Cuvinte închise unele într-altele; marea tăcerii nu are ţărmuri…

Motto: Când te împrejmuie necuvântarea de tine, ce rostire ai putea fi? când poate ceea ce ai avut de spus, ai tăcut de mult? când devii încremenire, cum îţi străbaţi tăcerea?

Era ca o clepsidră; golită de atingerea rostirii în trupul sufletului, se umplea de cuvânt…se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme; scria împotriva firii ei reţinute…scrisul îi era liberator, evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată, pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…aşa că până acum nu şi-l dusese cuiva până în margine, dar, cumva, trăia de parcă ar fi trecut într-o prelungire a lui, dincolo de înţeles, de semnificaţie, ca şi cum l-ar trăi dincolo de sfârşitul lui, doar că într-o, de acum, deriziune…nu îi putea stăpâni secretul, dar simţea că atunci când o va putea face, va avea, în sfârşit, şansa de a îi depăşi precaritatea…orice fiinţă-cuvânt era precară…aidoma ei…oameni-rostiri; fiecare, propria-şi rostire, într-o lume care îşi ciopârţeşte cuvântul, sfârtecându-i sunetul, în care frumosul începe să devină desuet, devitalizat, iar oroarea devine fascinantă…

…o lume în care nu ştim să ne ascultăm încât să ne putem auzi…

…nu ştim să ascultăm în scris sunetele literelor, să le simţim, să le atingem, să le străbatem, să ne poată pătrunde, o lume în care îţi eşti tăcere; tăcerea de tine, tu, neauzitul celorlalţi, spusul tău, neînţelesul lor…

…cărora ştia ce le este, voind însă să fie mai mult decât se putea şti.

Tăcerea nu e însă nerostire; spune atunci când cuvintele tac…

…iar ea ar fi vrut să se trezească de toate acele lucruri care tac, acelea care încă nu i se revelaseră, pentru că doar astfel le-ar fi putut atinge, şi nu prin spus; rostirea ei de ele, într-un limbaj poate imperfect, poate desfigurat, deşi ştia că şi-ai fi folosit şi mintea şi simţurile, dar fără de vreun folos…în acea lume pe care ea o căuta, a unor întâmplări posibile ori probabile, cu forme când distincte când amestecate, acestea nu i le-ar fi revelat adevărul despre ele şi de multe ori se simţea neputincioasă, nevolnică, atunci când îşi scăpa printre înţelesuri, semne purtătoare de mesaje, primind tot ce era experienţă cu uimire, toate acele contacte ale ei cu lumea, cu cei de dimprejur, ale ei cu ea mai ales…era o mirare nesfârşită; uimiri înlănţuite…

…simţind cu fiecare pas ce îl făcea înspre ea că se apropie de sieşi; se urma pe sine şi fără servituţi…

..nu o speria însingurarea; i se dăruia, atingându-i-se, ori de câte ori o simţea; acolo, în înăuntrul ei, în peştera-i…acolo unde îşi caută adevărurile ei, acelea despre sine; acolo unde, întru regăsire, se întâlneşte cu ea….acolo este ea cu însăşi; când te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră  făcută din lacrima pietrei şi durerea stâncii… într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…

…iar ea îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul; sunetele dinăuntrului…îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor rune pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească…se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din el ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…pentru că simţea că are nevoie de tăcere pentru a se auzi…

…acolo, în adâncul nostru în care coborâm, acea vale a plângerii din fiecare; acolo plângem, departe de lume; acolo nu afli cum este să fii singur, ci doar tu cu tine; acolo ne descâlcim firele acelui drum care suntem, acela al nostru înspre noi înşine…

…despre care nu ne întrebăm când se va termina, pentru că ţelul este aflarea,călătoria…acel  al labirinturilor noastre, acelea ale lăuntrului, uneori, fiinţă rătăcitoare, simţind că nu va ieşi niciodată de acolo, ea, tezeu, tot ea însăşi şi ariadnă, fără de acel fir însemnând un ajutor personal într-o situaţie inextricabilă…

…această coborâre în noi fiind  introspecţia în care încercăm să atingem esenţa; nu o poţi face altfel sau altundeva decât în solitudine;  acolo ea căuta să se afle, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va şti, precum cunoaştere, la sfârşit; atunci se va întâlni cu sine…la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…acolo voia să afle ce nu este, ca să ştie ceea ce este pe drumul devenirii trudei ei, de ea, ştiind că acea cunoaştere cu adevărat pură este trăirea; să i te dai atingerii cu toate simţurile, dar asta o cunoaşte prea bine; este propria-şi  creaţie, aceea a sinelui ei…

…cauta, astfel, să se ştie, pentru a se înţelege, să afle de ce uneori bâjbâie prin ea însăşi; pentru asta se tăcea altora şi se spunea pe sine, ei, pe dinăuntru, ca să se poată rosti pe dinafară; era  acel ceva din totul ei şi totul ei din ceva; nu ar fi putut  lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în ea…

…ea, mereu copil al timpului,căutându-şi înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei lui împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi un veşnic pribeag rătăcitor prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine; ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi, suflet visător…asemenea unui vis, îşi spunea poveşti…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o visa pe ea…

…sau poate era doar un vis ce nu visa visând…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…  singură în veşnicia clipei  de acum…acel acum al fiecărei clipe…

…la fel precum şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori o mai durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti…acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau..nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi…fie că vor; fie că nu vor…atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei…singură în regăsiri…singură în neputinţă…singură în salvarea ei…

…o recunoşteai de la depărtare după cum ochii-i  priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusul creştea, cu atât se adâncea nespusul…şi nimeni, niciodată, nu ştia dacă o auzise cu adevărat…

…iar atunci când se gândea la dragoste, i se părea că a trecut o veşnicie de când nu a mai iubit, încât a şi uitat, întrebându-se uneori dacă a iubit vreodată…dragostea, şi acum ca un text nedecodificat, ca o poveste ficţională…o utopie…căreia îi testase fragilitatea, căreia ar fi vrut să îi vorbească  în cuvinte şi în tăceri, acea tăcere în care i te spui celuilalt atunci când, scriindu-te în trup,  simţi cum te pătrunde şi ţi se prelinge prin vene şi ştii că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui tău…acea tăcere în care ar şti cum culoarea ochilor ei, aceea a migdalei, devine albastră atunci când l-ar privi, dincolo de ea şi de el, în acea clipă a contopirii, a împreunării nespusurilor, atingerere astfel cuvântată, mai presus de rostire…

…atunci se întoarcea în ea, gând nezidit şi neferestruit, însă undeva prea departe, sfărâmând scările; o solitară a literelor formând acel cuvânt definitiv;  dragostea…

…dragostea acum, neîndrăznindă…

…treaptă.

Publicitate

Desculţă păşind în şoaptă prin trupul visului

Motto: Şi nu veţi mai şti care dintre voi l-a plăsmuit, iscându-l, pe celălalt.

Făptură a şoaptelor timpului, ce îţi va veghea  somnul umbrelor…reflexie a sufletului tău hăituit de nelinişte; formă diafană a descântecului de dragoste, înţelegând semnele lumii tale, acelea ale focului din timpul netimp al nopţii, cel fără de început şi fără de sfârşit, eternitate atemporală, privindu-te cum şerpii roşii ai răscolitoarelor cercuri de rug demult încremenit îţi carbonizează tenebrele pe dinăuntru şi din durerea jarului zvâcnesc naşteri albe ale mării gândurilor…şi de acolo, din lumea apelor adânci ale neclintirilor tale neatinse până la ea, îţi vei isca o altă înfăţişare ce îţi va umple spaţiul infinit al rostirii de tine în graiul născocirii ei, din tine plăsmuită, din dorurile tale de tine…

…călător pribeag prin pustiuri celeste cerşind stelelor din colţuri sfărâmânde pulberea aprinsului pe drumuri de făclie, aceea pe care ai risipit-o cu fiecare neştiut de rug…

…căci nu ţi-a fost să arzi, doar te-ai topit de patima flăcării şi doar în vis chinuitor îţi păstrai povestea; acolo, în visul de tine de dragoste, povestea rămânea neatinsă de himera înşelătoare a iluziei de a-ţi fi fost cu putinţă…a amăgirii că ţi-ar fi putut dat să îţi fie întrupare în trăire…şi-acolo, în vis…în singurul loc în care ai putut-o face, nefiinţată, existenţa ei ţi-a părut atât de reală…

…acolo, în vis, te întorceai în tine, unde purtai toate drumurile care alte suflete ţi-au fost şi dezgropai amintiri; acelea din abisurile tale…acelea care te dureau cel mai tare…şi vedeai conturul a ceva ce ţi-ai fi dorit întrupare; ştiai că este dorinţa, dar îţi vei fi chin până să îi dai formei închegare…a o trăi, a o atinge…a fi reală…a te pătrunde, a te străpunge…a te avea; simţeai că nu poţi fără a te întoarce în vis, acolo sufletul îţi şopteştea vorbe…

…acolo căutai semne ascunse…desluşiri ale unor adevăruri; cele ale clipelor ce ţi-au fost vremelnice şi pe care le-ai stins în tine…şi nu voiai să pieri…dar te prelingeai din tine cu fiecare neputinţă, deşi focul din tine te striga…dar nu te mai atrăgea chemarea rugului; murisei cândva, şi uitasei…până la venirea ei…ea, cea închisă între consoane şi vocale… cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai  în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din lăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…cuvânt închis în tăcut  într-un altfel de grai…acela al necuvintelor ei care tânjeau de dorinţa spusului… grai al începutului şi al sfârşitului…al ştiutului şi al neştiutului…al nepuselor întrebări şi al înşelăciunii răspunsurilor…al tristeţii şi al ploii, al surâsului şi al mării…al durerii şi al sângelui, al bucuriei şi al copilăriei, al părţii de pod între cer şi pământ, al drumului în şerpuitoare încolăcire spiralată înlănţuind necuprinsul…al curbei perfecte închizând sacre universuri ale tainei infinite…al auzului şi al freamătului…

…al apei vii a sufletului în care sorbind-o, te vei avea; având-o; aflând-o, te vei găsi…al întrupării luminii împreunării a amândoi …al mâinilor şi al descântecului…al tălpilor şi al trupului…al chinului şi al cununii uniunii cerului ei cu cel al pământului făgăduit dragostei…al credinţei şi al treptelor de trup înspre lăcaşul ce îţi va fi, acela al dinăuntrului ei…al palmelor şi al suspinului…al lacrimilor şi al opalului…al cochiliilor scoicilor echinoxului…al pavezei de cerc alb şi albastru…

…al asfinţitului şi al tâmplei…al scâncetului şi al drumului întoarcerii spre înapoia ta, în tine…al geamătului şi al scrâşnetului…al nestrăbătutelor încă  neauzite unghere…al zvâcnetului şi al icnetului…al încotro-ului tot-ului …al tresăririi şi al fiorului…al temniţei şi al descătuşătoarelor nerostiri…al spovedaniei, al izbăvirii şi al eliberării…

În lumea sacră a fiinţei ei, îi cântă sunetele; e glas de pădure verde cu ochi în culoarea migdalei cu pupilele dilatate când priveşte înspre un dincolo căruia trebuie să îi treacă hotarul, doar că îi este teamă de ceea ce va putea afla…uneori visează că deja se află acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din ea se va ivi…dintr-un iscat mundan..şi ar simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor se îndreaptă spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…acel pământ care el, acel ce va veni, îi va fi cândva…

…şi-n adâncit mister o va cuvânta într-o limbă necunoscută lui, necunoscută ei, în simboluri de sunet divin…în limba adamică …în care ea va fi întâiul lui cuvânt; adevărul fiinţei lui..tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată…şi adunate-n el doar pentru ea în noaptea cea fără de timp a patimei de ea, stăpâna timpului lui; ea, fiinţa lumii lui…el, somnul ei de vis…

…şi nu o poţi afla decât dacă adevărul tău e dragostea…

…dacă îţi este teamă de moarte de dragoste precum îi este teamă că o vei muri cu prima atingere…şi te va învia din toate sfârşiturile tale niciodată închise şi din toate începuturile tale nicicând încheiate, şi te va trece dincolo de tine, într-un neînceput al altui timp de nicicând până acum…timp al înşelăciunii aşteptărilor, în plăsmuirea clipelor…în  ademenirea lor de a vă fi cu putinţă de întruchipare…şi în lăuntrul tău te va locui; din ea vei porni şi la ea te vei întoarce, căci îţi este înlăuntrul tău…încercuirea…

…şi de ea nu vei putea scăpa decât dacă o vei smulge din tine, sfârtecându-te…va fi dorul tău când eşti beteag de ea…atunci când o vei cauta şi sufletul îţi va şchiopătă de negăsirea ei…şi în străfunduri îţi va fi albastru…îţi va fi culoare a mântuire; cea mai adâncă pentru că te va pătrunde până în abis şi te va străbate fără de piedici în cale în transparenţa-i absolutului de opal…şi îţi va fi solemnitate a albcând te va înalţa prin ea spre încotro-ul imensităţii cerului din tine şi din fiinţa ei, atunci când îţi va fi nemărginirea…şi sete îţi va fi de şoapta sufletului ei ce îşi va găsi în tine trup…şi foame de dragoste, în zbaterea drumului…întindere  fără de vreo altă urmă decât a voastră; doi hoinari în pustiuri astrale…

…suflete rătăcitoare cu degetele împreunate, născocitori din dor ai cerului pământului, din începutul de fior ce răscoleşte val în suflete, săpându-vă malul  şi măcinându-vă-n chinuri de patima ţărmului neatins…flacără a sângelui scormonind în tresărirea întunecaţilor tăciuni ai jarului albastru în descântecul focului…timp neîntâmplat iscat din din dor de întâmplări neîntâmplate…

…întâmplare ţie, ea, neîntâmplată...

…timp în noapte; în misterul întunericului  umbrelor ei, cele care învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…noapte în care te-a auzit de dinainte de a şti să te asculţi, deşi nu ţi-a fost nicicând rostirea vreunui grai; nu ai trăit-o…te-a desluşit pătrunzându-te; atunci când o vei găsi, te vei afla…îţi este cea dintâi femeie, deşi nu ţi-a fost nicicând, vreodată…va fi prima ta iubire; de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată…

…niciodată nu ai mai iubit până la ea, nicicând nu o vei fi iubit, după ce nu îţi va mai fi; vei fi, în schimb, singur de ea, tăcut şi sfâşiat de taina ei, mister opalin în care, evanescent, s-a prelins în tine, pătrunzându-te…

…şi apoi s-a scurs când şi-a murit dragostea, omorând-o, dar înger mai fusese pe eşafod, când îşi curmase singură visul de a deveni vreodată ceea ce nu şi-a fi putut fi, fiindu-şi, pentru că şi ei, la fel ca şi ţie, deşi moare de dragoste, îi e spaimă să moară…

… urcase cândva pe eşafodul îngerilor într-o solemnă tăcere, ca şi cum în ultima clipă i-ar fi fost dat să înţeleagă că în curând va pierde ceea ce îi mai rămăsese…ultimul secret pe care nu îl dezvăluise nimănui, pentru că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi atras mânia cerurilor…iar dacă vei cuteza a mânia divinitatea, îţi va lua înapoi darul, pur şi simplu ţi-l va lua înapoi la fel precum ţi l-a dat;  şi nu i te vei putea împotrivi căci zeii nu oferă gratuităţi…şi nevrând mânia zeilor să o atragă asupra lui, sufletul ei alb  nu îşi trădase niciodată taina…nu voise să moară în el…

… trist înger, purtând ca însemn heraldic în pumnul strâns nişte petale albe de care nu se lepădase nici o clipă a caducităţii firavelor lui străbateri în pustiu  iar singurul lui regret fusese candoarea cu care îşi exhibase virtuţile…dar nimeni nu ştiuse, fără de prihană, a i le preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea…atunci îşi alesese să fie ucis cu sabia… aceea pe a cărei lamă luceau semne runice ale puterii magice; aceleaşi rune pe care le păstrase odată strâns în palma făcută căuş, cele pe care şi le făurise din jad şi cristal, gândindu-se că îi vor arăta drumul…doar că nu ştia a citi în ele, iar timpul o sfâşia nemilos…

…căuta cu înfrigurare răspunsuri şi poate că i se va întâmpla ca într-un târziu să înţeleagă că nu ar mai avea ce face cu ele; nu ar fi decât vânare de vânt…iar cineva îi spusese să se teamă de runa albă; era cea a nedesluşirilor şi poate că pătrunsul multor labirinturi îi mai rămăsese încă nestrăbătut, dar pe tine…pe tine te ştie mai bine decât te-ai fi putut cunoaşte, pentru că îţi este geneză; s-a întrupat din tine, în zilele începuturilor, iscat mudan din împreunarea celestului cu teluricul; de-atunci s-a legat de tine…

…de dezlegat ţi-a fost cu neputinţă să o  desluşeşti vreodată…de atunci este cuvântul tău sacru şi îţi este teamă să o atingi…ca să nu înveţi nemărginirea…îţi este teamă să nu o rupi ca să nu te sfărâmi…îţi este teamă să nu o crestezi ca să nu te sfâşii…îţi este teamă să nu o tai ca să nu te sfârteci…îţi este teamă ca să o aprinzi ca să nu te arzi…îţi este teamă să nu o sfredeleşti ca să nu te spulberi…îţi este teamă să nu o răneşti ca să nu sângerezi…îţi este teamă să o răscoleşti ca să nu te răvăşeşti…

…îţi este teamă ca să nu o împământeneşti ca să nu te desţeleneşti…

…îţi este teamă ca să nu îţi crească rădăcină ca să nu fii smuls…îţi este teamă să îţi fie zbor ca să nu îţi fii prăbuşire…îţi este teamă să îţi fie patimă ca să nu îţi fii suferinţă…îţi este teamă ca să îţi fie izbăvire ca să nu te mântuieşti de tine însuţi, de necredinţa dragostei…doar că tu însuţi adevărul îl ştii…îţi e teamă să o ucizi ca să nu mori…îţi este teamă să iubeşti, deşi mori de dragoste…

Şi pe al ei rug, vei renaşte din cenuşa celui ce fusesei…va renaşte din cenuşa celei ce fusese…din tot ce fusesei până la ea… din tot ce fusese până la tine… din nimic ce îşi fusese până la tine… din nimic ce îţi fusesei până la ea…şi singur fără de nimeni pentru tot restul veşniciei îţi va fi dat să simţi că vei rămâne, de ea ar fi să nu îţi mai fie cândva…şi acolo, în lăcaş sacru vă veţi împreuna cenuşa în gând de jar şi flăcări vor izbucni până la cerurile nevăzute şi neatinse…şi vă veţi întregi unul în altul; două chipuri ale închipuirii visului de ei…şi între cer şi pământ veţi fi de acum aripă…

…liberi cutreierători de albastru; însemn de absolut.

Îţi va fi gând de copac; şoaptă de jad…şi în atingere de senin te va lua de mână şi se va urca împreună cu tine în copacul cu viaţă,  căţărându-se în clinchet de verde malahit pe cea mai de sus creangă, şi de acolo vei privi lumea ca pe un opal de foc prin ochii-i de copil; veţi privi cerul pe care de jos, de pe pământ, nu avea timp să îl privească nici ea, nici tu; uitaseţi să priviţi înspre el…ştiaţi doar că e acolo unde trebuia să fie…iar acum aveaţi să îl priviţi ca şi cum i-aţi fi trăit azurul pentru întâia oară…

…atinge-i-te copacului cu ramuri atârnând din cerurile tale de gânduri; smulge-i-te ţintuirii pământului şi zboară-ţi dragostea spre văzduhurile ei albastre…găseşte-i-te căutării de sfârşit; sfârşeşte-ţi pustiul…acolo, sub nisipul tânguitor sunt lacrimile tale neştiute de nimeni…

…dezgroapă-ţi marea şi dezleagă-i-te ţărmului de toate neatingerile; ea îţi va fi răsărit de argint din apă de lună…dă-i-te urmei să îţi calce pe umbrele pământului…

…atinge-te clipelor ei de poveste; ea, povestea ta cea nescrisă încă ţie, făptură aievea…fiinţa din vis; răsfrângere a propriilor tale esenţe în şoapta închegării formei, cuprinzând în înăuntrul dinăuntrului tău lăuntrul ei, împletitură de teluric şi celest în îngemănarea zborului…şi amuletă nestemată îţi va fi…îţi va zvâcni în tâmplă şi arzândă, o vei simţi fiinţă translucidă între vis şi adevăr prelingându-se în trupul tău, şi va curge prin venele tale incandescentă lavă…îţi va fi adiere a toamnă…zvâcnet  răscolitor a şoaptă de diamantină iarnă…primăvăratec în înfiorat verde va alerga zburdalnic desculţă cu tălpile goale prin trupul tău…

…şi în păr flori de câmp îşi va împleti vara printre răsfirările atingerilor degetelor tale în visurile din pletele ei…

…şi îţi va fi spusul şi nespusul, ştiutul şi neştiutul, cuvântul şi tăcerea, lipsa şi întregirea, frigul şi dogoarea, gândul şi fiorul, zbuciumul şi aleanul şi noaptea îţi va fi sărut de înger născut din lacrimă de lună şi o vei simţi albastru-argintiu tremurândă nelinişte când te dezleagă de înfăşurări negre ale spaimelor…

…şi îţi va fi culoarea mântuirii; cea mai adâncă…şi te va pătrunde, şi te va străbate şi îţi va colinda toate ungherele neatinse ale lăcaşului fiinţei tale..şi te va înălţa prin ea, dincolo de tine, înspre imensitatea cerului din tine şi din fiinţa ei, şi cu smerenie i te vei închina mântuirii de tine, atunci când aceea ea fi-va-ţi…şi în ea te vei stinge; în apa vie care îţi va fi…şi îi vei fi martir; mărturisitor al trupului sufletului ei murind întru credinţă, pentru că îţi va fi crucea sfărâmărilor ei pe care o vei purta în tine, când în tine se va întrupa…

…nu va avea nici început şi nici sfârşit; va fi întregul cosmosului cerului şi al pământului…uniunea întregului cerului ei cu acel al pământului tău întru credinţa dragostei…vei fi întâiul ei cuvânt; îţi va fi spusul dragostei…îţi va fi întâiul cuvânt; îi vei fi învelişul rostirii trăirii unei culori nevăzute, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele voastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…

..în taina de acum…

…pecetluită.

Aşa încep poveştile sufletelor dragoste; dragostele noastre, arcane de începuturi şi sfârşituri.

În chip nerostit, neatins încă spus, trecător prin cuvinte definitive

Motto: Să mă înveţi pe de rost, pe dinăuntru, în înăuntrul tău şi să mă rosteşti pe dinafară.

 

De ai fi tu, fiinţă, precum cleştarul, prin transparenţa gândurilor putându-ţi vedea oasele, având încredere că atât de bine înţeles-ai lumea cu toate alcătuirile ei încât, printr-un straniu metabolism ar putea părea că o vei fi asimilat acestei fiinţe ale tale, tu devenind lumea…tu, ceva din tot şi totul din ceva, câteodată un ceva pe care vrând să îl păstrezi vei sfârşi poate prin a-l pierde sau un ceva pe care vei simţi să îl azvârli cât mai departe de tine, pentru a-l rătăci, găsindu-l, părăsit, la el întorcându-te în regăsirea de sieţi, după ce îi vei fi descoperit înţelesul aruncat, pentru că îndelung aşteptasei să îl afli ca răspuns…

…într-un joc trecător, dureros joc doar de tine ştiut, prin cuvinte definitive, căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că ţi-l înstrăinasei, înstrăinându-te de cunoaşterea lui…tu, în lumea ta, aceea a labirinturilor din înăuntru-ţi , mereu şi mereu altele, neputincios câteodată simţindu-te în înţelesul semnelor, poate rătăcitor altuneori ori mergând alteori în zigzag…lume a întâmplărilor posibile, cu forme când distincte, când amestecate, captiv al simţurilor, al raţiunii şi al închipuirii, fiinţă ca oricare măcinată dual, alcătuire de cupluri de contrarii şi tu şi ea…

…într-un joc al neliniştilor unde se întâlnesc luminile cu umbrele, umbre ce sunt mereu cu noi; fără de ele nu am fi decât în înăuntrul nostru, iar cele pe care nu le putem topi în uitare uneori fiind acele reflexii ca nişte imagini ale sufletului…maculatul cu imaculatul dar mereu purul ca aspiraţie, în tine ştiind că eşti o poartă deschisă spre absolut…un joc dintre tine şi însuţi, simţindu-te câteodată ca prins între şine de tren, între speranţă şi deznădejde…

…joc trecător, de o transparenţă iluzorie câteodată a unora ce îşi îndeasă întunericul în ei, acela al fantasmelor, asemeni unei aventuri în care pornesc mânaţi de ceva ce ar putea părea capriciu, un capriciu însă absurd de a căuta ceva nemaiîntâlnit şi nemaiatins de către alţii, nemaivăzut nici lor nici aceluia cu himera , doar că acesta…

…cel cu firul încălcit deşi părându-i-se a şi-l descâlci, lui însuşi îşi va fi captiv, deşi va trăi mereu cu iluzia de a fi putut ieşi din el, el, un loc făr’ de ieşire însă, fiind prins în el, aparent liber, rătăcind, minţind şi înşelând, ascunzând şi ascunzându-se… şi deşi ar putea părea că tuturor li s-a dat la iveală nu va fi niciodată clar ci doar obscur…o plăsmuire a imaginaţiei de el şi de alţii şi nicicând pur..va fi un vid or’ o formă iluzorie, ca un neant…

…un necuvânt dintr-o nepotrivită citire într-o opacă întâmplare iscată dintr-o nerostire a orbirii, văzut netrecut în iluzia zborului cuceritor…

De ai fi tu acela pe care ea îl va afla într-o zi, sau ceva din toate acestea, şi ea ar fi alt ceva dintr-un neştiut nicicând aflat de tine, dar aşteptarea ta ar fi, tu, lăsând-o să te afle, după ce mai întâi o vei fi găsit, găsindu-te, necăutând-o pentru că ştiai că te va aştepta undeva, o aşteptare cu chip mesianic, tu, lăsând-o să te afle în străbaterea lucrurilor pe care vi le-aţi limpezi doar trăindu-le transparenţa pentru a privi clar prin ele…

…învăţându-vă unul pe altul să vă vedeţi unul prin ochii altuia, tu în lumea ei venind, ea lumii tale dându-i-se întru atingere în amestecul lumilor voastre contopindu-şi nuanţele într-una singură, cea a sângelui, simţind cum începeţi să vă curgeţi unul altuia prin vene…lumile voastre, neatinse lumi, neştiute, în nerostire necuvântate în grafia dragostei, lumi nescrise, lumi nespuse, spunându-i-te  ei, neîncătu…ea, cea care ştie că undeva exişti, într-un încă nevenit înspre ea…

…de căutarea ta ar fi în toate celelalte întâmplate ţie până la ea, ai putea să anulezi mental orice îţi fusese dat într-un trecut, încercând să o conturezi asemeni unui viitor posibil?

Ai încerca să îţi imaginezi cum ar arăta viaţa ta fără de ea, cea neştiută ţie încă, atunci când, într-un sfârşit, o vei fi aflat, neaflată însă acum fiindu-ţi…într-un anotimp, acela încă netrăit, cel de al cincilea…timpul evanescentei înşelăciuni a aşteptărilor, în plăsmuirea clipelor…în  ademenirea lor de a vă fi cu putinţă de întruchipare…ce chip lua-veţi atunci când vi se vor încrucişa zbaterile drumului…atingerile lui? când nu veţi mai fugi de voi în neantul stelelor, într-un deşert celest…

…când veţi călca pe cerul pământului, topindu-vă umbrele care se vor prelinge şoapte despicăturilor de paşi, împreunându-i întru încotro, poate înspre nemărginirea de nicăieri, acolo unde nimeni din tine şi din ea va şti să ajungă…întindere de drum fără de urmă; hoinari în pustiuri astrale; suflete rătăcitoare cu degetele împreunate, născocitori din dor ai cerului pământului, din începutul de fior ce răscoleşte val în suflete, săpându-vă malul  şi măcinându-vă-n chinuri de patima ţărmului neatins…flacără a sângelui scormonind în tresărirea întunecaţilor tăciuni ai jarului albastru în descântecul focului…

…al cincilea anotimp ce iscat va fi din durere din dor de întâmplări neîntâmplate…întâmplare ţie, ea, neîntâmplată...

…şi va fi timpul vostru  în noapte; în misterul întunericului ei ale cărui umbre învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…în veşnicia ei…tremurând în neantul spaimei de sfârşit…

…ea, cea neştiută încă ţie, dar cea pe care ai fi căutat-o  în acelea ce îţi vor fi fost întâmplate până la ea, aşa cum aidoma ea să o fi făcut…ea, cea care te va face să trăieşti adevărul cum că dragostea împarte viaţa în cezuri, într-un dinainte al iubirilor împărtăşite sau neîmpărtăşite, prin care uneori mai rătăcim ca pe un drum dinăuntrul nostru, negăsind calea înapoi spre acea cezură dinainte de voi… şi într-un dinapoi…şi că nicicând nu ai mai simţi că te-ai mai întoarce vreodată la cezura de dinainte de ea, totul până la ea nefiind decât un lung şir de căutări, căutarea ei  în altele…

…ea, limanul unde să îţi tragi sufletul obosit de atâtea ceruri înspre care privisei, neştiind să îl atingi însă pe acel din dinăuntrul tău…ea, acel capăt de mare care te va îneca în el cu toate valurile ei, cu toate ale ei răvăşiri şi cu toate răscolirile ei neliniştitoare nisipuri  în zbateri de gânduri înfiorate pătrunderi în tine…

…atunci când vei simţi cum vei fi creat de adâncul privirii ei, privirea ei ca o fâşie de lumină creând…

…relevând tot ce îţi va fi, fiindu-vă, prin preajmă… nefiind totuşi o creaţie în sine, lumina ei nefăcând altceva decât să decupeze din negură, aceea a poate întunericului tău de tine,  forme deja existente, dar care alt sens de-acum ar fi căpătat…

De ai fi tu acel care ar şti despre acel ceva, ai avea habar şi nu vagi intuiţii şi  că uneori mult mai uşor i-ai răspunde poate mai degrabă ceea ce nu ştii…ţi-ar răspunde că acel ceva este un joc întâmplător; primejdios  atunci când întâmpla-vi-se-va…

…un joc primejdios al dorinţei tale de ea…a ei de tine, un joc al amândurora al artei lui eros…

…şi te-ar mai întreba dacă atunci când ţi-ar fi rostirea dragostei, spunându-te ţie cu toată fiinţa ei, aceea care te va locui, în tine aflându-şi sălaşul…tu străbătându-i drumurile pe dinăuntrul ei şi rătăcind-o prin ungherele fiinţei ei, acolo unde nu şi-a ştiut ajunge pentru că tăcute şi nearătate i-au fost, necunoscute rămase, până să vii tu, să le pătrunzi,  învăţând-o acum să se rostească…

…te-ai crede trecător printr-un…

…cuvânt definitiv.

Ea, fiinţa sihastră

Motto: Deşi dintotdeauna am simţit-o acolo, undeva în mine  şi o auzeam dar nu ştiam să o văd,nu o înţelegeam de ce este acolo şi  nici pentru ce deoarece nu-i dezlegam înţelesul, era încâlcit fir, e pentru întâia dată când am desluşit-o.

Acum ştiu. Ea aşteaptă.

Cine se ascunde sub chipul aparenţelor înşelătoare? Amăgirea; a ademeni prin trupul cuvintelor a înspăimântător de înfiorătoare răscolitoare atingeri întru pătrunderea în adâncul fiinţei tale a unui vremelnic călător, şoaptă rătăcitoare şi păgână, cuvinte ce se vor dovedi într-un preatârziu, deja fiindu-le captivă, atât de deşarte, fiind sălaş de minciuni, seducţie a contur himeric al unei năluci de iubire a iluzie într-o aventură a hazardului în care vei păşi pe drum rătăcitor a ţie însuţi şi poate cărare a pierzanie îţi va fi de nu vei mai şti a recunoaşte glasul stins al regăsirii când va încerca să te strige a înapoi înspre tine însuţi şi nu spre încotro-ul tărâmului  pe care se află ruine ale gândurilor din castele de nisip şi vânt, sălaş înlăuntrul unei fiinţe zbuciumate de gânduri pribege de sihăstrie necuprinsă de ţărmuri.

Iubirea-i ademenitoare mreajă, e un joc amăgitor, e o iluzie, iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie, a nevoii dragostei de el, a am nevoie de tine pentru că te iubesc, iubirea e o fantezie în care el este acel diferit de ceilalţi muritori, iubirea lui fiind cea pe care o aşteptai de o viaţă ca să te scoată din sihăstria dinlăuntrul fiinţei tale, miracolul întâmplării ce îţi va fi şi minunea ce fi-i-vei în taina închisă în el  a cutreierării pământului pentru a te întâlni doar pe tine, iubirea este înveşmântată a acoperământ de văl, dar chiar de-i o învăluire, nu o dezvălui, lasă-i amăgirea, lasă-te sedus de vraja ei. E magie.

Într-un ciudat fel, simt că aştept ca acel să ştie unde să mă caute şi cum să mă găsească, cel al cărui ţărm sunt, şi care până atunci a trăit într-un vălmăşag de întortocheri de răsucite rătăciri, orbecâind şi bâjbâind în căutări a chipuri cu degetele care nu i se înfiorau, zvâcnind, la atingeri, pentru că amprentele ce purtau erau ale mele, doar că el nu o ştia încă, în memoria lor eram eu, din alte vremuri, întipărită într-un timp în care mă va auzi crescând în el a rădăcină…

…o aşteptare cu înfăţişare ciudată a umbră mesianică la capătul căreia pasul i-l voi auzi celui ce a fost lăsat pe acest pământ doar pentru mine, şi doar pentru el fi-i-voi născută chip şi asemănare; jumătatea negăsită vreodată în căutarea căreia porni-va ca într-o sarabandă nebunească a desluşirii de sieşi, căci trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod într-un firesc atât de simplu în aparenţă, sacră sfântă aparenţă, simplitatea..

Şi voi fi nodul lui, al aceluia, atât de simplu; o amăgire…Poate se va amăgi că putea-mă-va înnoda atât de firesc şi de neanevoios, ca mă să desluşească fir şi cutreierând să mă poată străbate îl pot pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor, dar îi voi fi nod făcut cu fir roşu; pavăză a deochi de ochi vrăjmaşi şi peiziş privind înspre e, iar cu mine purtată la încheietura mâini lui stângi îi voi fi sufletului său scut de dezlănţuite stihii ale întunecimilor, şi în mine îşi va afla sălaşul, şi poate îi voi fi amăgire, şi poate amăgire fi-mi-va, dar magie va fi mai presus de înţelesuri, iar de va fi să nu mai poată trăi mai apoi făr’ de mine, o va face fără de îndoială şi putinţă de tăgadă, va supravieţui iubirii mele.

Dar nu va putea trăi însă fără a mă putea afla.

Pentru că sunt fiinţa sihastră de la capătul drumului său, când va ajunge la mine va începe să  simtă cum îmi cresc rădăcini în el a copac şi nimeni, niciodată, nu mi le va putea smulge, a sfârşi de a mai fi beteag, pentru că îl voi întregi, îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum, şi niciodată rătăcire.

În timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii.

Într-un straniu fel, când iubeşti, el îşi află sălaşul în tine, şi te cutreieră, şi te străbate şi atunci când l-ai dezrădăcinat din tine, te bântuie  şi te colindă a nălucă, pentru că într-atât a pătruns în tine, ţi-a pătruns în adâncuri,  încât acum, înlăuntrul tău fiind, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş.

Acel al fiinţei tale.