Tag Archives: semnificaţii

Câteodată, într-o femeie, ca într-un dialog lipsit de finalitate precisă

Motto: Dacă femeie nu e, nimic nu e, oricât ţi-ar părea  drum îndelung, ajungere improbabilă, trebuie să mergi îndeajuns, nu doar destul.

 

Nimic nu o poate răni, poate doar imperfecţiunile relative ale unor lucruri, doar că are o mare forţă de iluzie, ea e iarnăprimăvarăvară toamnă şi orice alt anotimp în care stă de veghe rămânând în aşteptare, citindu-i sufletul pe faţă, când ochii nu mint niciodată, ochii spun totul înainte de a împlini, dar cel mai mult ea e vară de foc, arşiţa ei, focul, combustiunile erotice, când e despre femei de flamă, arderi intense, când orice e intens se trăieşte cu răsuflarea scurtă, o priveşti îndelung cu gândul după năluci stinse, nălucile tuturor dragostelor din tine, îţi spui că ea are legile ei proprii pe care singură şi le (re)formulează,

ea e ca o poveste în poveste, poveştile alea asemeni basmelor răsturnate care dacă nu s-ar spune n-ar fi, câteodată e ca un text scurt spus dintr-o răsuflare, conciziunea compensând scurtimea, ea nu rupe văluri, dezvăluie dar nu dezveleşte, ea e din dermatograful cu care îşi lungeşte cozile ochiului, e din lacrimi şi din tresăriri, din spaime neînţelese şi amplificate, din bucurii şi din dureri, din salturi în ireal şi din urme înapoi, din volume şi din culori, din naivităţi, din seducătoare aparenţe, din halucinaţii de fericire, din fluturări de clipe, din tăceri mutate de pe un număr pe un altul şi din himera cuvintelor,

din întrebări fundamentale şi din răspunsuri cardinale, din strecurare  furişă, paşi de catifea neauziţi la călcare, este făcută din tălpi de foc, din briză, din soare, din lună, din cer, din roşu mărgean şi din maci, din crepusculul răsăritului şi din cel al amurgului, e din arabescuri, din cuvinte care nu se mai pot salva,din catifeluri angelice şi demonice, din mătăsuri şi din lână netoarsă, din linişti înşelătoare, din batoane de vanilie şi din dulceaţă de cireşe amare, din prada durerii şi a regretelor, din flori de castan şi seminţe de rodie,

din vederi care dilată lumea, e din zahăr candel şi din marţipan, din sentimentalisme dulcege învechite atunci când o ia cu tristeţi, alea îndulcite în melancolie, nostalgiile ei stabile, e din dragostea la 36 de grade, din delicat şi din trecător, din ameţitor şi din foame animalică, atunci când dragostea o înfăşoară, e din răscruci şi din vânt, din resemnări şi sensibilităţi mijlocii, când o trăieşti o vezi dincolo de tot ce ţi-ai zis că

este.


Câteodată e despre despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul

Motto: Există lucruri în care de unul singur nu poţi visa, e nevoie de doi.

 

Câteodată e sâmbătă, alteori  e despre unele clipe cărora le opriseşi paşii spunându-ţi în gând despre finaluri şi priviri care mângâie umbrele cu nobleţi singuratice în încheieri semnificative, pentru că erau acei paşi care te-ar fi simţi mai mereu ca ieşind în întâmpinarea sfârşitului, deoarece altfel ar fi însemnat să cheme ceea ce purtau, iar ceea ce purtau trăia şi te trăia însă nu era decât în visare,  câteodată nu contează fila de calendar a timpului, e despre faptul că uneori e nevoitor să te desparţi de părţi din tine prin uitare şi nu mistificându-le învăluitor sau dezvăluindu-le mistificator ori de câte ori te-ai mai întoarce în tine după regăsiri, deşi maladive, acele părţi în care te-ai trăit într-o candidă ostilitate, ca şi cum ai despărţi trecutul de prezent,

e despre neuitarea a tot ce ai învăţat legat de cuvintele cu limbi de flăcări în care, la sfârşit, ai rămas ultimul lor locuitor, despre metafora care minte nestăpânit sau seduce înşelător, despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, singurele locuri în care uneori ai putut ajunge fără febra vinelor arzânde, fără spaime interioare, fără durere şi fără revoltă  tu, fiinţă, rară şi firavă cu fiecare clipă pe care o simţeai a renunţării, despre explicaţiile de neînţeles pe care a trebuit câteodată să le dai unor lucruri în cuvinte după cuvinte, după legile tale lăuntrice, câteodată rupând treptele dintre ele ca să le poţi împreuna înţelesurile,

despre iscarea fiecărui joc izvorât din reflexul realităţii în oglindă, despre locurile din tine unde simţi că poţi ajunge printr-un celălalt, de fiecare dată când te-ai întâmplat dragostei dorind-o fără hotar şi fără întoarcere, de fiecare dată în durerea de după sfârşit simţindu-te un altcineva în timp de degetele încă se mai încleştau de nişte gânduri cu disperare, prea istovit pentru a le da drumul din strânsoare, prea epuizat pentru a nu le mai fi, deşi asta ştii că ar fi însemnat sfârşitul suferinţei căţărată pe umeri prea fragili, prea nemaiştiind cine eşti,

prea nemafiind cu teamă de a nu te mai regăsi, ca într-un acolo unde tot ce ştiai până acum din tine ar fi încetat tăcut să existe sau poate că astfel ţi se părea, şi asta era absolut adevărat, pentru că oricât ai fi încercat să uiţi nişte lucruri ca şi când nu ar fi fost altceva decât năzăriri, părând neîntâmplate, acte tardive or’ de prisos ale unei piese cu epilogul nejucat, topind amintiri în care simţeai că te întorci fără vreun rost, era ca şi cum ai înainta în tine fără de vreun trecut înspre un cândva atât de departe, în tine într-o linişte în care nu mai părea a fi ceva de necunoscut de

trăit.


Uşi zidite ale labirintului, visuri în care tu ajungi mereu la timp, cineva întârzie întotdeauna

Motto: Uneori poate ai bâjbâit prin dragoste de unul singur ca orbul fără călăuză.

 

Jocul dragostei duce spre sine, imaginarul ei, spre orice finalitate, timpul anomaliilor ei, cel în care te pierzi temporar, o dragoste echivocă nu e una vagă, echivocul e un secvenţial precis doar că dintr-un cu totul alt ritm al percepţiei provenit şi acomodat cu o realitate în principiu incompatibilă, cine, unde, cum, pentru ce, cine, de ce, de unde, încotro, întrebări labirintice cu aţele lor călătoare, gândurile, urechelniţe de foc, există drumuri pe care nu poţi urca la nesfârşit pentru că de cealaltă parte a lor e altă latură a fiinţei tale, aşadar trebuie să cobori,

cuvintele, recuzită, linia orizontului urmărită imaginar şi abandonarea pe crugul acelor zări, imaginarul tău transparent, acel de ce cu geneza şi repetabilitatea motivului, motiv care devine subiect, acel cine, divagaţii afective din nevoia de a insista asupra acelui pentru ce, erori repetate, retracţii, joncţiunea cu pestetimpul, himerică, regulile tale de decizie, oscilând între da sau nu, de la antecedent la consecvent, imperativele negative antisimetriile tale purtate pe unul dintre umeri ca să nu te ajungă din urmă vechi dureri când îţi aduci aminte despre dragoste,

dragostea, chestia aia când ochii tăi nimeresc inima celuilalt, amintiri despre cum e să spui cuvântul dragoste şi de-abia ce l-ai rostit să nu mai ştii în legătură cu ce, să crezi că iubirea ta nu se va preface în ură ca mai toate iubirile, să simţi cum după fiecare dragoste ar trebui să îţi schimbi numele, pentru că după fiecare dragoste simţi că nu mai eşti cel care ai fost, când dragostei începe să îi funcţioneze auzul, dragostea asta care e oarbă şi surdă, să simţi cum te hrăneşti doar cu privirea celuilalt pentru că doar aşa ai putea exista, să te întrebi ce se întâmplă cu tine şi să nu înţelegi,

să te arunci cu voie într-un tăiş, să intri în dorinţe pustiitoare până la genunchi, până la coapse, până la gât, lumea să îţi spună că te arunci în iluzii fără să li te împotriveşti, să îţi pui pe degete năluci, ca pe inele, să te risipeşti în închipuiri, să nu ştii înspre ce mergi şi să îţi fie îndeajuns doar că ai plecat, să îţi pară că în celălalt te întâlneşti cu tine ca după o lungă absenţă, să îţi pară când dragostea nu mai este, că a fost odată ca şi cum niciodată nu a fost, pentru că o dragoste se uită repede, mai ales dacă o alta îi urmează,

ieşirile din  alternativele echipolente, alternativa din logica predicatelor tale, când eşti în propriul tău labirint şi în ariadna din tine mai mereu se înnoptează şi se lasă ceaţa, şi pe mâini îi sunt înfăşurate aţe, ariadna, inaptitudine personală, aţele şi azvârlirea lor, ca să nu se răzgândească întoarcerile ultimului gând dintre nimicul care le leagă, acele prea multe care rămân mai mereu de ştiut, aşadar de învins, una dintre alternative fiind aceea de a te opri, deşi ştii că îţi vei ucide visul, atunci când se întâmplă eşti pe versantul ăla steril al tău, dragostea, joc steril, şi în tine  coboară duhul îndoielii şi atunci   ia cu frig,  te simţi ca pe o muchie de cuţit a echivocului şi  începi să îţi ridici pereţii labirintului între extremele sufleteşti, a maiori ad

minus.


Dragostea, care din doi face unu, când unu plus unu fac unu

Motto: Amintirile sunt un cuier pe care atârnă nişte lucruri într-o intimitate zadarnică.

 

Dacă femeie nu e, nimic nu e,  dacă dragoste nu ai, nimic nu eşti, să-ţi spui că o trăieşti cu intensitate şi nu ştii ce e asta, să ţi se pară că te sfărâmi ca să te întregeşti cu ea în absolut, fie şi iluzoriu, să ştii că legat de ea, există început şi sfârşit şi între ele uimirea continuă, că e marea ta ispită şi îţi învălmăşeşte minţile, că nu e trup, ci formă spaţiu, oricare ar fi ea, şi tu o trăieşti cu foame şi sete de acel spaţiu, că din acea clipă ai uitat toate locurile crepusculare din care ai venit, tu muşcat de singurătate ca şi ea, să descoperi drumul spre inima ei, gândind că trebuie să fie ceva foarte complicat, drum lung, ajungere incertă,

o femeie nu e doar un drum frumos ce nu duce nicăieri, trebuie să mergi îndeajuns, nu doar destul, femeia e un drum sub semne de întrebare provocatoare şi ademenitoare, dintr-o femeie nu te poţi întoarce niciodată ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, îţi va părea uneori că e ca un drum care duce înapoi, că te amână într-atât încât să te pună în dubiu dar dragostea netezeşte totul, după o vreme capătul drumului e atât de în urmă de parcă nu l-ai cunoscut niciodată, când rememorezi, îţi pare că o ştii de la începutul lumii, e o lume de vrajă aşa cum doar visul poate urzi când totul începe ca într-un vis, ca într-un gând sub un contur încă nelămurit dar care te cheamă hotărâtor,

din clipa în care o desfaci din lucrul ăla care se numeşte dragoste îţi pierzi şi îşi pierde hotarele, totul este fuziune, trăieşti împreunându-te cu ea starea sferică, dragostea este o lume într-un vis până’n departe, ai privirea aia de condamnat la o taină, misterul ei aparţinându-i fiecărei zile, o simţi în oase, în sânge, în carne, dragostea e un drum ca niciun altul pe lume, de fiecare dată când e vorba despre femeie e vorba despre poveste, când e vorba despre poveste e despre ambiguitate şi fictiv, când e despre o femeie, adesea de tip labirintic, e despre un bărbat şi despre prinşi în dragoste, despre nopţi dizolvate în dimineţi,

când e despre dragoste, recapitulând în grabă sfârşit şi început, e despre imposibilitatea de a face despre ea anticipări sigure, e despre puterea de vis şi de himeră şi e despre moartea ei, despre destinul ei de cenuşă, fiecăruia fiindu-i dat să ajungă la marginea ei, acolo unde întinzând mâna nu mai întâlneşte decât golul, după care trăieşte sentimentul că este un om sfârşit cu tristeţea că a fost în el atâta putere de a iubi, doar că acum totul e pierdut şi ruinat, când totul e sfârşit totuşi ceri morţii ei să intervină măcar pentru o speranţă, asta durează o vreme după care uiţi cu uitarea cea mare şi începi iar să te refugiezi în visuri ridicole,

şi iar începi să faci din dragoste o preocupare fără conştiinţa caracterului ei iluzoriu, a timpului care toceşte pasiunea, şi iar începi, pozitiv şi regenerat, odată cu o altă fiinţă pe care o priveşte cu ochi lacomi şi hămesiţi de iubire, zile de visare cu ochii deschişi, oamenii par a fi fixaţi între nişte hotare inexorabil când se aşază în bătaia puştii, căci dragostea nu este o îndeletnicire complet fără riscuri, dragostea preferă tensiunile maxime şi neprevăzutul, dragostea trăieşte mereu necesitatea construirii unui conflict, unul strâns,  asta ca să îşi ţină cei doi protagonişti atenţi la

ea.

 


Accesorii circumstanţiale şi poveşti în aşteptarea recuzitei

Motto: Cel mai greu este să sfârşeşti frumos o poveste bine începută.

 

Ea nu se hrăneşte cu himere, ea e din amintiri nici moarte, nici vii, din cele moarte nu ar mai putea pe nimeni să cheme decât dacă ar vrea să cioplească fantasme, aşa că în ochii ei nu vezi umbre, din cele vii, ca să rămână nedespărţite de ele, decupează forme al căror loc şi-l fixează în memorie de fiecare ultimă oară când întoarce capul după ele, suntem ceeea ce vrem să uităm când avem sufletele cotonogite zdravăn, suntem neastâmpăr când ne apucă frigurile şi dârdâim din toate încheieturile atunci când ne ia cu dragoste,

ea e din îndârjiri naive când crede că se poate pune de-a curmezişul lucrurilor care există aievea deşi conturul lor nu e foarte clar, ea e din doruri fără sfârşiri care coboară din părăsiri când uneori o mai întoarce ceasul umbrelor, desfăcând timpul îndărăt, dar mai departe de atât nu se duce, ea nu se mai întreabă de ce unui bărbat o singură femeie nu îi ţine de foame, acum ştie că într-un bărbat e şi iubirea şi credinţa şi minciuna, când cuvintele dragostei se anemiază şi îşi dau duhul din dragoste rămân oase de cadavru,

ea râde de fantezia în care un bărbat şi o femeie se caută de-a lungul mai multor vieţi, asta i se trage de la realismul împins până la brutalitate,  ea nu crede în poveşti nemuritoare ci în viaţa hoinară a poveştilor, poveştile ei sunt lipsite de acel suflu epic care este fantezia, din deviaţia fanteziei ies acte de prisos, între ea şi cuvintele de dragoste există o ruptură atunci când simte că ea şi ele nu mai au ce să îşi spună deşi ele încearcă să demonstreze, să se justifice, să se apere, sperioase până la descompunere, iar ea ştie că dacă le-ar mai crede ar fi de o naivitate catastrofală, ea ştie că dragostea nimănui nu poartă haine fără amintiri, ea e o femeie care ştie că atunci când dragostea vorbeşte prea mult pentru a face ceva, totul sfârşeşte lamentabil,

ea are oase fragile dar e făcută din verbe incasabile, încheieturile mâinilor ei sunt atât de subţiri, pe ele se încolăcesc câteodată umbre, se răsucesc pe ea toată, aşa se întâmplă când evoci şi rememorezi, când timpul se sparge în anotimpuri, încheieturile ei iau diverse înfăţişări, primăvara sunt ca nişte frânghii întinse pe care stau, într-un echilibru precar, dorinţe fragile cu ochi sticloşi, care îi spun ceea ce ştiu că ea nu o să creadă pentru că destinul lor e mai mult interogativ şi iluzoriu decât sigur, vara încheieturile ei, subţirimi, devin ca nişte dâre, poartă semne de drum şi de vânt, urmele dorinţelor de risipire rămase nemărturisite, pentru că uneori nu se poate lepăda de timidităţile ei paralizante,

toamna sunt palide, străvezii, mâinile ei sunt de alabastru, pe încheieturi îi sunt înfăşurate tristeţi care lunecă într-un aer sterp înainte şi înapoi peste castele de nisip ale dorinţelor  pustiitoare cărora le leagă pietre de picioare, iarna ea poartă pe încheieturi  cercuri, când cercurile de frig se strâng violent mişcarile ei de apărare reflexă devin aproape imposibile, iarna suprafaţa lor e expusă la vulnerabilităţi şi la insecurităţi, iarna e lucida ei dereglare a simţurilor, iarna ea e o alta, iarna tot ce a fost nu  mai e, sunt toate departe de ea ca o poveste, a fost odată ca niciodată, va fi odată,

altădată.


Drumul dintre culorile juste ale lucrurilor juste şi reale

Motto: Există cuvinte ale căror tăceri le acoperim cu vopsea în diverse culori atunci când hotărâm că numele a ceea ce însemnau ar fi pentru noi o prea mare ispită, putându-se desface sau nu.

 

E o linişte idioată pentru care nu ai găsi nicio culoare, contextul e totul, toate sunt stoarse şi răsucite, mai puţin cele neglijate mereu, alea din vremea când tot încercai să găseşti nuanţa potrivită pentru furtunile tale, toate descompuse neindentic, şi pe cea a vreunei iubiri incandescente, nimerindu-le în schimb pe acelea cu care măsurai distanţa dintre tine şi contururile nopţilor neliniştite, deşi mâna îţi tremura, era ca şi cum cineva o împingea de la spate şi acestea ieşeau tremurânde, de parcă nu le spuseseşi prea des adevărul, adevărul tău însă, şi nu al lor, al lor fusese fie prea laş, fie prea fricos, când din visuri nu mai rămâne decât ceva foarte strâmt şi teama că ceva va întârzia în ele, ca de obicei, în visurile tale tu ajungi mereu la timp, cineva întârzie întotdeauna,

acum zac toate pe o pardosea cu zile oarbe şi surde pentru care ai ales, dezorientat, albul, acelaşi alb ca şi pentru toate lumile pe care nu ţi le începuseşi, pentru cele închipuite nicio culoare nu ţi-ar fi părut mai potrivită decât albastrul, albastrul este, dar poate părea că nu-i, măcar sentimentul ăsta e sigur, pentru albastru nu e nici noapte şi nici zi, doar nişte lumini tremurătoare, albastrul, culoarea oricărui cal troian pe care l-ai fi strecurat în cetatea retoricii atunci când s’ar fi lăsat cu foarte multe artificii, din care cele mai multe mincinoase şi convingătoare, când ai fi bătut pasul pe loc, dar celălalt s-ar fi preschimbat în imaginar, deşi aţi ales fiecare, demult, că unele culori vor sosi mereu cu întârziere, false şi iresponsabile,

şi nu veţi înţelege ce vor şi va fi sterilă toată zbaterea asta numită dragoste, sau cum se numeşte ce faceţi amândoi, nu e aşa cum voiai tu, dar ea, dragostea, există, o culoare îţi  va tot scăpa din mâini de fiecare dată când vei încerca să o prinzi la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ai  folosi-o să îţi desenezi rugina din tine când ai aştepta răspunsuri ale celuilalt care ar întârzia să vină, pentru că lumea lor nu ţi-ai îngădui-o din cauza fragilităţii ei, a adevărurilor tale care poate nu te-ar duce niciunde, o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, când, pentru a fi şi a nu fi, ai fi folosit acele culori care stăteau de atâta vreme neatinse,

cea mai lacomă culoare fiind roşul, cea mai hămesită, încălcând regulile, mereu urmăreşte ceva, mereu te învinge neaşteptat, după care devine treptat absentă, galbenul este ridicol şi tragic în acelaşi timp, aşa, într-o permanentă agitaţie, e din intenţii frânte şi risipite înainte de a fi adunate, e cu ardoare ostentativ, râde în secret, spune să nu te uiţi înapoi şi pufneşte sarcastic, zicându-ţi că într-un pustiu n’ai ce face singur, asta despre singurătatea în doi,

regretele au culoarea violet, regrete cu măsură întreagă, regretele au aripile largi desfăcute, apertură la infinit, şi tot atâtea neputinţe, regretele au lumea lor pe care, din laşitate, evităm să o privim, pentru că ne-ar obliga să le recunoaştem, aşteptând dureroasa lor volatilizare, a le spune adevărul fiind câteodată foarte greu, negrul e culoarea iubirilor în doliu, alea ale căror parastase nu mai prididim a le face, dragostea e cea mai adevărată culoare pe care ai uitat-o demult şi nici că te mai întrebaseşi pe unde o mai fi şi ce-o mai face, pentru că nu ai mai crezut vreodată că o vei mai

vedea.


Necălătoritele poveşti spre dăinuire mai departe de a fost odată ca niciodată

Motto: Ea e a tuturor cândvaurilor mele, a haltelor cândvaurilor lăsate în urmă şi ale neîntâmplatelor încă,o am împletită în părul timpului în şuviţele zămislirilor clipelor, ea mă locuieşte cu un romantism ingenuu, e impulsiunea mea secretă, intensitatea mea senzuală, e căptuşeala mea, e tâlcul meu nomad, ea sunt eu, o alta.

 

Dacă ai începe să o spui ca pe o poveste pe ea, cea de odată ca niciodată, femeia îmbrăcată în rochii scurte care îi dezveleau genunchii mai mereu jupuiţi de la colţurile muchiilor absenţelor unor lucruri pe care încerca să le sfărâme în timp ce îşi purta clipele lor în călcâie, smulgând-o dintre apusuri cu noduri mari şi mult prea asurzitoare cărora le-ai tăcea toate cuvintele şi le-ai orbi toate clipele cărora le-a răsturnat înţelesurile ca să vadă în ele întârziate răsărituri, desluşind altfel sub pleoape după ce alungase  aparenţe lesnicioase şi înşelătoare, pentru  că i se întâmpla să aibă uneori ochii deschişi, dar să nu vadă,  ori  să nu ştie că vede, iar asta ţi s-ar fi întâmplat dacă nu era ea, cea pe care o claustrai în nevedere, ai începe să spui despre sine că eşti copia ei leită înveşmântată în purtânde drumuri de timpuri prin însăţi, dar nicicând încălţată în pantofii sfiiciunii, când celei din tine, fiinţei arhipelagurilor unor sensibilităţi prea complicate câteodată, îi răspundeai cu tăişul lucidităţii, pe când ea, departea, cea pe care nu mai vroiai să o laşi să se apropie, te invoca delicat, lipindu-ţi împreună sparte reverii, amintiri şi nostalgie…

…speranţă făcându-te de multe ori, resuscitată din cenuşă, după ce arsesei spasmodică la crepuscul cu ardoarea profetului fiecare za  moartă întâmplată şi neîntâmplată, cea mai solitară dintre toate morţile, fiecare bucată de fier a lanţului din amintiri incendiatoare supurând însoţită de tăcere ca de o trenă carbonizată pe trup de femeie cu mână de foc rece, infern fără flacără negându-ţi propriile-ţi stihii, rătăcitoare în propriata negaţie, sfâşiată între apă şi foc părăsit, speriată şi chinuită, cu frica drumului fără întoarcere înspre tine, cu teama de îngheţul singurătăţii în faţa grotei tale neştiute în care nu mai îndrăzneai să intri pentru că ţi-ar fi lipsit puterea iluziei de a uita că eşti stinsă şi nelocuită…

…mângâindu-ţi tâmplele în tăcerea în care ţi se părea că nu mai era nimic de aşteptat, tăcere din care atârnau gânduri cu cozi subţiri, gânduri isprăvite pentru că tot ceea ce au spus, au spus doar pentru cea din tine, cea care ştia că era nevoie să atingă cât mai puţine compuneri orfice în teritoriile nopţilor pentru că nu fac decât să susţină nişte umbre, mişcarea lor, fiind doar înşelânde vedenii, pentru că înăuntru geodelor tale învelişul oricărei forme a vibraţiilor şi a tremurului prin care îţi trecusei mâna cu văpăi  de parcă atunci ţi-ar fi fost trăire pentru întâia dată începuse să prindă crustă, să îl simţi ca fiind din piatră statuară şi să aibă trecut…

…în timp ce ea, cea în intimitatea de tine protectoare, îşi inventase ziduri de apărare din ipoteze ale insecurităţilor şi prudenţe şi credea, în culcuşul orelor tale care te surprindeau agresive, că nu vei capitula unor gânduri înfăţişându-se simplu peste care construisei întrebări conjuncturale…

… şi atunci când ai începe să o spui ca pe o poveste, ai auzi-o cum vine în tăcere şi te priveşte cu ochi încercănaţi cu albastru sau verde pe ea, cea din pedinăuntrul unui undevadeparte din tine, ascultându-te odată ca niciodată, fiind numai vedere şi tresărind din când în când, strângându-şi rochia în jurul trupului ca şi cum ar fi vrut să-şi strângă toate uitările pe care şi le pierduse sau pe care şi le lăsase undeva departe ca să le rătăcească drumul şi care acum o cotropeau, şi, uitându-te la ea cum te priveşte cu o oboseală tandră după atâtea întoarceri din care ai adus-o, ai începe să-ţi aminteşti de ea şi de stângăciile ei duioase…

…ea, căptuşeala ta cu umeri de zăpadă, cea care ţi-a visat ipostazele, ea, cerc al tandreţii tale cu vibraţia scânteilor, ea, filigranele tale,  cea de la care ţi-au rămas poveştile nescrise în ochii cu irisul de catifea maro şi visătoria care curge în sângele tău, ea, cea căreia i-ai urmat şi care ţi-a fost ascultare chiar şi atunci când doar neînţelegerea ţi-o mai înţelegea, ea, adâncirea ta, ea, intuiţia ei despre tine, ea, tot ceea ce ai devenit, fiind de la începutul începutului…

…tu, sublima ei complicaţie…

…şi atunci simţi cum din tine se deschide o fereastră prin care ea se aude întreagă de la început, chemându-te la zăbave asupra-i, simţind într-un fel straniu că te-ar străbate timpul ca un frig dar îţi spui că e de la iarnă, lăsând-o să te urce în visare şi nu e nicio taină că ea există acolo, lăsând-o să se împiedice de aşchiile umbrelor clătinătoare din tine, lăsând-o, chiar dacă ar fi sentinţă a unei amărăciuni, cu o tristeţe lucidă să te cutreiere în gânduri mărturisitoare, gânduri, mări de chitină, tărâte pe un drum fără de capăt pe linia unor orizonturi pe care le stăpâneşti cu puterea ochilor tăi în nevăzut şi pe care doar cu cea a visului le-ai putea depăşi, asta dacă nu le-ai fi lăsat să se împrăştie, să se risipească, să li se resfire urzelile şi pe care cândva nu ştii în definitiv, mai tot, sau aproape destul dacă le vei mai îmbrăca într-un alt veşmânt în care să le trăieşti într-un timp nerăsfirat în prezent, trecut şi viitor şi să îţi fie precum o clipă neutră care să umple un gol, cel dintre tine şi însăţi, durată a uzurpării tuturor acelor altor zile ale unui tărâm până la care ar mai fi trebuit să fie, dar sfârşite absurd între absenţe…

…iar asta ţi s-a întâmplat, fireşte, nu întotdeauna dar nici numai uneori…

…abundând încifrări ca nişte costumaţii inutile în care neatinsurile se zbăteau să pătrundă sensul cu nesupunere şi cu revoltă, luându-te pe căi ocolite, când tu le smulgeai nimburile, dezvăluind resorturile încă fascinată de nişte visuri care îţi ţeseau zidurile din sticlă şi piatră de amurg între care trăiai dinăuntruri cu pereţi despuiaţi care duceau în nicăieriul unui pustiu făr’ de ţărmuri unde te simţeai ca şi cum ai fi rămas în afara ta într-un timp sortit să piară, însă acolo, în nevăzuturile unei efervescenţe subterane te încărca o voinţă nici măcar de tine bănuită, aceea a reacţiei la tine însăţi…

…iar nişte reîntoarceri în unele urme nu îţi mai dau o conştiinţă desuet sentimentală, făcându-te să mai zăboveşti în anotimpuri care nu au fost ale tale, dintr-o vreme a neîmpăcării cu tine, sau, cum făceai la începuturile lor, să te mai întorci din drum, deşi aşteptările zilelor şi nopţilor nu ar mai fi întâlnit pe nimeni la capătul lor simţeai că fac parte dintr-un lucru deja sfârşit iar cârpirile lor poate că te-ar fi făcut să te simţi mai puţin singură înaripând năluci în cadre de feerii aeriene, trăind o existenţă a întrezăririi…

ştiind că dacă vei înstrăina nu vei mai avea cum să împlineşti…

…ştiind că sensului încă nedesluşit îi trebuie un fel potrivit al aşteptării, un cum, şi o vei face în inocenţă şi în puritate iar astfel îţi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea, ştiind că uneori se întâmplă că deşi îl cauţi, să fie el cel care te găseşte, iar atunci când va fi i te întâmpli îl vei trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate, iar înainte de asta va exista în lumea ta gândită, nu trăită, acolo unde cauţi dezlegări, lor, acelor gânduri cărora te dai fără a li te împotrivi dintr-un instinct inexplicabil cu storurile netrase, pentru că te trăiesc nestăpânite şi stăpânitoare, nesupuse şi neînfrânte, lunecându-te dincolo de tine în picioare sufleteşti, plăsmuitoare…

…pentru că ea îţi este desfăşurătorînfăşurătoare în tine, încatenări, ea memorizând din timpuri neplămădite monolog magic al descoperirii adevăratei tu, mister supunându-i neîncrederea…

…dacă cea de atunci,  înmagazinându-te memorial, ştia cu mult înainte despre tine, cea de acum, ca de o amintire neîntâmplată din poveştile de dincolo ale unor ferestre nedeschise, visătorie cu dorul unui altfel, semănând surprinzător cu acea ţie neştiută, necunoscută, părelnică excepţie şi nu regulă, fiinţă încănemărturisitoare sieţi, fixându-te ca pe un spaţiu mitic al unor încăneiviri, ca un fel de preludiu al tău…

…legându-te de-a lungul iscărilor cu anafore şi de-asta poate cine ştie ce porţi în tine şi nu ai uitat şi nu poţi să uiţi şi nu ai avut pentru ele litere decât în gând; percepţii purtate înăuntrul minţii tale, cu totul întâmplător, întâmplător de tine, cineva, acea cineva fiind eadecândva, parcă ar fi trecut printre ale tale, gândindu-şi-le de parcă ţi le-ar fi fost, dându-ţi senzaţia a ceea ce eşti, ce le eşti, de parcă te-ar fi spus acelor gânduri despre care ai simţit că îţi vorbesc, că vorbesc despre tine, că te vor vorbi, spunând despre tine, nerostita, neştiuta, tu, îndepărtând, fireşte, ceea ce nu ţine de tine, deşi totul s-a petrecut aidoma…

…de-a lungul drumurilor ea înlocuindu-te când tu erai neputincioasă…

…când te aflai pe o latitudine a unui timp atât de îndepărtat faţă de semnele tale cardinale, când te simţeai fără de căpătâi şi reazem, când te încovoiai sau cădeai, căutătoare fără ochi, când te traversai cu teamă iar ea te acoperea, ferindu-te de jocul umbrelor şi al melancoliei, de înfricoşări şi de frig, de prăbuşire, aşteptând liniştită sfârşitul tuturor spaimelor când începuse să nu te mai ţină ascunsă într-o intimitate protectoare, şi reducându-le la nişte simple punctări de stări care mai apoi urmau să îţi devină inventarierile semnificaţiilor tale…

…zbătându-se stăruitor, epuizându-te câteodată cu propria lor mărginire, când o uitai pe ea, cea din memoria tuturor simţurilor tale, care însă de acolo nu îţi plecase, doar că aşa credeai, când nu mai trăiai fragmente din ea reluându-se, de parcă s-ar fi volatilizat, însă de fapt eatu nici nu apăruse, tu fiindu-i tainică, mecanica ta părând a-i rămâne un secret etern, ea, cu rochie de zăpadă în culoarea turcoazelor  îmbrăcându-ţi toate veşmintele sufletului din roua dorinţelor tuturor nuanţelor cu putinţă, ea mereu la fel, aproape la fel şi de fiecare dată o altfel de tresărire trecându-te prin filtrul sentimentalismului, particularitate hotărâtoare…

…iar dacă ea nu ar fi fost astfel, ai fi trecut pe lângă tine absentă…

…ea, cea pe care ai continuat-o în toate cele care au urmat, cumva ca un refren al unei clipe încheiate dar nesfârşite, nesfârşinde, tu, cea care atunci nu ştiai că astfel vei fi în sine…tu nu, însă ea da.. tu erai, ori mai degrabă ai fi fost în devenire, dacă ea nu te-ar fi favorizat ca o conjuncţie fericită, roca ta neprelucrată…

…ea,  fantezie eliberatoare,  când tu te voiai austeriate…

…ea, cea care scrutându-te cu un ochi lucid te-a dus până la capăt, şi niciodată ca pe o povară, şi niciodată ca pe o trudă de drum pe care să o abandoneze, livrându-te aventurii de tine, cea de pe calea aflării, atentă la resorturile tale, la buna lor funcţionare, atentă la primăveri, la veri, la toamne şi la ochii închişi ai zăpezilor, la răsărituri şi la apusuri, la nopţi şi la zile, la cenuşiu, la culorile de apă şi la culori înstelate, la părăsiri şi la despărţiri iar atunci actul cel mai adesea întâmplat era spovedania impasului…

…atentă, la contopiri şi la pătrunderi, la fericiri şi la dureri, ştiind că dacă te fracţionezi, vei suferi cu fiecare fragment, dându-i îndureratei din tine armele care să te ajute să rezişti pe dinăuntru, pentru că încă nu aveai acele deprinderi care intră într-un reflex de autoapărare pasivă, cel al dezarmaţilor, atentă la amintinduri şi ocrotitoare la uitări, lăsându-te să mori în ele doar ceea ce nu mai voiai să trăieşti, atentă la însetări şi la potoliri, neacceptându-ţi pe de-a-ntregul niciun abandon dar şi nicio patimă, atentă la răzvrătiri şi la stavile, la focuri şi la cenuşi, la întregimi şi la retezări, la calmuri şi la stridenţe, pentru ea existând mereu o cale de a înţelege, deşi câteodată tăceai, te ascundeai, o minţeai pe ea, ea cea care sinceră mereu cu sieţi nu te minţise vreodată aşa cum  nici pe altcineva nu minţise, neîngăduind vreunei aparenţe să fie ambigue, şi atunci când se întâmpla se înfuria teribil, ea vrând să te ferească de toţi şi de toate…

…şi, din cavităţile tale stând de veghe, te silea să o recunoşti, refuzând utopia unor locuri imposibil de împlinit şi totodată de abandonat, fără să te rănească prea tare, fără să te bruscheze, însă cu o detaşare necruţătoare, făcându-te să îţi alungi din închipuire tot ceea ce ascundeai pe după perdeluiri, vânându-ţi credulităţi, răsăriri care păruseră că se întâmplă şi pe care nu le puteai descuia pentru că nu aveai cheile potrivite…

…iar în vârşa lor ai fi putut intra lesne, doar că de ieşit ţi s-ar fi întâmplat anevoios sau chiar deloc…

…iar ea din tine voia să te ferească de a bate pentru tine prea din vreme acea oră a durerii pure, temându-se că nu vei avea putinţa de a deosebi realitatea de părere, văzând ceea ce nu era, în întâmplări brutale ori dezamăgitoare, amăgind aşteptările, în trăirea clipelor unui timp ce nu s-ar fi dovedit decât a fi unul fără găvane, fără forme de relief, un înveliş fără conţinut, simţindu-l, de l-ai fi trăit, ca şi cum şi-ar fi consumat prea excesiv poate erorile şi înţelesul, atentă la încercările de a te travesti în ceva ce nu ţi se potrivea, privindu-te atunci, suprinzător, cu o ironie tristă, şi atunci se distanţa de tine, pentru că te vedea ca pe o făptură străină, iar pe dinăuntru îi simţeai încleştarea şi se întrebare, doar că nu ademenitor, de unde se ivise în tine ceva ce îţi era mai degrabă o alchimie a alianţei unor contrarii, şi nu voia să te lase pe mâna timpului, creditor al tuturor curiozităţilor, timp ce înainte de a deveni înţelegere este iscodire, pentru a afla dacă asta te-ar fi prefăcut într-o fiinţă a singurătăţii de sine…

…ea, trăindu-te cu voluptate şi cu docilitate plină de raţiune ascultându-te, atentă sortându-ţi decorurile anotimpurilor prin care treceai, lăsând în urmă exuvii, ea păstrându-ţi-le de pe unde erau împrăştiate, încă una şi încă una cu fiecare clipă în care te ţeseai, împăcând din ce în ce mai multe orizonturi, neaşteptând de la tine ceva anume…

…aşteptând nimic, însă datorându-ţi totul…

de multe ori însă simţind că ai fi vrut să scapi de ea, deşi poţi scăpa de orice şi de oricine mai puţin de tine, de însăţi, iar de noi înşine abia la urmă scăpăm, când nu mai avem de cine şi de ce scăpa, şi de multe ori chiar ţi se întâmplase să vrei să o uiţi, să o  spulberi printr-o disecţie, dar fără de urmări imediate, pentru că era câteodată atât de tăietoare când îţi povestea despre înfăţişări de farduri, despre măşti, dar nu despre acelea eliberatoare ale unor izgoniri, ci despre cele ale unor aparenţe goale de orice substanţă,  încercând să îţi risipească ceţurile din jurul unui contur romantic, însă o făcea pentru că te proteja, pentru că îţi ştia atâtea clipe de dinainte care adunaseră în ele atâtea înţelesuri, pregătindu-te pentru un intim drum…

…un drum lung pe care nu ar fi vrut să trăieşti nostalgii şi retractilităţi, nu voia ca tu şi ea, perechea ta de nelinişti, să ajungeţi ca două aripi de talere ale unei balanţe cu zbor tragic, voi, tu şi ea,  ea, cea îndreptată spre tine de către tine, veşnic amestec de extreme, vă zideaţi pe dinăuntru una pe cealaltă ca între primejdii precum un sălaş ferit, având acoperământul de pândă…

ea din care nu voiai ca într-o zi să rămână doar resturi…

…pentru că ea, undeva, ar fi dispărut, luând înfăţişare de prevestiri şi lăsându-te singură ca o insulă pustie şi pustiită, şi speranţele ca să o mai chemi cândva la tine ţi s-ar fi carbonizat până la ultima, tu cu sufletul tău atunci la discreţia durerii, sub zăpezi satrapice de ierni contrariante pe care aveai să le simţi din ce în ce mai grele, din ce în ce mai disperată, din ce în ce mai de neînţeles fără ea, ea fiind cea care îţi împlinea aspiraţiile solare, cele cu neputinţă de urcat pe treptele sufletului tău dacă pe ea ai fi înstrăinat-o…

…ea restabilind echilibrul dintre tine şi lumea ta, ea, cea a multora tu de tăceri care vorbesc şi de zgomote ce tac, ea cea care ştia că uneori nu mai puteai să vorbeşti, tăcerea e graniţa autismului care te ia nemaipermiţând în vreun chip ambasada unei iluzii când întâmplarea e încheiată, fiindu-ţi agonie  în căptuşelile sufletului, iar speranţa înspre care priveai are acum încotrourile închise şi îşi mai găseşte loc în absurditate or’ poate nici acolo…

… şi tot ea începându-te ca poveste dintr-o viaţă de om, de mai multe ori, ea având atâtea de povestit despre tine, despre împlinirile tale sau nu, despre pendulările tale între vremelnic şi etern, între tăgadă şi credinţă…

…ea, fante spre tine ale fiecăror clipe, de fiecare dată o cu totul altă nouă răspântie, ea, cercurile tale concentrice învelindu-te spiralat din cochilii de scoică, ea o uşătoateuşile anotimpurilor tale vârstate cu turcoaz şi albumbrit cu pete de lacrimă ale unor clipe pe care, dacă le avusese cândva, nu le mai avea nici măcar în vis, ea însă surâsul tău pe marginea rosturilor lor tragice când ţi le străjuia cu iluzii, când îţi puneai la îndoială temeiniciile şi ea nu îţi dădea crezare când îi spuneai despre timp, despre timpul asemenea unor mişcânde cercuri, nesfârşite închideri şi deschideri…

…despre timpul care toceşte, despre uitarea cea sigură…

…iar ea se răzvrătea răspunzându-ţi că pasiunile pot exista la infinit, şi  te întreba atunci, te întreba fără sfârşit şi tu te prefăceai că nu o auzi, îndepărtând-o şi povestind apoi o rătăcire din celelalte amintiri despre ea, tu, lutul vasului uman în care poate câteodată mai răsună vreo durere din trecut ca un ecou torturator începute cu timpul ei, însă pe tine, cea de cândva, o vei aştepta la nesfârşit pentru că ea a fost locul tău în care ţi-ai putut trăi reveriile cele mai intime în toată plenitudinea lor în nopţile pedinăuntrului şi fără ea ai fi risipiri buimace, ea ţi-a fost cea care a făcut din apă foc şi căldură din frig şi din întuneric lumină şi a îngăduit să te întâmpli în ea şi prin ea…

…iar tu nu ai rămas la ea din întâmplare, pentru că prin ea renăşteai, te reinventai…

…ea îţi era reprimare suavă, tu, aprigă furtună, ea accelerându-ţi respiraţiile fiecărui acum pe care îl trăisei şi durerea poate a fiecărui drum până acolo, ea ştiind de fiecare dată că  nemişcările tale, cum puteau părea altora, ale unui hotar pe care când îl pierdeai, când îl găseai, pe dinăuntru îţi erau convulsii cu tresăriri dezdănăjduitoare iar împietririle tale sângerii de jăratec atât de înşelătoare, ea îţi era uimirea, veghea ta neamăgitoare, ea este cea care ţi-a stăpânit nuul atâtor răscruci, deşi adesea vulnerabilitatea ta, ea este ţesătura ta de feerie împletindu-ţi visurile, chiar dacă unele câteodată doar străvezii închipuiri de contur…

…şi nicicând nu o vei lăsa să plece din tine, şi-ai face-o a veşniciilor răsăriturilor, pentru că ea te-a învăţat limba chemării pe nume a dragostei în ciuda avertismentelor iminente ale vedeniilor, silabisind tresăriri în nopţile veghii pe care nu ţi-o putusei anestezia, ea este cea care aprinde iluziile de candoare şi de eternizare a dragostei, iar fără ea te-ai afla într-o absolută singurătate, ratând nu doar toate anotimpurile, ci mai cu seamă pe cel fundamental al tău, acela misterios şi anonim al înfloririi de fiecare dată când, destrămată, te-ai întoarce dintr-o veştejire…

… când ai  simţi că ai trăit câteva vieţi, nu una, spunându-ţi că tot ce trăieşti a mai fost cândva, dar nimic nu a mai fost şi nu va fi vreodată…

…aidoma.