Visam că visasem dragostea

Motto: „Ştiu tot ce e mai departe de tine, / atât de departe, încât nu mai există aproape”. Nichita Stănescu

Se făcea că eram din cleştar făptura în abur neclar din visele lui şi păream a fi şi cea a visurilor şi într-o vreme de demult am crezut că semantica face diferenţa, doar că nu era de această dată un loc de refugiu; nu îmi mai căutam adăpost în ascunzişul cuvintelor…începusem să iubesc înţelesul lor; eram în noapte, timp fără de trecut şi făr’ de viitor…eram dorinţă de întrupare şi nu aveam să pier în neliniştea zorilor şi nici în întrebări de amurg nu era cu putinţă de a mă împotrivi, nedesluşindu-mă, dar, într-un fel ciudat, simţeam că eram tot acolo, pe vechea uliţă a gândurilor, zdrenţuită, cerşind…

…în timp ce priveam pe furiş, pe sub gene…dar ele se prefăceau a nu mă vedea şi treceau pe lângă mine, lăsându-mă cu mâna întinsă, la fel cum îmi rămăsese dragostea când mă privise plecând de lângă ea… atunci când paşii mei mă îndepărtaseră din locul  în care o frântură de inimă se pierduse, cumva, fără de înţeles…locul în care strivisem o fărâmă din mine; nici un gând nu se mai oprea însă în dreptul meu, deşi într-un timp se strânseseră într-un dans al ielelor în jurul meu, după ce mai înainte îmi dăduseră târcol; încercasem să le scap…şi reuşisem…dar mă prinseseră din urmă şi nu mai îmi dăduseră drumul…doar noaptea, în somn, slăbeau prinsoarea…

…dar şi atunci se întâmpla să mă bântuie în vis; mă trezeau în miez de noapte…mă hăituiau năluci…şi atunci când au simţit că încep să mă împotrivesc, şi-au dat seama că nu mai are nici un rost; nu mai aveau nici o putere asupra-mi…şi au dispărut ca prin farmec…ca şi cum niciodată nu m-ar fi sfâşiat, eliberându-mă de ele, dar într-un fel straniu, nu aş fi crezut vreodată că voi avea acest sentiment de pustiu; că îmi vor lipsi…aveam ceea ce îmi dorisem în sfârşit…linişte; doar  că era atât de adâncă încât abia mă mai puteam auzi…şi atunci am încercat să le chem înapoi, dar oricât aş fi fost strădanie, simţeam că e zadarnic; odată alungate, nu mai voiau să întoarcă înspre mine capul…îmi deveniseră potrivnice, aşa cum şi eu mă împotrivisem…luptasem împotriva lor cu fiecare fibră a fiinţei mele…şi aşa am ajuns să le cerşesc cu mâna întinsă.

Mult timp am stat acolo, pe uliţa gândurilor mele, aşteptând vreo rătăcire să treacă…priveam pe furiş să nu le simtă cineva înaintea mea şi să mi le întoarcă din drum, doar că nu era nimeni prin preajmă; eram singură…eram fiinţa sihastră aşteptând pe un ţărm doar al ei, fata din castelul de gânduri de nisip şi vânt…şi era pentru întâia dată când i-am înţeles chipul…i l-am desluşit…deşi dintotdeauna am simţit-o acolo, undeva, în mine; o auzeam, dar nu ştiam să o văd…nu o înţelegeam de ce este acolo…şi pentru ce…nu-i dezlegam înţelesul; era încâlcit fir…mai târziu am ştiut; ea aştepta.

Cine se ascunde sub chipul aparenţelor înşelătoare? Amăgirea…a ademeni prin trupul cuvintelor a înspământător de înfiorătoare răscolitoare atingeri întru pătrunderea în adâncul fiinţei tale a unui vremelnic călător; şoaptă rătăcitoare şi păgână…cuvinte…ce se vor dovedi într-un preatârziu, deja fiindu-le captivă, atât de deşarte, fiind sălaş de minciuni…seducţie a contur himeric al unei năluci de iubire a iluzie într-o aventură a hazardului în care vei păşi pe drum rătăcitor a ţie însuţi şi poate cărare a pierzanie îţi va fi de nu vei mai ştii a recunoaşte glasul stins al regăsirii când va încerca să te strige a înapoi înspre tine însuţi şi nu spre încotro-ul tărâmului pe care se află ruine ale gândurilor din castele de nisip şi vânt…sălaş înlăuntrul unei fiinţe zbuciumate de gânduri pribege de sihăstrie necuprinsă de ţărmuri…

Iubirea-i ademenitoare mreajă; e un joc amăgitor; e o iluzie…iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie… a nevoii dragostei de el…a am nevoie de tine pentru că te iubesc…o fantezie în care el este acel diferit de ceilalţi muritori, iubirea lui fiind cea pe care o aşteptai de o viaţă ca să te scoată din sihăstria dinlăuntrul fiinţei tale; miracolul întâmplării ce îţi va fi şi minunea ce fi-i-vei în taina închisă în el a cutreierării pământului pentru a te întâlni doar pe tine…Iubirea este înveşmântată a acoperământ de văl…dar chiar de-i o învăluire, nu o dezvălui. Lasă-i amăgirea…lasă-te sedus de vraja ei. E magie.

Într-un ciudat fel, simt că aştept…

…ca acel să ştie unde să mă caute şi cum să mă găsească; al cărui ţărm sunt…şi care până atunci a trăit într-un vălmăşag de întortocheri de răsucite rătăciri, orbecâind şi bâjbâind în căutări a chipuri cu degetele care nu i se înfiorau, zvâcnind, la atingeri…pentru că amprentele ce purtau erau ale mele…doar că el nu o ştia încă; în memoria lor eram eu, din alte vremuri, întipărită într-un timp în care mă va auzi crescând în el a rădăcină…

…o aşteptare cu înfăţişare ciudată a umbră mesianică la capătul căreia pasul i-l voi auzi celui ce a fost lăsat pe acest pământ doar pentru mine…şi doar pentru el fi-i-voi născută chip şi asemănare; jumătatea negăsită vreodată…în căutarea căreia porni-va ca într-o sarabandă nebunească a desluşirii de sieşi…căci trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod…într-un firesc atât de simplu în aparenţă…sacră sfântă aparenţă, simplitatea…şi voi fi nodul lui…al aceluia… atât de simplu; o amăgire…poate se va amăgi că putea-mă-va înnoda atât de firesc şi de neanevoios…ca mă să desluşească fir şi cutreierând să mă poată străbate îl pot pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor…dar îi voi fi nod făcut cu fir roşu; pavăză a deochi de ochi vrăjmaşi şi peiziş privind înspre el, iar cu mine purtată la încheietura mâini lui stângi îi voi fi sufletului său scut de dezlănţuite stihii ale întunecimilor…

…şi în mine îşi va afla sălaşul…şi poate îi voi fi amăgire…şi poate amăgire fi-mi-va; dar magie va fi mai presus de înţelesuri…iar de va fi să nu mai poată trăi mai apoi făr’ de mine…o va face fără de îndoială şi putinţă de tăgadă…va supravieţui iubirii mele; dar nu va putea trăi însă fără a mă putea afla.

Pentru că sunt fiinţa sihastră de la capătul drumului său…când va ajunge la mine va începe să simtă cum îmi cresc rădăcini în el a copac…şi nimeni, niciodată, nu mi le va putea smulge. Va sfârşi de a mai fi beteag; pentru că îl voi întregi; îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum; şi niciodată rătăcire…şi în timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii…gând de iubire…că într-o zi va fi întâmplare de dragoste lui, celui care va veni dinspre răsărit, cu palma întinsă…

…şi te va iubi, fiinţă sihastră, pentru că eşti un poem. ..pentru că îi vei fi odisee…cruciadă…luptă…pentru că îi vei fi crucifix…pentru că trupul îţi va fi templul pe care îl va venera şi în faţa căruia i se va închina când îi vei deveni religie…pentru că eşti foc mistuitor…pentru că îl stârneşti a  pasiune şi haos nimicitor şi devastator…pentru că îi eşti ţărm pe care abia aşteaptă să îl atingă după ce a rătăcit în derivă pe mări scrutându-te în zare…pentru că îi eşti abis…îl cobori în adâncuri doar de tine ştiute…pentru că îi eşti nisipuri mişcătoare; cu cât încearcă să se elibereze cu atât se afundă mai tare…pentru că îi eşti împotrivire fără a-i fi  potrivnică…pentru că îi eşti nevoie şi strădanie…îi eşti drum şi destinaţie…pentru că te inspiră; te trage cu nesaţ, pe nări, fiindu-i aerul fără de care nu ar putea trăi… fără de el nu ar avea cine să te inhaleze însă… ca pe un narcotic…te va iubi  pentru că îi vei fi drogul vieţii…nu va putea trăi fără de tine; nici tu fără de el nu vei putea.

În visul tău el te iubeşte pentru că dai năvală în sufletul lui şi smulgi de acolo bucată cu bucată…îl sfârteci pătimaş…îl pustieşti…te iubeşte pentru că îl faci să ardă pe rugul dorinţelor…pentru că îi eşti palmă pe tâmplă şi mângâiere fierbinte…pentru că îi eşti gând arzător şi gând ascuns…pentru că îi eşti început şi sfârşit…pentru că îi devii lacrimă de sfâşiere…

…pentru că îi eşti  uneori morganatică iubire efemeră…pentru că drumul spre tine e cărarea spre nirvana…pentru că îi eşti izbândă dar şi înfrângere…pentru că îi eşti raţiunea luptelor lui interioare…pentru că eşti inconştienţa cu care se lasă purtat într-acolo unde vrei să îl duci…pentru că eşti stâlpul pe care el îşi înalţă construcţia…pentru că eşti mâna care îl poartă arătându-i drumul şi calea până la stea…pentru că eşti praf de stele pe care el îl aprinde…pentru că eşti universul lui…

…pentru că îi eşti sprijin dar îi eşti şi prăbuşire…pentru că îi eşti chemarea necunoscutului…pentru că îi eşti descântec dar îi eşti şi blestem , este blestemat să îl iubeşti… iar  iubirea poate avea uneori chip de blestem…pentru că îl ademeneşti, îl ispiteşti, îl răscoleşti, îl răvăşeşti, îl risipeşti, îl rătăceşti, îl transformi, îl transfigurezi, îl metamorfozezi, îl pierzi…pentru că îl poţi  ridica pe culmile extazului şi îl înveţi căderea…pentru că fără de el nu ai vrea să trăieşti; deşi ai putea…pentru că făr’ de tine nu ar vrea să trăiască…pentru că îi eşti alcătuire  şi dacă tu nu ai exista ar fi schilod…infirm…beteag…te iubeşte pentru că îi eşti toiag; reazem sufletului lui câteodată cu crengile până la pământ, istovit…

…eşti amuleta pe care o poartă…în tine îi este rădăcina…tu îi eşti totul, în el are puterea ta; eşti cercul lui, îi eşti forţă…eşti eterna poveste… eterna reîntoarcere a tuturor anotimpurilor…când înviaţi a naştere, înălţăndu-vă apoi a şerpuitoare încolăciri spiralate, înlănţuind necuprinsul…şi apoi vă stingeţi a moarte, prelingându-vă în pământul care vă înghite până la devenirea întrupării viitoare…eşti curba perfectă care închide în ea infinite universuri sacre ale tainei care vă leagă întru religia dragostei…este ceea ce nu poţi fi fără de ea…partea de pod între cer şi pământ fără de care trecerea nu ţi-ar fi spre viaţă ci în nefiinţă; căci făr’ de ea nu eşti viu…este nodul tău, atât de simplu; şi ştii că lucrurile pot fi simple, dar nu mai simple de atât; par doar…iar aparenţele pot fi atât de înşelătoare…aşa că nu te amăgi că o poţi înnoda atât de firesc şi de neanevoios…

…ca să îi desluşeşti firul  şi cutreierând să o poţi străbate, te poate pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor; şi îţi este nod făcut cu fir roşu, iar cu ea purtată înfăşurată la încheietura mâinii tale stângi de şapte ori, sufletului tău îi este scut de cremene…te stârneşte a fior…a dragoste…a patima urii, poate…îţi poate fi ruginie a toamnă sau năpraznică  năvalnică poate alerga zburdalnic desculţă, cu tălpile goale prin trupul tău…şi te poate răscoli…şi răsfira şi presăra şi revărsa peste ea…şi cu smerenie ţi se poate închina mântuirii de ea care îi eşti de patima în care arde a vâlvătaia pasiunii de care se stinge în tine…în apa vie care îi eşti…şi îi eşti martir; mărturisitor al trupului sufletului ei murind întru credinţă…

…pentru că îţi este crucea sfărâmărilor ei pe care o porţi în tine…şi ea în tine se întrupează; şi vă uniţi în lumea din visul care este, în lumina împreunării voastre a amândoi...şi uneori o înduri a chin, dar setea ta de ea îţi este patimă, şi de ea pătimeşti...ea îţi este cunună; îţi este încununarea dorinţelor…ţi-ai purtat bătăliile pentru a o putea avea…nu are nici început şi nici sfârşit…e doar întregul cosmosului cerului şi al pământului; uniunea întregului cerului ei cu cel al pământului întru credinţa dragostei; treptele trupului ei sunt cele  pe care le urci întru desăvârşirea lumii tale  când îţi va fi timpul împlinirii de ea…în care lăcaş fi-îţi-va…şi refugiu şi adăpost de furtună, departe de dezlănţuirile şi zbuciumurile ce te înconjură şi te împresoară…

…ea te va locui şi în ea îţi vei găsi aleanul şi mângâierea şi atingerile ei îţi vor da forţa universului ei de a lupta cu stihiile lumii întregi, de vor veni, cândva, ameninţător, să te spulbere…din ea vei porni şi la ea te vei întoarce, căci îţi este înlăuntrul tău, încercuirea…şi de ea nu vei putea scăpa decât dacă o vei smulge din tine…sfârtecându-te…este  dorul tău când eşti beteag de ea; atunci când o cauţi şi sufletul îţi şchioapătă de negăsirea ei…şi în străfunduri îţi e albastru…iar uneori îţi este durere înainte de a-ţi fi împlinire…îţi poate fi neputinţă de atins deşi îţi este vis…dar noaptea zbori şi o trăieşti a gând; vis de opal.

Ea eram eu… şi visa…şi în vis se făcea că el, chip nevăzut şi neştiut, se sfărâmă de dor şi de dorinţa de a o atinge, fie şi doar privind-o, de la depărtare… doar să o vadă… nu îi gonise amintirea…nu mai ştia nimic de ea…iar ea nu se mai întreba de ar vrea sau nu să îi mai fie gând; al ei pribegise destul printre cruci şi morminte, cărând lespedea sub care să îl îngroape; şi nu a mai ştiut de atunci de el se mai gândea la ceea ce şi-ar fi putut fi, de  şi-ar fi fost cu putinţă. ..nu îl mai căuta în visuri din acea ultimă noapte când i-a îngheţat sufletul; când a închis uşa trupului sufletului lui…

…şi ea visa în visul ei că  el mergea pe cioburile de visuri ale sufletului ei şi pe acolo unde picăturii sângerii  lăcrimau  se iveau camelii…atingeri halucinante de opal…şi simţea că undeva le-ar fi auzit odată strigătul; şi se făcea că în urma de dinapoi a paşilor lui era un nesfârşit alb care îl orbea şi care începea să îl cuprindă pe dinăuntru, acoperindu-i crăpăturile sufletului…căci ea îi fusese odată fragilă petală  ce îl învăluise şi îi veghease chipul încruntat de zbaterile chinurilor iadului care îşi era de a nu fi aproape de sufletul care era departe a drum, dar care îl chema la el… şi-l sfâşia chemarea.

Şi mai visă că totul dispăruse.

Undeva, pe pământul rece, zăcea aruncat ceva transparent…o formă nedefinită…şi nu mai ştie nici acum dacă era o fărâmă de suflet ce se pierduse…sau ciobul unui vis din el..şi mai visa că în visul  lui simţea o urmă în trup, atunci când îl umbreau gândurile îndărătul unor mascate paravane, şi dincolo de ele urla durerea atât de asurzitor şi îl zdrobea cu pumnii din clipa în care îl pătrunsese…şi tăcerea îl măcina în ascunzătoarea de unde se ferea în a-şi recunoaşte sieşi gândul înspre ea.

În visul  visat de ea  el plecase spre undeva unde îşi voia a-şi fi singur, departe de tot ce îşi fusese cândva…şi cu cât îşi căuta mai adânc dezlegarea înţelesurilor propriului labirint, cu atât se pierdea mai tare în întuneric a necunoscut…dar mai ştia că îşi este însuşi fir al recunoaşterii…şi singura mântuire şi adevăruri sunt cele închise în el, şi doar aşa îşi va putea afla calea de dincolo de el…visase că el visa că  trăiau o  noapte a rămas bun unul altuia, înainte de a ieşi unul din viaţa celuilalt, şi că le lăsaseră trupurilor  să îşi spună ultimele cuvinte…ultimele rostiri înainte de a se rătăci unul de altul, ei, ce fuseseră cândva o întrupare a unui vis…îşi atingeau luminile contururilor sufletelor, cu ochii închişi…

Ea visa că era alta decât eu; eu visam că visasem că iubeam. Nu cred în vise; cred în visuri...în dragoste cred.

În cea a mea.

Întoarcerea-n prefacere

Motto: „Iartă-mă, Julieta, dacă nu ştiu să mor pentru dragoste/ Iartă-mi fiecare rătăcire…fiecare pas ce vrea să se întoarcă/ Pe-aici, pe la noi, oamenii nu mor decât pentru moarte”.

 

Fă-mă, Doamne, vânt, să pot risipi de prin ungherele sufletului meu în nemărginirea celor patru zări cenuşa a ceea ce a mai rămas din ceea ce a fost odată rug pe care am ars; sufletului meu fă-i adăpost măcar vremelnic din împletitură de visuri şi streaşină fă-i din gând fugar rătăcitor printre umbre pieritoare; fă-i o colibă săpată-n mal surpător la ţărm de uitare… şi de-ar fi să să îl îngroape, fă-l să i se întâmple nu a povara pământului…făr’ de putinţă de năruire…

…doar să îl acopere a somn de întoarcere din moarte şi să îl trezească atunci când dinspre răsărit se va fi auzit pas a chip nedesluşit lipsit de suflare înşelătoare de vânt a amăgire şi să îi dea credinţă că totul pe lume nu e lamă de pumnal cu adâncitură în partea lui cea stângă acolo unde zace inima în veghea agoniei de a fi simţit cândva, neclar contur de vis.

Fă-mă, Doamne, lumină a cuiva să îl pot mântui de înşelătoare umbre…

prefă-mă în colb să mă pierd de paşi sovăitori; fă-mi sufletul talpă desculţă să alerg prin auzitul crescând al ierbii care ţi se dăruie fără se ceară bir pe veşnicia înfriguratelor rătăciri a fantasmă privită prin ochi arzând a nestinsă şi neîntinată patimă de viu de flacără zvâcnind din vârful degetelor mâinii întoarsă cu faţa palmei spre tine.

Fă-mă, Doamne, palmă…

…fă-mă palmă să pot primi în ea vis de om…să pot atinge lacrimi şi să le pot seca, sorbindu-le în setea ei…să alin şi să mângâi doruri smulse din carne…să pot opri gânduri de tâmple de suflet încărunţit fără a fi bătrân ci doar cu crengi aplecate a povară la pământ; încovoiat dar neîngenuncheat vreodată…să dezmierd fugare  morganatice contururi atât cât voi putea a le pătrunde…să-mi pot găsi altarul altei mâini căreia să mă închin împreunându-mi degetele a jurământ de jertfă al focului mistuitor de patima zvâcnirii sângelui.

Fă-mă, de sunt sfărâmă de aripi, cenuşă în cuib de smirnă şi tămâie şi aprinde-mă întru renaştere a pasăre phoenix ; fă-mă gând de potecă printre strânsori a laţ de şerpuitoare ispite amăgitoare muşcând până la os din trup de talaz nevolnic…prigoneşte-i pe acei ochi cu priviri piezişe a iscoadă şi ia-le blestemul năprasnicelor deochiuri vrăjmaşe a chin zvârcolitor făr’ de linişte în nopţi albind a zbatere.

Şi dă-mă!

Scrisoare târzie lui Moş Crăciun

Drag Moş Crăciun,

Îţi scriu acum, femeie copil, cum nu ţi-am făcut-o niciodată,nu ţi-am scris, pentru că nu am ştiut ce mi-aş putea dori, ceva ce tu deja să nu fi putut ghici, mi-ai adus întotdeauna ce am vrut, spuneam doar părinţilor, şi nu am înţeles cum de gândurile mele ajungeau la tine, un răspuns însă îmi dădusem, acela că eşti magic, trăieşti doar pe un tărâm  de poveşti vrăjite, cum ai fi putut altfel şti ceea ce nu îţi rostisem? doar tu puteai avea puterea de a auzi ceea ce, cu glas de tăcere, şopteam, şi ştii că multă vreme am crezut că exişti? şi nu pentru că îmi doream foarte tare să cred, şi, oricum, nu ai fi fost doar rodul imaginaţiei mele; ca mine mai erau pe planetă milioane de copii.

Odată, de un Crăciun, nu am ştiut de unde să te iau, dispăruseşi atât de repede încât abia de’ţi zărisem pantofii, părându-mi-se ciudat că semănau cu cei ai tatei, te căutasem peste tot, dar parcă intraseşi în pământ, şi încă o dată m-am gândit că eşti vrăjit, magie, apari şi dispari, iar eu voiam să îţi spun că îţi uitaseşi sacul cu jucării lângă bradul meu, mama îmi răspunsese însă că este pentru mine. Ştii că am fost destul de tristă? în sinea mea şi acum mai cred că plecaseşi totuşi în prea mare grabă de teama de a nu fi surprins, ştiind că te aşteptam cu înfrigurare şi că stăteam la pândă, aşa precum ni se întâmplă uneori şi în viaţă să aşteptăm nimic, aşa o spunem.

Dar stăm la pândă pentru totul.

Şi acum mai cred că nu voiai să te dezvălui, deschipuindu-te, pentru că s-ar fi spulberat astfel iluzia, aburul de mister, şi astfel ai dispărut ca prin minune, aşa precum se întâmplă şi cu ele, cu minunile, durează trei clipiri, la a patra au dispărut, dar se ivesc tocmai pentru a crede în ele, a avea încredere că ceva se va întâmpla, dar să nu cumva să îţi treacă prin minte să încerci să le explici, pentru că se cere prudenţă când încerci să explici un mister, şi va fi când te aştepţi cel mai puţin, pentru că întâmplarea fiecărui miracol se petrece după o lege a ei şi apare când nimic nu crezi că ar mai fi cu putinţă.

Nu aveam, Moş Crăciun, ce să fac cu un sac întreg plin cu jucării; aveam, oricum, prea multe, am dăruit din ele şi altora, ştii că aveam acest obicei ce pe mama o înfuria la culme; îmi dădeam din jucării altora ce nu aveau. Tata a înţeles întotdeauna, mama, niciodată. Multe lucruri nu le-a înţeles, şi pe undeva nici azi nu s-a schimbat prea tare; dar asta este altă poveste,

prinţesa tatei a ştiut că dragostea este aceea de a dărui fără să aştepţi ceva în schimb. A ne dărui. Îţi mulţumesc, tata, că sunt fiica ta şi că ai fost părintele pe care mi l-am dorit, că ai lăsat pe pământ un vis; pe mine.

Mai ţii minte, Moş Crăciun, când nu am vrut să îţi spun poezia Mon beau sapin în limba lui Voltaire, cum altfel? O brad frumos cred că s-a supărat foarte tare, atât de tare încât s-a prăvălit în acea seară, cu artificii, cu lumânărele, cu toată ornamentaţia din dotare, şi cred că erau câteva kilograme bune de globuri atârnând pe crengi, nemaipunând la socoteală bomboanele de pom, îmi place bradul de Crăciun să simtă şi să trăiască frenezia culorilor, asta ca paranteză…

…s-a supărat şi s-a întrebat, ca să mă întorc la poveste, de ce nu am vrut să grăiesc în limba de baştină, pe româneşte. Nu ştiu; ştiu că de la trei ani tata mă învăţa franceza; nu am îndrăgit-o defel, şi habar nu am de ce iar neputinţa pronunţiei vocalei nazale 0, ca în crayon,  s-a manifestat în toată splendoarea şi tare nevolnică m-am simţit, la fel precum s-a întâmplat şi cu n palatat, aşa, ca în agneau; acestea două m-au descumpănit tare…pronunţia mea în franceză nu doar că şchiopăta ci era infirmă de-a dreptul.

Ştii ce e ironic, Moş Crăciun? şi niciodată nu aş fi crezut, dar se pare că niciodată să nu spui niciodată nu e doar vorbă în vânt, acum vorbesc franceza ca un nativ; sunt filolog, a doua specializare îmi este limba franceza…ironic, nu-i aşa?

Unde rămăsesem? A, da, că nu am vrut să îţi spun poezia.

Când ai apărut, cred că m-am înfricoşat; nu te văzusem niciodată, şi dintr-odată erai acolo, în faţa mea. Te-am privit, tăcând…tata, crezând că am uitat versurile, a început să îmi rostească, uşor…M-am întors spre el – povesteşte mama –  şi am dus un deget la buze, şoptindu-i ssst, apoi m-am uitat din nou la tine, Moş Crăciun; a fost un moment stingher, tu mă priveai aşteptând, eu, aidoma o făceam, doar că nu ştiu ce aşteptam. Într-un final, tata m-a coborât de pe scenă, era o scenă pe care mă urcasem…se pare că nu prea mă descurc cu reprezentaţiile, dar ieşirea mi-o fac graţios, căci tata a spus că am făcut o reverenţă iar tu, Moş Crăciun, ai înclinat din cap şi probabil ai şi zâmbit, doar că nu ţi se desluşea zâmbetul, nu se ivea din cauza bărbii care era una falsă, by the way.

Îţi aminteşti toate astea, Moş Crăciun? Trebuie să ţi le aminteşti…eu eram prea mică, mi le-au povestit părinţii, iar tu cred că atunci când m-ai văzut pentru întâia dată în carne şi oase te-ai gândit că ai de a face cu o zgâtie tare încăpăţânată, care mânuieşte după pofta inimii şi dresează după bunul ei plac verbul a vrea, îl rostogoleşte, îi dă şuturi, îl înghionteşte, îl azvârle, îl prăvăleşte…cred că la asta te-ai gândit. Ştii că atunci a fost singura dată când tata s-a supărat pe mine? Doar că nu a înţeles ceva…doar atunci, la acea vreme, mai târziu a ştiut-o…nu a înţeles că fusese numai dorinţa lui ca eu să fiu în acea seară acolo, aşteptând un fals moş crăciun, pentru că pe tine, cel real, nu te puteam vedea, aşa-i? împreună cu alţi copii plini de entuziasm, să spună poezii.

Eu entuziasm nu aveam, şi după ce îl pierzi – şi cam aşa se întâmplă şi în viaţă – nu îţi mai rămâne  mare lucru de pierdut; simţi de parcă nu ţi-ar mai fi rămas nimic de murit.

Ca să mă întorc la poveste, de atunci, toată viaţa mea mi-am ascultat dorinţele; le-am dat ascultare şi am făcut ce am vrut.

Moş Crăciun, simt că îţi datorez ceva, acea poezie pe care nu ţi-am spus-o niciodată…o fac acum. A scris-o Radu Gyr.

„N-ai dezmierda de n-ai şti să blestemi.
Surâd numai acei care suspină.
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos, în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
e că mureai în lacrima de-aseară”.

Moş Crăciun, nici acum nu ţi-am spus ce îmi doresc…după tot ce ţi-am scris…

Mă gândesc însă că o vei şti.

Gând

Vouă, suflete frumoase de pe tărâmul poveştilor mele, vă dăruiesc din suflet un gând de lumină albă legat cu fundă argintie, la capete cu fulgi de diamante, iar în mijloc cu o stea pe care stă un înger şi veghează; stă de veghe fiecăruia…Îi simţiţi atingerea?

Vă doresc ca uimirii să nu îi pălească niciodată farmecul de seducţie şi etern să îl aibă asupra voastră…pentru că de i se întâmplă să pălească ne-am pierdut puterea de înţelegere a adâncurilor din noi; acceptăm că unele lucruri sunt date odată pentru totdeauna şi ne piere extazul căutărilor în noi înşine şi în alţii. Uimiţi-vă…şi mai presus de toate, minunaţi-vă; a te minuna e diadema ce o poartă uimirea, e freamătul pe care îl simţi atât de viu şi care te face să pătrunzi abisuri.

Suntem paşi; nu vă uitaţi drumurile…suntem crezuri; nu vă uitaţi visurile…suntem gânduri; nu vă uitaţi întrebările…suntem treceri; nu vă uitaţi răspunsurile…suntem poveşti; nu vă uitaţi începuturile…suntem drumuri; atingeţi-vă încrucişările…

Suntem dragoste…nu uitaţi!

Crăciun fericit!

O ultimă şoaptă…vă doresc să nu mergeţi niciodată pe sârmă…să pierdeţi bătălii, dar nu războaie…să plângeţi dacă simţiţi şi să nu priviţi niciodată înapoi cu mânie, poate doar cu un zâmbet amar…dacă ceva vă doare, să credeţi că asta face parte din viaţă…dacă vă pierdeţi vreodată speranţa, să ştiţi că mai există un ţărm…celălalt ţărm…acolo poate nu sunt furtuni, furtunile sufletului…poate…dar şi asta face parte din viaţă…să nu vă uitaţi întrebările şi să găsiţi o cale pentru a afla răspunsurile…să credeţi în voi…să credeţi în dorinţe…mai devreme sau mai târziu vi se vor împlini…să nu vă fie teamă să-i lăsaţi pe ceilalţi să vă cunoască; cei care merită vor afla cine sunteţi…să vă păstraţi prietenii, sau măcar să le păstraţi locul în inimă, dacă, într-o anume zi, vreunul dintre cei care au plecat va dori să se întoarcă…să nu uitaţi tandreţea…să preţuiţi lucrurile mărunte; minunile cer atât de puţin.

Şi chiar dacă simţiţi vreodată că nu mai vreţi să vă ridicaţi, să vă gândiţi că nimic nu e mai important decât să rămâneţi în viaţă; viu…să nu vă fie teamă de emoţii indiferent de preţ…să nu purtaţi măşti; veţi obosi într-un final…să ştiţi să alegeţi şi să vă asumaţi; dacă se va dovedi că alegerea a fost dezamăgire, şi asta face parte din viaţă…va fi o cicatrice în plus, dar şi semn că aţi trecut prin viaţă; aţi trăit…să nu uitaţi inocenţa; întoarcerea sufletului la Inocenţă. Şi nu uitaţi..suntem rezultatul propriilor dorinţe…aşa că aveţi grijă ce vă doriţi…

…s-ar putea să vi se împlinească!

Glas de tăcere

Gând…Dacă ar fi să mă alcătuieşti din atingeri de litere, ce cuvânt aş forma?

Ce cuvânt ţi-aş putea fi, dacă ai alege nişte simboluri ale sunetului la voia întâmplării şi ar trebui să mă compui într-un doarţieînţeles care ţi-ar şopti  despre mine…celorlalţi le-ar rămâne ascuns ca înţeles…de ce anume te-ai lăsa purtat ca să mă poţi rosti în câteva vocale şi consoane?…de care sunet te-ai lăsa purtat? Cum mă auzi? Cum auzi fiecare gând din mine?…pe cel care zâmbeşte trist…pe acel ce are privirea umbrită…pe cel care umblă în straie cernite…pe acel care se împotmoleşte…pe cel care se împiedică şi cade…şi îşi zdreleşte genunchii şi sângerează şi se chirceşte şi geme de durere…pe acel care şovăie…pe cel care tremură de dorinţă…

…pe acel care se înfioară…pe cel care se zgribuleşte de frig şi s-ar cuibări în sufletul tău şi nu s-ar teme de atingerea marmorei tale cu străbătânde nervuri albastre…pe acel sfâşiat de spini şi mărăcini în hăţişuri de nelinişte…pe cel care te ia de mână şi îţi întoarce faţa palmei spre el şi ţi-o lipeşte de obraz, aşteptând mângâierea…pe acel ce tandru visează cum într-o zi îmi vei trece mâna prin păr, dându-i la o parte cortina şi îmi vei privi ochii şi îmi vei auzi sufletul în ei…şi vei afla ceea ce nu îţi voi spune poate niciodată…

…pe cel care ascunde taine şi  tresare spasmodic când te simte cum îi curgi prin vene…pe acel care se răzvrăteşte…pe cel care te strigă, dar pe care nu îl poţi auzi pentru că nu îl recunoşti încă după nume; încă nu te-a ajuns din urmă să o poată face…încă nu te laşi cuprind de el…de dor…şi dor de el când ţi se va face…de el, de gândul meu de tine…mă vei afla acolo unde mă auzi; dinspre acolo de unde ştii că vin în tine.

Dinspre partea ta de vis.

Din întâia noapte în care m-ai pătruns în trupul visului nu te-am uitat…pentru că te ştiam; ştiam că tu vei fi acela care va veni dinspre apus în lumina albă a răsăritului unui gând.

Şi uneori gândul mă poartă pe o potecă lăturalnică şi îmi pare că nu vrea să îmi dea ascultare când îi spun că s-ar putea rătăci…dar hoinăreşte pe unde vrea. Şi de aş încerca să nu îl las slobod, simt că l-aş răni…sau poate i-aş răni sufletul…şi atunci mă gândesc că dacă el s-a aflat acolo înseamnă că eu l-am mânat înspre acel încotro…pe care nu credeam a-l mai auzi vreodată…atunci când îi şoptisem fiinţei din lacrimă…

Da, fiinţă transparentă de cleştar, ştiu…te-ai întunecat şi negură îţi este învăluirea şi simţi că nu  mai ai vreun încotro al sufletului tău şi timpul ţi- e hain şi prigoană îţi pare clipa  şi că te hăituieşte îţi pare înfrigurarea de a vâna vânt…dar sufletul tău îţi cere iertare; tânjeşte după tine…aşa că se va răzvrăti, nu îţi va mai da ascultare; îşi va rupe lanţurile pentru că nu poţi încătuşa florile…şi nu îţi va mai fi plecat supus; va învăţa freamătul şi se va lăsa în voia gândului de val…acela care şterge urma pasului pe nisip pentru că nu a ştiut a o recunoaşte…va fi gând ademenitor chiar de îi va fi amar, dar vrea să îl laşi să simtă…prea l-ai zidit şi l-ai strivit.

Nici nu îl asmuţi a mreajă…nu îl lăsa să asculte cuvinte vrăjite care l-ar putea atrage în adâncuri neştiute…dar nici nu îl lega cu ocale grele de tine…lasă-l slobod…şi mergi în urma lui, pe nevăzutelea; să nu simtă că îi eşti umbră şi pavăză nevăzută…lasă-l să meargă pe cărbuni încinşi…a uitat focul sau poate nu l-a învăţat din vreme; lasă-l să îl înţepe spini şi mărăcini, chiar de va sângera…nu îşi mai aminteşte cum e să tresari la auzul chemarii sângelui; nu i-a mai fost şoaptă fiorul…nu a mai fost freamăt chiar de nelinişte i-ar fi fost…A fost doar uitare…a uitat culorile sunetelor şi ale luminilor.

Te înspăimântă că eşti un suflet…singurul dintre toate sufletele pământului care mai crede cu acea inocentă candoare în puterea dragostei care îi este este religie; îi este sacră..i se închină. Şi ai zâmbit cu tristeţe când ai început să simţi că devii păgân, şi atunci când i se întâmplase singurătatea alesese să rămână suflet solitar…şi te-ai gândit că nu vei mai putea vreodată să fii precum odată fusesei…dar că vei fi  acelaşi, altfel,rămânând în tine nemaiprivind  înapoi…deşi se spune că viaţa ţi-o trăieşti privind înspre umăr, dar păşind către  înainte…dar fiecare are un înapoi în care nu se va mai întoarce vreodată…

…şi atunci când vei şti a ţi-l desluşi, vei înţelege că setea de tine nu îţi va fi niciodată potolită…şi atâta timp cât vei simţi setea de tine de nestins şi flămânzeala de sine, nu te vei sătura să cauţi…vei continua să mergi a început; spre un încotro.

Înspre acest încotro al întâmplării, de mi-am mânat gândul, înseamnă că el o va fi ştiind cel mai bine pentru ce se va fi aflat acolo…şi a fost mai presus de mine.

Când multe gânduri se învălmăşesc şi mă cutreieră…şi mă străbat, răscolindu-mă, simt cum mă pătrunde haosul, pentru că încerc să desluşesc taina şi înţelesul încrucişărilor lor, ce mă fac să ating la răspântii halucinante capcane…şi acolo stau, în cumpănă, neştiind de care să mă las ademenită…şi îmi pare că acela pe care îl aud doar şoptindu-mi, şi nu strigându-mă pe nume…pe acela l-aş alege…şi el m-ar atrage. Şi simt undeva, înăuntrul fiinţei mele, ceva ca o durere surdă. De la cătuşele cu care l-am întemniţat.

Când mă îndepărtez de cuvinte şi nu ne mai atingem în aşternuturi de litere, mă rostesc atunci ţie, strigăt din depărtare, şi aş vrea să mă auzi atunci când îţi vorbesc.

Cu glas de tăcere.

Post scriptum

Dacă ar fi să mă alcătuieşti din atingeri de litere încă netrăite, ce cuvânt aş forma?

Vreau să îmi găseşti litere ce nu au mai fost niciodată scrise şi să mă înveţi pe de rost, pe dinăuntru; în înăuntrul tău… şi să mă rosteşti.

Pe dinafară.

Într-un fel, suntem copaci…

Motto: Sunt ramură de jad a gând de copac fremătând în rădăcini.

Mă gândesc la oameni ca la copaci; creştem în lăuntrul nostru, îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie  împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…

…paşi de nesfârşit drum cât mai departe de freamăt…nu lasă urme; nu îndeajuns încât să devină amprentă după care să îi recunoşti că le-ai fi aparţinut cândva; mor şi reînvie din fărâmele ce au mai rămas din ei.

Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…şi în pădurile adânci de înţelesuri ne pierdem şi în ele ne rătăcim de gânduri deşarte şi ne căutăm sălaş al uitării de locurile pe care le simţim ale nereîntoarcerilor noastre…

…acolo, în pădurile nostre devenim sacre mistere ascunse în umbra nopţii, în care întunericul întâlneşte răsăritul, atingându-i lumina, simţindu-l cum îl pătrunde, îngemănându-se cu el sub mângâiere  de praf de stele,  învăluitor veşmânt a taină.

Acolo, în pădurile tale, departe de dezlănţuirile lumii, este locul în care nu te află nimeni…acolo uneori te regăseşti când te-ai îndepărtat prea tare de tine însuţi; te întorci în pădurea ta; în sieşi…locul doar de tine ştiut; o amintire…un gând neîmpărtăşit nimănui, rostit doar în şoaptă…un vis din care nu ai mai vrea să te trezeşti, iar când ţi se întâmplă ai impresia că totul a fost atât de real încât, întinzând mâna, ai senzaţia că l-ai putea atinge…o dorinţă pe care ţi-ai pus-o suflând într-o lumânare care apoi s-a stins…şi tu ai tot aşteptat ca acea dorinţă să ţi se împlinească, crezând în întruchiparea ei aşa cum ai crede în tine…căci pentru asta sunt dorinţele, nu?…ca să se împlinească…şi tu tot acolo eşti, tot aşteptând şi sperând şi crezând…

o speranţă, chiar dacă e fragilă şi nu îndrăzneşte prea tare , dar s-a ivit timid…ţi s-a întruchipat, nu e vânare devânt, nu e iluzie, nu e himeră, nu e părere de nisip…deşi efemeră îţi pare şi îţi este teamă să o atingi…o lacrimă pe care o simţi că nu ai mai putea-o stăpâni şi atunci o laşi să curgă înspre pământ..şi nu e nimeni care să o culeagă…o atingere a unei mâini, împletindu-ţi degetele de degetele mâinii celeilalte şi lăsând fiorul să îţi pătrundă în trupul tremurând; închide ochii şi ascultă cum pătrunde în tine mângâierea…o privire, chiar dacă ţi-e privirea din oglindă şi chiar de oglinda îţi pare spartă în sfărâme caleidoscopice şi îţi reflectă răvăşirea din suflet…Câteodată îmi pare că nu noi trecem prin viaţă, şi că viaţa trece prin noi.

Ne scurgem în fiecare clipă a ei…ne prelingem în câte o lacrimă…ne pierdem în rătăciri…sau ne pierdem în iubiri… uităm unde ne-am pus…sau uităm de noi înşine în extazul pierderii în contopirea unor trupuri dezlănţuite a pasiune…ne afirmăm ca definiţii…ne interzicem a constrângeri autoimpuse…ne exilăm câteodată în noi  şi ne uităm acolo astfel încât intoarcerea la înşine devine câteodată cu neputinţă…ne închidem în noi, aruncând cheia atât de departe încât nimeni să nu o mai poată găsi vreodată, pentru că nu vrem ca să mai deschidem cuiva uşa sufletului nostru…ne înconjurăm de ziduri de apărare…ne însingurăm în castele de fildeş, la înălţime şi la depărtare de tot ce ne-ar putea atinge şi ne-ar întina imaculatul alb…ne agăţăm de pai, cu disperarea înecatului…ne amăgim fără să fim legaţi la ochi…oftăm de multe ori a dor şi plângem a durere în interiorul nostru, acolo unde nu ne vede nimeni…Iubim.

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.

Înainte ca cel care creşte în noi –  auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele  sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă  prin vene şi devenim o singură culoare şi  ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

Şi uneori ni se întâmplă să  vrem să uităm drumul înapoi; spre cezura de dinainte de ei…ei…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.

A dragoste.

„Sunt şoaptă de iarnă… întrupare albă într-o noapte de început de decembrie…clipă de a fost odată…aşa încep poveştile, când noi suntem poveşti…iar amintirile crăiesei spun că începuse să ningă în anotimpul magic în care fusese aruncat pe pământ un vis, în iarna ei…o prinţesă de zăpadă; un gând de drum spre lumină albă”.

6 decembrie.

Mulţumesc acelora de lângă mine pentru că există… datorită cărora viaţa mea nu are nevoie de podoabe; îi are pe ei!

Ea, fiinţa sihastră

Motto: Deşi dintotdeauna am simţit-o acolo, undeva în mine  şi o auzeam dar nu ştiam să o văd,nu o înţelegeam de ce este acolo şi  nici pentru ce deoarece nu-i dezlegam înţelesul, era încâlcit fir, e pentru întâia dată când am desluşit-o.

Acum ştiu. Ea aşteaptă.

Cine se ascunde sub chipul aparenţelor înşelătoare? Amăgirea; a ademeni prin trupul cuvintelor a înspăimântător de înfiorătoare răscolitoare atingeri întru pătrunderea în adâncul fiinţei tale a unui vremelnic călător, şoaptă rătăcitoare şi păgână, cuvinte ce se vor dovedi într-un preatârziu, deja fiindu-le captivă, atât de deşarte, fiind sălaş de minciuni, seducţie a contur himeric al unei năluci de iubire a iluzie într-o aventură a hazardului în care vei păşi pe drum rătăcitor a ţie însuţi şi poate cărare a pierzanie îţi va fi de nu vei mai şti a recunoaşte glasul stins al regăsirii când va încerca să te strige a înapoi înspre tine însuţi şi nu spre încotro-ul tărâmului  pe care se află ruine ale gândurilor din castele de nisip şi vânt, sălaş înlăuntrul unei fiinţe zbuciumate de gânduri pribege de sihăstrie necuprinsă de ţărmuri.

Iubirea-i ademenitoare mreajă, e un joc amăgitor, e o iluzie, iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie, a nevoii dragostei de el, a am nevoie de tine pentru că te iubesc, iubirea e o fantezie în care el este acel diferit de ceilalţi muritori, iubirea lui fiind cea pe care o aşteptai de o viaţă ca să te scoată din sihăstria dinlăuntrul fiinţei tale, miracolul întâmplării ce îţi va fi şi minunea ce fi-i-vei în taina închisă în el  a cutreierării pământului pentru a te întâlni doar pe tine, iubirea este înveşmântată a acoperământ de văl, dar chiar de-i o învăluire, nu o dezvălui, lasă-i amăgirea, lasă-te sedus de vraja ei. E magie.

Într-un ciudat fel, simt că aştept ca acel să ştie unde să mă caute şi cum să mă găsească, cel al cărui ţărm sunt, şi care până atunci a trăit într-un vălmăşag de întortocheri de răsucite rătăciri, orbecâind şi bâjbâind în căutări a chipuri cu degetele care nu i se înfiorau, zvâcnind, la atingeri, pentru că amprentele ce purtau erau ale mele, doar că el nu o ştia încă, în memoria lor eram eu, din alte vremuri, întipărită într-un timp în care mă va auzi crescând în el a rădăcină…

…o aşteptare cu înfăţişare ciudată a umbră mesianică la capătul căreia pasul i-l voi auzi celui ce a fost lăsat pe acest pământ doar pentru mine, şi doar pentru el fi-i-voi născută chip şi asemănare; jumătatea negăsită vreodată în căutarea căreia porni-va ca într-o sarabandă nebunească a desluşirii de sieşi, căci trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod într-un firesc atât de simplu în aparenţă, sacră sfântă aparenţă, simplitatea..

Şi voi fi nodul lui, al aceluia, atât de simplu; o amăgire…Poate se va amăgi că putea-mă-va înnoda atât de firesc şi de neanevoios, ca mă să desluşească fir şi cutreierând să mă poată străbate îl pot pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor, dar îi voi fi nod făcut cu fir roşu; pavăză a deochi de ochi vrăjmaşi şi peiziş privind înspre e, iar cu mine purtată la încheietura mâini lui stângi îi voi fi sufletului său scut de dezlănţuite stihii ale întunecimilor, şi în mine îşi va afla sălaşul, şi poate îi voi fi amăgire, şi poate amăgire fi-mi-va, dar magie va fi mai presus de înţelesuri, iar de va fi să nu mai poată trăi mai apoi făr’ de mine, o va face fără de îndoială şi putinţă de tăgadă, va supravieţui iubirii mele.

Dar nu va putea trăi însă fără a mă putea afla.

Pentru că sunt fiinţa sihastră de la capătul drumului său, când va ajunge la mine va începe să  simtă cum îmi cresc rădăcini în el a copac şi nimeni, niciodată, nu mi le va putea smulge, a sfârşi de a mai fi beteag, pentru că îl voi întregi, îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum, şi niciodată rătăcire.

În timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii.

Într-un straniu fel, când iubeşti, el îşi află sălaşul în tine, şi te cutreieră, şi te străbate şi atunci când l-ai dezrădăcinat din tine, te bântuie  şi te colindă a nălucă, pentru că într-atât a pătruns în tine, ţi-a pătruns în adâncuri,  încât acum, înlăuntrul tău fiind, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş.

Acel al fiinţei tale.

La urma urmei…

Cea mai frumoasă amintire pe care ai trăit-o este cea care urmează să ţi se întâmple .