Amintirea luptând cu toate forţele până în ultimele zile ale vieţii ei, după care, luând totul cu ea, pleacă acolo unde se duc toate uitările ca să existe

Motto: După ce te-ai curăţat de ea şi ai început să o uiţi cu brutalitate şi nici nu te mai mistuiai de regretul dragostei măcinate fără rost a devenit cea  pe care nu o mai trăiai de mult nici cu iubirea şi nici cu ura, ai aşezat-o la marginea unei uitări ca pe un cuvânt îndepărtat din care pieriseră toate literele, uitarea împingând-o cu dragoste cu tot în altă parte, acea parte pe care o străbat uitările, ca să existe.

 

Pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, şi nici acum, după atâta vreme, nu se ştia care fusese cea dintâi fiinţă care se aşezase acolo, dimpreună cu toate amintirile pe care le voia uitate pentru că o îmbrăcaseră în răni, şi nu se ştie nici cum ajunsese acolo, neştiind încotro să se îndrepte, o a doua fiinţă purtătoare de o altă amintire care o făcea vulnerabilă ca o rană deschisă, iar când ajunsese acolo, i se păruse un loc potrivit,

şi deodată simţise că agonia dispăruse, că fiecare fibră a fiinţei încetase să-şi mai pună întrebări, că nu va mai fi nevoie de acum să fugă, pentru că de-acum acest loc însemna retragerea, şi nimeni nu îşi mai amintea cum şi când acel loc în care uitarea era cea mai puternică şi mai sigură se umpluse de oameni, acel loc în care, dacă se opriseră, simţiseră într-un fel straniu că orice durere pe care o avuseseră încetase şi orice rană se închisese, nimeni nu băgase de seamă dacă acolo erau mai mulţi bărbaţi sau mai multe femei, dar acei care nu erau acolo erau cei care ştiau că totul trăieşte în tine atât cât îţi aminteşti,

nimeni nu mai jupuia cuvinte de pe tăceri, nimeni nu se mai simţea în înăuntrul lui răscruci  labirintice cu totul împietrit unde aşteptau clipe care păreau că îşi tot amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo,  uitând să recunoască distanţele dintre utopie şi realitate, amintindu-şi să nu uite că uneori pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil, se simţeau câteodată ca dincolo de cuvinte, uitându-le, de-acolo începând, etern, romantismul lor, de-acolo începând lucrurile din ei pentru totdeauna cărora le spuneau pe numele lor vechi,

de-acolo le fereau unora, ca pe lumânarea adusă de la Înviere, flacăra firavă a înţelesurilor să nu se stingă, de-acolo îşi adunau dorurile neostoite pierdute în zarea anotimpurilor firave, acolo utopiile lor îşi căutau netrăie cuvinte definitive pentru a se pierde în ele, acolo le priveau  cu aceiaşi ochi trăind sentimentul unei linişti ca pe o mare a tăcerii fără de ţărmuri, ultimele ca şi’ntâile, acelaşi înţeles, niciodată aidoma, deşi ştiau că odată întâmplate, niciunul dintre ele nu va fi nici ultima amintire, dar poate că ultima

tristeţe.

Reclame

Înspre o dragoste pleci singur, pe cel mai lung dintre drumuri, tot singur te întorci din ea, pe cel mai scurt, sub cerul lui Don Quijote, cu gândul că iar i-ai ratat eternitatea

Motto: În dragoste trebuie să ai o tărie ibseniană, o inimă rilkeană, o răbdare marqueziană, o vocaţie a imaginaţiei sau a ficţiunii, totuna, să ştii să îţi deturnezi istoriile ei conform aspiraţiei, aceea de a vâna absolutul, încă o păcăleală, sau poate îţi iese.

 

Când e despre dragoste, cuvintele au de ales între minciună şi credinţă, ai nevoie de credinţa în ele ca de aer, o credinţă cere statornicie din clipa în care ai un portret precis al ei, înainte de asta fiind ea indefinibilă, aşadar neindentificabilă, iar tu hazardare, derută, himerică bâjbâială şi excitabilitate interioară, te simţi câteodată ca un iremediabil nefericit, dar încă nu ai ajuns fiinţa care să construiască pe absurdităţi, doar sfârşiturile sunt condensate, dragostea, la urma urmei, e una sceptică, iar asta presupune o libertate faţă de sentimentele tale proprii,

mă gândesc la o dragoste din calcul, din aceea cu geometrii impasibile, sigur mi-ar ieşi, n-ar avea realităţi incerte şi nici destin asumat de risc personal, şi mai presus de toate, ar fi acel fel de dragoste în care, în singurătatea în doi, nu mi-ar lipsi nimic, ce mai păcăleală ar fi asta, dragostea e cea mai înşelătoare dintre măştile nimicului, îţi spui, când nu îl mai trăieşti pe celălalt nici cu iubirea, nici cu ura, nu doar adamii au suflet de dezertor, ci şi evele, unele au trădarea dragostei în sânge, păcat de adamii care au pentru ele o dragoste romantică şi inutilă, când pentru eve se lasă nu nepotrivirea dragostei faţă de scopurile urmărite, când dragostea’i o curvă, când nu vrea să fie privită ceea ce nu e,

când e despre dragoste, dragoste care nu e decât ceea ce faci tu din ea, poţi să stai la poveşti cu ea despre veşnicie, veşnicia dragostei e doar o chestiune de sintaxă până în clipa în care începi să orbeşti când nu mai vezi unde ai pus în celălalt şi nu o mai poţi înşela cu o nălucire, are un început şi un sfârşit, şi o neaşteptată memorie, dacă dragostea n-ar fi, am trece pe lângă noi absenţi, pe scripetele dragostei te cobori în cele mai tainice adâncuri ale tale şi ale celuilat, de-acolo ni se trag mai apoi nostalgille subterane,

dacă cineva nu te iubeşte aşa cum vrei tu, asta nu înseamnă că nu te iubeşte cum poate el mai bine, din păcate, ne dăm întotdeauna seama de asta mult prea târziu, când povestea de dragoste s-a închis, aveam vreo şapteşpe ani şi aparent o disponibilitate perfectă pentru dragoste, sentinţă curajoasă, m-am îndrăgostit şi am iubit, pe la vreo treizeci şi ceva am iubit fără reţineri şi atât, despre alte dragoste nu-mi mai aduc aminte, poate că am iubit şi atunci sau nu mai ştiu, sau poate mi-am pierdut capacitatea de a defini stări opace şi fără

orizont.

Vei găsi în clipa în care vei înceta să cauţi, mai probabil asta

Motto: Suntem nişte seduşi de miraje, nişte neastâmpăraţi cu ochi iscoditori, nişte pierzători, noroc că tot ceea ce pierdem regăsim cu prisos mai târziu.

 

Ne vărsăm în verbe comune, verbe ale stărilor, aştepţi, tresari, asculţi cu încordare, temător de o posibilă interpretare eronată, depărtarea e acea stare tăcută care vine înspre tine şi pe care poţi să o cuprinzi într-o singură privire, ajunsă în dreptul tău trece de parcă nu te vede, iar tu rămas pe loc îţi spui că tot ceea ce simţi despre ea e că vrea să meargă cât mai departe cu putinţă, depărtările trec, apropierile rămân, iar când sunt fără margini, pot exista la infinit,

îţi e spaimă când ţi se pare că tot ce se întoarce din aceste verbe face să nu se întâmple nimic, suntem atât de fragili şi de vulnerabili fie şi la cele mai inofensive agresiuni, am face recurs la iterativ, dar asta ar însemna să facem din anotimpurile trecute fictivul, aşteptăm mereu câte un alt anotimp detergent care să le cureţe pe toate celelalte de pete, ceilalţi nu sunt iadul, ci doar nişte locatari ai raiului mai puţin entuziaşti, ăia din care adesea curg toate minciunile,

nu iţi uita utopiile şi iluziile credibile, pentru că oricând un altceva în care vei fi sfârşit să crezi se va putea dovedi a fi cu putinţă, când eşti în labirintul unor foste lucruri unde ceva nu mai este, nu înseamnă că nu va mai fi, ci doar că se află la depărtări viitoare, aşa că lăsaţi resemnarea bilanţurilor, totul se repetă, dragostea, ca şi povestea ei, amintirile, ipostazele noastre vechi, sunt adesea epuizante excitabilităţi, mai ales alea care au fost martorele calamităţilor noastre sentimentale,

veşnicia dragostei e despre eternitatea în care n-ai fost, eternitatea, acea formă fundamental permanentă, dragostea, situaţie fundamental trecătoare ce revine mai mult sau mai puţin constant, rămas bun celor ce sunt de rămas în urmă, rămas bun tuturor lucrurilor care poate ar fi avut altă soartă dar care s-au destrămat cu farmecele lor cu tot, în care îţi părea că totul este exact şi totul merge la fix, rămas bun tuturor lucrurilor după care ai fugit cu disperare, toate pe care le simţi că nu vor ţine niciodată de

trecut.

Septembrie 2009, nouă ani de buzunare şi încălţări pline de vorbe

Motto: Cuvintele noastre, sub cerul lui Ulise şi al lui Don Quijote, suntem din amintiri nici moarte, nici vii.

 

Scriem de capul nostru, unii scriu când îi apucă hazardul cuvintelor, scriem pentru că suntem timizi sau firi reţinute, stăpânite, astfel scăpând eliberator de timiditate, părând altora că o facem cu o totală lipsă de inhibiţie, chiar cu exhibare, ţinem jurnale  ca nişte registre ale întâmplărilor trăite, pentru alţii banale, pentru noi vieţile încheiate ale clipelor cu semnificanţă, scriem autobiografii semânând mai degrabă cu nişte autojustificări, scriem ca să ne aducem aminte de vremea când se întâmpla să mergem din ratare în ratare pentru că ne temeam prea tare de viaţă crezând că o putem stăpâni prin şiretenie, viaţa zădărnicindu-ne planurile,

scriem pentru a ne autoregenera când ne simţim sfârşiţi,  scriem cu toate amintirile noastre fidele sau infidele ca nişte naufragiaţi în retrospecţie pentru a nu le uita urmele, drumul înspre ele, deoarece memoria e o amantă tare infidelă uneori în care adesea nu prea ai încredere, scriem cu frica dindărătul privirii când simţim, catarctic, că trebuie să întoarcem capul şi să ne amintim să ne regăsim pe noi, cei uitaţi, scriem când nişte lucruri încep să ne înghimpe şi ne fură seninătatea serafică, scriem printre pleoapele abia întredeschise când ne înfigem adânc în oniric, scriem când ne hotărâm că a venit timpul să ne conturăm adânc precarităţile,

scriem ca să ne golim şi să ne umplem de scris, scriem când suntem înnebuniţi de spaimă, de tristeţe şi de durere, de păcate şi de erori, risipiţi, împrăştiaţi în vânt şi în fum, scriem despre locurile înfrângerilor noastre definitive când rămânem fără nicio umbră de gând luându-ne cu tremurat pentru că în sfârşit înţelegem totul, scriem în cuvinte grele atârnând ca înţelesuri de-acolo de unde le punem, răspicat, dezlănţuiti şi fără stavile la adevăr şi la realitate, adevărurile şi realităţile noastre, fireşte, scriem cosmic şi în construcţii absolute despre ceea ce iubim, făcând volute atât de atoatecuprinzători,

scriem, fiind cei ai virtuţilor ficţionale, mistificând cu un exces de imaginar şi irealism, când vrem să fim insolitari fără de margini, când tot ceea ce nu putem fi şi avea sufocăm în închipuire,când tot ce avem sunt doar năluciri, găsindu-ne refugiul în neverosimil, realitatea fiindu-ne prea strâmtă pentru febrilităţile noastre, scriem despre lumile şi sublumile noastre, despre proiecţiile noastre himerice, suntem cărţi vii, scriem despre aproape orice poate fi spus, din când în când amăgindu-ne cu vechimi reluate dar de fiecare dată urmându-ne doar pe noi înşine apropiindu-ne astfel cu încă un pas de noi, alţii cu ochii rupând bucăţi din noi citindu-ne  fără a şti cine, ce, şi cum

suntem.