Motto: În zarea depărtărilor există tot ce întârzie să apară.
Drag Moş Crăciun, mi-e peste mână să îţi scriu, că nu mai am anii, lasă tachinările, doar vezi limpede că în ceea ce mă priveşte şi te priveşte s-a lăsat cu maturizare, însă de boala asta a copilăriei de a-ţi scrie tot n-am scăpat deşi demult am încetat să mai cred în tine, cu toate că eşti o iluzie atât de credibilă, doar la nişte ani cruzi de tot ai fost mai enigmatic, erai încă în măsură să fascinezi, şi-n anii ăia am rămas împreună în fiecare decembrie, eu şi cu tine, tu ăla care spre disperarea mea începuseşi să întârzii din ce în ce mai des după miezul nopţii, că stăteam la pândă încordată să nu-ţi ratez sosirea auzind eu că în toate împrejurările vii pe-acolo pe unde şi pleci,
că aveam nevoie, legat de existenţa ta, de o certitudine materială, pentru că ştii cum e treaba când nu avem mărturii sigure despre un lucru, asta duce la luptele alea interioare ale noastre după certitudini, vezi ce devreme am început eu cu dorinţele după reliefuri concrete, nu ştiam că asta dintre noi doi e o întâlnire nepermisă, tata zicea că nu am să te văd dar am să te simt totuşi, cred că asta seamănă mai degrabă a dragoste, m-am gândit peste ani la vorbele astea, eram rezemată de un dulap şi am început să râd,
că aşa am aşteptat asta să se întâmple şi uneori mi se părea că nu are să mai vină niciodată, dar dragostea a venit şi a plecat de câteva ori, nu a rămas, pentru că eu, acum, la anii ăştia ai mei, cred că dragostea e dintre acele lucruri pe care nu le poţi face să stea dacă sunt făcute să plece, dragostea, fantezia noastră favorită, este ca o existenţă efemeră, veşnic ameninţată de dispariţie, tăcerea temporalităţii ei este sfârşitul, prezentul fiind unica instanţă a ei, clipa de acum, însăşi veşnicia,
la anii mei tineri când se ducea dragostea eram cuprinsă de o disperată tristeţe, acum ce rămâne în mine la sfârşit e o ilustrare convingătoare a consimţirii pentru acea posesiune himerică şi iluzorie, deh, încă mai am naivităţi dintr-astea, doar că acum nu-mi mai îngădui pentru dragoste niciun plan, şi oricum nu mai vreau să am convingeri din autosugestie, experimentăm în iubiri ideea de dublu, doar că nu despre astea voiam să îţi scriu, Moş Crăciun, eu sunt aia care poate spune multe despre nimic cu sensibilitatea exaltată, aia care nu ţi-a spus niciodată în viaţa ei o poezie, eu tot ce voiam să te întreb era dacă mai ai pantofii ăia care semănau uimitor cu ai
Îţi spui că vei inventa pahare în care să scurgi din amintirea viselor, ale acelora de noapte a căror invocare e repetată, iar pe celălalt îl vei lăsa să îţi ghicească încetul cu încetul curgerea în ele a fantasmelor care privesc, cele pe care însă doar în somn le vei vedea clar, pentru că în cuvinte tu nu i le-ai spune, ai converti în ele lacune sau segmente lipsă ştiind că niciodată unele nu s-ar termina dar nici nu ar părea întregi, iar el, celălaltul în care ai curs, din ele şi-ar înmulţi în neştiut, fireşte, exprimările eliptice, spaţiile dintre litere, simţindu-le ca pe un mesaj apoteotic, iar tu ai avea bucuria jocului delicios de-a privitul,
de a privi cum crede că el este cel care îşi închipuie că le este creator, numindu-se el pe însuşi după bunul plac al enigmei, încercând să ghicească puţin câte puţin din el, implicându-se în imprudenţe şi ajungând astfel la imprevizibilitatea nuanţelor, când te strigai în înapoi, şi umbrele din cuvinte îţi spuneau să mergi mai departe pentru că era ca şi cum nu ai fi chemat pe nimeni din gânduri, ca şi cum nu ai fi aşteptat pe nimeni, ca şi cum puţinul pe care l-ai mai fi putut articula şi-ar fi rezervat apartamente întregi ale dificultăţilor de silabisire pentru că altfel ar fi fost zdrobite de gândul care pusese stăpânire pe tine cu sângele sfâşierilor peste tot ce însemnasei ca să ţii minte,
ca să nu uiţi că ai putea isca încurcături cu consecinţe inevitabil legate de mişcările şovăielilor îndoite de propria-ţi dorinţă, nexuri de oprelişti care făceau cuvintele să se închidă, negaţia ta fiind ubicuitară în toate aducerile în tine ale unor ultime înţelesuri, bine împlinită şi impecabil instalată, când ieşi în întâmpinarea unor gânduri cu un surâs de o ironie amară, pentru că nu îţi mai doreşti acea tandreţe jalnică pe care o avuseseşi pe vremea în care încă mai credeai, şi fără pendulări între credinţă şi tăgadă, că până acolo unde ai fi vrut să ajungi nu o să te doară, dar te-a durut,
aşa că ai început să ştergi, doar că aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai
Motto: Ne asortăm împrejurările de viaţă cu hainele şi cu nuanţa ochilor.
Suntem puşi sub ochii noştri şi ai altora, hainele sunt felul nostru de a ne exprima vestimentar, legat de asta lăsându-i la o parte pe cei cărora le lipseşte modul exprimării, hainele sunt nişte scamatorii din care scoatem efecte, hainele sunt o iluzie, unii sunt haine mai mult decât sunt ei înşişi, praf în ochi, adică, hainele, în afară de a ne acoperi goliciunea trupului, au acea forţă emoţională a mesajului, despre asta suratele mele eve ştiu cel mai bine atunci când vor să transmită ceva, când se lasă cu seducţie, arma de luptă a acestui gen, chestii care se lasă în adami cu amplificări, şi asta fiind posibil datorită emoţiei resimţite, oricare ar fi ea acea emoţie,
există haine-îndemnuri, ajutându-l pe cel care le poartă să se descopere în faţa altora, şi care îi dau valoare, pentru că ei sunt cei care poartă hainele şi nu invers, purtăm uneori haine care ne pot trăda intenţiile ascunse, că misterul e atât de uşor de ghicit, există hainele-potenţă, cele care ne arată puterea zeului ban la care unii se închină, după hainele astea fiind aşezaţi pe o scară de valori, există hainele-corset care pur şi simplu îţi strangulează spontaneitatea când e să se lase cu exigenţe sociale, există hainele hilare, atunci când individul care le îmbracă nu are datele fizice necesare,
există hainele-regret pentru care timpul subiectiv s-a oprit sa se mai scurgă între tine şi ele, cele pe care nu le-ai mai purta dar la care, înfrânt nostalgic legat la trecutul unei vârste, te tot întorci, amintirile parazitând momente anterioare deşi vârsta la care ţi se potriveau are mult rămas înapoi dar tu crezi că aşa poţi păcăli timpul, ăla cu ofilirea, haine prin care laşi să fii cunoscut cum ai fost odată cu adevărat, îndârjindu-te să te păstrezi definitiv oricum, doar că e în zadar să te mai cauţi în ele crezând că poţi ţintui timpul pe loc, ai cam îmbătrânit, se numeşte realitate,
există acele haine care o iau înaintea omului atunci când trăsăturile tale psihice, temperament, atitudine, nu sunt chiar măsura potrivită şi eşti complet lipsit de abilitatea de a le purta, vrând să pari ceea ce nu eşti, există haine în care te simţi ca într-o potrivire adâncă, aşa cum sunt eu cu blugii mei forever, vorba lui Neil Diamond, există haine-remorcă, asta când se lasă cu tendinţe, toată lumea în ţoale pusă la remorca acestei tendinţe, într-o haină eşti uneori ca într-o poveste, fireşte, rescris cu
Motto: Femeia ştie ce caută într-un bărbat, bărbatul află ce vrea de la o femeie pe măsură ce caută.
Tu eşti în vară, ea e în vară, o vară de foc, arşiţa ei, focul, combustiunile erotice, femei de flamă, arderi intense, o priveşti îndelung cu gândul după năluci stinse, nălucile tuturor dragostelor din tine, îţi spui că ea are legile ei proprii pe care singură şi le (re)formulează, ea e ca o poveste în poveste, poveştile alea asemeni basmelor răsturnate care dacă nu s-ar spune n-ar fi, câteodată e ca un text scurt spus dintr-o răsuflare, conciziunea compensând scurtimea,
ea nu rupe văluri, dezvăluie dar nu dezveleşte, ea e din dermatograful cu care îşi lungeşte cozile ochiului, e din lacrimi şi din tresăriri, din spaime neînţelese şi amplificate, din bucurii şi din dureri, din salturi în ireal şi din urme înapoi, din volume şi din culori, din naivităţi, din seducătoare aparenţe, din halucinaţii de fericire, din fluturări de clipe, din tăceri mutate de pe un număr pe un altul şi din himera cuvintelor, din întrebări fundamentale şi din răspunsuri cardinale, din strecurare furişă, paşi de catifea neauziţi la călcare,
este făcută din tălpi de foc, din briză, din soare, din lună, din cer, din roşu mărgean şi din maci, din crepusculul răsăritului şi din cel al amurgului, e din arabescuri, din cuvinte care nu se mai pot salva, din catifeluri angelice şi demonice, din mătăsuri şi din lână netoarsă, din linişti înşelătoare, din batoane de vanilie şi din dulceaţă de cireşe amare, din prada durerii şi a regretelor, din flori de castan şi seminţe de rodie, din vederi care dilată lumea,
e din zahăr candel şi din marţipan, din fericiri simple şi complete, din sentimentalisme dulcege învechite atunci când o ia cu tristeţi, alea îndulcite în melancolie, nostalgiile ei stabile, din bătăi de inimă, din nerăbdări chinuitoaredin dragostea la 36 de grade, din delicat şi din trecător, din ameţitor şi din foame animalică, atunci când dragostea o înfăşoară, e din răscruci şi din vânt, din resemnări şi sensibilităţi mijlocii, când o trăieşti o vezi dincolo de tot ce ţi-ai zis că
Motto: Dacă femeie nu e, nimic nu e, oricât ţi-ar părea drum îndelung, ajungere improbabilă, trebuie să mergi îndeajuns, nu doar destul.
Nimic nu o poate răni, poate doar imperfecţiunile relative ale unor lucruri, doar că are o mare forţă de iluzie, ea e iarnăprimăvarăvară toamnă şi orice alt anotimp în care stă de veghe rămânând în aşteptare, citindu-i sufletul pe faţă, când ochii nu mint niciodată, ochii spun totul înainte de a împlini, dar cel mai mult ea e vară de foc, arşiţa ei, focul, combustiunile erotice, când e despre femei de flamă, arderi intense, când orice e intens se trăieşte cu răsuflarea scurtă, o priveşti îndelung cu gândul după năluci stinse, nălucile tuturor dragostelor din tine, îţi spui că ea are legile ei proprii pe care singură şi le (re)formulează,
ea e ca o poveste în poveste, poveştile alea asemeni basmelor răsturnate care dacă nu s-ar spune n-ar fi, câteodată e ca un text scurt spus dintr-o răsuflare, conciziunea compensând scurtimea, ea nu rupe văluri, dezvăluie dar nu dezveleşte, ea e din dermatograful cu care îşi lungeşte cozile ochiului, e din lacrimi şi din tresăriri, din spaime neînţelese şi amplificate, din bucurii şi din dureri, din salturi în ireal şi din urme înapoi, din volume şi din culori, din naivităţi, din seducătoare aparenţe, din halucinaţii de fericire, din fluturări de clipe, din tăceri mutate de pe un număr pe un altul şi din himera cuvintelor,
din întrebări fundamentale şi din răspunsuri cardinale, din strecurare furişă, paşi de catifea neauziţi la călcare, este făcută din tălpi de foc, din briză, din soare, din lună, din cer, din roşu mărgean şi din maci, din crepusculul răsăritului şi din cel al amurgului, e din arabescuri, din cuvinte care nu se mai pot salva,din catifeluri angelice şi demonice, din mătăsuri şi din lână netoarsă, din linişti înşelătoare, din batoane de vanilie şi din dulceaţă de cireşe amare, din prada durerii şi a regretelor, din flori de castan şi seminţe de rodie,
din vederi care dilată lumea, e din zahăr candel şi din marţipan, din sentimentalisme dulcege învechite atunci când o ia cu tristeţi, alea îndulcite în melancolie, nostalgiile ei stabile, e din dragostea la 36 de grade, din delicat şi din trecător, din ameţitor şi din foame animalică, atunci când dragostea o înfăşoară, e din răscruci şi din vânt, din resemnări şi sensibilităţi mijlocii, când o trăieşti o vezi dincolo de tot ce ţi-ai zis că
Motto: Există lucruri în care de unul singur nu poţi visa, e nevoie de doi.
Câteodată e sâmbătă, alteori e despre unele clipe cărora le opriseşi paşii spunându-ţi în gând despre finaluri şi priviri care mângâie umbrele cu nobleţi singuratice în încheieri semnificative, pentru că erau acei paşi care te-ar fi simţi mai mereu ca ieşind în întâmpinarea sfârşitului, deoarece altfel ar fi însemnat să cheme ceea ce purtau, iar ceea ce purtau trăia şi te trăia însă nu era decât în visare, câteodată nu contează fila de calendar a timpului, e despre faptul că uneori e nevoitor să te desparţi de părţi din tine prin uitare şi nu mistificându-le învăluitor sau dezvăluindu-le mistificator ori de câte ori te-ai mai întoarce în tine după regăsiri, deşi maladive, acele părţi în care te-ai trăit într-o candidă ostilitate, ca şi cum ai despărţi trecutul de prezent,
e despre neuitarea a tot ce ai învăţat legat de cuvintele cu limbi de flăcări în care, la sfârşit, ai rămas ultimul lor locuitor, despre metafora care minte nestăpânit sau seduce înşelător, despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, singurele locuri în care uneori ai putut ajunge fără febra vinelor arzânde, fără spaime interioare, fără durere şi fără revoltă tu, fiinţă, rară şi firavă cu fiecare clipă pe care o simţeai a renunţării, despre explicaţiile de neînţeles pe care a trebuit câteodată să le dai unor lucruri în cuvinte după cuvinte, după legile tale lăuntrice, câteodată rupând treptele dintre ele ca să le poţi împreuna înţelesurile,
despre iscarea fiecărui joc izvorât din reflexul realităţii în oglindă, despre locurile din tine unde simţi că poţi ajunge printr-un celălalt, de fiecare dată când te-ai întâmplat dragostei dorind-o fără hotar şi fără întoarcere, de fiecare dată în durerea de după sfârşit simţindu-te un altcineva în timp de degetele încă se mai încleştau de nişte gânduri cu disperare, prea istovit pentru a le da drumul din strânsoare, prea epuizat pentru a nu le mai fi, deşi asta ştii că ar fi însemnat sfârşitul suferinţei căţărată pe umeri prea fragili, prea nemaiştiind cine eşti,
prea nemafiind cu teamă de a nu te mai regăsi, ca într-un acolo unde tot ce ştiai până acum din tine ar fi încetat tăcut să existe sau poate că astfel ţi se părea, şi asta era absolut adevărat, pentru că oricât ai fi încercat să uiţi nişte lucruri ca şi când nu ar fi fost altceva decât năzăriri, părând neîntâmplate, acte tardive or’ de prisos ale unei piese cu epilogul nejucat, topind amintiri în care simţeai că te întorci fără vreun rost, era ca şi cum ai înainta în tine fără de vreun trecut înspre un cândva atât de departe, în tine într-o linişte în care nu mai părea a fi ceva de necunoscut de
Motto: Uneori poate ai bâjbâit prin dragoste de unul singur ca orbul fără călăuză.
Jocul dragostei duce spre sine, imaginarul ei, spre orice finalitate, timpul anomaliilor ei, cel în care te pierzi temporar, o dragoste echivocă nu e una vagă, echivocul e un secvenţial precis doar că dintr-un cu totul alt ritm al percepţiei provenit şi acomodat cu o realitate în principiu incompatibilă, cine, unde, cum, pentru ce, cine, de ce, de unde, încotro, întrebări labirintice cu aţele lor călătoare, gândurile, urechelniţe de foc, există drumuri pe care nu poţi urca la nesfârşit pentru că de cealaltă parte a lor e altă latură a fiinţei tale, aşadar trebuie să cobori,
cuvintele, recuzită, linia orizontului urmărită imaginar şi abandonarea pe crugul acelor zări, imaginarul tău transparent, acel de ce cu geneza şi repetabilitatea motivului, motiv care devine subiect, acel cine, divagaţii afective din nevoia de a insista asupra acelui pentru ce, erori repetate, retracţii, joncţiunea cu pestetimpul, himerică, regulile tale de decizie, oscilând între da sau nu, de la antecedent la consecvent, imperativele negative antisimetriile tale purtate pe unul dintre umeri ca să nu te ajungă din urmă vechi dureri când îţi aduci aminte despre dragoste,
dragostea, chestia aia când ochii tăi nimeresc inima celuilalt, amintiri despre cum e să spui cuvântul dragoste şi de-abia ce l-ai rostit să nu mai ştii în legătură cu ce, să crezi că iubirea ta nu se va preface în ură ca mai toate iubirile, să simţi cum după fiecare dragoste ar trebui să îţi schimbi numele, pentru că după fiecare dragoste simţi că nu mai eşti cel care ai fost, când dragostei începe să îi funcţioneze auzul, dragostea asta care e oarbă şi surdă, să simţi cum te hrăneşti doar cu privirea celuilalt pentru că doar aşa ai putea exista, să te întrebi ce se întâmplă cu tine şi să nu înţelegi,
să te arunci cu voie într-un tăiş, să intri în dorinţe pustiitoare până la genunchi, până la coapse, până la gât, lumea să îţi spună că te arunci în iluzii fără să li te împotriveşti, să îţi pui pe degete năluci, ca pe inele, să te risipeşti în închipuiri, să nu ştii înspre ce mergi şi să îţi fie îndeajuns doar că ai plecat, să îţi pară că în celălalt te întâlneşti cu tine ca după o lungă absenţă, să îţi pară când dragostea nu mai este, că a fost odată ca şi cum niciodată nu a fost, pentru că o dragoste se uită repede, mai ales dacă o alta îi urmează,
ieşirile din alternativele echipolente, alternativa din logica predicatelor tale, când eşti în propriul tău labirint şi în ariadna din tine mai mereu se înnoptează şi se lasă ceaţa, şi pe mâini îi sunt înfăşurate aţe, ariadna, inaptitudine personală, aţele şi azvârlirea lor, ca să nu se răzgândească întoarcerile ultimului gând dintre nimicul care le leagă, acele prea multe care rămân mai mereu de ştiut, aşadar de învins, una dintre alternative fiind aceea de a te opri, deşi ştii că îţi vei ucide visul, atunci când se întâmplă eşti pe versantul ăla steril al tău, dragostea, joc steril, şi în tine coboară duhul îndoielii şi atunci ia cu frig, te simţi ca pe o muchie de cuţit a echivocului şi începi să îţi ridici pereţii labirintului între extremele sufleteşti, a maiori ad
Motto: Amintirile sunt un cuier pe care atârnă nişte lucruri într-o intimitate zadarnică.
Dacă femeie nu e, nimic nu e, dacă dragoste nu ai, nimic nu eşti, să-ţi spui că o trăieşti cu intensitate şi nu ştii ce e asta, să ţi se pară că te sfărâmi ca să te întregeşti cu ea în absolut, fie şi iluzoriu, să ştii că legat de ea, există început şi sfârşit şi între ele uimirea continuă, că e marea ta ispită şi îţi învălmăşeşte minţile, că nu e trup, ci formă spaţiu, oricare ar fi ea, şi tu o trăieşti cu foame şi sete de acel spaţiu, că din acea clipă ai uitat toate locurile crepusculare din care ai venit, tu muşcat de singurătate ca şi ea, să descoperi drumul spre inima ei, gândind că trebuie să fie ceva foarte complicat, drum lung, ajungere incertă,
o femeie nu e doar un drum frumos ce nu duce nicăieri, trebuie să mergi îndeajuns, nu doar destul, femeia e un drum sub semne de întrebare provocatoare şi ademenitoare, dintr-o femeie nu te poţi întoarce niciodată ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, îţi va părea uneori că e ca un drum care duce înapoi, că te amână într-atât încât să te pună în dubiu dar dragostea netezeşte totul, după o vreme capătul drumului e atât de în urmă de parcă nu l-ai cunoscut niciodată, când rememorezi, îţi pare că o ştii de la începutul lumii, e o lume de vrajă aşa cum doar visul poate urzi când totul începe ca într-un vis, ca într-un gând sub un contur încă nelămurit dar care te cheamă hotărâtor,
din clipa în care o desfaci din lucrul ăla care se numeşte dragoste îţi pierzi şi îşi pierde hotarele, totul este fuziune, trăieşti împreunându-te cu ea starea sferică, dragostea este o lume într-un vis până’n departe, ai privirea aia de condamnat la o taină, misterul ei aparţinându-i fiecărei zile, o simţi în oase, în sânge, în carne, dragostea e un drum ca niciun altul pe lume, de fiecare dată când e vorba despre femeie e vorba despre poveste, când e vorba despre poveste e despre ambiguitate şi fictiv, când e despre o femeie, adesea de tip labirintic, e despre un bărbat şi despre prinşi în dragoste, despre nopţi dizolvate în dimineţi,
când e despre dragoste, recapitulând în grabă sfârşit şi început, e despre imposibilitatea de a face despre ea anticipări sigure, e despre puterea de vis şi de himeră şi e despre moartea ei, despre destinul ei de cenuşă, fiecăruia fiindu-i dat să ajungă la marginea ei, acolo unde întinzând mâna nu mai întâlneşte decât golul, după care trăieşte sentimentul că este un om sfârşit cu tristeţea că a fost în el atâta putere de a iubi, doar că acum totul e pierdut şi ruinat, când totul e sfârşit totuşi ceri morţii ei să intervină măcar pentru o speranţă, asta durează o vreme după care uiţi cu uitarea cea mare şi începi iar să te refugiezi în visuri ridicole,
şi iar începi să faci din dragoste o preocupare fără conştiinţa caracterului ei iluzoriu, a timpului care toceşte pasiunea, şi iar începi, pozitiv şi regenerat, odată cu o altă fiinţă pe care o priveşte cu ochi lacomi şi hămesiţi de iubire, zile de visare cu ochii deschişi, oamenii par a fi fixaţi între nişte hotare inexorabil când se aşază în bătaia puştii, căci dragostea nu este o îndeletnicire complet fără riscuri, dragostea preferă tensiunile maxime şi neprevăzutul, dragostea trăieşte mereu necesitatea construirii unui conflict, unul strâns, asta ca să îşi ţină cei doi protagonişti atenţi la
Motto: Cel mai greu este să sfârşeşti frumos o poveste bine începută.
Ea nu se hrăneşte cu himere, ea e din amintiri nici moarte, nici vii, din cele moarte nu ar mai putea pe nimeni să cheme decât dacă ar vrea să cioplească fantasme, aşa că în ochii ei nu vezi umbre, din cele vii, ca să rămână nedespărţite de ele, decupează forme al căror loc şi-l fixează în memorie de fiecare ultimă oară când întoarce capul după ele, suntem ceeea ce vrem să uităm când avem sufletele cotonogite zdravăn, suntem neastâmpăr când ne apucă frigurile şi dârdâim din toate încheieturile atunci când ne ia cu dragoste,
ea e din îndârjiri naive când crede că se poate pune de-a curmezişul lucrurilor care există aievea deşi conturul lor nu e foarte clar, ea e din doruri fără sfârşiri care coboară din părăsiri când uneori o mai întoarce ceasul umbrelor, desfăcând timpul îndărăt, dar mai departe de atât nu se duce, ea nu se mai întreabă de ce unui bărbat o singură femeie nu îi ţine de foame, acum ştie că într-un bărbat e şi iubirea şi credinţa şi minciuna, când cuvintele dragostei se anemiază şi îşi dau duhul din dragoste rămân oase de cadavru,
ea râde de fantezia în care un bărbat şi o femeie se caută de-a lungul mai multor vieţi, asta i se trage de la realismul împins până la brutalitate, ea nu crede în poveşti nemuritoare ci în viaţa hoinară a poveştilor, poveştile ei sunt lipsite de acel suflu epic care este fantezia, din deviaţia fanteziei ies acte de prisos, între ea şi cuvintele de dragoste există o ruptură atunci când simte că ea şi ele nu mai au ce să îşi spună deşi ele încearcă să demonstreze, să se justifice, să se apere, sperioase până la descompunere, iar ea ştie că dacă le-ar mai crede ar fi de o naivitate catastrofală, ea ştie că dragostea nimănui nu poartă haine fără amintiri, ea e o femeie care ştie că atunci când dragostea vorbeşte prea mult pentru a face ceva, totul sfârşeşte lamentabil,
ea are oase fragile dar e făcută din verbe incasabile, încheieturile mâinilor ei sunt atât de subţiri, pe ele se încolăcesc câteodată umbre, se răsucesc pe ea toată, aşa se întâmplă când evoci şi rememorezi, când timpul se sparge în anotimpuri, încheieturile ei iau diverse înfăţişări, primăvara sunt ca nişte frânghii întinse pe care stau, într-un echilibru precar, dorinţe fragile cu ochi sticloşi, care îi spun ceea ce ştiu că ea nu o să creadă pentru că destinul lor e mai mult interogativ şi iluzoriu decât sigur, vara încheieturile ei, subţirimi, devin ca nişte dâre, poartă semne de drum şi de vânt, urmele dorinţelor de risipire rămase nemărturisite, pentru că uneori nu se poate lepăda de timidităţile ei paralizante,
toamna sunt palide, străvezii, mâinile ei sunt de alabastru, pe încheieturi îi sunt înfăşurate tristeţi care lunecă într-un aer sterp înainte şi înapoi peste castele de nisip ale dorinţelor pustiitoare cărora le leagă pietre de picioare, iarna ea poartă pe încheieturi cercuri, când cercurile de frig se strâng violent mişcarile ei de apărare reflexă devin aproape imposibile, iarna suprafaţa lor e expusă la vulnerabilităţi şi la insecurităţi, iarna e lucida ei dereglare a simţurilor, iarna ea e o alta, iarna tot ce a fost nu mai e, sunt toate departe de ea ca o poveste, a fost odată ca niciodată, va fi odată,
Motto: Există cuvinte ale căror tăceri le acoperim cu vopsea în diverse culori atunci când hotărâm că numele a ceea ce însemnau ar fi pentru noi o prea mare ispită, putându-se desface sau nu.
E o linişte idioată pentru care nu ai găsi nicio culoare, contextul e totul, toate sunt stoarse şi răsucite, mai puţin cele neglijate mereu, alea din vremea când tot încercai să găseşti nuanţa potrivită pentru furtunile tale, toate descompuse neindentic, şi pe cea a vreunei iubiri incandescente, nimerindu-le în schimb pe acelea cu care măsurai distanţa dintre tine şi contururile nopţilor neliniştite, deşi mâna îţi tremura, era ca şi cum cineva o împingea de la spate şi acestea ieşeau tremurânde, de parcă nu le spuseseşi prea des adevărul, adevărul tău însă, şi nu al lor, al lor fusese fie prea laş, fie prea fricos, când din visuri nu mai rămâne decât ceva foarte strâmt şi teama că ceva va întârzia în ele, ca de obicei, în visurile tale tu ajungi mereu la timp, cineva întârzie întotdeauna,
acum zac toate pe o pardosea cu zile oarbe şi surde pentru care ai ales, dezorientat, albul, acelaşi alb ca şi pentru toate lumile pe care nu ţi le începuseşi, pentru cele închipuite nicio culoare nu ţi-ar fi părut mai potrivită decât albastrul, albastrul este, dar poate părea că nu-i, măcar sentimentul ăsta e sigur, pentru albastru nu e nici noapte şi nici zi, doar nişte lumini tremurătoare, albastrul, culoarea oricărui cal troian pe care l-ai fi strecurat în cetatea retoricii atunci când s’ar fi lăsat cu foarte multe artificii, din care cele mai multe mincinoase şi convingătoare,
când ai fi bătut pasul pe loc, dar celălalt s-ar fi preschimbat în imaginar, deşi aţi ales fiecare, demult, că unele culori vor sosi mereu cu întârziere, false şi iresponsabile, şi nu veţi înţelege ce vor şi va fi sterilă toată zbaterea asta numită dragoste, sau cum se numeşte ce faceţi amândoi, nu e aşa cum voiai tu, dar ea, dragostea, există, o culoare îţi va tot scăpa din mâini de fiecare dată când vei încerca să o prinzi la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ai folosi-o să îţi desenezi rugina din tine când ai aştepta răspunsuri ale celuilalt care ar întârzia să vină, pentru că lumea lor nu ţi-ai îngădui-o din cauza fragilităţii ei, a adevărurilor tale care poate nu te-ar duce niciunde, o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, când,
pentru a fi şi a nu fi, ai fi folosit acele culori care stăteau de atâta vreme neatinse, cea mai lacomă culoare fiind roşul, cea mai hămesită, încălcând regulile, mereu urmăreşte ceva, mereu te învinge neaşteptat, după care devine treptat absentă, regretele au culoarea violet, regrete cu măsură întreagă, regretele au aripile largi desfăcute, apertură la infinit, şi tot atâtea neputinţe, regretele au lumea lor pe care, din laşitate, evităm să o privim, pentru că ne-ar obliga să le recunoaştem, aşteptând dureroasa lor volatilizare, a le spune adevărul fiind câteodată foarte greu, negrul e culoarea iubirilor în doliu, alea ale căror parastase nu mai prididim a le face, dragostea e cea mai adevărată culoare pe care ai uitat-o demult şi nici că te mai întrebaseşi pe unde o mai fi şi ce-o mai face, pentru că nu ai mai crezut vreodată că o vei mai
Motto: Ea e a tuturor cândvaurilor mele, a haltelor cândvaurilor lăsate în urmă şi ale neîntâmplatelor încă,o am împletită în părul timpului în şuviţele zămislirilor clipelor, ea mă locuieşte cu un romantism ingenuu, e impulsiunea mea secretă, intensitatea mea senzuală, e căptuşeala mea, e tâlcul meu nomad, ea sunt eu, o alta.
Dacă ai începe să o spui ca pe o poveste pe ea, cea de odată ca niciodată, femeia îmbrăcată în rochii scurte care îi dezveleau genunchii mai mereu jupuiţi de la colţurile muchiilor absenţelor unor lucruri pe care încerca să le sfărâme în timp ce îşi purta clipele lor în călcâie, smulgând-o dintre apusuri cu noduri mari şi mult prea asurzitoare cărora le-ai tăcea toate cuvintele şi le-ai orbi toate clipele cărora le-a răsturnat înţelesurile ca să vadă în ele întârziate răsărituri, desluşind altfel sub pleoape după ce alungase aparenţe lesnicioase şi înşelătoare, pentru că i se întâmpla să aibă uneori ochii deschişi, dar să nu vadă, ori să nu ştie că vede, iar asta ţi s-ar fi întâmplat dacă nu era ea, cea pe care o claustrai în nevedere, ai începe să spui despre sine că eşti copia ei leită înveşmântată în purtânde drumuri de timpuri prin însăţi, dar nicicând încălţată în pantofii sfiiciunii, când celei din tine, fiinţei arhipelagurilor unor sensibilităţi prea complicate câteodată, îi răspundeai cu tăişul lucidităţii, pe când ea, departea, cea pe care nu mai voiai să o laşi să se apropie, te invoca delicat, lipindu-ţi împreună sparte reverii, amintiri şi nostalgie…
…speranţă făcându-te de multe ori, resuscitată din cenuşă, după ce arseseşi spasmodică la crepuscul cu ardoarea profetului fiecare za moartă întâmplată şi neîntâmplată, cea mai solitară dintre toate morţile, fiecare bucată de fier a lanţului din amintiri incendiatoare supurând însoţită de tăcere ca de o trenă carbonizată pe trup de femeie cu mână de foc rece, infern fără flacără negându-ţi propriile-ţi stihii, rătăcitoare în propriata negaţie, sfâşiată între apă şi foc părăsit, speriată şi chinuită, cu frica drumului fără întoarcere înspre tine, cu teama de îngheţul singurătăţii în faţa grotei tale neştiute în care nu mai îndrăzneai să intri pentru că ţi-ar fi lipsit puterea iluziei de a uita că eşti stinsă şi nelocuită…
…mângâindu-ţi tâmplele în tăcerea în care ţi se părea că nu mai era nimic de aşteptat, tăcere din care atârnau gânduri cu cozi subţiri, gânduri isprăvite pentru că tot ceea ce au spus, au spus doar pentru cea din tine, cea care ştia că era nevoie să atingă cât mai puţine compuneri orfice în teritoriile nopţilor pentru că nu fac decât să susţină nişte umbre, mişcarea lor, fiind doar înşelânde vedenii, pentru că înăuntru geodelor tale învelişul oricărei forme a vibraţiilor şi a tremurului prin care îţi trecusei mâna cu văpăi de parcă atunci ţi-ar fi fost trăire pentru întâia dată începuse să prindă crustă, să îl simţi ca fiind din piatră statuară şi să aibă trecut…
…în timp ce ea, cea în intimitatea de tine protectoare, îşi inventase ziduri de apărare din ipoteze ale insecurităţilor şi prudenţe şi credea, în culcuşul orelor tale care te surprindeau agresive, că nu vei capitula unor gânduri înfăţişându-se simplu peste care construiseşi întrebări conjuncturale…
…şi atunci simţi cum din tine se deschide o fereastră prin care ea se aude întreagă de la început, chemându-te la zăbave asupra-i, simţind într-un fel straniu că te-ar străbate timpul ca un frig dar îţi spui că e de la iarnă, lăsând-o să te urce în visare şi nu e nicio taină că ea există acolo, lăsând-o să se împiedice de aşchiile umbrelor clătinătoare din tine, lăsând-o, chiar dacă ar fi sentinţă a unei amărăciuni, cu o tristeţe lucidă să te cutreiere în gânduri mărturisitoare, gânduri, mări de chitină, tărâte pe un drum fără de capăt pe linia unor orizonturi pe care le stăpâneşti cu puterea ochilor tăi în nevăzut şi pe care doar cu cea a visului le-ai putea depăşi, asta dacă nu le-ai fi lăsat să se împrăştie, să se risipească, să li se resfire urzelile şi pe care cândva nu ştii în definitiv, mai tot, sau aproape destul dacă le vei mai îmbrăca într-un alt veşmânt în care să le trăieşti într-un timp nerăsfirat în prezent, trecut şi viitor şi să îţi fie precum o clipă neutră care să umple un gol, cel dintre tine şi însăţi, durată a uzurpării tuturor acelor altor zile ale unui tărâm până la care ar mai fi trebuit să fie, dar sfârşite absurd între absenţe…
…iar asta ţi s-a întâmplat, fireşte, nu întotdeauna dar nici numai uneori…
…abundând încifrări ca nişte costumaţii inutile în care neatinsurile se zbăteau să pătrundă sensul cu nesupunere şi cu revoltă, luându-te pe căi ocolite, când tu le smulgeai nimburile, dezvăluind resorturile încă fascinată de nişte visuri care îţi ţeseau zidurile din sticlă şi piatră de amurg între care trăiai dinăuntruri cu pereţi despuiaţi care duceau în nicăieriul unui pustiu făr’ de ţărmuri unde te simţeai ca şi cum ai fi rămas în afara ta într-un timp sortit să piară, însă acolo, în nevăzuturile unei efervescenţe subterane te încărca o voinţă nici măcar de tine bănuită, aceea a reacţiei la tine însăţi…
…iar nişte reîntoarceri în unele urme nu îţi mai dau o conştiinţă desuet sentimentală, făcându-te să mai zăboveşti în anotimpuri care nu au fost ale tale, dintr-o vreme a neîmpăcării cu tine, sau, cum făceai la începuturile lor, să te mai întorci din drum, deşi aşteptările zilelor şi nopţilor nu ar mai fi întâlnit pe nimeni la capătul lor simţeai că fac parte dintr-un lucru deja sfârşit iar cârpirile lor poate că te-ar fi făcut să te simţi mai puţin singură înaripând năluci în cadre de feerii aeriene, trăind o existenţă a întrezăririi…
…ştiind că dacă vei înstrăina nu vei mai avea cum să împlineşti…
…ştiind că sensului încă nedesluşit îi trebuie un fel potrivit al aşteptării, un cum, şi o vei face în inocenţă şi în puritate iar astfel îţi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea, ştiind că uneori se întâmplă că deşi îl cauţi, să fie el cel care te găseşte, iar atunci când va fi i te întâmpli îl vei trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate, iar înainte de asta va exista în lumea ta gândită, nu trăită, acolo unde cauţi dezlegări, lor, acelor gânduri cărora te dai fără a li te împotrivi dintr-un instinct inexplicabil cu storurile netrase, pentru că te trăiesc nestăpânite şi stăpânitoare, nesupuse şi neînfrânte, lunecându-te dincolo de tine în picioare sufleteşti, plăsmuitoare…
…pentru că ea îţi este desfăşurătorînfăşurătoare în tine, încatenări, ea memorizând din timpuri neplămădite monolog magic al descoperirii adevărateitu, mister supunându-i neîncrederea…
…dacă cea de atunci, înmagazinându-te memorial, ştia cu mult înainte despre tine, cea de acum, ca de o amintire neîntâmplată din poveştile de dincolo ale unor ferestre nedeschise, visătorie cu dorul unui altfel, semănând surprinzător cu acea ţie neştiută, necunoscută, părelnică excepţie şi nu regulă, fiinţă încănemărturisitoare sieţi, fixându-te ca pe un spaţiu mitic al unor încăneiviri, ca un fel de preludiu al tău…
…legându-te de-a lungul iscărilor cu anafore şi de-asta poate cine ştie ce porţi în tine şi nu ai uitat şi nu poţi să uiţi şi nu ai avut pentru ele litere decât în gând; percepţii purtate înăuntrul minţii tale, cu totul întâmplător, întâmplător de tine, cineva, acea cineva fiind eadecândva, parcă ar fi trecut printre ale tale, gândindu-şi-le de parcă ţi le-ar fi fost, dându-ţi senzaţia a ceea ce eşti, ce le eşti, de parcă te-ar fi spus acelor gânduri despre care ai simţit că îţi vorbesc, că vorbesc despre tine, că te vor vorbi, spunând despre tine, nerostita, neştiuta, tu, îndepărtând, fireşte, ceea ce nu ţine de tine, deşi totul s-a petrecut aidoma…
…de-a lungul drumurilor ea înlocuindu-te când tu erai neputincioasă…
…când te aflai pe o latitudine a unui timp atât de îndepărtat faţă de semnele tale cardinale, când te simţeai fără de căpătâi şi reazem, când te încovoiai sau cădeai, căutătoare fără ochi, când te traversai cu teamă iar ea te acoperea, ferindu-te de jocul umbrelor şi al melancoliei, de înfricoşări şi de frig, de prăbuşire, aşteptând liniştită sfârşitul tuturor spaimelor când începuse să nu te mai ţină ascunsă într-o intimitate protectoare, şi reducându-le la nişte simple punctări de stări care mai apoi urmau să îţi devină inventarierile semnificaţiilor tale…
…zbătându-se stăruitor, epuizându-te câteodată cu propria lor mărginire, când o uitai pe ea, care însă de acolo nu îţi plecase, doar că aşa credeai, când nu mai trăiai fragmente din ea reluându-se, de parcă s-ar fi volatilizat, însă de fapt eatu nici nu apăruse, tu fiindu-i tainică, mecanica ta părând a-i rămâne un secret etern, ea, cu rochie de zăpadă în culoarea turcoazelor îmbrăcându-ţi toate veşmintele sufletului din roua dorinţelor tuturor nuanţelor cu putinţă, ea mereu la fel, aproape la fel şi de fiecare dată o altfel de tresărire trecându-te prin filtrul sentimentalismului, particularitate hotărâtoare…
…iar dacă ea nu ar fi fost astfel, ai fi trecut pe lângă tine absentă…
…ea, cea pe care ai continuat-o în toate cele care au urmat, cumva ca un refren al unei clipe încheiate dar nesfârşite, nesfârşinde, tu, cea care atunci nu ştiai că astfel vei fi în sine…tu nu, însă ea da.. tu erai, ori mai degrabă ai fi fost în devenire, dacă ea nu te-ar fi favorizat ca o conjuncţie fericită, roca ta neprelucrată…
…ea, fantezie eliberatoare, când tu te voiai austeriate…
…ea, cea care scrutându-te cu un ochi lucid te-a dus până la capăt, şi niciodată ca pe o povară, şi niciodată ca pe o trudă de drum pe care să o abandoneze, livrându-te aventurii de tine, cea de pe calea aflării, atentă la resorturile tale, la buna lor funcţionare, atentă la primăveri, la veri, la toamne şi la ochii închişi ai zăpezilor, la răsărituri şi la apusuri, la nopţi şi la zile, la cenuşiu, la culorile de apă şi la culori înstelate, la părăsiri şi la despărţiri iar atunci actul cel mai adesea întâmplat era spovedania impasului…
…atentă, la contopiri şi la pătrunderi, la fericiri şi la dureri, ştiind că dacă te fracţionezi, vei suferi cu fiecare fragment, dându-i îndureratei din tine armele care să te ajute să rezişti pe dinăuntru, pentru că încă nu aveai acele deprinderi care intră într-un reflex de autoapărare pasivă, cel al dezarmaţilor, atentă la amintinduri şi ocrotitoare la uitări, lăsându-te să mori în ele doar ceea ce nu mai voiai să trăieşti, atentă la însetări şi la potoliri, neacceptându-ţi pe de-a-ntregul niciun abandon dar şi nicio patimă, atentă la răzvrătiri şi la stavile, la focuri şi la cenuşi, la întregimi şi la retezări, la calmuri şi la stridenţe, pentru ea existând mereu o cale de a înţelege, deşi câteodată tăceai, te ascundeai, o minţeai pe ea, ea cea care sinceră mereu cu sieţi nu te minţise vreodată aşa cum nici pe altcineva nu minţise, neîngăduind vreunei aparenţe să fie ambigue, şi atunci când se întâmpla se înfuria teribil, ea vrând să te ferească de toţi şi de toate…
…şi, din cavităţile tale stând de veghe, te silea să o recunoşti, refuzând utopia unor locuri imposibil de împlinit şi totodată de abandonat, fără să te rănească prea tare, fără să te bruscheze, însă cu o detaşare necruţătoare, făcându-te să îţi alungi din închipuire tot ceea ce ascundeai pe după perdeluiri, vânându-ţi credulităţi, răsăriri care păruseră că se întâmplă şi pe care nu le puteai descuia pentru că nu aveai cheile potrivite…
…iar în vârşa lor ai fi putut intra lesne, doar că de ieşit ţi s-ar fi întâmplat anevoios sau chiar deloc…
…iar ea din tine voia să te ferească de a bate pentru tine prea din vreme acea oră a durerii pure, temându-se că nu vei avea putinţa de a deosebi realitatea de părere, văzând ceea ce nu era, în întâmplări brutale ori dezamăgitoare, amăgind aşteptările, în trăirea clipelor unui timp ce nu s-ar fi dovedit decât a fi unul fără găvane, fără forme de relief, un înveliş fără conţinut, simţindu-l, de l-ai fi trăit, ca şi cum şi-ar fi consumat prea excesiv poate erorile şi înţelesul, atentă la încercările de a te travesti în ceva ce nu ţi se potrivea, privindu-te atunci, suprinzător, cu o ironie tristă, şi atunci se distanţa de tine, pentru că te vedea ca pe o făptură străină, iar pe dinăuntru îi simţeai încleştarea şi se întrebare, doar că nu ademenitor, de unde se ivise în tine ceva ce îţi era mai degrabă o alchimie a alianţei unor contrarii, şi nu voia să te lase pe mâna timpului, creditor al tuturor curiozităţilor, timp ce înainte de a deveni înţelegere este iscodire, pentru a afla dacă asta te-ar fi prefăcut într-o fiinţă a singurătăţii de sine…
…ea, trăindu-te cu voluptate şi cu docilitate plină de raţiune ascultându-te, atentă sortându-ţi decorurile anotimpurilor prin care treceai, lăsând în urmă exuvii, ea păstrându-ţi-le de pe unde erau împrăştiate, încă una şi încă una cu fiecare clipă în care te ţeseai, împăcând din ce în ce mai multe orizonturi, neaşteptând de la tine ceva anume…
…aşteptând nimic, însă datorându-ţi totul…
…de multe ori însă simţind că ai fi vrut să scapi de ea, deşi poţi scăpa de orice şi de oricine mai puţin de tine, de însăţi, iar de noi înşine abia la urmă scăpăm, când nu mai avem de cine şi de ce scăpa, şi de multe ori chiar ţi se întâmplase să vrei să o uiţi, să o spulberi printr-o disecţie, dar fără de urmări imediate, pentru că era câteodată atât de tăietoare când îţi povestea despre înfăţişări de farduri, despre măşti, dar nu despre acelea eliberatoare ale unor izgoniri, ci despre cele ale unor aparenţe goale de orice substanţă, încercând să îţi risipească ceţurile din jurul unui contur romantic, însă o făcea pentru că te proteja, pentru că îţi ştia atâtea clipe de dinainte care adunaseră în ele atâtea înţelesuri, pregătindu-te pentru un intim drum…
…un drum lung pe care nu ar fi vrut să trăieşti nostalgii şi retractilităţi, nu voia ca tu şi ea, perechea ta de nelinişti, să ajungeţi ca două aripi de talere ale unei balanţe cu zbor tragic, voi, tu şi ea, ea, cea îndreptată spre tine de către tine, veşnic amestec de extreme, vă zideaţi pe dinăuntru una pe cealaltă ca între primejdii precum un sălaş ferit, având acoperământul de pândă…
…ea din care nu voiai ca într-o zi să rămână doar resturi…
…pentru că ea, undeva, ar fi dispărut, luând înfăţişare de prevestiri şi lăsându-te singură ca o insulă pustie şi pustiită, şi speranţele ca să o mai chemi cândva la tine ţi s-ar fi carbonizat până la ultima, tu cu sufletul tău atunci la discreţia durerii, sub zăpezi satrapice de ierni contrariante pe care aveai să le simţi din ce în ce mai grele, din ce în ce mai disperată, din ce în ce mai de neînţeles fără ea, ea fiind cea care îţi împlinea aspiraţiile solare, cele cu neputinţă de urcat pe treptele sufletului tău dacă pe ea ai fi înstrăinat-o…
…ea restabilind echilibrul dintre tine şi lumea ta, ea, cea a multora tu de tăceri care vorbesc şi de zgomote ce tac, ea cea care ştia că uneori nu mai puteai să vorbeşti, tăcerea e graniţa autismului care te ia nemaipermiţând în vreun chip ambasada unei iluzii când întâmplarea e încheiată, fiindu-ţi agonie în căptuşelile sufletului, iar speranţa înspre care priveai are acum încotrourile închise şi îşi mai găseşte loc în absurditate or’ poate nici acolo…
… şi tot ea începându-te ca poveste dintr-o viaţă de om, de mai multe ori,
…ea, fante spre tine ale fiecăror clipe, de fiecare dată o cu totul altă nouă răspântie, ea, cercurile tale concentrice învelindu-te spiralat din cochilii de scoică, ea o uşătoateuşile anotimpurilor tale vârstate cu turcoaz şi albumbrit cu pete de lacrimă ale unor clipe pe care, dacă le avusese cândva, nu le mai avea nici măcar în vis, ea însă surâsul tău pe marginea rosturilor lor tragice când ţi le străjuia cu iluzii, când îţi puneai la îndoială temeiniciile şi ea nu îţi dădea crezare când îi spuneai despre timp, despre timpul asemenea unor mişcânde cercuri, nesfârşite închideri şi deschideri…
…despre timpul care toceşte, despre uitarea cea sigură…
…iar ea se răzvrătea răspunzându-ţi că pasiunile pot exista la infinit, şi te întreba atunci, te întreba fără sfârşit şi tu te prefăceai că nu o auzi, îndepărtând-o şi povestind apoi o rătăcire din celelalte amintiri despre ea, tu, lutul vasului uman în care poate câteodată mai răsună vreo durere din trecut ca un ecou torturator începute cu timpul ei, însă pe tine, cea de cândva, o vei aştepta la nesfârşit pentru că ea a fost locul tău în care ţi-ai putut trăi reveriile cele mai intime în toată plenitudinea lor în nopţile pedinăuntrului şi fără ea ai fi risipiri buimace, ea ţi-a fost cea care a făcut din apă foc şi căldură din frig şi din întuneric lumină şi a îngăduit să te întâmpli în ea şi prin ea…
…iar tu nu ai rămas la ea din întâmplare, pentru că prin ea renăşteai, te reinventai…
…ea îţi era reprimare suavă, tu, aprigă furtună, ea accelerându-ţi respiraţiile fiecărui acum pe care îl trăisei şi durerea poate a fiecărui drum până acolo, ea ştiind de fiecare dată că nemişcările tale, cum puteau părea altora, ale unui hotar pe care când îl pierdeai, când îl găseai, pe dinăuntru îţi erau convulsii cu tresăriri dezdănăjduitoare iar împietririle tale sângerii de jăratec atât de înşelătoare, ea îţi era uimirea, veghea ta neamăgitoare, ea este cea care ţi-a stăpânit nuul atâtor răscruci, deşi adesea vulnerabilitatea ta, ea este ţesătura ta de feerie împletindu-ţi visurile, chiar dacă unele câteodată doar străvezii închipuiri de contur…
…şi nicicând nu o vei lăsa să plece din tine, şi-ai face-o a veşniciilor răsăriturilor, pentru că ea te-a învăţat limba chemării pe nume a dragostei în ciuda avertismentelor iminente ale vedeniilor, silabisind tresăriri în nopţile veghii pe care nu ţi-o putusei anestezia, ea este cea care aprinde iluziile de candoare şi de eternizare a dragostei, iar fără ea te-ai afla într-o absolută singurătate, ratând nu doar toate anotimpurile, ci mai cu seamă pe cel fundamental al tău, acela misterios şi anonim al înfloririi de fiecare dată când, destrămată, te-ai întoarce dintr-
Motto: Să nu uiţi că despre multe lucruri poţi să spui ca despre basme, că sunt şi nu sunt, că nimic nu e ţintuit ca să rămână, că unele opriri pot fi doar înşelări, că dăruirea totală şi veşnică e iluzie, că mirajele se întâmplă unde nu e claritate, şi să îţi aminteşti mereu unde te-ai pus pe dinăuntrul tău atunci când îţi pare că te-ai ascuns, că nu eşti, că vrei să nu, să îţi spui, fără resemnări şi deghizamente, că pentru ca a putea să devină a face îţi trebuie altceva, fie real sau magic.
Când îţi pare, sublimă fecundare, că nu îţi mai eşti pe înţelesul tău, aproape cu neputinţă de definit limpede şi clar, ca după nişte aburite oglinzi, departe de văz, la depărtări trecute sau la depărtări viitoare, încercând să te concentrezi să descifrezi contururi şi direcţii labirintice în care făpturile unor clipe glisează una spre cealaltă la hotarul fiecărui capăt în care nu ştiu, nu spun, pentru că în tine ceva se supune modului ezitării, eterna ta legănare din care pe unele lucruri încerci să le faci, în lanţuri şi febră, să dispară, acelea ale retractilităţii, şi din ele orice ar mai fi resturi se află in abandon sau în stadiu hibrid pentru că trăiesc eşecul fuzionării a două elemente, încurcându-şi identităţile, cea a fiinţei de veghe şi a celei onirice…
…pentru că nu vrei să le trăieşti în absurd posibilele lor existenţe în lumile tale germinative în care simţi câteodată cum unul anume e gândit de altcineva şi nu de tine, altcineva îl spune pe nume în cuvânt cu fiinţă care nu vrea să se desprindă de pe fundalul tăcerii, prea încolăcit pe ea, prea neîmblânzit de ceea ce este şi ceea ce nu este…
…prea atins de urmele absenţei, prea crescut înapoi, prea sfiit înainte, prea ispitit, prea himeric, prea însemnând doar ce vrei tu, destinul fix pe care i l-ai dat în ciuda celor ce s-au întâmplat şi se vor mai întâmpla, destinul epidermei timpului nevenit, înşirat în gând, părând că-şi amână sosirea…
…să nu o uiţi pe acea din tine atunci departe de care trebuie că ţi-ar fi frig şi trist şi despre care poate că nici nu ştii bine…
…despre acea femeie pe care ai trăi-o mereu ca şi cum ţi s-ar întâmpla de fiecare dată pentru întâia oară…
…cu aşteptări, cu tresăriri, cu spaime, cu întrebări precaute, cu ascultări de dimineţi şi nopţi cu auzul încordat şi ceasuri neîncetate cu chipul unui înger de seară, înger care îşi lasă părul să cadă din cer, cu pietre care gem, cu lacrimi din umbre, cu nicio culoare adunată spre a fi risipită, cu anotimpuri înainte şi după cuvinte, cu focul din tăcerile de gheaţă…
…să nu o uiţi pe acea femeie de care te-ai lega cu timpul pe nedespărţite, înluminândă femeie, cu toate scuturările înfipte cu durere, cu mirarea îndrăgostitului, cu răspunsul dinaintea întrebării măsurând sau ne, distanţe între ea şi cealaltă fiinţă, celălaltul care îi este de la pământ până la cer, cereşte înăuntrul ei, culoare lăuntrică, oricare culoare ce aşteaptă deschisînchis…
…să nu uiţi că memoria este ca o primejdioasă cutie a Pandorei, deoarece pentru amintiri avem memoria, doar că unii, poate mulţi, poate puţini, fac din ea un război al amintirilor, aşa că spune-ţi că trebuie să te duci după cele nechemate pe care să ţi le apropii ca şi cum le-ai recupera, sumedenie de învelişuri ale sufletului , în acele culori şi gusturi însufleţite, prin care simţi că le retrăieşti clipa întâiei atingeri, pentru că dacă ar veni altele şi te-ar cuprinde ai avea nevoie de amputări ca să mai rămâi tu…
…să nu te chinuie gânduri ziua şi noaptea când încerci să te joci între da şi nu, de-a tine, închipuindu-ţi că pot merge împreună daurile cu nuurile ca şi cum ai pune nişte contrarii aparente într-o stare de intimă comunicare, iar atunci să nu uiţi că te prefaci cu voluptate, făgăduindu-ţi că îţi vei învia toate daurile şi că le vei urma somnanbulic, toate daurile adormirii tale, neliniştitoarele tale dauri, atunci când devii fiinţă făuritoare cu un har subit şi spontan de gânduriprivire fabricându-te în tăcere neliniştită, apucându-te mai mereu dinspre partea cu teama…
…spunându-ţi că dacă vrei ca întâmplările să fie altfel, trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, trebuie să le atingi în tine dintr-o cu totul altă parte, aşa cum se întâmplă şi cu lumina, când dintr-o altă parte învăluie, altfel părând şi semnificaţiile, şi să o faci cu puterea de a uita, pentru a dobândi acea puritate şi inocenţă a începutului, întoarcere eternă şi doar aparent finită, întoarcerea în casa fiinţei tale a unor gânduri dinspre alte vremuri ca într-un refugiu al tău prim şi ultim, unde te simţi câteodată precum un naufragiat melancolic…
…întoarcere pe care o simţi câteodată ca fiindu-ţi una imposibilă înspre nişte locuri nimic altceva decât praf înspre care îţi arunci năvoadele pline de găuri şi lumini, de absenţe şi de semne, de umbre, umbre de o varietate de forme, sensuri, nuanţe şi culori, care mai de care mai fantastice, umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…
…doar că trebuie să îţi aduci mereu aminte să nu ţi le arunci înspre cele ale unui neştiut zămislit din închipuire…
…neuitând că visările pot fi posesiuni iluzorii…
…şi mai cu seamă de ştiutul că unele dintre ele pot fi dureroase, caracterul lor fiind unul efemer şi să nu uiţi că neştiutul naşte frenezii şi terori…
…şi niciodată să nu îndrăzneşti să mistifici sau aprofundezi falacios în formule placate pe biografeme, pentru că nu astfel faci întregul să capete o altă viaţă, prin transformarea inexistentului cu fantezii nestăpânite, cu închipuiri care scot şi includ realităţi, astfel nu devii decât un artist testimonial în ficţiuni, sculptând din goluri, pentru viaţa întâmplărilor fiind nevoie de altceva, de cu totul şi cu totul altceva în afară de ceea ce ai adunat în tine şi care îţi pare câteodată ca o succesiune miraculoasă, ce, deşi există, tot îl mai simţi ca pe un joc pur al închipuirii, doar că din ce în ce mai puţin din unele fiinţe aflate în joc, ca pe străzi părăsite la colţurile cărora stă la pândă uitarea…
…tot îţi mai pare ca nefiind, ca nişte întâmplări care s-au împletit în tine capricios, întâmplări la care parcă fiinţa lucidă din tine nici nu a participat, şi nici cea căutătoare de emoţii, emoţiile, depuneri pe membrana fiinţei noastre, cele ce ne impregnează cu o electricitate specială sensibilitatea, de-aici disponibilitatea de reacţionare, nici cea care explorează aparenţe, ci doar cea care poate fi definită altfel, cea ca o fiinţă proteică, cea pentru care nişte lucruri sunt sacre şi înfăţişarea lor nu doar vrajă vizuală, lucru pe care niciun timp nu le-a înghiţit…
…şi să îţi aminteşti să uiţi că îţi e teamă de unele începuturi, de cele tocite, apucate prea mult în tine dintr-o aceeaşi parte…
…că îţi este teamă de precaritate, de perisabil, că îţi este teamă că poate pe unele lucruri le-ai simţi, neîncepute încă, precum un sfârşit continuu, dar că în ciuda tuturor acestor lucruri, paradoxal, îţi trăieşti o reverie încrezătoare şi îmblânzeşti în tine nişte spaime ale unor umbre de rangul întâi, de rangul al doilea, pentru că altfel nu ai face decât să întăreşti dihotomia dintre ele şi semnele a ceea ce au însemnat cândva…
…semne pe lângă care stai ca o santinelă neistovită ca pe lângă nişte obsesii aşteptând nu ştii ce să apară din acelaşi humus din care se iviseră şi gândurile pe care ar fi trebuit să le laşi demult în urmă şi să nu le duci facerea mai departe fără de clauze ale unor înţelegeri între tine şi cea de dinainte de ele, deschizându-se în tine ca evantaiele, pentru că nici măcar nu ţi-ai spus că s-ar putea ca certitudinile să îţi dispară până la ultima…
…nici măcar nu ţi-ai adus aminte, pentru că o ştiai, că unele întrebări nu au îndurare când repetiţia se reia, şi că în unele dintre ele te vei simţi precum abel şi cain…
…doar că ucigătoarei nu îi vor fi la îndemână toate răspunsurile…
…unul, doar unul îi va lipsi, şi va fi cel care o va tot întoarce înspre ceea ce ştie, doar că mereu îţi va părea că îşi schimbă conţinutul, mereu va părea că deşi s-a sfârşit ceva, altceva, cu totul şi cu totul altceva va fi în continuare, pentru că din tine se va hrăni ca dintr-un adevăr, din visul pe care îl păstrezi în tine deşi uneori pare că în tine e aşa anemie ca să alegi şi să o faci definitiv, pentru asta trebuitoare fiindu-ţi atât de puţine cuvinte…
…şi că între tine, cea care îşi activase conexiunile timpului ei la subiectivitatea sa, cea doar sieşi mărturisită, pătrunzând într-o dimensiune din sine, una umbroasă, de pe un tărâm, unul dintre tărâmurile sale, dintre cele câteva pe care le avea, şi cea fictivă, cea a neîntâmplatei, dacă ar fi existat o asemănare, asta nu ar fi însemnat decât excepţie şi nu regulă…
…aşa că aminteşte-ţi că nu poţi alege decât o dată şi definitiv dintre cele două…
…între cea a lumii tale gândite şi a celei trăite, între cea a vieţii şi cea a irealităţii, pentru că dacă uiţi să o faci la timp, mai târziu de ţi se va întâmpla va fi prea inutil să mai fie şi limpede…
…şi încearcă să o faci fără de prea multe şi complicate înscenări, pentru că ceva din tine, scrâşnind, va riposta, neuitând că nimic nu este gratuit, şi atentă mai cu seamă la dimensiunile temporale, deoarece că ţi s-ar putea întâmpla ca pe unele să le încarci tragic şi să ajungi să surpi când zideşti, şi să o faci ca între primejdii, încercând să construieşti fragil pereţi şi acoperiş de clipe şi nu îţi dai seama că pietre semănau cu proiectile…
…plecând din tine însăţi şi către tine, nu către altcineva, tu câmp de mine, după sfârşit singura senzaţia geologică pe care ai avea-o fiind cea în care nu ai mai şti singură ce eşti, iar de acolo totul va fi ilogic, şi doar nălucile vor strânge resturile naivităţii realităţilor tale, ale aşteptărilor nerăbdătoare, când îţi vei aminti că undeva există, doar că este cu mult mai departe, şi pentru a ajunge acolo înseamnă să nu interpretezi fals ceva…
…un ceva al unui teritoriu presupus…
…răspunsul fiind într-o cu totul altă parte, să ştii cum să pătrunzi înainte de a intra în înţelesuri de suflete machiate, nesporind rătăciri, obliterând sensul acelora înspre care nu mai poţi înainta pentru că nu mai ai locomoţie, să îţi aminteşti cum să îi auzi pe acei cărora le poţi fi deschidere, cunoscând valorile lui afară şi pe cele ale lui înăuntru, ale uşii dinăuntrului, securităţi atât conştiente cât şi inconştiente, dincolo de care se află tentaţia apropierii…
…apropiere pe care o simţi uneori ca pe o exosmoză interzisă, pentru că în tine ceva a abdicat, învins, trebuitor fiind altceva, cu totul şi cu totul altceva, deşi câteodată parcă nici nu ai băga de seamă detaliile destrămărilor cenuşii când se apropie de tine, tu continuând să le netezeşti cutele de parcă ai avea goluri de amintire, deşi ştii că trebuie să alegi doar o dată şi definitiv, pentru că altfel te pândeşte catalepsia, nu moartea unor gânduri…
…şi ştiind asta te încăpăţânezi să mergi continuu prin ele ca să le ţii în viaţă…
…deşi simţi că ai mâinile sufletului legate, înăuntrul tău strigându-ţi disperarea, solilocviu lăuntric cu început şi sfârşit fără noimă, pentru că ştii că ce încerci să târăşti după tine e pe un drum fără de capăt, pentru că îţi trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva pentru împlinirea lor, tu nefăcând altceva decât să le duci până la un capăt şi să o iei de la altul, lăsându-ţi iluzii, prinzându-te de ele…
…privindu-le uneori ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, acea întâlnire dincolo de real şi de posibil, însă temându-te că îţi va fi pedepsită îndrăzneala de a fi vrut altceva, cu totul şi cu totul altceva, în tine, tu, dans poetic, iamb fundamental fiind metronomul lăuntric al inimii tale, deşi nu uiţi vreodată că iambul nu e altceva decât ritmul preferat al dramei…
…şi în gând îţi spui de acel neaşteptat şi totuşi, îţi spui despre multe şiuri, îţi spui despre nişte cevauri ca despre nişte ireversibile defecţiuni când nişte lucruri s-au stricat pe de-a’ntregul şi pentru totdeauna, de mult şi total într-o realitate şi nu într-o ficţiune, deşi câteodată acele lucruri îţi păreau cu cât mai ireale, cu atât mai concrete…
…doar că nu ai uitat să îţi aduci aminte că eşti o creatoare de lumi, cea a alcăturilor verbelor tale, dintre care mai cu seamă două, a visa şi a închipui înseamnă o lume posibilă doar a ta în care se visează şi o lume cu putinţă închipuită sau visată…
…lume în care însă nu eşti doar tu, ci şi celălalt, doar că nu ştie nimic, aşadar nu o crede, nu o afirmă, nu o visează la rându’i, pentru că nu ştie de existenţa ei iar tu nu îndrăzneşti să o caţeri pe umerii lui pentru că ţi-e teamă să nu se încovoaie sau să nu se prăbuşească sub greutatea ei şi asta te doare, te doare că poate numai tu ai dorinţa şi voinţa ei, şi că voinţa ta are forţă şi că dacă ceva ai putea auzi dinspre celălalt, ţi-ar sparge tăcerea, şi lumea ta gândită ar începe să se nască, nu ar mai fi o nelume cu toate înmărmurite în ea, ar deveni pentru amândoi o lume tangibilă…
…o lume cu acea frumuseţe a frumuseţilor pieritoare care nu ar uita că de stins se va stinge poate înainte de a ajunge obişnuinţă…
…înainte de a îmbătrâni şi a se ofili, efemeră şi circumscrisă temporalităţii, lume în care te-ai arunca de la înălţimi ameţitoare, pentru că este altceva, cu totul şi cu totul altcev, şi doar o dată, o singură dată vei simţi că eşti aşa aproape de ea cu toate făgăduinţele tale şi cu nimic înfiripat pe faldurile false ale ficţiunii, amintindu-ţi să nu uiţi că totul rămâne de văzut, realitatea sau irealitatea lumii tale, materie primordială a acelui vis al tău ce are fiinţă, rezemat de sufletul tău cu ochi nemişcători de noapte, cu ochi încercănaţi de zi, cu ochi albi de aşteptare, cu priviri crescătoare în spirală, doar că pentru asta trebuie altceva, cu totul şi cu totul altceva, pentru o altă geneză, deşi totul îţi pare ştiut…
…pentru că e acolo unde vrei să ajungi, iar nu altunde, nu e o ficţiune lângă trunchiul căreia stai, înfrângând mori de vânt, nu e decât candoarea ta întreagă în care pulsezi într-una, în care trupul timpului tău trăieşte, timp în care te simţi ca un profet sigur de adevărul unor cuvinte stând cu tine la ceas de taină, destrămând răzgândiri smulse din tălpi, cuvinte neasemuite pe care dacă le-ai spune, şi de nedezlocuit, ar fi doar o dată, doar o dată şi…
Motto: Când te împiedici în umbre clătinătoare, privind în urmelele lor începute şi sfârşite, când din viaţa ta cade câteodată ceva din tine, când ceva din tine lasă, ceva din tine aşteaptă, ceva din tine uită, ceva din tine doar pare, ceva din tine tace, ceva din tine se încleştează, ceva din tine doarme, ceva din tine se întoarce, ceva din tine pleacă, ceva din tine se înnourează, ceva din tine nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând, ceva din tine se ascunde, ceva din tine se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din tine se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri, ceva din tine mâzgăleşte cu cărbune în subsolurile onirice cu numărul pereţilor infinit, spune-ţi că trebuie să ieşi din acel timp cu clipe sfărâmate, verdictele fiindu-ţi trebuitor să cadă, şi asta fără cruţare.
Nu’i nicio taină că am fost cândva acolo.
Drag Moş Crăciun,
E cea de-a patra scrisoare pe care nu ţi-o voi trimite vreodată, aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte trei din ultimii ani, dar tu ştii că nu mai port în mine de ceva vreme acea melancolie a semnelor de întrebare care făcuseră din mine o ademenire sub tensiunea unor trăiri stând la mijloc de drum cu sensibilitatea încordată, unele răspunsuri fiind cele ale îndoielii, cele pe care le-am curmat, altele fiind ale aporiei, nelăsând să rămână decât o dorinţă din care mi-am făcut crez, aşa că acum, în iarna mea, la vârsta iubirii, merg de mână cu ea şi realitatea ei, mi-o citesc senzual în literele care îi formează cuvântul…
…doar că de data asta, Moş Crăciun, acum când îţi scriu, spunându-mi că toate sufletele de pe pământul ăsta seamănă întrucâtva în durere şi în bucurie, gândurile mele sunt înspre destinul clipelor întâmplărilor unor fiinţe născute sub semnul visării, ale unor copii întârziaţi, deşi niciunul dintre noi nu se poate dezbăra câteodată de copilărie mai cu seamă în timpul ăsta magic care aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea…
…destin al unor clipe care le-a fost câteodată mai mult iluzoriu şi interogativ decât sigur…
…clipe ale unor fiinţe care cândva au fost aşteptare, însă au întâlnit nimic la capătul ei, deşi au crezut că da….
…au simţit că ar fi fost să fie…
…nu au avut îndoieli care să le fi minat răspunsurile, doar că alta le-a fost întâmplarea în lumea trăită şi nu în cea gândită, cea în care niciunui vis nu i se ascundeau, niciunuia cuminţi, niciunuia precauţi, de trupul fiecărui vis lăsându-se înghiţiţi cu ardoare carnală, pentru că visătoria curgea prin sângele lor…
… ai acelora care deşi par împietriţi pe dinăuntru sunt convulsii, mişcări neliniştitoare, acei care care când e să îşi întoarcă amintirile din drumul lor şi încep să îşi strângă împrăştiatele monologări de sub tălpi de gând în ei gândul imaginaţiei începe să ningă deşi prin crengi poate e încă muzică de primăvară, de vară or’ de toamnă şi iarna încă nevenită ca să le întrerupă acordurile, dar în ei deja ninge, şi ninge ca într-o fericire pierdută în visare…
…şi în mijlocul ei sufletul lor stă ca într-o undă stătătoare şi de jur împrejurul lui sunt răsfirate cuvintele pe care unor visuri şi le-au spus timpuriu, prea timpuriu, şi pe acelea care şi-au purtat ratările, pe care nu şi le-au recunoscut şi care au continuat în ei pe pagini de gânduri care nu le slujeau nici lor nici altora, doar că ei cu superbie erau în ele fără a li se ascunde, ignorându-le persistenţa deşi haloul lor le apăsau fiecare simţ…
…şi se livrau astfel singuri unui destin oferit convulsiilor şi nu aveau puterea să nu o spună când vrajba iernii lor răcnea, în ei făcând orizont doar acele gânduri care îi tăiau diametral în fiecare mărturisire a minunii unei desăvârşiri care începuse să unească un lucru şi două suflete în invocări de viitor în care ţintuiau nevăzutul şi neauzitul furându-le cât mai multe dintre plăsmuiri în cuvintele culegătoare de fantezii de-o extravaganţă onirică…
…aşezând, din tentaţie în tentaţie, în ei cuvinte netrăite din osârdia gândurilor de a le aşterne în lumea lor locuită de ei şi de alţii pentru a-şi fi cândva cu putere vizionară locuri precise când le vor fi căutat să le întâlnească în visare interminabilă în dorinţa crescută din aproape în aproape, coaptă în durate sufleteşti şi în timp, ca fructele, neobosită…
…căci toate obosesc, numai aventura nu…
…cuvinte netrăite aplecate pe scara coborâtoare la intersectarea începutului cu sfârşitul peste marginea clipelor amare privind în abisul cărnii sufletului unde se răzvrăteau lor înşişi, scoţând de acolo, ocolind prisosurile şi întrebările pe care le culcau noaptea nedezbrăcate, umbrele mişcătoare a tot ce ascunseseră în timpul în care unele gânduri nu avuseseră niciun temei, atunci când începuseră să îşi piardă pluralul, când începuseră să se rostogolească pe treptele care îşi veştejiseră orice urmă de iluzie, cu vântul iernii în oase căzuţi în plâns, ei, în tăcerea de gheaţă, orice însemnând mistuire, punând când se topeau unele închipuiri, altele, existenţa lor neripostând, nescrâşnind…
…pentru că undeva, într-un întâmplat presupus încă netrăit, aşteptarea nu era prea inutilă ca să nu fie şi clară…
…cea înspre care zilele curgeau, cele care aveau să vină dinspre cele destrămate, cele strivite, cele amputate, urcând spre soare, spre răsăritul din lucruri, chemând orizonturi, liniştind friguri, întorcând apusuri…
…iar atunci când le simţeau pe toate în ei mutilate în nimic din toate acestea întâmplat, în nimic din toate cele dinainte, începeau să îşi facă din restul care le mai rămăsese o lume fantastică unde încă îi mai aveau pe alţii nu mai ştiau ce să spună despre ei şi nu vroiau să facă din neîntâmplat ficţiune în lumea lor gândită, lume pe care parcă ar fi trăit-o cu un acut simţ tragic şi tragicul astfel ar fi devenit inevitabil…
…şi atunci îi năpădeau nişte întrebări ca buruienile, se întorceau în ei şi încercau să îşi afle unde le mai sunt romanticele concentrări de cândva, de unde dezarticulările de acum, în vremea reflecţiilor lor atât de lucide, acea atât de blestemată luciditate…
…de unde abandonul în resemnare, de ce oricâte visuri ca într-o litanie ar mai fi încercat le simţeau ca alungându-se unele pe altele din pribeagii pedinăuntrului ce îşi erau, ai unui nomadism nesfârşit, din orbii neliniştiţi ce-şi erau şi care ţi-ar fi putut vorbi ore în şir cu tot dramatismul despre cecitate şi despre adevăruri veşnice…
…acelea despre care ţi-ar fi povestit ca pe un cu totul firesc aidoma unor nebuni liniştiţi şi nu precum fiinţele cuminţi pe dinăuntru învolburaţi de nebunie şi spaimă că în lumea lor cu două începuturi simţeau cum clipele unor lucruri începeau să moară între nimicul care le lega…
…pentru că nu le izbutise să înveţe ceea ce părea greu de învăţat despre ele…
…iar atunci când greul avuturilor de orizonturi ale lor se întâlnise cu greul celorlaţilor de cealaltă parte a lor, cei care le erau împreunarea sufletească, ştiau că seamănă în adâncurile lor, deşi de profunzimi diferite, doar că atunci când nu se spun unul altuia, fiecare vorbeşte singur, şi nimeni din cel al tău nu îl aude pe cel dintr-al celuilalt şi asta e trist, sau de aceea, cu atât mai mult…
…până la un punct în care unul dintre ele iese scăzut sau umbrit de celălalt şi deşi încearcă să îşi facă apropieri niciunul nu răspunde…
…doar timpul care atunci se scufundă brusc în trecut, dar înainte de a asta are nişte viziuni, formele lui de experienţă legate de ei când îşi deschideau accesul la existenţele unor clipe inventate şi ei şi ceilalţii lor, imperiile împreunate transcendente pe care simţeau cumva că nu le vor cuceri prea curând niciunul dintre ei pentru că misterul lor se afla închis dincolo de aparenţe pe care nu şi le despuiau de orice mijloc de figuraţie deşi ar fi putut-o face atât de uşor…
…iar asta făcea din ei din cele două suflete care erau unul altuia precum un cuvânt visat, cuvânt de la începutul lumilor fiecăruia, doi halucinanţi, doi panoramici adunânând înăuntrul lor ca pe un un ecran, imagini, secvenţe care niciodată nu se vor întâmpla într-un spaţiu fără spaţiu, într-un timp fără timp, în inexistenţa existenţei în care ce ar fi lăsat în urmă neîmplinit şi sedimentat nu ar fi corespuns deşi ar fi avut o primă definiţie…
…acea particulară atât de greu de respins…
…dar nesatisfăcătoare semnalmentelor niciunuia dintre orizonturile reale care s-ar întâlni în ei ca într-un labirint perfect al rătăcirii eterne câtă vreme realitatea lor nu îşi va fi depăşit condiţia de incitator al fanteziei, posesiune nesigură înstăpânind efemerul, câtă vreme greul avuturilor fiecăruia de orizonturi, tăieturi care nu ar putea plămădi o durată întreagă, continua să fie şi să rămână din sfera imaginarului, dându-i ocol, al unuia sau, dimpotrivă, al celuilalt, fiecare în lumea lui visată, nu trăită…
…şi atunci se întrebau dacă nu a venit vremea să îşi despartă lumile astea două ca şi cum ar despărţi nişte ape de lumină şi de întuneric…
… să îşi poată decanta visurile după sensibilităţile potrivite cu închipuirile fanteziilor lor sau să o strunească şi să pună imaginaţia să rabde pentru că era o posesiune efemeră şi iluzorie, şi să încheie fără să înceapă…
…ştiind că oricare început are în el deja sfârşitul, şi fiind aşa, povestea lor ar fi devenit una fără murire atâta timp cât ţineau tăinuit ceea ce ar fi putut fi ameninţat cu semnificaţii ale unor cuvinte pline de înţeles, acelea care dacă au rămas la ei nu a fost din întâmplare, aşa cum dealtfel nici nu au venit, doar că pe multe dintre ele le-ar fi învelit în zâmbet nici trist şi nici amar, semn al lucidităţii cu priviri adânci şi tăietoare, cumva imunizaţi într-o tristeţe…
…şi atunci cele pe care nu le treceau în contul hazardului le topeau în contururi vagi caracterele lor iluzorii, chipul lor rămânând atunci doar din transparenţe şi din fineţe, cu faţa purtând paloarea unor nostalgii de visuri pe care încă le mai purtau pe braţele subţiri, visuri care poate aveau o istorie misterioasă, dar neconsumată, o istorie romanţioasă a unor anotimpuri în care erau o mulţime de cuvinte mari, de cuvinte grele, de cuvinte intimidante pe care nici măcar cu sfială nu îndrăzneau să şi le dea la iveală…
…însă de întrebat se întrebaseră ce o să se întâmple cu ele mai departe, dacă s-ar fi întâmplat să, iar asta fără teama de a fi sentimentali, trecându-le aşa prin câteva suferinţe, şi doar câtorva cărora le opriseră paşii spunându-şi în gând despre finaluri şi priviri care mângâie umbrele cu nobleţi singuratice în încheieri semnificative…
…pentru că erau acei paşi care i-ar fi simţi mai mereu ca ieşind în întâmpinarea sfârşitului…
…deoarece altfel ar fi însemnat să cheme ceea ce purtau, iar ceea ce purtau trăia şi îi trăia însă nu era decât în visare, ori de unul singur nu poţi visa atunci când casa visului tău nu e un cuvânt gândit şi de celălalt, căruia, dacă nu are una, simţi că eşti acel care i-o va clădi mai întâi în vis şi apoi în realitatea visată, zidind în căutări pentru a le afla…
…şi atunci le vorbeau visurilor în tăcere, neascunzându-le niciun cuvânt, niciunuia punându-i inserţii atunci când şi le-ar fi răsfirat în ei ca pe nişte plete ale visătoriilor, pentru că erau dintre acele fiinţe care poate mai degrabă ar despodobi pentru că aşa le-ar prescrie ordinea gramaticală a limbii lor sufleteşti, cea pe care simt câteodată că au uitat-o de când nu au mai vorbit-o aşezaţi la margine de anotimpuri fără clipe sau cu clipe oarbe, pe ei şi pe cei jupuiţi de pe inimile lor care îi lăsaseră îmbrăcaţi în răni despărţindu-i contexte sintactice făcute cândva să fie ascultate…
…doar că ceea ce ar fi trebuit să fie ascultat fusese azvârlit şi nici măcar răzgânditor într-un loc în care niciunul nu mai încăpea, pentru că asta ar fi însemnat să adoarmă fără vise, fără visuri…
…iar când acelui timp îi era întâmplatul, tot ce le rămăsese, himeric, de făcut, era să inverseze cuvintele de celălalt cu efecte evocative, să le rostească de-a-ndoaselea după panouri culisante, aducându-şi aminte când îi erau celuilalt abia la prima literă, când le era ca o largă respiraţie narativă în ei, povestindu-şi acum doar lor înşişi întrebător despre dacă, în loc să le pună pe toate pe foc…
…şi asta preschimba gândul într-un colportor destoinic şi le nuanţa stările sufleteşti cărora le treceau vămile până la cel care le era chematul însă nu şi chemarea…
…însă celuilalt li se spuneau doar în contrastul cuvintelor când luptau în ei cu departele în ei imensificând nişte înţelesuri cărora li se întrebau iar ceea ce ar fi trebuit să fie afirmaţii nu făceau altceva decât să conchidă negativ, să li se pară că încep să trucheze nişte adevăruri, să şi le deghizeze, iar asta nu ar fi însemnat decât nişte drame de la începutul lor…
…iar dacă i-ai întreba despre toate astea, Moş Crăciun, nu ştiu dacă nu ţi-ar răspunde aprins şi metaforic, pentru că altfel ar tăcea…
…luptând mai departe în gândurile lor cu dragostea şi cu erezia…
…în sensibilitatea lor tresăritoare nişte lucruri continuând să îi atragă hipnotic…
…aşa că tot ce te rog, Moş Crăciun, este să le aduci întâmplări în care să îşi fie, în care să curgă neîntrerupt…
…să le sfărâmi una câte una toate spaimele, să nu îşi mai caţere pe umeri prea fragili suferinţele, pentru că asta nu i-ar putea doar încovoia ci chiar prăbuşi, să poată auzi mereu ceea ce trebuie ascultat, orice în ei să germineze doar atunci când vor trăi încrederea în acel ceva magic care poartă un nume, pentru că fără încredere nu se naşte nimic…
…să nu şovăie, chiar dacă li s-ar întâmpla într-o respiraţie să se poticnească, înaintea niciunui pas de vis care vine înspre ei cu flacără de drum aprinsă fie şi dacă li s-ar toci oasele sufletului lor pentru că atunci e din clar şi nu din smuls de tălpi…
…să îşi spună că e vis doar acela pe care nu îl vor înceta oricât li s-ar părea că uneori îl întorc şi nu îl mai recunosc şi li se pare că e din sunete uscate şi fără de ochi privitori sau căruia îi aud doar ecourile surdinizate şi simt că nici măcar după un ceremonial al sfielii nu li s-ar mai înfăţişa, închizându-li-se ca într-o taină…
…doar că la urma urmei asta şi este visul iscat din taina tainelor care e dragostea, o taină care aşteptă dezlegarea într-o lumea a fiecăruia doar de el ştiută, lume în care fiecare gând dă unul într-altul, desfăcându-se, unele asemănătoare cu ale celuilalt, altele deosebitoare, lume în al cărei adevăr crezi, fie ea una gândită şi încă nu trăită, pentru că tu, Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca oricine că în noi e dinainte…
Motto: Sunt clipe câteodată care îţi refuză utopia unor locuri imposibil de împlinit şi totodată de abandonat, ca şi cum un început de lume consună cu sfârşitul ei, făcându-te să îţi alungi din închipuire tot ceea ce ascunzi pe după perdeluiri, vânându-ţi credulităţile, răsăriri care ţi s-ar părea că se întâmplă, văzând ceea ce nu ar fi, şi pe care nu le-ai puteai descuia pentru că nu ai avea cheile potrivite, iar în vârşa lor ai fi putut intra lesne, însă că de ieşit ţi s-ar întâmpla anevoios sau chiar deloc, doar că acele locuri sunt după cum le visezi şi le crezi, iar asta face din ele lumea de care te prinzi cu sufletul, chiar dacă adesea suspendat în starea de graţie a echivocului.
Şi fără a le mai spune un cuvânt ai închis uşa unor lucruri pentru că mai departe printre prăpăstii ar fi fost mai trist, mai rătăcitor, mai ascuns şi înainte şi înapoi şi oriunde şi sfredelitor lent sufletului şi aventura de ele ţi-ar fi fost pedepsitoare oricât ai fi fost tu de inventivă fiinţă în întrupare de scene, dar mersul ştiai că trebuia oprit la mai puţin…
…şi de atunci ai făcut în aşa fel încât să le alegi locul cu prudenţă, locul lor, al prăpăstiilor, în care ai fi căzut cu strigătul fiinţei din vocativ, prăpăstii cărora niciodată nu trebuie să le tăgăduieşti aprioric atât profunzimea cât şi sensul, amintindu-ţi despre faptul că a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple dar cineva din tine nu te asculta, nu credea în marginile lor deşi erau nişte lucruri atât de simple, cineva din tine încerca indrituirea explicaţiilor pentru ele pe cantităţi, împărţind, interpretând şi sfârşind, ca o concluzie, asemenea unui creier devastat iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectasei cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere…
…pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările în formă închisă, în formă deschisă…
…iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, analizându-le pe orizontal, sondându-le profunzimea, închipuindu-ţi-le ca pe un teatru al enigmei rezolvate, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile mele menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva şi să devii chiar tu himera pe care altcineva sau altceva credeai că o întruchipează…
…şi asta nu mai era, deşi neîntâmplat, neverosimil, ci atât de adevărat, dar nu neapărat şi necesar…
…aşa că ai ştiut că trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o zămislea…
…şi erai în toate acele gânduri într-o perpetuă macerare, ducându-te şi venind fără să pleci, fără să stai, trecând dintr-unele într-altele, fiind în ele ca şi cum nu mai locuiai nicăieri, ci doar în copacii din dedesubt în care firea ta tremurătoare se clătina prin crengi cu plete de vânt, un vânt căruia îi era greu să spună trecutul sau viitorul…
…pentru că fie ar fi trebuit să mintă, fie să tacă…
…aşa că îţi încatenai singurătate unor cuvinte în cafenii tăceri când nu te puteai despărţi de ele fie pentru că poate erau în necontenită fierbere, crescută cu fiecare clocot în tine când te gândeai că nu ţi se vor înţelege până în adâncime, acolo unde ardeai cu pumnul încleştat, în el ţinând întâmplări pe care nu voiai să le laşi să întâlnească sufletul celuilalt în frământări sau cărora le găseai lipsa de rost ştiind că e nevoie de o sinceritate totală iar tu încă mai hălăduiai pe străzile monologurilor tale, încă îţi mai plimbai gândurile altora în tine ca pe un epic trucat…
…încă te străduiai să desluşeşti siluetele literelor care ar nedumeri sau dezamăgi trecând prin tine toate timpurile interpretărilor, extindere indefinită abolind realul în perspectiva unei semnificaţii a tăcerii deşi ascultai magia sunetelor în tine, a tuturor acelor cuvinte care privilegiau conţinutul pe care îl ţineai în tine învăluitor, ocrotitor, chiar dacă tu mergeai în cârji ca să îţi poţi ţine echilibrul printre atâtea dacă împotmolitoare, şi cu fiecare pas îţi mai lepădai câte un cuvânt dincolo de catenele nespusului căutând să găseşti altceva, acolo căzând şi regretul vlăguit de senzaţii, sleit din gânduri de atâta ascuns nedezbrăcat…
…când în tine orele trecute dorm, şi sunt acelea mult mai târziu de miezul nopţii, dar pentru tine nopţile erau mereu mult prea tinere şi se sfârşeau în dimineţi, niciodată înainte, şi de-acolo ar începe ce ai fi uitat din celălalt, şi acolo s-ar termina ce cunoscuse din tine, şi împreună de acolo aţi fi ceea ce fusese doar tu şi el înainte de oriundele vostru în care vă căutaserăţi, înainte de a veni unul lângă celălalt din minusul cândului în care fusesei depărtare…
…şi în lipsă ai vrut de-atâtea ori să îţi spui că tot ce e lentoare precum transformare se cheamă viaţă şi tot ce e în tine şi în el cu văpaie se numeşte foc, din care izbucnesc scânteile de vis…
…şi-acum, când lângă uşa ta încep să se strângă toate frunzele şi copacului gândurilor i se încâlcesc crengile şi pe ele încep să crească cochilii în care ascund cuvinte din departe, cuvinte în care cauţi să îi schimbi numele cu tot ce iubeşti în el deşi e tot acelaşi, însă vrei să îi spui altfel, după felurile anotimpurilor care v-au locuit…
…înlăturându-l însă pe acela al convulsiilor…
…şi pentru asta îţi spui că vei inventa pahare în care să scurgi din amintirea viselor, ale acelora de noapte a căror invocare e repetată, iar pe celălalt îl vei lăsa să îţi ghicească încetul cu încetul curgerea în ele a fantasmelor care privesc, cele pe care însă doar în somn le vei vedea clar, pentru că în cuvinte tu nu i le-ai spune, ai converti în ele lacune sau segmente lipsă ştiind că niciodată unele nu s-ar termina dar nici nu ar părea întregi…
…iar el, celălalt suflet în care ai curs, din ele şi-ar înmulţi în neştiut, fireşte, exprimările eliptice, spaţiile dintre litere, simţindu-le ca pe un mesaj apoteotic, iar tu ai avea bucuria jocului delicios de-a privitul, de a privi cum crede că el este cel care îşi închipuie că le este creator, numindu-se el pe însuşi după bunul plac al enigmei, încercând să ghicească puţin câte puţin din el, implicându-se în imprudenţe şi ajungând astfel la imprevizibilitatea nuanţelor, iar tu ai râde de prelungirea pe care le-ar da-o din ipostaza lui de romantic…
…toate astea smulgându-i-se cu uşurinţă şi izbindu-te pe tine pentru că ştii că ar sări peste legăturile dintre nişte semnificaţii hotărâtoare ca şi cum ar suferi de extirpări şi ruperi în fluxul memoriei, sfârşind prin a păstra doar el pentru însuşi cheia…
…şi astfel l-ai lăsa să scrie continuu dacă nu ţi-ar fi teamă că omisiunile ar fi mai mari decât aducerile aminte ale contururilor tale în el şi poate ca un pustiu circular dacă nu şi-ar spune numele după cuvântul potrivit cu forma ta de visare aşa încât să devină pereche cu îngânările ei viitoare, acolo unde poate că aştepţi ca şi în trecut, şi în loc de toate astea i-ai putea şopti cum să se spună sieţi şi fără teama de a fi sentimental, şi-ai fi un sufleur care ar avea o trudă uşoară, pentru că ar fi puţine lucruri pe care le-ar fi uitat şi cam aceleaşi…
…şi despre toate astea tu ai face-o într-un lung exerciţiu de îmblânzire a memoriei, pentru că ştii bine câte fiare încă neîmbânzite ai încuiate în temniţa sufletului, cele ascunse acolo în tăcere şi nicidecum în uitare, pe care încă nu le eliberezi din înăuntrul tău pentru că încă nu ştii cum să le învălui în cuvinte blânde, acele cuvinte pe care le-ai făcut praf şi pulbere când au devenit brutal ca nişte nude, crude sincerităţi pe când credeai că nu îţi vor fi altcumva decât sfărâmate, frânte…
…cuvinte încărcate cu povara unor eşecuri, pierdute prematur care ar însemna fără de tăgadă zădărnicia, dar asta pentru tine nu este de ajuns, nu încă…
…tu nu eşti dintre acele fiinţe care învaţă uşor să scrie literele ratării, să înveţe acest alfabet încât să ajungă însăşi abecedarul, tu nu eşti fiinţa care se lasă sedusă de absurdul cailor verzi de pe pereţi, care nu astfel întemeiază, nădăjduind în gol şi trepidând cosmic, fascinată de utopii, de păcăleli în mrejele cărora să te laşi prinsă, dar eşti cea a frământării excesive şi a visării, acea formă a ei cuprinsă câteodată de duhul ludic….
…iar atunci când se întâmplă joci de-a v-aţi ascunselea cu clipele pe care nu le-ai cunoscut pentru că în înţelegerea lor era nevoie de doi ca să fie…
…şi tot ce rămâne atunci din ele este o urmă furişă de cuvinte mari, de cuvinte grele, de cuvinte prea departe unele de altele pentru a se putea întâlni decât în ceţuri, pentru că are şi ceaţa rostul ei, al unor deghizări, al unei pânde tainice, mai cu seamă când e vorba de ceţurile unor dulci evocări sau ale unor mari nelinişti…
…nelinişti care acolo vor rămâne ascunse fără să te strige precum îndărătul unor împăcări cu o ficţiune într-un schimb de taine, doar că o împăcare iluzorie, pentru că dintr-acolo se vor auzi mereu chemări fie şi şoptite, chemări tulburătoare în care vocativele vor fi aprinse pe dinăuntru cu tot ce poartă în ele, pe dinafară însă tăcute în neauzit, contururi desfăşurate de umblet în care vei aştepta, visătorie despletită, strângând în ele aceleaşi drumuri mărturisitoare legate de tine, cu închideri şi deschideri ca nişte evantaie de lave, întorcându-ţi ce era de întors în suferinţele purificatoare ale focului…
….aşteptare care nu va înceta decât atunci când din ea ţi-ar lipsi speranţa că va mai veni ceva vreodată dinspre întoarcerile firelor înţelesurilor ale căror dezlegări nu îţi vor fi iluzorii, nu îţi vor fi transformate revenire după revenire, repetare după repetare ca într-un descântec, ca într-o magie, ondulânde ca mareele, insinuante şi capricioase ca şi conjuncţiile din care s-ar naşte, strecurându-se în tine poate înşelător şi firav pentru întâia oară…
…ceva din tine pariind că visul va trece dincolo atâta timp cât nu-l vei înceta, destinul lui luându-te în stăpânire, privilegiu al castei visătorilor…
…cât îl vei trece pragul clipelor anotimpurilor fie şi pe poduri fragile sau nesăbuite pe care nu ai putea păşi decât cu priviri transfigurătoare sorbite de miraje pentru că în ochii sufletului unele dintre amintirile adunate ar fi unele oarbe la mijloc de drum, aidoma unei limite dincolo de care nu ar mai şti nimic şi tot ce ar atinge ar depinde doar de tine…
…de cum te-ai răsuci în răni şi în dorinţe cu tremur sentimental…
…întrebându-te, ca şi cum nişte cuvinte ar fi definitive, oricât ţi-ar fi stângăcia de exprimare, unde ai vrea să…
Motto:Totul se păstrează în tine şi nu se uită, priviri în urmele de paşi ai acelora în care ţi-ai lăsat gândurile, de acum cu o resemnare sintactică însă nu aceea ce ar fi adus şi împăcarea, când nu le-ai mai fost nimic de vrut ori de povestit altădată în absenţa cuvântului nemairostind, murind în tăcere, când altceva nu mai avea să spună, deşi, cârpindu-ţi cerurile din tine în care dragostea mai fumega, tu ai fi născocit nespusuri, vorbe nemauzite pe care nu ai fi încetat să le rosteşti nevrând să li se întâmple sfârşitul.
Când te prinzi de spaimă cu privirea, fără a avea văzul rătăcit sau la întâmplare, ascultând tăcerea sufletului tău care îşi vorbea în limbajul glandelor lacrimare nişte cuvinte cărora le retrăsese semnificaţia pentru că altfel le-ar fi trăit tortura sub soarele negru al tristeţii devoratoare, întorcându-te acolo de unde ai plecat…
…şi numai singurătatea îţi spune că va fi precumaltădată iar zilele vor trece la fel sau mai amar decât celelalte, părându-ţi din nou a fi fără anotimpuri, prăbuşind, nemaiavând, geneza lumii lui a fi…
…când nepăsarea despre care ai vrea să minţi te doare, însă doar pe tine, şi-ai vrea să fugi în tine, însă simţi că ai face-o în gol, ai fi acolo oriunde şi nicăieri după ce te vei fi alungat din toate, luându-ţi locul cea care te-ar sili să îi dai ascultare pentru că altfel te-ai fi zbătut în tine din ce în ce mai neauzit şi mai surpat, ai fi trăit zvârcoliri clipă de clipă fără întrebări cardinale trăind expansiunea tăcerii iar apoi a muţeniilor şi iar ai fi început, cu degete ochilor tânguitori plângând amintiri, să gemi în somnul de tine ca în intestinele unui coşmar captivă…
…când trăieşti în convulsii şi încă te laşi furată zbaterilor vineţii ale unor nepierdute gânduri neplecate ca şi cum ar exista la infinit, ca într-o întrebare fără sfârşit; iluzie retorică…precum într-un labirint povestind rătăciri ca într-un joc, unul ratat, al himerelor, un joc vinovat, între refuz şi motivare în pedinăuntrul tău…
…cel pe care îl ţii în palmă ca şi cum ai ţine timpul unui vis înspre care ai vrea să te duci dar simţi că nu poţi privi maideparte…
…labirint al unor gânduri unde te închizi înăuntrul cercurilor în reflexie iar ieşirea îţi este una înşelătoare într-un dincolo pe care te amăgeşti că l-ai putea atinge…
…în expresive semne răscolitoare ale nepătrunsului de nuanţe ispititoare care păreau că se deplasează înspre ceva enigmatic, semne despre care crezusei că sfârşiseră prin a fi obliterate, când în nespus nu mai existau, nemaiputând vorbi fără voia ta, neputincioasă să mai exprime într-o lume oarbă care mergea ca şi cum ar fi deviat mai mereu de la real, mimând răsfrângeri anamorfice, unele în celelalte fără ca propriu zis să se întâlnească, căutând cum să mai dai de tine…
…în confesiuni mai mult sau mai puţin deghizate, neştiind niciodată unde vei ajunge când simţeai că trebuie să le spui tot, acolo,lui, în înăuntrul tău, în locul cu tăcerea…
…ştiind că atunci când cuvintele aleg să tacă sau să se ascundă trebuie să legi ceea ce auzi şi vezi de ceea ce nu poţi nici auzi nici vedea…
…acolo, în tăcerile gândurilor tale, unde eşti cu cu toate acelea care ţi-au fost şi de care te-ai făcut vinovată, prin ele, spre tine, încercuindu-le acum în aduceri aminte din vremea în care îţi fuseseră încercare, ştiind fără să ştii de unde le vine ştiutul, înţelegându-le facerea şi despicăturile, ale metamorfozelor lor, ale recurenţelor unora pe care le simţi ca şi cum continuu te-ai despărţi de ele…
…acele gânduri pe care nu le-ai vrea întunecate la lumina zilei, pentru că astfel ar însemna să fie scăldate într-un anume fel de o obscuritate dintr-aceea orbitoare, un spus despre ele a cărui nuanţă nu schimbă esenţialul, deşi într-o închipuire a altfelpetrecerii în care li te-ai mai întreba cum ar fi fost dacă…
…dacă nu ai povesti despre ele, ci le-ai crea ca şi cum într-adevăr ar fi fost cu putinţă, ca şi cum ar exista ca într-un vis; demiurg oniric, sintaxă onirică…
…doar că nu astfel le vrei întruparea placată pe un închipuind, pe un imaginar, ar însemna să îţi ridici construcţii himerice, amăgindu-te că zideşti…
…gândurile au deplina stăpânire a acelor înţelesuri proprii, iar niciunuia nu îi refuzi vreunul, şi ţi se mai poate întâmpla să negociezi cu însăţi o înţelegere a unor sensuri uneori, însă niciodată nu ţi le vei putea salva pe cele amăgitoare iluzoriu, în mistificaţie; acestea sunt, oricum, încheiate cu sfârşitul şi le poţi spune, da, cu glas de tăcere, însă nu le vei putea face, lipsindu-le verbul făuritor…
…acolo, în locul cu tăcerea unde cu glas fără cuvinte le-ai spune nimic, acel nimic proteic…
…acel spus în chipuri privite de la distanţă, depărtânduri în care nu ai îndepărtat, rezemări din unghiuri diferite, căutând cu disperare ceva ce să nu îi fi rostit, în tot acest timp probând potriviri, potriviri de acum iar nu de atunci, cele pe care ţi le atingeai cu înţelesul în încercări de a ţi le apropia, dar neapropriindu-ţi-le cu adevărat, însă, neputându-te stăpâni, prefăcându-te ca şi cum, pentru că vremea lor trecuse, iar ele merseseră atunci când le fusese vremea în sensul contrar celui întrezărit de tine…
…acum întrebându-te poate cu ridicolul marionetei ce nu ştiuse dezlegatul, ce nu ştiuse cum să depăşească insolubilul, recunoscându-se învinsă, cum ar fi fost dacă…
…gând pe care îl simţi ca şi cum te-ar sorbi întreagă, gând care îţi mai vorbeşte fără să îţi grăiască, tu ştiind că trebuie să îţi fi spus multe lucruri atunci…gând care acum se desfăcea ca şi cum ar fi fost întocmit dintr-atâtea dând unele într-altele, gânduri, prea multe, copleşitoare vreme îndelungată, bântuindu-se unele pe altele câteva şi apoi dezvelite în cuvinte descojite, care altfel de nu ar fi fost, ci rămase în crustă ar fi ascuns, nedeschipuind lucrurile…
…gânduri încă agăţate de lacrimi care mai povesteau dar nu era nimeni căruia să şi le spună…
…aflate oricum într-o primejduire a enunţării, rămânând astfel nespus, instanţe solitare de acum fără purtând de legătură, aprinzături de dedesubturi de cuvinte, dintre cele văzânde cu ochiul închis, multe văzuturi dar mai cu seamă nevăzuturi în suflet, oglindiri în ape de o limpezime vie; multe chipuri de poveste, răsărituri deloc lesnicioase, multe semne obliterate, multe fărâmate, multe pulbere, în tine o oareşice învoială cu cele reprimate, cu cele răzgândite, cu cele întârziinde şi toate atât de expresive neexprimând totul, mai şovăind, mai istovind, pe toate, atât cât au fost să fie vorbindu-le în cuvinte deschipuite; cuvintele, doar pretexte pentru ele, pentru gânduri…
…spunându-ţi că viaţa unor gânduri rostinde, cele a căror expresie ar fi irepresibilă, ar trebui să aibă petreceri asemeni unor predicţii, cărora nu le-ai fi curmezişuri, pentru că stăpânirea de ea ar sfârşi în acel fapt pe care ţi l-ai dori, ai simţi că s-ar petrece, ceva din tine ţi-ar spune pe nume, înţeles urmând a-ţi fi întâmplat, şi nu ar fi defel un înfrânt în cuvânt…
…viaţa unora însă devine inaccesibilă, şi atunci le sfârşeşti, simţindu-le neputinţa trăirii şi încetezi să mai crezi că tot ceea ce îţi închipui poate fi şi cu putinţă, ci doar posibil, şi faci în aşa fel încât să te sustragi unor înţelesuri de suprafaţă, dintr-acelea superficiale, iar unor gânduri nu le mai primejduieşti vreodată înţelesurile, smulgându-te semnelor în derivă, pentru că astfel ţi se poate întâmpla să eşuezi în cumplite himere…
…tot ceea ce îţi poţi închipui îţi poate fi neputinţă, dar aparent posibil, ca oricare neîntâmplat nefăcut încă, rămânând legat de acele gânduri tânjinde, pentru că deja când astfel le simţi le recunoşti şi chipul neîmplinindului, trăindu-le pe unele obsesiv, cu spaima de a le sfârşi, ajungând să te rostească mai mult în tăcere, nonspus, decât le-ai da tu semnificării, în spus…
…mărturisindu-ţi-le doar sieţi, dar dispensându-te de mărturisire celuilalt…
…care poate într-un preatârziu le va cunoaşte, rătăcindu-le înţelesurile, care cândva l-au vorbit fără însă să îl grăiască, cumva, murindu-l, şi astfel ieşind de sub halucinarea luim a celui care pe care l-ai simţi precum te-ar lua într-o posesie magică…
…nedesluşirea gândurilor, acele altînţelesuri, sunt primejduitoare de nu le poţi pătrunde, or’ înţelesul îţi pare ascuns sau inaccesibil…
…pentru că încotroul lor e deja umbră pieritoare al unui spus în ceva pe care nu îl cunoşti şi pe care îl simţi precum i-ai căuta în neştire cuvintele…iluzii…cuvinte pe care le atingi acum ca pe nişte pulberi corozive care stârniseră în tine începutul unui pustiu cu umbre sfârşite în urme sfârşinde, pe care ţi-l dizolvasei în văzduhul sufletului şi cărora, privindu-le din depărtare, le aruncai o ultimă privire înainte de plecare, înainte de a le coborî treptele pe care veniseră, trepte ale aşteptării…
…trepte devenite de acum de un verde amar, în preajma cărora aveai să te întorci tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…
…după ce le trecusei pragul spaimei, simţind că ai şti cum să te protejezi, văzând fără să fii văzută, plimbându-ţi privirile peste sufletul lor cu acea mângâietoare taină a neştiutei, a celei de departe, aproapedeparte, vorbindu-le în absenţă…
…până va sfârşi prin a le spune nimic, acel nimic ce spune totul, în cuvinte pe care le va lăsa să însemne ce îşi vor voi, gândindu-se la ele ca la o întrebare de le-ar putea face ca şi cum ar crea un vis prin ele…
…de le-ar putea duce ca şi cum de-a lungul realităţii lor ar plimba o oglindă…
… iar realul infinit, pentru că astfel i s-ar părea, precum şi l-ar dori, s-ar răsfrânge fără sfârşit în privirea ei, ea, precum ar fi în lumea lor pe de-a-ntregul, deşi lumea ei ar fi, cea de peste margini, de dincolo, acolo unde începe inexprimabilul, în tăcerea neînţelesurilor pline de înţeles…
…acolo unde poate se simte trecătoare prin cuvinte definitive, acolo, în lumina trecutului, purtând semnele ei rostitoare, cuvânt hrană sufletului crestat, lumină căreia a învăţat să îi asculte umbrele, să ştie când o aude întunericul, să nu îi fie interogaţie nesfârşită, să ştie să îl înlăture, căutând în el ceea ce cunoşte de dinainte, să nu lase umbrele să sporească, să le sfărâme, să înveţe să le tacă la capătul timpului, căutând ireal noaptea renaşterii…
…ştiind că îşi va trăi acele clipe pierdute atâta timp cât şi le va reaminti, ducându-şi-le apoi dincolo, în uitare, pe cele cărora le-ar da alt nume, de-ar fi să şi-l piardă pe cel avut, în neputinţă, cele care au curs în tine şi prin tine te-au vorbit, dar nu deajuns…
…ea care ştie ce putere are închipuirea şi ce putere are fiinţa lui, a cuvântului, ea care ştie că acele cuvinte simple au puterea unei rugăciuni, dacă sunt rostite cu credinţă în ele…
…le cunoaşte fascinaţia, ce poate aceasta isca acea forţă a înlănţuindelor litere precum o chimie tentaculară, ştie potenţa uneia singure ce are în ea toate neîncăştiutele, neîncăaflatele şi ce i se întâmplă prin cataliza cu altele, ştie ce pot dezlănţui, ce pot tutela; le-a trăit alchimia, le-a trăit toate nodurile desfăcânde şi cu neputinţă de descurcat, a atins atât de multe semne în tăcutul gândurilor, atât de multe sensuri a obliterat…
…a trăit utopia înstrăinarii prin cuvânt, atât de multe au sfârşit în neauzit, pentru că ea era stăpânitoarea şi nu stăpânita, ea era tâlcuitoarea, ea era împreunătoarea celor ce o istoveau şi ea covârşitoarea, săvârşitoarea chipului lui grăit, ferindu-se de verbe ce nu se rostesc, ştiind să plece sau să rămână înţelesurilor spusului ce este şi întâmplându-se poate într-o altă retorică acelui ce ar putea părea cu putinţă; nonspus…
…nevrând cuvinte cărora să le dea ocol fără de vreun încotro şi pe care să le osândească în reverie, iluzionându-le că vor zămisli realul; nu le voia fantasmele, pentru că astfel vor fi precum adeveririle închipuinde de care nu le va putea despărţi şi nu le-ar putea nicicum descânta gândurilor acestora ca ceea ce îşi imaginează să devină fapt împlinit…
…nu, nu era un demiurg care să vrea sintaxe onirice, deşi îşi spunea în tăcut câteodată, purtându-le semnele fără ziduri neferestruite, precum nişte gânduri magice într-o cumpănă cumva amăgitor persuasivă că poate că da…
…nu, nu îşi spunea că totul trece, nemairămânând, cu amărăciune, ca şi cum ceea ce ar fi trăit ar fi simţit ca fiind al alteia şi nu al ei…
…nu…totul se păstrează în tine şi nu se uită…
…şi atunci îţi spui că ai vrea să le duci într-o altfel de limbă în care în tăcere ai regenera nesfârşit şi enigmatic…
…îţi spui că ai genera seducătoare metamorfoze în care ar primi duh, suflu nou, ca şi cum le-ai da viaţă fără de moarte, deşi poate ar fi un gând zadarnic, dar simţi că s-ar întâmpla ca şi cum le-ai stârni înspreul dezlegător, hrănindu-l din tine însuţi şi făcându-l să meargă mai departe, în cuvinte de culoarea sângelui tău din care desfăcusei literele ghimpate…
…pacificând toate contrariile din tine şi din celălalt suflet ca într-o ultimă şi singură dorinţă renăscând, tremurând spunându-ţi-l doar în gând, spunându-i tot, fiindu-i pe măsură ce i te spui şi nimic din tine nevrând să rămână nedesfăcut…
…trăindu-l înlăturat întunericului ca şi cum, privind, ţi l-ai întoarce umbrei unei prea lungi aşteptări prevestitoare a preatârziului căruia ai fi vrut să îi întinzi pestetimpul, umbrăce apăsase sfâşietor, aceea a tăcerii,începând să trăieşti muţenia care te căptuşea şi te acoperea, în care tu simţeai că începi să rătăceşti drumul care te-ar mai fi întors pe tine, parte dintr-un întreg…
Motto:O femeiefloare, făptură din sunete pure, ştie că tăcerea are cele mai multe necuvinte şi că ploile de primăvară te spală de piedicile naivităţii stând pe foste trepte cu ape dormind pe care le simţi devenite de un verde amar când te întorci în preajma lor tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…
În puritate i s-a spus în gând femeiafloare, cea care cu o vreme în urmă, când îşi ţinea în braţe încheiate turnurile cu zile şi nopţi şterse fără anotimp, pe când primăvara pentru ea era doar părere pentru că nu trăise pocnetul mugurilor, culorile din ei simţind cum încep să se stingă înainte de a răsări în ochi, fiind ceva în ea demult pierdut, aproape ca şi uitat, pe dinaintea privirii ei trecând acel ceva pe care însă nu îl mai simţea dindărătul ei ca putându-l atinge înverzind, lipsindu-i forţa dorinţei şi a speranţei, cea a aşteptării în deplină certitudine, deşi ştia că nimic nu este închis, încheiat şi că tot ceea ce nu se ştie rămâne mister şi fior, avea încă urme de zăpadă în păr pe lângă care zburau nişte fluturi albaştri…
…avea nişte crengi uscate şi câteva petale ofilite ale florilor cândva rostitoare de nu-mă-uita, în nişte şuviţe ceva încâlcit ce aducea cu nişte aţe de înălţat zmeie, deşi te-ai putea întreba de nu sunt totuşi rămăşiţe ale unor sfori din aşchii ale vreunei fantoşe, iar pulberea aceea de un alb-perlat nu era a zilelor ei de nisip, precum le simţea înainte de venirea lui, a aceluia de a cărui magie avea să fie fascinată, pe unele ca fiindu-i câteodată, ci a unor cochilii de echinocţiu, iar cea aurie de la praf de zâne, acele zâne pe care le ţine ascunse în podul sufletului ei…
…în puritate i s-a spus în gând neauzit când a început să îi asculte frumuseţea pădurii sufletului desfăcută în cuvinte din pana gândului, înainte de a i se rosti îmbrăcată în rochia ei sobră cu guler din dantelă albă spartă, când l-a auzit cum cu fiecare semn din el trecut prin mâna de el descheotorâtoare ceva se rupea când desfăcea din el litere de pe drumurile dinăuntru lui, din timpul întoarcerilor care dădeau unele într-altele şi se desfăceau în amintiri în care era şi nu era…
…aşa îi părea ei punându-şi tâmpla pe cuvintele lui când el îşi încetinea sunetele, când simţea despre el că mereu s-ar întoarce la el mai mult decât visător, altceva fiindu-i mister când era înainte de început de cuvânt, şi nici abia la literă…
…când încă nu li se întâlniseră privirile…
…atunci când a început să îşi trăiască cel de-al cincilea anotimp, acela magic al întâmplărilor neîntâmplate…
…când nu ştia că ochii lui vor fi ai cei dintâiului, acei atât de aşteptaţi, acei în care visul ei îşi va găsi înţelesul, acei în care îşi va recunoaşte lumea şi povestea ei cea nescrisă încă, cea care el îi va vorbi în limba îngerilor…
…când nu ştia că el o va lua din turnul uitării şi că îi va fi anotimpul misterios al înfloririi în care i se va deschide floare de sub zăpadă crescând pe tija fragilă a inimii ei…
…dar în sufletul lui fremătător aplecat peste apele timpului înfăşurat pe semnele lui, atunci când pentru prima dată îi venise cu tălpi de toamnă şi frunze veştede pe tâmple îl văzuse cu magica stare a ochilor fermecaţi, mirare cucerind relief, pe acel omcântec, acela care ţi se întâmplă numai o dată în anii pe care îi trăieşti, cântând viaţă în tine pe scena ta mai mult goală în atâtea anotimpuri seci şi ude şi fără tresăriri…
…când nu ştia că el, cel de magia căruia va fi fascinată, luând-o în posesie vrăjită, îi va fi focul din gândurile ei zburătoare şi din cele cumpătate care îi va împreuna cerul cu pământul ei pe care i-l va pune în nestemata de flăcări pe degetul ei inelar în clipa în care mâna lui a atins-o doritor pe cea a ei arzândă, în ea sânge tropotitor…
…când nu ştia că el va fi acel căruia îi scrisese, scriind tuturor himerelor din labirinturile gândurilor ei pe care le simţea câteodată ca pe nişte coridoare încurcate care nu vor duce nicăieri, unde vedea cuvinte pe care le lăsa în trenă a unui ecou al inefabilului pentru că erau din împletituri de ierburi deşirate care îşi pierduseră albastrul când îşi spusese că nu mai aşteptă ceva crescând din pietre sfărâmate care nu vor mai lăsa niciodată umbre peste cer, împietrind privirea înspre copacul cu stele de turcoaz şi inimă de sidef din care culegea fire de mătase argintie pentru visurile pe care şi le înfăşura pe degetele sufletului când atingea tocitul somn al naşterii nopţilor singurătăţilor ei, când îi închidea ochii în vânăt…
…când nu ştia că el va fi acel care o va învăţa precum un alfabet al unei noi limbi, în care semn lingvistic atât de cunoscut să îi fie încât să simtă că o metabolizează, simbol apoi devenindu-i, amprentă a rostirii, revărsându-se în el într-o pătimaşă întâlnire a înţelesurilor, într-o întâmplare irizată precum lumina dintr-un oval de opal învăluindu-i, într-o comuniune a deplinătăţii, în care nimic din ceea ce vor trăi nu va fi mistificat, dat drept ceea ce nu este…
…deschizândă pătrundere şi revărsare în celălalt, trăindu-l pe dinăuntru, într-o întrepătrundere deplină, acel sine fiind atât al fiecăruia cât şi al întregului lor, în care apoi fiecare este redat sieşi şi celuilalt în pur, într-un mod desăvârşit al aflării şi al ştiutului, el, celălalt, care îţi este lăuntric, în înăuntrul tău, încercuirea, cel care, fără rest, te va întregi; doi celălalt, două totalităţi reflectate una în cealaltă, ca şi cum ar fi una şi aceeaşi deşi nu sunt, într-un acord desăvârşit…
…neştiind atunci când i se adusese rostitor scrutându-i misterele, fără iluzii optice care poate ar fi putut complica transparenţe şi vibraţii, fin unduioasă, în rochie din crengi de gânduri în care îşi aninase cuvinte din cochiliile ei albastre din care îşi scosese tăceri ascultânde crescute pe înţelesurile întâlnirilor întinsurilor lui de pe unde se adunase în urme în care călcase aşteptând din el răspunsuri eliberatoare, că i se va întâmpla ca drumul lui, tulburătoare taină, să îi taie paşii pe când se pregătea să treacă alt an peste care simţea cum se va înnegri singurătatea…
…iar ea nu ştia că atât de duios se înşela, pentru că el avea să i-o ia şi să i-o ducă departe, de unde ea nu avea să şi-o mai întoarcă niciodată, din clipa în care el s-a aplecat asupra ei iar ea şi-a vărsat în clepsidra lui sufletul lacrimă, începând să îşi trăiască anotimpul ei, iarna…
…iarna, aceea care altădată îi îngheţase trupul într-o poveste strângând în ghem semantic firele zdrenţuite a unei netrăite fericiri, pe când se simţea ca locuită de o fiinţă străină, fugind orb în somn de clipe, de timp adormit, fugă care nu se termina, care abia începea sau începea mereu prin intestinele întunecate ale labirintului din adânc…
…ea minune luminoasă desenând pe pereţi cu degete de ivoriu ingenue desene pe care le privea atunci când se mai oprea în dreptul lor tot urcând în tristeţe atunci când auzea în ele doar o muzică himerică…
…iar el, pe care l-a simţit cu tot corpul, şi nu mai suna ca un tărâm cutreierat de vânt de gheaţă când l-a făcut să o ningă, deşi fulgii de zăpadă nu îşi puseseră pantofii de argint să dănţuiască în ceruri…
…el a născut-o din el de sub omăt veşted, aducându-i fierbinte în inimă de frig, cuprinzându-i sufletul cu sunet de flaut, acela care îndulceşte şi îmblânzeşte asprimile scărilor coborâtoare ale timpului de cânepă şi dă viaţă ochilor secătuiţi, făcând din ea casa visurilor lui, locul în care se trăiesc în plenitudinea celor mai intime reverii ale lor…
…şi poate că i-a fost cândva un vis de noapte în care a avut-o dinainte de a o întâlni cu adevărat, poate în altfel de vis al lui în tăcere rotundă a invocat-o în culoarea albă şi a purtat-o pe pământul visărilor lui înainte de a-i fi cuvânt de foc într-o semantică particulară pe tărâm magic întinzându-se de la pământ până la cer…
…cer în care ei nu îi mai era târziu când el a început să îi sape scări din cochilii marine ale fiinţei vegetale şi stele spiralate vuitoare pe care îşi lipea urechea ei de cândvascoică în castele de gheaţă, culcată în elcântec, cântec auzind…
…în lăuntrul lui cu starea de puritate a luminii, înfăşurândă iederă de sunete verzi în învăluiri tandre ale unui fraged anotimp, purtând la încheietura mâinii ei stângi împletiri din pietre de aştri tremurători şi nestemate din sânge argintiu de lună trăind acum, în arhipelagurile sensibilităţii, ceea ce adunase în aşteptarea întrupării lui fiinţa care îl visase cândva neştiind însă dacă i se va ivi vreodată, când gândurile ei nu mai aveau drumuri şi atunci le spunea doar cuvinte descusute la răstimpuri, însoţitoare mute…
…neştiind atunci că acel pe care viaţa i-l hărăzise i-l va scoate în cale, pentru că scrisese în ea cu litere nevăzute, doar că trebuia să desluşească ascultarea lor cu privirile în ea…
…şi a făcut-o temător, pentru că se simţise nepereche, ca şi destinul, doar că din clipa în care el a luat-o din lumea spaimelor ei, cele care ar fi închis-o iarăşi în lumea ei din îndărăt, şi i le-a sfărâmat pe toate, una câte una, a început să îi crească umeri, şi pe umeri aripi, iar având aripi a început să îşi scuture scânteile, scântei ce nu mai erau splendide năluci…
…scântei ce în zăpadă albăstruie îi fuseseră furate de către ale lui şi duse către înflăcărare, aprinzând-o la o temperatură febricitantă şi visurile din ele scuturându-şi-le în culorile reveriilor ei impregnând în ţesătura lor diafană forme care de acum nu mai erau imaginare, pe care le atingea cu puritatea înţelesurilor, pulsând sub pielea lor…
…aplecată peste negrul adânc al pădurii din privirea lui când închidea uşa timpului, împreunându-se cu el în veşnicie de aur fierbinte, cosmic bărbat în suflet curat unindu-se în iubire cu femeie cosmică în spirală rotitoare, vârtejuri de senzaţii şi stări de vrajă stăpânitoare…
…spunându-i-se în cuvinte de gând când nu este lângă ea ca şi cum astfel l-ar fi absorbit, vorbindu-l în tăcere rostitoare în cercurile de deschideri şi închideri ale timpului rotitor cu flăcări în vârful degetelor când îi atinge contururile deschizândelor urme în linişte unduitoare, desprinzând fărâme din prezentul lor pur şi din trecutul apropiat, făcându-şi din pielea clipelor rochie fluturătoare în vânt de…
Motto: Nespusurile, cele care cresc pe măsură ce cresc spusurile, sunt în locul cu tăcerea drumurilor întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat, unde cu glas fără cuvinte le-ai spune nimic, acel nimic proteic, acel spus în chipuri privite de la distanţă, depărtânduri în care nu ai îndepărtat, rezemări din unghiuri diferite, căutând cu disperare ceva ce să nu îi fi rostit, în tot acest timp probând potriviri în gânduri…gânduri, pretexte pentru cuvinte…
…gânduri pe care ţi le-ai vrea crestate într-un alt.
Uneori cuvintele ocolitoare, capricios năruitoare, rezemând de pârghii în incertitudine, sunt în destrămări de ore învineţite în căptuşelile sufletului, cu marginile topite în contururi mişcătoare, rupturi interioare când privirea caută într-un punct fix, dincolo de care chipul tăcerii devine strigăt care curge în tine…
..atunci când preţul zgomotelor dezlănţuirii nu-urilor, când a fi devine a nu fi, balamale ce fac uşa sufletului tău să se închidă şi să se deschidă, se tarifează când plăteşti poate vreo poliţă pentru teama că timpul unui gând de-al tău se va fi terminat prea devreme, preschimbându-se în negând…
…cel la capătul căruia nu mai e nimeni, sau îţi eşti înfricoşător de sărac…
…glas anahoret…
…spusuri extenuate resorbindu-şi răsunetul întrebărilor aşteptătoare de parcă toate cuvintele care ar fi trebuit să te urmeze s-ar fi refugiat din însuşi drumul pe care îţi purtai căutările sensurilor atunci când credeai că toate cuvintele tale nu vor mai avea nevoie să facă altceva decât să te rostească, eliberându-te, metamorfozându-se, obiecte magice, ceea ce însă ştiai că nu se va întâmpla, pentru că era un preadevreme surprinzător…
…le simţeai ca pe o osmoză interzisă, iar toată acea condensare de vrajă în întâmpinarea căreia venisei în tine spunându-ţi că vei merge mai departe nu îţi fusese decât abdicare…
…pentru că privisei înăuntrul tău şi văzusei nişte obiecte ciudate…
…care deveniseră într-un timp ceea ce văzuseră…
…şi care, ţăndări, îţi spărseseră ochii în acea tăcere care nu tace doar o singură dată…
…iar muţeniile tale nu puteau să se producă retoric, pentru că trăiau un preatârziu, cel al zădărniciei unor tirade intime, gânduri de-acum închise în racle, cu viaţă netrăită peste care plutea tristeţea gemând de dorul unui altfel când îţi vorbeai cu însăţi, pereche locuitoare de magic…
…şi erai solilocviu interminabil, monologând şi istovind vorbindu-ţi, părându-ţi că nici pe tine însăţi nu te mai auzi , cuplând spovedanii, lipind reverii, cu recul poate amintiri, precum un rentier al lor…
…vrând să trăieşti orice nu lăsai în tine să moară…
… cu timiditate şi sfială gânduri care ar fi vrut să parcurgă îndrăzneli delicat invocate, cu înceţoşare nostalgii şi nicăieri altundeva decât lăuntric îţi erai privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în tine cu gesturile orbului, atingând nevăzutul după cum îţi simţe în tine chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, desfăşurai aţe prin tine, şi înşirai…
…şi deşirai vorbe în tine, spunându-ţi-le iar şi iar, şi tot necrezând în ele, în ceea ce însemnau; păreau semne deşarte, neduse…semne rămase doar dincoace pe care nu aveai cum să le salvezi şi ştiai că astfel îţi rămâneai însuţi în neîmplinit, în locul prevestit al tăcerii, cea care ar fi închis totul în ea, şi nimic nu s-ar mai deschis vreodată…ar fi fost preatârziu…
…şi atunci le înnodai cu umbletul gândurilor, despletită visătorie despicând înţelesuri, mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu sunt, pentru că le trăieşti în spaţiul deschis din înăuntrul tău, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, nu sunt clipe osificate, dar nici întrupate ar părea că nu sunt, despre care ştii că vor genera metamorfoze…
…şi îţi spuneai că nu vrei cuvinte cărora să le dau ocol fără de vreun încotro şi pe care să le osândeşti în reverie, iluzionându-le că vor zămisli realul…
…îţi spuneai că nu le vrei fantasmele, purtându-le semnele fără ziduri neferestruite, precum nişte gânduri magice într-o cumpănă cumva amăgitor persuasivă, pentru că astfel vor fi precum adeveririle închipuinde de care nu le vei putea despărţi şi nu le-ai putea nicicum descânta gândurilor acestora ca ceea ce îşi imaginează să devină fapt împlinit…
…îţi spuneai că nu vrei sintaxe onirice, protejată de spaţiile apărătoare ale intimităţii tale de ceva mai puternic decât tine, pe care îl simţeai ca putându-te clătina dinăuntrul locuinţei visului tău, acolo de unde contemplai….
…îţi spuneai că tăcerile astea rostitoare pe care le asculţi închisă în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îţi eşti într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, părând doar însă astfel, ne au câteodată într-un monolog autist, în care ne lasă să murim, pentru că nu mai auzim nimic protector…unele dintre tăceri…
…într-altele continuăm incert, modalizaţi în probabil ales de auzit, iar tu care ştii să asculţi altfel cu oriundele tău atunci când te străbate privirea, nu te înşeli asupra sensurilor, asupra văzului desluşirii înspreurilor, recunoscându-şi fiecare dezvăluire care s-ar cere spusă dar şi fiecare stavilă şi-atunci opreşti gândul la tine; rămâne nedesfăcut, mut, pentru că simţi că la capătul lui poate nu te-ar aştepta decât pe tine…
…şi liniile devin clivaje între tine şi nonspusuri…
…şi pentru multe din ce ar fi fost răspunsurile lor, ai avut poate doar certitudini fantasmagorice, ezitante însă, pentru că nu îţi puteai îngădui altele, sau nu ştiai să croieşti căile, dar simţeai că nevăzutul încă, acel pe care nu ştiai cum să îl mai pătrunzi, deşi îl auzeai atât de bine, îşi aştepta cu febrilitate dezlegarea de neînţeles… aşteptai o revelaţie, una incredibilă, ca să poţi continua un răsucit de gând isprăvit sau mai multe, care spuseseră, şi o făcuseră numai pentru tine…
…în preajma cărora aveai să te întorci tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…după ce le trecusei pragul spaimei, simţind că ai şti cum să te protejezi, văzând fără să fii văzută, plimbându-ţi privirile peste sufletul lor cu acea mângâietoare taină a neştiutei, a celei de departe, aproapedeparte, vorbindu-le în absenţă până va sfârşi prin a le spune nimic; acel nimic ce spune totul…
…totul devenind argumentul tău de culori sufleteşti…
…în cuvinte pe care le va lăsa să însemne ce îşi vor voi, gândindu-se la ele ca la o întrebare de le-ar putea face ca şi cum ar crea un vis prin ele, de le-ar putea duce ca şi cum de-a lungul realităţii lor ar plimba o oglindă, iar realul infinit, pentru că astfel i s-ar părea, precum şi l-ar dori, s-ar răsfrânge fără sfârşit în privirea ei, ea, precum ar fi în lumea lor pe de-a-ntregul…
…deşi lumea ei ar fi cea de peste margini, de dincolo, acolo unde începe inefabilul…
…în tăcerea neînţelesurilor pline de înţeles…
…acolo unde se simte trecătoare prin cuvinte definitive, acolo, în lumina trecutului, la capătul timpului, căutând ireal noaptea renaşterii, ştiind că îşi va trăi acele clipe pierdute atâta timp cât şi le va reaminti, ducându-şi-le apoi dincolo, în uitare, pe cele cărora le-ar da alt nume, de-ar fi să şi-l piardă pe cel avut, în neputinţă, cele care au curs în tine şi prin tine te-au vorbit, dar nu de ajuns…
…te-au oprit undeva între preadevreme şi preatârziu…
…deşi simţeai că trebuie să îţi spui tot, să le spui tot, doar că simţeai că folosite de tine, ar fi spus nimic, şi nu ar fi fost acela pe care îl auzeai ca spunând totul; îţi erai între refuz şi motivare ca într-un real îndepărtat, cuvinte ratate sau mai degrabă sensurile lor sfârtecate în tine…
… între tăcere şi exprimarea inexprimabilului…
…simţind câteodată că povesteşti o rătăcire, căutând în tine între ezitare şi metamorfoză, drumuri ce nu există ca şi cum îţi recunoşteai distanţa dintre realitate şi utopie…
…în ore trucate şi nu clipe voluptoase, un sufleur cu trudă uşoară fiindu-ţi purtând masca siguranţei de sineşi…
…pentru că de multe ori mult prea devreme îţi spusesei sieţi puţine lucruri şi mai mereu cam aceleaşi, în faţa ta scena fiind mai mult goală, pentru că te temeai de acel târziucând nu ai mai fi tresărit, deşi pe dinăuntru te-ai fi tulburat surprinsă altfel, simulând că ai şti să te opreşti la timp, înainte de a simţi că sfârşeşti în lucruri sfârşinde…
…când nu aveai să mai simţi oasele verbelor făuritoare incasabile…
…atunci când aveai să porţi, şi pentru încă multă vreme vii, urmele rănii ruperii şi nicio întrebare din tine nu îţi mai dădea mişcare, ci doar clătinarea lăuntrică zgâlţâind uşa visătoarei…
…cea care îşi proiectase reveriile într-o topografie interioară, însă butaforică…
…tu, prefăcându-te că îţi deschizi orizonturi tainice, misterioase, prefăcându-te că nu bagi de seamă cum mucavaua începuse să se dezlipească prin multe colţuri ale sufletului, acolo pe unde era acoperit de tristeţe şi de tăcere…
…prefăcându-te că nu simţi cum în tine se face prea devreme noapte iar în marsupiile acestei nopţi simţeai cum începi să te abandonezi unui tremur pe care cândva ţi l-ai fi dorit ca fiind al vibraţiilor precum un indicibil mister în văzduhul sufletului, mister de care ai fi vrut să nu te mai vindeci vreodată…
…în tine amânarea unor cuvinte…
…tu, tăcută-ţi, ca sub un clopot nu prea încăpător, ca într-o capcană a ei, a tăcerii…
…când îi e dat să descopere că plurarele rostirilor voastre doar aparent vă încorporează…
…undeva în tine vorbind singură, decât sieţi, himerelor din gândurile tale, refugiu în care visezi fără sfârşit, mişcare însă neliniştitoare în timpul preadevreme al imaginilor labirintului undevaului departe, după ce ai trecut un prag atât de mister cât şi de spaimă…
…tu, visătoarea stândului acelui tărâm unde imaginaţia ţi-o ia din loc, deschizându-te pe dinafară, nevrând să fii închisă, ci doar protejată pe dinăuntru cu mângâietoarea taină a adăpostitului în tăcere a acelor nerostiri având puterea iluziei că înăuntrul ei departele poate fi posibil…
…departele de teamă pe care încercai să ţi-l aminteşti, însă nu izbuteai, pentru că era încă prea devreme şi zidurile tăcerii îţi păstrau rămasul…
…tăcere care te avea şi te înăbuşa, te interoga văzându-te, simţindu-te…
…luând distanţe pentru că îţi auzea tremurul tijei delicatei tale fiinţe sub povara fiorului atâtor semne de întrebare…
… cu neliniştile sfârşindu-şi contururile spasmelor, urmându-te în goana după ocrotire undeva, pe un tărâm tandru, ştiindu-ţi reacţiile la zgomote, cele pe care încercai mai mereu să ţi le ascunzi jucând teatru cu tine…
…aplecându-te peste marginea gândurilor tale, rugându-te ca teama să rămână o biată haltă rămasă în urmă, pentru că altfel nu ar fi fost decât trupuri sfârşinde ale înspreului, călătorii de visuri mereu terminate, apărându-le de nefiind şi apărându-te…
…şi, cu toate că era prea devreme în tine, te supravegheai până la tiranie a nu te face arătată deşi ştiai că asta va transforma orele celorlalte amintiri din tine în ceasuri cu limbile căzute ale unui timp atât dorinţă cât şi destrămare…
…luciditate a unui preadevreme frână, luciditatea cea damnată să nu se bucure de iluzie…
…iluzia de maximă tensiune din teama de a nu mai fi cândva niciunde, şi nu doar câteodată, dezancorându-te oniric deşi nu îi era vremea acestui drum fără întoarcere deoarece nici măcar nu plecasei din tine, rămăsesei în adăpostul tău tainic, acel în care erai neştiuta dinăuntrul visului, acolo unde erai protejată, neputând fi clătinată, muţenie sunătoare…
…acolo, în tăcere, în nespusul unei abandonate, înfipte între vertrebrele unei mori de vânt din dreptul casei amintirii…
…acolo unde eşti tresărire continuă şi ai ca unică stare de identitate frisonul, când toate gândurile în tine se zvârcolesc, se strecoară în tine precum frigul şi te răstoarnă…
…îţi dezgroapă uitări demult nemairăscolite ale geologiei tale sufleteşti…
…iscând emoţii ale depărtărilor pe care începi să pluteşti cu tristeţea acoperitoare, cea care ţi-a pătruns pe dinăuntru sub calotele cerurilor din tine, atunci când ştii că trebuie să îţi pui veşmintele orelor trucate cărora mai mereu le vor rămâne câte o urmă de fard…
…ore pentru care filozofia cardinală a liniilor simple convoacă latenţa cuvintelor, dezrobindu-le înainte de a fi orice, şi doar potrivite…
…îmbrăcându-le să joace un text spus limpede într-un anotimp al stării de puritate a luminii nemailăsând să aglutineze pe foile orelor intensităţi ocolitoare filtrate printr-o mereu perdea de precauţii trasă între tine şi cândurile răsfrângerilor, cele cu dimensiune părelnică, una ce îşi încearcă elasticitatea, strădanie delicată…
…pentru că înţelesurile sub febra firii sucite nu mai vor să rătăcească simţind cu braţe obosite…
…nemaioscilând între o iluzorie posesiune şi un efemer lăuntric, visare dureroasă, făptură hăituită mult prea devreme de gânduri în care se ascunde, adâncit ce pustieşte şi despoaie şi care te face să te apuci pe dinăuntru câteodată dinspre maimereu partea cu teama, frângând numele în vocea tăcerii, zbatere neauzită, devenind vedenii într-o măcinătoare limbă…
Motto: Lumea unei femeifloare, cuvânt poetic şi suav prin excelenţă, dar perisabil, va avea întotdeauna unitatea corolei şi forma petalelor ei; lumea unei femeifloare nu o vei putea cunoaşte decât dacă adevărul tău e dragostea.
O femeiefloare în anotimpuri are acea privire de copil fără încătuşări iar în ochii ei poţi citi poveşti nescrise, dintr-o femeiefloare, înfăşurate strâns în faldurile intime ale sensibilităţii, se ivesc neîncetat litere pentru care tainele au dispărut, o femeiefloare mai are încă urme de zăpadă în păr pe lângă care zboară nişte fluturi albaştri, are nişte crengi uscate şi câteva petale ofilite ale florilor cândva rostitoare de nu-mă-uita, în nişte şuviţe ceva încâlcit ce ar aduce cu nişte aţe de înălţat zmeie, deşi te-ai putea întreba de nu sunt totuşi rămăşiţe ale unor sfori din aşchii ale vreunei fantoşe, iar pulberea aceea de un alb-perlat, nu, nu e a zilelor ei de nisip, precum le simte pe unele ca fiindu-i câteodată, nu, acea pudră magică este a unor cochilii de echinocţiu, iar cea aurie e de la praf de zâne…da, este atât de uşor să recunoşti o femeiefloare…
…privind-o doar, gândeşti că o femeiefloare în anotimpuri are sufletul pădure, o femeiefloare este câteodată ca o strecurare de umbre, furişă, dornică să nu fie simţită, paşi de catifea neauziţi la călcare, este făcută din tălpi de foc, din briză, din soare, din lună, din cer, din albastru, azur şi turcoaz, din verde, din roşu mărgean şi din maci, din crepusculul răsăritului şi din cel al amurgului…este o ţesătură de păienjeniş de aur şi argint, e din arabescuri, e din brocart cu aşterneri de dantelate litere ornate cu volute, din catifeluri angelice şi demonice, din mătăsuri şi din lână netoarsă, din batoane de vanilie şi din dulceaţă de cireşe amare, din flori de castan şi seminţe de rodie…
…e din zahăr candel şi din marţipan, e din sânge şi din carne, din zăboviri în anotimpuri…
… o femeiefloare se poate strecura în forme esoterice, alegorice, simbolice, are cele mai multe linii, straturi şi perspective, ochii ei sunt acei care văd nevăzutul şi care aud neascultatul şi de multe ori se întâmplă în sfială ori în amânare, despre o femeiefloare nu vei putea gândi niciodată că este abia, grăbit şi simplificator,iar tot ceea ce ea va vrea mai mult să îţi ascundă decât să îţi dezvăluie îţi va rămâne o încercare a denecunoscutului şi ţi se va întâmpla ca şi cum ai privi prin nişte ferestre zidite, încercând halucinantimaginarul precum pătrundere, deşi îţi păreau a-ţi fi neferstruiri, ţie, cel cu necunoscutul cunoscut, tu, cel care vei visa în culoarea ei desfăşurătoare, aceea de fierbinte…
…o femeiefloare are toate culorile, în nuanţe nesfârşit de blânde dar şi aprins de aprige, însă mai presus de toate are culoarea mântuirii, aceea cea mai adâncă, pentru că te pătrunde până în abis şi te străbate fără de piedici în cale în transparenţa absolutului ei de diamant, o femeiefloare are căptuşelile sufletului din petale de doruri din care câteva uscate…
…femeiafloare este mereu un anotimp magic, cel netrăit încă, cel de-al cincilea, acel al întâmplărilor neîntâmplate…
…o femeiefloare are răzvrătiri care o înăbuşă, are patimi care o răscolesc şi care o fac să se simtă atât de vie, pentru că astfel se trăieşte, ca pe un act pasional, îndepărtată în acele clipe de gânduri, de raţiune, de acea luciditate în care i se supunea realului, nemaiezitând între departe şi aproape, ştiind că altfel nu i s-ar fi putut da unui posibil atins care altfel i-ar fi fost; deşi dorit, cu neputinţă însă, ei, fiinţă între vis şi realitate, chip al dihotomiei, între ea şi însăşi străbatere şi niciodată ascunzându-se în propriu-i văz căruia i se atinseseră tot felul de priviri, atunci ştiind că va alerga slobodă, cu tălpile desculţe pe tăciuni de jar albastru, azvârlind toiagul raţiunii…
…unei femeifloare i se poate întâmpla ca să îi apară în vis un el, făcut din aşteptări, dar nu o întâmplare preacurândă, un el încă nenăscut, neîntrupat, visat într-o necunoscută până atunci limbă, în rostire de cuvinte adamice căreia acolo, în acel vis, i se dă mistuitor neîntrebată, o limbă în care nu sunt cuvinte…
…un el altundeva încă de ea, el cel ce va fi făcut din ochii ei, din palmele sufletului ei, atât din cea dreaptă cât şi din cea stângă, cel făcut din funii şi din noduri, din tălpi şi din urme, din braţe, din umeri, din visuri, din oase, din sare şi din cărbune, din coral înmugurit, din pietre albastre şi din cochilii marine, din apă, din aer şi din foc, nu din pământuri, din vânt, din drum, din lacrimă, din mărgăritar, din pustiu, din colţuri de stea…
… din solid, din ritmuri spiralate, din cercuri neînchise, din tăieturi, din învârtejiri, din retrageri, din fluxuri şi din refluxuri, din nopţi adânci înrădăcinându-se în ea, din întunecate sclipiri, din vuiet, nu din foşnet, din târziu, din absenţă, din scrâşnet, din tăcut fără gânduri…
…o femeiefloare este un suflet care trăieşte ca o somnanbulă, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse, neaflate încă, paşii încotroului ei fiind mereu cei ai visătoarei; drumuri ce nu poartă alte urme…
… spunându-şi că prin a voi şi a visa e liberă să îşi provoace realul de către posibil, ieşind cumva din jocul întâmplării, spunându-şi despre vis nu ca despre o ficţiune, ci ca despre o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea aducând-o pe faţă, înlăturându-i astfel o imagine falsă şi ştie că toate neliniştile ei şi le va stinge una câte una în călătoriile ei reflexive şi nu va conteni să caute în ea cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…
….în libertate cu nevoinţele, cu dorinţele celei mai pure interiorităţi, căutând tâlcuri ascunse, încercând să înţeleagă, ştiind că poate va petrece o vreme doar aşteptând cu acea candoare şi ingenuitate, cu acea puritate de a crede în revelaţia descoperirii, poate fără ca ele să i se deschidă iar atunci când va fi ca să i se întâmple, o va prinde şi o va arunca în vârtejul întâmplării, fiind ea cea care o va isca, trăind-o în virtutea celei mai pure spontaneităţi, ca şi cum ar face-o definitiv, biruindu-şi toate împotrivirile şi sfărâmându-şi toate stavilele…
… apropiindu-ţi-se ca într-o formă de iubire în care se consumă o relaţie de intensă ardere, de înaltă combustie, pentru că nu o vei putea cunoaşte fără de dragoste şi făr’ de dăruire, nu o vei putea înţelege fără iubire…
…dragostea, ca un joc al contrastelor, în clipe poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei…
…o femeiefloare vede dragostea uneori ca pe o fantezie dusă până la halucinaţie, ca pe o ficţiune ce cândva ar putea deveni o iluzie credibilă; un el, pelerin în marea sufletului ei; o ea, fiinţă iconică, alcătuirea lui de cuvânt, iubirea…o femeie floare îşi este adevăr, acea alcătuire din înăuntrul fiinţei sale, altarul ei sacru; îşi este realitate absolută, în frumuseţe rostindu-se în ea, din ea în alţii revărsându-se..
….o femeiefloare are atât de multe secrete pe care tu nu i le vei descoperi poate vreodată…
…pe o femeiefloare o simţi adeseori ca fiind precum o scoică…
…o femeiefloare ştie că toate acele călătorii pe dinăuntru sunt drumuri înspre tine, drumuri încotro de tine către alţii, acei alţii prin care ajungi la tine, şerpuinduri pe care înveţi mersul ascultându-le paşii cu sufletul, privind până în adâncul fiinţei, ştiind că din afară nu poţi decât ghici ascunsul…câteodată vei simţi că nicicând nu vei ajunge la sufletul cochilie al unei femeifloare…
…o femeiefloare ştie că mereu va fi a altei clipe, a fiecărei clipe, o altcumva în fiecare acum, altfel de cum fusese, plecată în acea veşnică aventură a căutării; a ei întru aflarea de ea, a ei în ceilalţi, a tuturor celor pe care îi purta, a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celei care îi va lua locul în amintire, aceeaşi ea, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum o alta…
…o femeiefloare în primăvară ar vrea să i se poată întâmpla să uite de dorul ei, a celei ce-şi fusese cândva, când cu naivitate privise mai mult ea decât acel altul ce-i fusese în suflet, în adâncul lui, al celuilalt, întrebându-se şi neştiind ce aceluia îi fusese, dar acelor gânduri mereu li se va împotrivi, pentru că i-ar răscoli furtunile din suflet şi va şti cum să se aibă din nou, dându-i-se sieşi, regăsind-o pe cea de odinioară, acea o oarecare a altcuiva înainte de ştiut…
…o femeiefloare în primăvară va fi mereu undeva, dar mult mai departe decât acolo, iar ei cel mai departe îşi va fi în imaginaţie…
…va fi mereu stăpâna visurilor ei, ştiind că dacă un vis te presimte, te urmează şi, dacă îl laşi, se va desface în sunete la nesfârşit în ritmul inimii tale, vis ce îi va şopti despre tine, despre cel care într-un încăneîntâmplatcândva va vorbi, o va face cu obiectivitate, atât de obiectivă prin subiectivitatea ei şi atât de subiectivă prin obiectivitate; astfel o va spune despre tine…
… tu, neştiut pe care nu va încerca să îl îndepărteze din imaginaţie, pe care l-ar putea simţi, fiindu-i nefiindu-ţi, când va începe să îşi spună despre tine, mărturie a neficţiunii ei…
…şi atunci i se va întâmpla cumva să te apropie în nopţile ei de monologuri ale lăuntrului, simţind cum într-un fel ciudat te-ar exprima în ea explorându-te ca şi cum ar fi făcut-o într-o realitate imediată…
…ca şi cum ar fi trăit o catagrafiere a clipelor voastre unul de celălalt, al înţelesului vostru, al celui ei însăşi şi cel al tău însuţi împreunându-se în nespusuri născute pentru ceea ce va fi doar a voastră vorbire în desăvârşite litere ale unuia de celălalt, magice şi de taină simboluri şi niciodată aceasta nu i se va părea un act gratuit, când îi vei fi…
…o femeiefloare în primăvară este cea care te aminteşte în ea trezitor gând rătăcitor într-un mod nostalgic şi contemplativ iar câteodată haotic întâmplându-i-te întru sicitate, pentru că îi este atât de sete de tine şi sufletul ei ţi l-ar da să il bei, să o ai, să te aibă, în voi aflarea unuia prin celălalt, visându-ţi-se şi simţind că în tot acest răstimp cineva îi va sta de veghe, privind-o şi parcă vrând să îi spună că se agaţă de un colţ din ea având încheieturile prea fragile într-un spaţiu stăpânit de contraste, spunându-şi sieşi o poveste cuvinte dezvelite, în lăuntrul lor fiind adevărul de ele…
…ce ar fi spus mereu altceva decât ar fi părut a spune, cuvinte nicicând spuse şi care se prelinseseră din ea, ce existaseră într-o lume de culori şi de linii; geometrie a imaginarului, de semne, acele interpretabile netraduceri având sentimentul nestatorniciei, toate acestea fiind închise în locaşul visurilor; invaziune a lor, cele în real construite, fiind doar o altă ordine a veghii or’ veghea deghizată înşelător… ea, crezând în naivitatea ei în care tot mai zăbovea, că ar putea-o manipula, crezând în dorinţele ei pe care doar visul zămislit i le putea înfăptui…
…o femeiefloare îţi va fura din priviri cu un altfel de văz, precum un tâlhar…
…şi nu există un tâlhar mai adevărat ca dragostea…
…o femeiefloare în primăvară e făcută din visuri şi crede în ele ca în nişte întâmplări în care uneori îi pare că totul continuă şi o face de parcă ar fi de la început, întâmplări magice în lumea ei…
Motto: Nu te îndepărta prea mult de casa fiinţei tale, îţi vei deveni atât de ireală…cât despre un anume labirint, uneori fugim de noi înşine, pentru că ne suntem spaimă să nu ne rătăcim, deşi poate nicicând nu ni s-a întâmplat.
Nu poţi să faci să stea ce e făcut să plece.
Februarie, ora douăzeci şi cinci…detaşare necruţătoare…
…i s-ar putea întâmpla să scrie ca şi cum ar face-o cu acea mână desprinsă de trup atunci când şi-ar exprima unele gânduri pe care şi le-a reprimat…
…ca şi cum privind înspre ele ar fi aşteptat privirea altcuiva pentru a i le desluşi, descifrându-i-le ca pe o ascunsă încâlceală, într-o aparentă opacitate labirintică astfel văzută de un preagrăbit ochi, chinuit de un joc al mistuirii luminilor palide şi al contururilor fantomatice ale umbrelor, împiedicându-te în ele la fel de clătinătoare…
…în zăbrelite agonii ale culorilor zbătându-se sub pleoapă aidoma unei uitături clandestine pipăind zidurile ce acoperă retina, dar nevăzând nimic altceva decât altă oprelişte…
…ochi secătuţi zăbovind în somnuri cu visuri năruite şi nicidecum unele ale focurilor…
…ochi care nu ar mai trăi vreo licărire, trimiţându-le atenuări sau intensităţi ale luminii, trăind doar părerea, izvod de dubiu ori de înşelare…
…iar vocea tăcerii de ele, de acele gânduri poate i-ar tremura or’ poate nu, şi cu sfială ca într-o dramă al cărei subiect era şi le-ar îmbrăca având o ciudată senzaţie de strivire, de contuzie sufletească, gânduri în voia cărora s-ar lăsa…
…dar ar simţi că odată rostite, acolo, în comunicabil, le-ar deschide un tărâm al alienării, ar simţi cum se înstrăinează de sine, ar avea acea nostalgie a sfârşitului şi poate şi o cumplită dezamăgire a orice ar fi putut figura metamorfoza…
…oricum, pe unele gânduricuvinte le trăia ca şi cum nu s-ar fi putut perpetua vreodată, dar o străbăteau ca şi cum ar fi de nesfârşiind, nefiind însă decât înşelătoare; erau acelea care priveau neputinţa, cele pe care le auzea cum încep să se înece în inexprimabil…orice s-ar fi întâmplat, ar fi devenit nişte vorbe precare, în indiferenţa altcuiva pustiitor care le-ar fi distrus misterul să o secătuiască, să le lase în urmă asemenea unor leşuri…
…acel precum o fiinţă goală, fără de sevă, al cărui pedinăuntru ar suna precum un sâmbure sterp şi al cărui chip lăuntric ar semăna cu o piatră pleşuvă, sau cu una dintr-acele măşti ale neantului, acea altă fiinţă care i le-ar fi pângărit…
…februarie, ora douăzeci şi cinci…clipă a împotrivirii…
…ar renunţa să mai scrie, să mai aştearnă din ea pe hârtie, nu să se toarne, pentru că s-a lovit de cuvintele cuiva, sau ale mai multora poate, cuvintele având „darul” de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire mincinoasă; spusuri mânuite întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul…
…creator pentru care verbul a părea are un regim privilegiat; nu este astfel precum pare, ci doar de o culoare incertă, unde se întâmplă iluzii optice voite şi din greu trudite…
… iluzie între ce trebuie spus şi spus cetrebuie…
…aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…
…creaturi care nu sunt decât farse…
…care reuşesc să manipuleze realul printr-o uşuratică seducţie exercitată cumva de o irealitate mediatoare a închipuirii, înscrisă într-un turbion al cuvintelor, al rostirii lor într-un limbaj ademenitor, în fond o biată fantezie dusă până la halucinaţie, încercând să îşi împodobească execrabilul ce îşi erau ca petrecere, cu artificii creându-se neîncetat, cu ajutorul unor cuvinte măsluite…
…simulându-şi o viaţă ca şi cum s-ar spune şi tot spunând, nedându-şi seama că totul, absolut totul cândva de atâta prefăcut şi vânăt spus dar precum un dans favorit pe ritmuri convenabile, cutezând la flirturi în căutături furişe pe trotuare semantice le va fi acel în care vor sfârşi dezolator…cândva…
…de atâta spus ce se va degrada, pentru că nu este rostire pură, genuină şi inaptă de ipocrizie, prin venele cuvintelor acelora nefiind sânge cel care le străbate şi doar cruste mărunţite de la măştile pe care şi le-au aruncat în ei, fiinţe pândite de metastază, dar cu pretenţii, agăţându-se de cuvinte ca nişte simulacre de realitate…acelea de care se ţinea departe…
…apropiindu-li-se acelor fiinţe care erau comprehensive, care cădeau în nada şi în mrejele acutelor, chiar dacă mici intrigi ale intimităţii, dar făcând-o fără de căderi sentimentaliste…
…dintr-acestea cuvintele zvâcneau spontan, pulsând, şi deşi poate cândva imaginaţia lor realistă şi nu fantasmatică ar fi devenit o ficţiune, nu ar putea avea nicicând chipul înşelător al minciunii, ci doar ar putea părea o iluzie; una credibilă…
…dar asta întâmplându-se doar atunci când s-ar fi îndepărtat de ea, de acea relitate, ca şi cum ar îngusta-o, ca şi cum s-ar îndepărta de ea, sau de ceea ce ar fi putut crede că se află dincolo de ea, de ceea ce ar fi putut crede că se află în ea atunci când o clipă, oricare, le-ar fi împotmolitoare, iar înspre toate cele ce au trecut s-ar întoarce ca înspre ceva protector, toate ca nişte camere cu nişte uşi aparente, pe nici una dintre ele neinterzicându-le-o intrândului, la fel de vii continuând să fie, la fel de expresivi, dar, într-un fel ciudat, niciodată de la fel ca până acum de previzibili, sau poate că în acei împrejurători lor ceva sleise…
…acelora li se dădea întru atingere, întru auzitul ochilor, ai acelora pentru care scrisul este realitate textuală ce urmează virtualitatea auctorială, una individuală asemeni amprentelor…
…a acelora ale căror experienţe nu erau ficţionalizate, ci mai degrabă aşternute într-un fel metaforic cumva ca o distanţare pentru o privire mai clară, mai reală, dintr-acei care nu diabolizau cu sfâşietoare diatribe, cu vieţuiri excesive, cu fantezii prea desfrânate, unde orice urmă lăsată tindea înspre ficţiune, părând a avea amplitudine; dimensiune părelnică…cândva nu va mai crea nici un efect, se va fi tocit de mult, în cel mai fericit caz plictisind a lehamite…
…februarie, ora douăzeci şi cinci; contraste şi extreme stinse…
…ar scrie cu o înfiorătoare luciditate, încât şi-ar părea sieşi atât de înspăimântătoare, zidind în privire din materialele unei sensibilităţi cumva contradictorii, balansând pe alocuri între nişte furtuni atât de aprige şi unele reprimări suave, când şi-ar întoarce gânduri îndepăratate ca şi cum şi le-ar întâlni fugar, privind de undeva din dinafara ei, ca şi cum ar deveni aeriană şi de acolo s-ar uita la literele aşternute parcă de altcineva pe hârtie…
…şi, într-un fel ciudat, ar zări multe spaţii albe şi multe puncte de suspensie pe care le-ar folosi cu o frecvenţă delirantă, imaginându-şi astfel că ar putea institui distanţe…
…acele distanţe ciudate, ca şi cum i s-ar întâmpla un început de miopie, semn poate că i s-a îngreunat văzul, că se apropie sfârşitul privirii, că nu mai poate la fel să privească prin transparenţa gândurilor încât să îşi poţi vedea oasele şi articulaţiile majore…
…şi atunci simţea că va începe să îndoaie şi să rupă tot ceea ce ar putea părea drept logic gramatical şi o va face prin elipticităţi, ca şi cum s-ar pierde prin acele gânduri cărora ar fi vrut să le dea un trup de cuvinte, februarie, ora douăzeci şi cinci…va smulge şi va arunca acele cuvinte dintr-un loc într-altul netrăit încă, acolo unde niciunuia nu i s-ar potrivi, încercând să scrie negru, fără nume, doar înstrăinare, doar pierdere, doar sfârşit, însă făcând-o cu un cuvânt magic, singurul magic dar înşelător, pentru că ar fi şi cel fatidic, iar atunci când se va întâmpla va fi precum un spectru ce mereu a tremurat în ea, făcând-o să înţeleagă cum poate putrezi în lăuntrul ei nişte gânduri vii…
…dezagregându-se şi infestând-o, strivind şi închizând-o de parcă unele simţuri şi le-ar fi singură întemniţat, nemaiputând să le vorbească atingerii, vorbind-o, şi doar privirea i-ar mai fi rămas, dar tăcut văz…
…februarie, ora douăzeci şi cinci; totul va deveni apoi ceea ce a văzut…
…se va preface în ţăndări, pentru că era oricum o butaforie pe care o intuise, de care trebuia să se înstrăineze, regăsindu-se, uitând mistificatorul, refuzând hrana nopţilor de insomnii care ar fi adâncit-o într-un somn de ea adânc asemeni celui de sfârşit, un somn în frigul de ea, cel întreziduri, spunând ceea ce nu este, sensuri pe care le negociase cândva şi pe care de acum nu le mai auzea, acel cândva când poate fusese în aşteptarea unuia, însă care era nonsens, unul cu atâtea nuanţe…
…sau poate că interpretase fals toate închipuitele sale iscoade pe care acum şi le arunca, imaginându-şi că sunt dincolo de real, dincolo de posibil, azvârlindu-şi rătăcirile cele neîncepute în care şi-ar fi fost noapte fără contenire, noapte care i le-ar fi escortat nestăpânit într-un februarie, ora douăzeci şi cinci…
…oră fără timp…
…clipă cu neputinţă pe care şi-ar fi trăit-o ca şi cum şi-ar fi pus frumuseţea care era vulnerabilitatea ei pe genunchi, clipă bătând ora durerii ei pure, oră în care i-ar fi fost teamă de precaritate, de perisabil, suferind de un patos prea sever al meditaţiei cu o întâmplare precisă…
…teamă că în unele lucruri s-ar simţi, neîncepute încă, precum o enigmă ferecată pretutindeni ori atârnând zadarnic şi nicidecum ca şi cum i-ar prinde sufletul în drapajul lui ademenitor prin puritate cu amintiri neîntâmplate ca nişte iluzii de candoare în paşi neauziţi…
Motto: Tot ceea ce îţi poţi închipui este cu putinţă, la marginea unui scenariu diegetic magic…prefă-te că nu te îndoieşti că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară...prefă-te că te joci de-a orice joc, mai puţin cel de-a războiul amintirilor; este unul nedrept, în unele dintre ele putând rămâne rece ca iarna, de le-ai fi lor rămâietor; prefă-te că te joci de-a dinainte de a ţi se fi întâmplat, ştiind că mereu va exista o cezură, aceea a unui dinainte şi a unui după…
Prefă-te ca şi cum ai începe continuu.
Prefă-te, când ştii că locuieşti tărâmuri de gânduri în tăceri volute, unele ca nişte podele cu cicatrici, gânduri neîncetate care te-ar putea face, febricitant, să dârdâi, exhibându-ţi fragilitatea…dar prefă-te îndepărtat-apropiat de deschipuirea fiindnefiindului cevacândvaului ca început al prezentului, ceva despre care tot ce ştii este că va fi într-un acolo din care nu ai trăit nimic; nimic, aşa ca în ceva anume, ştiind că toate simţurile participă la înţelesul lui sistematic întâmplându-se însă ca uneori neînţelesurile să fie pline de înţeles, doar că neînţelegerea acestor neînţelesuri cuiva îi poate părea o înţelegere inaccesibilă…
…însă tu ai simţul nuanţelor…
…iar imaginile gânduri, ale privirii stăpânitoare descifrând, închipuindele, în acele monologuri adresate cheamă cuvintele, decizând sintaxa, ca într-un nerostit turnir întru cucerirea tainei tainelor; cuvinte- senzaţii pe care ţi le investeşti cu o putere, mereu spunând altceva decât ar putea părea, şi niciodată precum stupefiante mistificări, ocultând însă sensuri, neadăpostind înţelesurile falacioase, fără de artificii ori prefăcătorii dintr-acelea care ar deconstrui semnificarea, fiind pretextuale, alibiuri pentru eliberarea lor, a acelor gânduri pe care nu le opreşti la tine…
…cele încătuşate în colivii, departe de dorinţă şi abia pronunţate, flămânzind înţelesurilor lor, ca oricare altă fiinţă, în jocul dintre ea şi însăşi, de-a iluzia şi de-a realitatea…
…unul şi acelaşi lucru, diferit fiind doar momentul în care le confundăm…
…iar fiecăruia dintre aceste gânduri îţi eşti ispitită să îi cauţi ascunzişurile şi să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor fi amăgire sau cât de înşelătoare îţi vor fi; pleci însă înspre ele, înspre aflarea lor, pentru că nu doreşti în vreun chip să îţi clădeşti o realitate, aceea a visului de tine, a orişicărui vis din tine, şi să se dovedească a fi avut la final puterea doar a unor castele de nisip, atunci când jocul dintre tine şi însăţi este unul al neliniştilor, nelinişti care te-au minat şi care continuă să o facă, şi tot ceea ce îţi spui, auzindu-te-ţi, tu, doar tu, îl simţi ca pe un acord atât de şovăielnic, pentru că ştii că e unul improvizat…
…i te spui nimănui în tine, doar sieţi, doar tu prin preajmă, vis petecat, singură sufleteşte…
…acel nevenit este o ficţiune, însă una a realităţii tale, deoarece pentru oricare visător, acel ce crede nu în vise, ci în visuri, a închipui ca şi a întruchipa înseamnă a institui realitatea al cărei făcător este…
…un gând friabil, un gând improvizat, un gând iluzoriu, unul care te tulbură, te simte că nu îşi are sensul întemeiat, că prin tot ceea ce te pronunţă, atingere cu atingere a semnelor, eşti din ce în ce mai temător cu tine, eşti la fel de aproape de suflet singur, eşti la fel de suspin, eşti la fel de doar unul într-o culoare tainică netrăită, poate neîndrăznind neînaintată spre mai departe, cea aprinsă de dorinţă, de o înspăimântândă tulburare…
… în gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicând acum, deşi îţi spun totul, îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru în culoare nevăzută, înfăşurare învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printr ele în zbucium între a le vorbi şi a le tăcea…
…tu, doar una, atât de laolaltă doar cu trecătoarele priviri în tine, reîntorcându-te mărturisirilor, acelea în care îţi rupi tristeţi, spunându-ţi că trebuie să fii departe de ele, departe de o ficţiune lângă umbra căreia te-ai putea iluziona, care nu ar face decât să îţi dea nuanţe, coloratură emotivă, fulguraţii însă himerice; prefă-te că e altfel, acolo, la tine în locul din vis…
…un loc cu tâlc, locul din suflet, în care te spui sieţi, acordându-ţi un privilegiu însuţi, acela al descoperirii, atunci când te dai cuvântului, auzindu-te în gânduri de taină…o taină în care, înainte de a porni spre a o desluşi, te simţi ca acel cuvânt al spusului de tine, cel care întemeiază, şi te rosteşti atingându-ţi fiecare literă, sfârşindu-te apoi în fiecare, ca şi cum ai fi un pustiu nevorbit pe care ai începe a-l articula şi în care tu ai stăpâni semnele şi tot tu ai fi stăpânitor al înţelesurilor….acel loc căruia vrei să îi ajungi, altundeva nu, acel loc pe care vrei să ţi-l fereşti de rătăciri, pentru că îţi aminteşti de vremea când dinspre el îţi întorsesei privirea, dezlocuindu-l…
…un loc căruia nu mai ştii cum i-ai spune pe nume, dar unde ţi-ai dori să trăieşti totul atât de intens…
…un loc pe care ţi-l chemi, şi astfel îţi recunoşti şi agonia, pentru că te porţi de parcă i-ai perverti însuşi sfârşitul, nemaicrezându-i, de parcă l-ai rosti, doar că atunci ai începe să te gândeşti deja la înfrângere; i-ai profeţi moartea, l-ai osândi la necredinţă…
…doar că nu poţi trece mai departe fără să înţelegi iar petreceri poate îţi vor părea ca un prolog al tainei; acela al întâmplării de a fi acolo, aşa că îi vei fi acelui dezvăluind, simţind că nu îl vei putea părăsi mai înainte de a-l fi pătruns, odată atins în auzitul sufletului pas purtat nu mai ştii cum înspre el, dar odată acolo, te vei lăsa chemării, încercând să îi pătrunzi dincoloul, în transcendenţă…deşi poate îţi va fi cu neputinţă, închipuieşte-ţi că eşti deja acolo, în lumea de peste margini, acolo unde începe paradisul…
…fireşte, paradisul nu există, dar tu prefă-te că o crezi…
…şi imaginează-ţi că l-ai putea atinge…răspunsul nu e doar în tine; tu, ceea ce ştii, deja cunoşti, ai trăit, iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni, ci doar că prin cineva vei ajunge la el, la acel răspuns, într-un joc al opţiunilor în care predicaţia are făr’ de îndoială o incertitudine; aceea a nuanţelor, aici şi dincolo, văzut şi nevăzut; acel neatins încă tărâm ce poate fi unul de farmec, putând sfârşi sfâşiat însă de tragic… de asta te temi; prefă-te însă că nu…
…prefă-te că nu, şi nu înceta gândul să vină…du-te cu el…
…ştiu că îţi întorci multe drumuri, gândind că poate nu ai ştiut să faci să dureze; nu ai ştiut-o cum…nu ai ştiut ce să jertfeşti aşa încât să poţi întemeia şi te întrebi de ce mereu simţi cum o frică de prăbuşire te cutremură atunci când ai gând de înfăptuire…e ca şi cum o spaimă venită din interiorul tău te înfaşcă din amândouă părţile, spintecându-te în două; teama din dreapta ta, a ceea ce încă nu cunoscusei, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea mai adâncă…
…şi îţi spui că de ar fi să ţi se mai întâmple din nou drumul, vei şti să dai ascultare paşilor, punând urechea pe pământ, atingându-i te şi că vei trăi această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îţi va fi fost dat să mergi, tu cu perechea de sieţi; tu, lumea… tu umbra şi tu lumina…tu aparentul şi tu realul…tu a taina, tu dezvăluirea…tu fericirea, tu nefericirea…tu neînţeles şi tu aflare…tu nod, tu dezlegare…tu certitudine, tu îndoială…tu iluzie şi tu realitate…tu, prefă-te…
…prefă-te că ai băut din licoarea uitării, neliniştită fiinţă simţindu-te câteodată de a nu-ţi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de tine, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu vrei să îţi fii ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum…prefă-te că nu mai ştii precis, aşa, absolut precis, ca şi cum ochilor tăi sau auzului li s-ar întâmpla o vedenie, ca şi cum poate nu aşa arată, ci doar pare aşa…
…ştii cât poţi fi de subiectivă când înjghebi întocmiri ale întruchipărilor, de parcă ai vrea să cazi în capcana lor, stăruind zadarnic de pretins că le vezi, ca şi cum dacă le-ai înţelege, oricum ar fi de prisos, îngheţând…
…le îngheţi în toate abisurile din tine, în durerile din tine, neşterse, încă neatrofiate urme şi doar tu, nimeni altcineva, îţi torni în ele noapte peste noapte, râuri întunecate de gânduri negre ce îţi sapă carii în trupul sufletului…prefă-te că făureşti…că nu te înfioară tenebrele, că nu tremuri negândurilor, că nu le goneşti ca şi cum, începându-le, continuu te-ai goni, pentru că dacă li te-ai abandona, ar fi fascinant, ar fi abisurilor şi vertigiilor primejduitoare desluşiri, cine ştie dacă nu şi ele himerice, ca mai toate închipuirile…prefă-te că eziţi…
…prefă-te că eziţi între sensul deplin şi cel absurd, încercând, şi închipuindu-ţi că şi izbuteşti, o împăcare a lor în incertitudine, cumva între sens şi nonsens, dacă ţi se potriveşte vocaţia ficţiunii…
…prefă-te că nu te joci de-a desluşirile, mai mereu labirintice, mai întunecate, depinde de cât de opace îţi sunt câteodată împrejurimile, prefă-te că nu iei totul câteodată aşa în tragic, şi, ca în propriul tău spectacol, ţi-l mai diluezi printr-un joc al contrastelor, în împletituri din tine, precum în clar obscur lumina se împleteşte cu umbra…
…prefă-te că încă îţi mai pui dorinţe încurcate fără chip neştiut exaltându-ţi simţurile în culori vrăjite, halucinante…
…şi prefă-te că încă mai crezi că ţi se vor şi întâmpla când ceva va veni răscolitor dinspre partea cu chemarea de care te vei lăsa purtată; ceva ce te va atrage să mergi într-acolo, singură, ştiind că tot ceea ce vei iubi vei salva în încâlceli, sfidând toate împotrivirile în care îţi fusesei atât de temătoare, ca şi cum ai înfrunta calea către sine, îmblânzind paşi sălbăticiţi acolo unde ştiai că îţi eşti cu neputinţă de a fi atinsă de ceva exprimând totul, enigmatic şi ispititor ca o aparenţă, sedusă de mister, care, la rândul lui, îţi va supune neîncrederea…
blogul unei Camelii 