Oftatul mecanic al fantomelor dragostelor noastre, romantice prin excelenţă

Motto: E, pentru firile profund donquijoteşti, o seară taman bună de luminat drumul nălucilor, e chiar o reacţie necesară împotriva unor patetisme sentimentale şi utopice din vremea în care, suspect de romantică, absolutul nu începuse să coboare în relativ.

 

Fac în dragoste exerciţii de retorică mai mult sau mai puţin izbutite şi de’asta câteodată sunt nefiresc sintactică, dragostea, pământeană slăbiciune, o să mă vindec curând, mi-a spus ultima nălucă rătăcitoare în bătăi de inimă. gândurile astea care îmi tot vin de pe te miri unde şi prin care înaintez destul de repede ca să le sfârşesc, pentru că sunt din vremea în care le imploram să mă înveţe totul sau nimic despre a crede prea mult într-un vis şi într-un mult, mult imposibil,

privesc pe sub breton aruncând o privire posesivă unui gând care ameninţă să fie ceva cu putinţă, ceva adevărat dar ceva încă neamestecat cu realul, şi atunci în ochii mei nemişcaţi cine ştie să citească va vedea o aşteptare la jumătate de drum, tot ce nu am putut atinge a fost sortit să fie zărit doar din depărtare, multe aşteptări am răstignit pe crucea timpului, murind pe rând, au fost aşteptări care au căzut rar şi descurajate de la ultima care stătuse în picioare pe marginea mea, eu, aplecată peste marginea gândurilor mele dintre care unele nestăpânite şi verbioase până când mi-am dat seama de absurditatea ei,

aşa că ziua asta halloween care urmează să se întâmple aş face-o pe întinderea orelor ei de noapte despre luminat drumul nălucilor rătăcite în văluri tremurate, care sunt înduioşate de amintirile din vremea când iubeam iar asta îmi era îndeajuns, şi de-aia tot cutreieră şi care se întorc înspre mine cu un zâmbet obosit zicându-mi că au venit, deşi nu ştiu la ce ar mai fi de folos nişte umbre străvezii pentru care tot ce aş mai putea face nu ar fi decât să le înşel de-a pururi, aşa cum e orice relaţie trăită cu nimicul, şi pe care nu le-aş mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le au între inimă şi piele,

e despre gândurile care ar vrea să urce la cerurile liniştii dar nu pot, pentru că încă nu au terminat de despicat, de tăiat sufletul dinspre miazăzi înspre dreapta înspre apus, despre tot ce a rămas la mine ca pe un ţărm fără întoarcere,  şi mi se pare că toate gândurile astea, nălucile mele, au murit fără visuri, şi acum s-au întors să mă bântuie, dar îmi cer să le dau voie, să le dau timp, deoarece  nu vor să dispară pentru totdeauna ca nişte visuri ce nu s-au împlinit, nu vor să se prefacă în spaimele mele pe care le întreb dacă vor să le dau adevărul sau vor să le păcălesc, pentru că în ele nu mai las nimic în urmă şi nimic nu aş mai iubi din ce ar rămâne, trick or

treat.

Reclame

Lemnul, spaţiile mici şi oamenii care au nevoie să creadă în ceva, mişcându-se între da şi nu, oamenii careduc la bun sfârşit lucrurile în care cred

Motto: Dumnezeu nu este doar nevoia oamenilor bătrâni.

 

Cuvinte potrivite, un cerc de cuvinte, unul restrâns, întrebuinţate precis, credincioşi mai mult sau mai puţin, prin convingere, agnostici mai mult sau mai puţin, prin dispoziţii temperamentale, liber cugetători cu deliberări de contradictoriu, atitudini contrarii şi mult dispreţ, trufie faţă de dumnezeul multora, una împinsă până la nepăsare, setea de divin a unora, lipsa unei mărturii sigure a existenţei acestui divin, într-o lume rezumată în incertitudine şi a goanei după certitudini,

ceea ce nu cunoşti nu înseamnă că nu există, orice inexistenţă, în clipa în care vorbeşti de ea, devine existenţă, dumnezeul multora transformat în material anectodic, ochiul lui Dumnezeu oriunde, deşi câteodată ni se mai pare că şi-a luat vacanţă de la om, cel pe care, dacă vrei să îl găseşti, e nevoie să îl cauţi necontenit, eu cred că Dumnezeu ştie că mizeria, opulenţa, atrocele, monstruosul, nu va putea distruge fondul de umanitate existent, eu cred că mintea şi simţurile noastre ne folosesc, dar nu ne revelează un adevăr, ca lucru în sine, ăla la care participăm, transpersonal,

 mie îmi place orizontalul, precum şi strâmtul, asta ca suflet al contemplatorului care sunt, în ceva mare mă simt captivă, rătăcită, asta despre util şi adevărat, eu cred că Dumnezeul preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici şi că noi avem o spaimă viscerală de neant şi o imagine despre culoarea eternităţii, azurul, atunci când suntem răstigniţi pe ceruri întunecate, înainte de a fi zei în embrion, nepregătiţi să ne naştem, cam aşa am începe într-un vis, conştienţi de ceea ce am fost, neştiind ceea ce am devenit, neştiind încă,

suntem goi şi ne umplem de stele, trăim tăceri după care ni se pare că auzim vocea limpede a lui Dumnezeu, totul începe aşa, ca într-un vis, viaţa este un vis, imaginea divinităţii nu cred că e cu putinţă de cunoscut prin nişte categorii afirmative, Dumnezeu înfipt în trunchiul unui lemn, lemnul, fiul focului, lemn din care cioplim şi leagăn şi sicriu, eu cred că Dumnezeu preferă lemnul şi că omul se va mântui prin cunoaştere, asta despre catedrala aia care pare să culce umbra lui

Dumnezeu.

Sub un cer de derută, evadarea compensatorie prin ficţiune

Motto: Narcotic, virtualul, a patra dimensiune, cea a aparenţei.

Un cineva sau o a ajuns pe blogul meu în urma căutării catastrofalelor vorbe cum că realitatea e dura şi de aceea avem nevoie de un refugiu in lumea virtuala, aşa îi sunau vorbele ca o revelaţie despre această lume şi zău de nu sunt între gravitate şi comic şi da, lumea asta e de un realism aspru când tu, oricare ai fi, eşti de un aspru realism, iar lumea virtuală îţi dă nădejdi, că deh, a ajuns o hiperrealitate de-a dreptul narcotică pentru unii unde căutătorul ăsta crede că va fi ferit de vitregiile realităţii în care n-a ajuns până acum să fie un războinic oţelit,

aşa că se refugiază într-o lume care abundă de posesiuni amăgitoare pentru că în cea reală, o lume frustră, aşteaptă ceva ce ştie că nu va veni vreodată şi în loc să se lovească de ea,mai bine, naiv visător, se ascunde într-o lume pixelată cu faună bogată unde crede că va ajunge adaptatul fericit, locuitor al ei, în cea reală un insolubil, un rătăcit, un trăitor de eşec, de singurătate, un înstrăinat ispitit de iluzia unei variante de trăire unde să fie constant euforic, euforie mereu ratată în viaţa cea de toate zilele unde unii sunt perdanţi din start şi după toate cărările dau mereu de acelaşi drum, ca în eroii lui Kafka,

aşa că unora nu le rămâne decât să îşi caute, aruncaţi cu risipă, în lumea virtuală, năluciri, tot atât de necesare ca şi lucrurile aievea, iar în lumea asta care poate fi una complementară poţi avea oricâte năluciri îţi doreşti, când ceea ce cauţi cu adevărat în cea trăită nu îţi coboară în cale, doar că e o lume din care, odată intrat, te vei desprinde greu, lumea asta nu îţi va părea una a vedeniilor, vei lua ceea ce vezi drept bun şi adevărat, mască, aparenţă, simulare, vedeniile astea vor birui asupra realismului crud, vei păşi în ea tot mai hotărât, tot mai întărâtat, nimic nu va mai fi sfios în tine,

vei deveni un avatar, ochii tăi vor avea ce culoare vrei, ochii altora la fel vor avea, şi până să prinzi de veste vei fi altul, ţi se va părea că pentru tine începe de aici adevărata ta viaţă, vezi de câte ori am tot repetat verbul a părea, şi asta pentru că lumea virtuală e una părelnică dar compensatoare, refugiul tău departe de realismul crud şi brutal, numai că în ea vei fi doar ca într-o piesă de teatru iar piesele de teatru nu reuşesc decât pe

scenă.