerca să mă iniţieze într-ale fleacurilor ăstora pentru unii, eu rămânând în ele ca o gravură liniştită, poate şi pentru că îmi era ruşine de muream,

şi asta deoarece mă simţeam atât de neîndemânatică, şi peste o vreme, asta după ce trecuse vacanţa de vară, când după atâta nevedere, prima oară când mi-a despicat buzele pe care le ţineam strânse cu încleştare m-a întrebat  uimit dacă între timp am mai exersat cu altcineva, i-am răspuns râzând că nu, poate era de vină dragostea care se dilatase feroce şi care nu se mai ferea, cu nările’n freamăt, naiba ştie, ştiu doar că după toamna aia totul avea să se stingă curând, dar în amintirea asta stau şi acum cât se poate de nemişcată,

am zis nişte chestii despre ziua asta ieri, că nu ştiu cum să iei despărţirea în primire şi să o dresezi şi să îţi domesticeşti dorurile, atunci când se lasă cu depărtări fără îndemânare, dar înainte de asta trebuie neapărat nişte sărutări prin care să simţi că eşti aspirat ca prin nişte coşuri de locomotivă, că poate tot ce va rămâne din amintirea ta după o vreme nu va fi decât fum de ţigară, iar unora nu le tihneşte decât ţigara fumată de unul singur,

am zis că atunci când amorul devine un cuvânt fad, e pentru că s-a sfârşit cu pulsaţia lui, odată cu ezitările de limbă, limba dragostei adică, atunci când se lasă cu funerar şi s-a terminat cu sărururile ei şi aroma nespuselor fericiri şi alte cuvinte îţi zgârie gâtlejul, alea amare de la prima degustare,  aş fi zis despre metabolismul nostru sufletesc, atât de precaut câteodată şi de  comoţiile cu mare amplitudini ale dragostei şi despre eşecurile noastre sentimentale, ceea ce ne face uneori să întâmpinăm dragostea cu o brutalitate a simţurilor,  ce nu am spus a fost despre sărutul de atâtea ori a

despărţire.

Dragostea, ca să existe, la fel de bine putând fi doar o părere

 Motto: Măsurăm timpul în durate sufleteşti, plecăm din lucrurile în care prea mult am pierdut şi prea degeaba, nu ne întoarcem în locurile din alţii în care ştim că nu mai găsim nimic.
Nu îşi mai aducea aminte când începuse să poarte atât de tare strânsă pe talia sufletului acea rochie care o sugruma de-a dreptul, dar era singura care îi mai venea, deşi începea să îi plesnească pe firul cusăturii, iar ea se temea că la fiecare mişcare pe care ar mai face-o avea să se deşire şi mai mult, lăsând la vedere urmele suspinânde pe care le purta pe piele, cele care la fiecare strânsoare căpătau o nuanţă vineţie de la puţinul aer pe care îl mai puteau respira, căci femeia care îşi gândea dragostea avea grijă să le acopere atunci când simţea că ar grăbi-o în neîncrederi care pentru ea erau lungi şi grele, şi asta se întâmplase de la prima ruptură,
şi deşi trecuse ceva timp de atunci, tot i se părea că dacă cineva ar fi privit mai îndeaproape ar fi putut zări în acel loc, pe coapsa ei stângă, o rană a începutului, început din care totul mai apoi izvorăşte, pe zi ce trece, rochia femeii tot subţiindu-se, poate de la lucrurile care dispăreau treptat din fiecare fir până când din ele nu ar mai fi rămas decât nişte dâre abia văzute care până în cele din urmă s-ar fi pierdut şi ele, fir oarecum nepotrivit cu care, naivă, însăilase semnificaţii cu înţelesul doar pentru ea, şi  începea să se teamă ca nu cumva să ajungă de subţirimea unui fum,
şi se temea ca nu cumva să ajungă să nu mai creadă, şi urmele să capete adâncimi, şi-n adâncimi să înceapă să se adune nişte gânduri cărora le-ar fi devenit limpede pradă, lipsindu-i magica îndemânare de a le face să sune plin, gânduri cărora le mai trebuiau doar câţiva paşi până să pătrundă în ea, aşa că tot ce îi mai rămânea de făcut era să le întoarcă din drum, să se ducă să fie ce-au fost, să nu le rămână, oricât de cuprinsă de teamă ar fi fost de la unul la altul, neîndrăznind să se întrebe ce s-ar  întâmpla dacă ar sta nemişcată, doar strângându-şi umerii gândurilor pe care îşi rezema câteodată visările,
acele visări cărora le refuza altfel de auz decât al ei, pentru că ele erau singurele care o învăţaseră numărătoarea unui timp în care de unele lucruri putea să se apropie dar de altele nu, pentru că celor din urmă încă le mai purta urma muşcăturilor până la osul sufletului, dar simţea că dacă ar alege asta, dacă ar alege să rămână nemişcată ar însemna să înţeleagă definitiv că acel loc în care ar sta ar fi unul din care ar pleca mereu zadarnic pentru a se întoarce din nou, locul unde, între ezitare şi metamorfoză, simţea  în ce s-ar fi putut preschimba la cea mai slabă
mişcare.