Încă o scrisoare târzie despre ceva, Moş Crăciun; subiectivă hotărâre

Motto: Credea în cevaceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat deşi părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…credea că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară.

Drag Moş Crăciun,

Da, ştiu…fiinţa de o inocenţă târzie care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea bănuiam că îţi va scrie, deşi nu ştiu niciodată cărui gând i-o va face…de ceva vreme, a devenit făptura cu monologurile; nu-i băga în seamă capriciile enunţării, deşi crede că ai fi tentat să o faci…spune-i doar că îţi place, de parcă ai fi obligat să o faci…de fapt, nici nu cred că ai avea încotro; o cunoşti de pe vremea când atât de bine i se potrivea acest adjectiv, precum şi o grămadă de încă multe altele…ţi-o aminteşti, nu? este cea care în viaţa ei nu ţi-a spus vreo poezie…şi nici nu ţi-a mai scris vreodată până anul trecut…cea despre care ştii că atunci când se (ne)rosteşte, dă suflet unor cuvinte într-o voce, aceea a fiinţei sale,  într-o limbă de taină…

…cuvinte având un rost în măsura în care poartă un fatum…

…şi mai ştiu că îţi va cere nimic, prudentă cu semnificarea, pentru că se teme să te roage să îi aduci ceva anume

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă; ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva o fantasmă; oricum, o cunoşti de mult…i-ai desluşit alcătuirile cevaurilor; ale unora…altcumvaurile altora…

…căutările ei înspre răspunsurile lor, ştiind că o întâmplare-cândva, cea a unui anume neştiutîncă va face ca unul dintre răspunsuri, deşi ea îl va căuta, va fi el acela care o va găsi, neîndoindu-se că acelui sens încă nedesluşit îi va trebui un cum; fel potrivit al aşteptării…

…şi o va face în inocenţă, în puritate; astfel îi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea…iar atunci când îi va fi dat să fie, îl va trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate şi despre care atunci când îi este acelui gând mărturisitoare, îi spune cu glas de tăcere acolo…loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende…

…ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri…sau poate al unei uitări…

…îi cunoşti, Moş Crăciun acea acea utopie a ei, personală; cea  a unui spirit liber care înţelege, dar, cine ştie, se teme că nu ar avea acele însuşiri ale făptuitorului, spirit pentru care faptele precum şi întâmplările derizorii sunt captări fine şi nuanţate şi atât de complexe, căpătând o semnificaţie nebănuită, precum şi una enigmatică şi care, printre altele, are un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare…ştii ce crede şi ce spune despre nişte suflete visătoare pe pământul acesta care trăiesc ca nişte somnanbuli, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse încă…

…ştii care le este încotroul paşilor visătorilor; paşii încotroului visătorului sunt cei înspre spaţii necunoscute, drumuri nebătătorite, pe care descoperirea viitorului ca început al prezentului este acel ceva; cevaul despre care ştii doar că va fi acolo şi căruia îi eşti călătorie înspre incertitudine pentru că îţi recunoşti un ieri absolut, întâmplat, purtând înlăuntrul lui toţi ierii din timpul şi din locul lor precum o succesiune neîncetată, mărturisitorii de tine-urmă ai unui trecut care, fiind într-un trecut, nu s-ar fi întâmplat altfel de cum s-a petrecut…

…iar viitorul, cel al mâinelui, al nostru, neîntâmplaţilor, neîntâmplaţii noştri încă, existenţă a noastră încă necunoscută şi necunoscătoare, este al unei incertitudini…

…al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, această incertitudine nevenind din cauza necunoaşterii lui de către orişicare fiinţă, ci pentru că urmează ca întâmplare probabilă; una ce nu s-a făcut încă…închipuită, simţind că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil; ieşim, cumva, din jocul întâmplării…visul, ca o ficţiune…in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă în lumea aievea, întâmplare magică…

…de atâta vreme o cunoşti, Moş Crăciun, ştii cum înaintează prin clipele de ea, dându-i-se fiecăreia întru atingere auroral şi cuprinzător; ştii că este unul dintre aceste suflete visătoare; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, ce îşi transfigurează realitatea cotidianului ce o înconjură, dându-i o aură şi o sacralitate, făcând din pământul ei  fiinţei ei o împărăţie a cerului, potenţată divin…

…iar atunci când scrie din ea, o face mergând în căutarea orişicărui vis al ei, a memoriei, a timpului, a tuturor pierduţilor paşi, astfel regăsiţi, pentru că aceasta îi fusese precum dorinţă urmată şi urmărită…

…dar mai cunoşti despre ea şi altceva… deşi este o fiinţă visătoare, în înăuntrul ei este veşnic trează; visează şi nu visează…

…ştii despre visurile ei, cele  cu ochii larg deschişi, în care învăluie în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amestecă imaginile şi apoi le le sparge în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil – ea, copilul timpului… în tot acest răstimp gândind că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească…

…tu,  Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca nimeni altul că de multe ori prin ochii ei priveşte un copil, când atinge lucrurile cu uimire, simţindu-le cum încep să o pătrundă şi nimic nu îi pare de neînţeles în plecare lor într-un mai departe unde ar duce-o şi nu se întrebase nicicând de ce i-a fost să şi le încrucişeze…ştia doar că ceva o adusese acolo, dinspre partea cu timpul şi vremea lui, a iscării, ei rămânându-i acum citirea liberă deschisă, descifrându-le ca pe un presupus mister, îi fusese dat să le descopere, fie că le aflase prin întâmplare, fie prin căutare…de căutat însă nu, nu o făcuse…

…toate acestea le ştii, Moş Crăciun…la fel de bine după cum nu îţi este străin faptul că de cele mai multe ori are acea uitătură înspre neîncă de parcă ar purta ochelari dintr-acei ai căror dioptrii apropie necunoscutul şi că de multe ori i se întâmplă să ia în derâdere fărâmele idealiste şi utopice ale unor dezmembrate clipe zăcând inert…şi o face cu o expresivitate ludică…zâmbeşti acum, Moş Crăciun…iar ea ştie de ce o faci; tocmai ţi-ai amintit de ceva; cevaului unui cândva, demult…

…ştii cum spune despre ea că adoră atunci când este gravă şi o face cu o ironie nonşalantă, mai ales când adulmecă primejdiile unor gânduri şi le evaluează după o verosimilitate; aceea a logicii…ştergând din ele acele cuvinte care s-ar preta exciziei; simte că trebuie ceva să taie din trupul lor, deşi i-ar fi mai lesne să le ocolească…ar tăia din ele şi le-ar lăsa acolo, lângă acel gând al lor, zăcând, la margine de ea, pentru că dacă ar fi fost să înceapă să creadă în ele ar fi fost ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acestei logici, cumva neputincioasă, într-o astfel de întâmplare…

…ştii despre cevaurile ei lucruri de taine, pe care nimeni nu i le-a aflat; cred că în fiecare an ţi le-a spus, mergând prin vorbe crezând că astfel vor ajunge la tine, iar tu i le vei face cu putinţă…ai atâta magie, nu? doar eşti Moş Crăciun…poţi face şi desface, dacă îţi este aceasta voinţa şi nu ar vrea să creadă despre tine că e doar absurdul unei demiurgii…ea crede în tine, deşi nu eşti nici real, nici pipăibil, nu te-ai arătat nimănui până acum…poţi fi când vrei oriunde şi oricum…

…şi tu ştii atât de bine că ea trăieşte cu o sete de cunoaştere a realului, doar că este un altfel poveste când e vorba de tine, precum multora o iluzie…or nici măcar…pe tine te-au chemat în suflet milioane de copii…

…tu ai doar de-a face cu trăirile lor, ale chemării primitorilor; a lor, de tine, cu credinţă..

….copiii cred în tine, Moş Crăciun…şi nimeni nu te-a văzut vreodată, nu te-a atins, oricâtă sârguinţă ar fi avut, mai cu seamă, o copilă într-o noapte, cândva, în urmă cu mulţi ani…îţi aminteşti, aşa’i?…i s-a părut că îţi vede umbra…

…era doar o vrajă vizuală…

…atunci s-a gândit cu tristeţe că eşti cam singuratec, Moş Crăciun…dar asta e; nu ai fost făcut pentru a trăi laolaltă; doar eşti o forţă supraumană, detaşată de omenesc…o forţă magică..

…iar înspre tine nu există decât calea gândurilor; alta nu ar şti şi nici nu ar putea căuta, iar de ar încerca, ştie că ar fi una iluzorie, iar ea de iluzii se ţine deoparte; sunt amăgitoare…în tine are credinţa; crede că tu poţi săvârşi miracole, ea având nimic de aşteptat…nimicul ce nu există în sine însuşi, ci doar în legătură cu ceva pe care şi-l vrea întrupat iar tu i-l ştii….aşa că, fă o minune…atâta timp cât tu exişti, minunea merge cu tine; fă din nimic…

ceva.

In chip de vis

Motto: Simţea că uneori visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea ei de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume, aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul.

Se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar el însuşi; asemenea unui vis, el îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de el; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul…sau visul o visa pe ea.

 

Era un suflet visător; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, îşi transfigurase realitatea cotidianului ce o înconjura, dându-i o aură şi o sacralitate; făcuse din pământul ei o împărăţie a cerului; o potenţase divin…şi acum călca pe cerul pământului lui şi pe toate umbrele…

…dar deşi era un visătoare, în înăuntrul ei era veşnic trează; visa şi nu visa…

…în visurile cu ochii larg deschişi învăluia în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amesteca imaginile şi apoi le le spărgea în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil – ea, copilul timpului…şi în tot acest răstimp gândea că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească…

…uneori se gândea că va fi istovită de atâtea ceruri înspre care privise şi îi era teamă că va începe să nu mai vadă clar întunericul prin transparenţa acestui pământ al ei…că va trăi umblând cu palma întinsă printre stele şi poate şi-o va simţi atât de deşartă, dar când îşi va sfârâma tenebrele, le va auzi cum răsar de sub tălpile sale, călăuzindu-i paşii în atingerea drumului luminii, în ea luptându-se cu gândul rătăcirii în umbre, şi atunci se va răzvrăti, pentru că asculta spinii cum cresc pe arcada efemerităţii clipei… şi simţea cu toată fiinţa ei cum i se va împotrivi vremelniciei ei, şi o va lua şi o va preface veşnicie, în clipa de acum

…a fiecărui acum.

…nu se dăduse nimănui, suflet tăcut, cu acea dezvelire, cu acea dezgolire a abandonului de sine…nu se arătase nimănui până la capăt; nu se dăduse spusului nimănui; se rostise doar întâmplării care era trăirea…ei i se cuvântase, rostindu-i-se în graiul ei, cel neştiut altora…pe ea o iscase, născocind-o, iar apoi o înfăşcase şi se dăduse ei cu toată patima din ea…patima de ea nicicând neostoită, căutând în drumul înspre aflarea de sieşi cu o febrilitate halucinantă şi hipnotică înţelesurile…desluşirile lui…

…ştia că trebuie să te dezlegi, să îţi descâlceşti toate firele, pentru a te putea lega de altul cu nod…şi atunci se îndepărta de ceilalţi, deşi le părea a fi tot acolo…

…i se părea câteodată că nu se înţelege pe sine… şi atunci, solitară, se închidea în acea peşteră ae neştiută nimănui, unde îşi trăia monologul lăuntrului…trebuia să se desluşească, să îşi atingă relieful literelor cu care se spunea pe nume…trebuia să îşi descâlcească alcătuirile expresiei care era aşa încât să se poată cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-l în arta vorbirii

…aceea cu tine însuţi.

Solitudinea nu o speria…acolo, în peştera ei, aceea săpată în ea din lacrima pietrei  şi durerea stâncii, îşi căuta adevărurile sale, acelea despre sine…se întâlnea cu ea însăşi întru regăsire…ştia că atunci când  te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră a ta… într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…aşa se facă că atunci când voia să se retragă în ea, o făcea…era o regăsire; acel monolog al lăuntrului…acolo, în solitudinea minţii sale, nu era singură…era cu alţii; acei care îi fuseseră şi îi erau, pentru că au făcut parte din nodurile ei de rostire – ea-omul cuvânt…din înnnodările încrucişărilor trăirilor ei; spusul ei, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu o cunoscuse cu adevărat; nimeni nu o ascultase cu acea taină a înţelesului…le fuseseră cu neputinţă a o auzi…

…spusul ei, atunci când se cuvânta altora…cuvintele ei, ea omul-cuvânt emanau spiritualitate…tot timpul spuneau altceva…păreau a spune altceva decât voiau să spună…trebuia să ştii cum să le atingi dincolo de aparenţă…şi nu ţi-ar fi fost cu putinţă, pentru că ea le trăise; le cunoscuse, trăindu-le…singura cunoaştere cu adevărat pură…

…ea, sufletul visător, semn dublu a cărui putere era din adâncuri, era dintre acei cărora înălţarea îi era cu putinţă de a fi atinsă, focul din ea era năzuinţa spre spaţiul nemărginit…veşnic rătăcitor în căutarea acelui ceva…şi ştia că de l-ar găsi, ar afla secretul a ceea ce în timp şi spaţiu ne face prelungirea noastră dincolo de noi înşine…acel ceva pe care fiecare îl caută, doar că o face diferit…după cum îi e fiecăruia drumul şi după cum îşi vrea înalturile…

…suntem călătorie a sufletului înspre aflarea de noi înşine…

…iar ea ştia că în această călătorie spre tine şi spre alţii, trebuie să ai dorinţa de a călători şi nu se întreba niciodată când se va sfârşi acel drum al căutării de sine…ţinta nu se afla la acel capăt al drumului…ţelul acestuia era aflarea…parcursul călătoriei…desluşirea întortocherilor spiralate ale lăuntrului în descâlcirea înţelesurilor întru desluşirea de sine, acea a alcătuirilor; a fiecărei alcătuiri…labirint în care uneori trebuie mai întâi să te pierzi pentru a te putea regăsi…

…în care se pierdea în ea însăşi, pentru a se putea afla…

…şi îşi trăia acea solitudine în ascunsul ei, în adâncul dinăuntrului, învăţând să şi-l audă; acolo unde învăţa să se asculte…lumea este acolo, în ea; şi ea era lumea…iar cu fiecare adâncire în înăuntru, în sieşi, învăţa să privească înspre cerul de dinafară…

…îşi trăia această însingurare la fel cum îşi trăia viaţa în care îşi dorea să fie precum divinităţile care cunosc atât binele cât şi răul…să îşi cunoască alcătuirile, contrariile care este…acea teribilă dihotomie care îi e fiecăruia chip…împotrivirea gândurilor în încleştarea cu sentimentele…împotriviri şi sloboziri…înfrânări şi eliberări, temniceri şi descătuşători de lanţuri; sărmane făpturi măcinate dual în truda care ne suntem întru devenirea fiinţei…întoarceri de roată…moarte şi înviere, şi de învăţat să moară în lacrimă de sfârşit a învăţat… şi a ştiut cum să învie din glas de lumina din acel lăuntru al ei…

…îşi amintea cum odată, cândva, se rostise altui suflet şi fusese atât de aproape  şi atât de departe îşi lăsase atunci lumea opreliştilor…

…şi încă mai simţea acele cioburi de vis…

…în tălpile sufletului.