Ficţiune în contul negativului, inventând ca să fugim de realităţi

Motto: Suntem atât de fragili şi de vulnerabili fie şi la cele mai inofensive agresiuni, am face recurs la iterativ, dar asta ar însemna să facem din anotimpurile trecute fictivul, aşteptăm mereu câte un alt anotimp detergent care să le cureţe pe toate celelalte de pete, ceilalţi nu sunt iadul, ci doar nişte locatari ai raiului mai puţin entuziaşti, ăia din care adesea curg toate minciunile.

 

Pentru confesiunile noastre avem uneori nevoie de un personaj fictiv, aşadar, cum am unul în debara, căruia îi voi spune cumva încât să îi şi ţin minte numele pentru că nu va dispărea prea curând, unul trăind acolo într-o singurătate ţepoasă, acolo unde îmi ţin închise istoriile, fiecare în cutia ei, aşa că am cutia cu real, cutia cu insolit, cutia cu miraculos şi cutia cu fantastic, despre altele nu pot să zic, mi-am zis să îi iau un interviu, că tot se împlântă el în mai toate realităţile mele, mai ales în alea pline de contradicţie,

dar nu o prea scot la capăt cu el, îi pun întrebări în numele a ceva ce nu există, nu încă, îmi spune să las fanteziile deviante că uite aşa se nasc lucrurile de prisos şi continuităţile inutile, în schimb îmi tot leagă şi-uri, asta despre conjuncţia pe care o tot foloseşte augmentativ, cam supralicitează emoţii iar eu nu de asta am nevoie, aşa cum nici de repetiţiile lui izbitoare, dar îl las să vorbească, şi o face, şi se istoveşte vorbindu-şi, pentru că monologhează,

mă gândesc să îl opresc până nu devine un interminabil solilocviu, invocă nişte lucruri şi astea se preschimbă în suspin, îmi place foarte mult personajul ăsta, e un antiromantic, fără a avea acel complex de a nu fi iubit, cred că a fost cândva îndrăgostit dar a renunţat demult la acel nimb al unicităţii pentru că şi-a dat seama că nu era decât unul iluzoriu, nu prea are nici amintiri şi nici nostalgii, îl întreb despre trecutul lui fericit, îmi răspunde sec că acesta nu există, îmi povesteşte despre ceea ce a lăsat în vechile depozite ale romantismului când era odată aşa,

uite că l-am prins, aşadar are şi el o debara de care habar n’aveam, încerc să îl iscodesc dar nu îmi iese, se pare că cel mai mult acolo are trădări şi exaltări, îl ascult înţelegătoare, păi dacă nu îl înţeleg eu, cine să îl mai înţeleagă, aşadar totul se sfârşeşte cu acel cineva din pereche care rămâne singur, întreb, şi simt cum i se înţepeneşte gândul, mă priveşte de parcă ar căuta nişte cuvintele, unele grele, nu mai puţin grea în schimb tăcerea, fictivul omenesc e plăsmuire din coasta noastră, îmi spune, şi e din prea mult exces de

realism.

Reclame

3 gânduri despre &8222;Ficţiune în contul negativului, inventând ca să fugim de realităţi&8221;

  1. Pentru că, de multe ori, noi înșine devenim personaje fictive … dar ce ne facem atunci când personajul nostru fictiv îl întâlnește pe al altuia, cum să se descopere, oare, cei doi, să știe dacă ceea ce se petrece este adevărat sau nu?

    Apreciază

  2. Confesiuni

    Cred ca evdarea in imaginar este prea decadenta pentru gustul meu! Prefer sa explorez daca vad ceva intresant si singurul castig pe care mi-l doresc din asta, e sa-mi imbogatesc interiorul.
    Personajele mele din debara sunt toate moarte sub forma de schelete. Ba chiar si ingropate. Nodul gordian al gandurilor il desfac in stilul lui Alexandru cel Mare iar raspunsurile cele mai adevarate stiu ca se afla la mine. Pe urma avem ..detaliile si astea pot fi chiar multe si de toate culorile. 😉

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s