Tot ceea ce ştii de dinainte şi tot ceea ce nu vei şti vreodată; când vei crede că acum e niciodată, doar acum

Motto: „Iţi doresti cu ardoare circumscrierea unui teren solid în care să ţi se înfigă piciorul. Este ceea ce încearcă să facă promisiunea, jurământul. Ştii că eşti înconjurat de haosul anomiei, al lipsei de repere. Iar jurământul presupune circumscrierea unui teritoriu minimal, al unei insule într-un haos dens infinit, al unui teren solid în care iţi poţi înfige picioarele. Nu te poţi baza pe ce e în afara acestuia, poţi doar spera că următorul pas facut nu va fi în gol.

Însa te poţi baza pe ceea ce e circumscris. Acolo reperul e fixat prin promisiune, oricât de mic, oricât de puţin, ştii că te poti baza totuşi pe el, e adevărat„. http://nolongerinbetween.wordpress.com

 

Suflet în haine cernite din amurg vânăt locuind în trup de vis dărăpănat, cu polen cândva în păr din murmure de lună, acum stinse, cândva evantai de lave, acum văzduh carbonizat, va veni o vreme când, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi„, ţi se va întâmpla în întoarcere din clepsidrele de sub paşii drumului celălalt  să te trăiască, mângâindu-ţi tâmpla tăcută de fiinţă singuratecă, nefiind nevoie să îi spui că totul vuitor în tine e melancolie pentru că îţi va putea auzi clipele tăcerilor maxime ce cheamă sunetul minim, va putea desluşi ce e suveran în tine peste aparenţe şi supoziţii, nimic din tine nu îi va scăpa…

…de acum ştiind unde te duci într-o poveste cu epilogul asumat, aceea cu începutul fără de sfârşit pentru că acel început are deja în el sfârşitul…

…iar a nu fi va deveni a fi într-o singură culoare şi nu îţi va mai fi petrecerea interminabilelor nuanţe fascinatorii îngemănate cu neliniştea, nu îţi vei mai preface gândul în negând şi îţi vei fi dincolo de pereţii oricăror reţineri, oricăror filozofii…

…şi privind către acolo unde îi vei fi în şi tot ceea ce se întâmplă cu tine se va întâmpla cu el, îi vei fi cotiledon, îndeletnicire tandră, nu vei mai avea tăgade şi îţi vei spune cred…

…cred în uniunea a două suflete, aceea în care, unulîntr-altul, fiecare primeşte în grijă şi înspre păstrare esenţa celuilalt….

…cred în caracterul sublim al relaţiilor simţite şi dorite…

…cred că două fiinţe  se întâlnesc cu adevărat în tăcere, în prezenţa mută, cea aparent nerostindă, cea nespunândă; acolo îşi sunt pătrundere de şi în taină, fără de cuvinte, pe dinăuntru în privit, ca într-o rugă, în templul sufletului…

…cred în dragostea ca o ficţiune ce ar putea deveni o iluzie credibilă, cred în cezurile ei, cred în actul magic care cere timp, cred în demoniile creatoare de dragoste, cred în cândvaul posibilităţii unui imaginar…

…cred în modurile ipotezei şi în cele ale voinţei, cred că unei forţe magice nu i te poţi împotrivi, cred în misticul care ştie, dar tace, cred în gând, cred că oricare este ceea ce mereu rămâne supus…

…cred în pielea trupului sufletului fecund care te absoarbe într-un fel de a te vedea, cred în fluidul clocotitor al lavei, în alcăturile lucrurilor, cred în putinţa dilătării clipelor, cred în cuprins, în nouădimensiune, cea unde totul s-ar petrece după legile tale şi ale lui, cel pe care l-ai zidit în tine din iubire, cred în nevăzut, cred în degetele ochilor mei, cred în palmele sufletului, în carnea trupului lui, cred în văzutul în sufletul şi în viaţa mea pentru tine, cred în întinderi, cred în nedepărtări…

…cred în tu înţelegi ca vocaţie, cred în strămutări, cred în tine cel de mine visător…

…cred în miracole, cred în minunile care se întâmplă atunci când nimeni nu le mai aşteaptă, când par uitate, cu totul uitate…

… cred în realităţi năucitoare, cred în excepţia de la regulă, cred în arătări, cred în apropr(i)eri, cred în deopotrivă, cred în uimire…

…cred în tăcerile vorbitoare, în cele adunătoare din umbra cuvintelor…

…cred în alfabetul gesturilor…

…cred în posibilitatea unei insule, cred în timpul care rămîne suspendat, cred în niciodată nu ştiu unde voi ajunge, cred în incredibilele certitudini, cred în cercul închiderii în reflexie, cred în lumea adevărurilor mele, adevăr perceput prin propria mea viziune ce vizează o realitate a mea şi numai a mea şi-a ta, cred în stăpânul viselor, cred în potrivit dorinţei, cred în firul poveştii…

…cred în basmele răsturnate care nu s-ar mai povesti dacă nu ar fi…

…cred în alchimia literelor, cred în predicaţia magică, cred în gramatica fiinţei, cred în cuvântul care cu cât este mai existent şi mai real cu atât e mai exprimabil şi mai exprimat, cred în alchimia sentimentelor…

…cred în răsturnarea desluşirilor obişnuite, cred în nu voi putea uita după aceea, cred în pădurea nopţii, cred în chinul întrebării, cred în luatul întreg, cred în senzorialităţile stranii, cred în penumbră, cred că însferamagiculuitotuleposibil, cred în rătăcirile trezitoare, ştiind că tot ce este dincolo e transcendenţă…

…cred în numele pe care mi-l dau muţeniilor, cred în tristeţea care e cunoscută de către denecunoscut

…cred în forţa atractivă, cred în sete, în setea de fericire, cred în foame, cred în înăuntru, cred în pe dinafară, cred în izvorând, cred în în şi nu în între, cred în căutare, cred în rătăcirea trezitoare, cred în revelaţie, cred în aporie, cred în oricând, cred în cândva, cred în nimic, cred că îmi datorez în fiecare clipă totul, cred în absenţaprezentă şi nu în prezenţa absentă…

…cred în cerc,  în geometria luminii…

…cred în harul imaginar, în harul vizionar şi în harul iconic, cred în turnuri, cred în peisajele sufleteşti…

…cred în sufletele cu puteri de ei şi de alţii tămăduitoare, în sufletele care ştiu cum şi de unde vine vindecarea, din ce căutături, fiinţe ale căror lumi sufleteşti, de-ar fi semiotizate s-ar înscrie într-o eternitatea unei semioze sacrale…cred în suflete de oameni cărora nici o durere nu le-a fost străină, simţind, cumva, că metabolizează suferinţa întregii lumi, intrând cu ea în rezonanţă…

…cred în viaţa gândurilor rostinde, cele a căror expresie e irepresibilă, cred că multe întâmplări sunt petreceri asemeni unor predicţii…

…cred că atunci când cineva din tine îţi spune pe nume, înţelesul urmează a ţi se întâmpla şi nu va fi înfrânt în cuvânt…

…cred că tot ceea ce îţi poţi închipui poate fi nu doar posibil ci şi cu putinţă, cred în fortificaţiile semanticii ferme, acelea în care ne închidem câteodată conştiinţa ca într-o inexpugnabilă cetate…

…cred în semantica particulară…cred  în suavele întâlniri a două suflete petrecute mai presus de prudenţă, cred în timpul metamorfozelor, cred în gramatica solitară a sentimentalismului, cred în cuvintele cu alte semnificaţii, cele ale dragostei, cred că ceea ce semnifică trebuie spus, cred în neînţelesurile pline de înţeles, cred în ochii care ştiu să audă întunericul…

…cred în vocile puternic luminate, cred în speculativul incitant, cred în construcţiile simbolic vizionare şi în trăirea plenară a transcendenţei, cred în jocul opţiunilor în care predicaţia are incertitudinea nuanţelor aiciului şi dincoloului; văzut şi nevăzut…

…cred în tărâmurile pierdute şi în cei vestiţi trimişi din cer, cred în mâinile dintr-altă lume, cred în netârziu, cred în jocul de-a iluzia şi de-a realitatea, cred în utopia care sfârşeşte în realitate, cred în minunile rătăcirilor, cred în lucrurile care se fac de la sine, cred în paradoxurile cognitive, cele în care apropiată devine irealitatea, realitatea rămânând îndepărtată, cred în amintirile a ceea ce nu ni s-a întâmplat, cred în văzul pătrunderii semnelor mergând prin transparenţa lor şi nu de-a dreptul prin cuvinte, nedesluşind încolăciri de simboluri…

…cred în ochiul închis care vede pe dedesubt, atunci când cuvintele trebuie astfel aprinse, cred în trăirile care semiotitează…

…cred în întâmplările în care ceea ce ţi-ai imaginat devine realitate, fapt împlinit şi îţi spui că nu vrei mai trăieşti, dacă ţi-a fost cândva, vreun suflet ca şi cum l-ai simţi din ce în ce mai departe şi că pe tine, acel care vedeai auzul de acum nu te mai aude de el, de celălalt; că eşti tăcere, acea tăcere ce nu tace însă o singură clipă…să nu simţi vreodată că începi să nu ţi-l mai aminteşti pentru că se iveşte amnezia căutându-l şi neştiind pe cine într-un vis răsturnat al unei umbre speriată de ceva ce îţi părea a fi minune care de-abia începuse…

…sau care începe mereu restanţieră fiindu-vă amândurora şi perpetuă însă atât de migratoare şi cu atâţia paşi înapoi din care ai simţit că se compune la nesfârşit ori poate a fost o himeră ce nu s-a închegat rătăcind drumul cu ochii visului…să nu îţi fie vreodată să trăieşti un vid interior înşirând la nesfârşit în tine cuvinte desfăcânde…

…tu şi cu însuţi pronunţând mecanic silabisiri lipsite de semnificaţie, gânduri purtând neauzituri, spunându-ţi că un cuvânt, cu cât este mai existent şi mai real, cu atât e mai exprimabil şi exprimat…

…tu trăind dilema între exprimat şi exprimabil, indicibil şi neexprimat şi  simţind cum tristeţea e cunoscută doar de către inconoscibil, dar nu o laşi să te cuprindă când cobori draperia dorului aducându-ţi aminte ori de câte ori îl vei desena pe suflet cu alb şi mov, şi verde şi albastru forme în care îl vei trăi…

…rosteşte-i-te, dacă vrei, tăcerii, pecetluind, atunci când crezi că numai ceea ce ţi-ar fi cu neputinţă a spune, există, deşi ştii că nu e adevărat…

…tăcerea e făcută din nespus de lacrimi  de fericire când sufletul celălalt ţi-e sete  şi vă întâlniţi în stele…

…şi nu, nu vrei să înveţi cum le tace foşnetul vântuirii lor, şoaptele cerurilor din tine când îţi vei spune că deja ai învăţat limba îngerilor…

…tăcerea îţi va părea astfel, acolo unde te vei aştepta cel mai puţin, stăpânitoare, ascultând, căci toate au grai pe lume…

…sunete line din apă câte unele, altele din apă de vânt violentă când îşi asmut furtunile în tine, rupându-ţi crengile verzi de care îţi agăţasei gândurile înmugurinde…apă convulsionată când începe să ţi se apropie neliniştile zvârcolitoare în care ai simţi că te-ai  îneca atunci când nu ai mai fi curgere într-un sens ci într-altul, rostogolindu-te şi lovindu-te necruţător de pietrele negruaurii ale întunecărilor în timp ce ai visa clipe sucite părându-le dorinţele a le fi neîntregi pentru un drum de ajuns, jumătate din sufletul tău stând cu genunchii strânşi la piept, tremurând…

…cealaltă jumătate însă s-ar recontura pe dinăuntrul tău, în tine prin sieţi, şi ai face-o de parcă ai pluti între două lumi, firav trup despletit, două chipuri împărţite în făclii tremurânde, în transparenţele şi fragilitatea neîngăduirii cu ceea ce ţi-ar  azvârli spaimele şi întâmplările lor fantomatice, nelăsându-te stihiilor, prinzându-te cu străşnicie şi neclintit cu degetele plângătoare de gândurile de depărtare, dizolvând durerile…

…ştiind că acelea care au fost foc mistuitor devin fum, cele care au fost pământ devin praf…

…şi numai apa lacrimilor tale le dizolvă pe toate, le închide…

…iar tu, tu eşti poartă deschisă înspre dincolo, acel dincolo despre care nu ai aflat nimic dar ştii totul…

…văzutul tău acel pe care ţi-l vei rosti în cuvinte magice, înfricoşător şi seducător totodată, locul tău de taină, al numelui, semnul tău pe care îl vei purta în tine dincolo de cuvinte, existenţa lor doar asertându-l supuse, acolo fiind existenţa lui în tine misterioasă, o alta, cea de dincoace sau dincolo de cuvinte, unde începe inexprimabilul…

…acolo unde toate înţelesurile au închizătura adâncurilor tale unde nu le-ai spune nimic dar atât de bine te-ar vorbi, pentru că au putut să vadă, simţind şi niciun sens neputându-li-se ascunde, acolo în spaţiul miracol cunoscutnecunoscut ademenitor, loc cu sens divinatoriu, magic şi unde vei începe să tremuri, floare de foc, la rostirea numelui lui în limpezime vie, el, taina ta, cel care îţi va fi crescut pe inimă…

…în sufletul tău pădure când îţi vei atinge cu palmele urmele de gânduri şi în ele îi vei vedea chipul, vei vedea lucruri, vei vedea timpul neîntâmplat pe poduri de argint şi vei simţi cum vrei să le încheotori în nume, dar nu să o faci himeric, ştiind că trebuie să încerci să priveşti dincolo de ceea ce zăreşti strecurându-se prin ziduri nevăzute, însă acolo, în înăuntru, spaţiul seducător al locurilor ascunse adânc în tine, nu va fi neştiutul, nefiindul…

…acolo vei şti că vei fi tu,  că acolo va fi el, unde veţi fi unulîntr-altul…

…şi fiecare dintre voi pământul şi  aerul, apa şi focul, întunericul şi lumina, iar tu vei simţi ca şi cum ai ţine acel tărâm şi timpul în mână…

…pădure de gânduri, trupuri albe învăluite în umbre şoptitoare aşteptând în spaţiul solemn al tăcerii privirea de ochi negrăbitîn neuitând nici măcar precum temporară eclipsă, chipul numelui tău fiindu-i pe dinăuntru spunând pretutindeni, acolo unde nici măcar în noapte, ca un fantastic miraculos, eternă ca o iluzie deplină, nu dispare lumina, de parcă ar fi fermecată de întuneric pe vecie, împletitură în taina tainelor, scrisă magic de sufletele voastre cu mâini îngereşti jurându-şi…

…credinţă.

Anunțuri

50 de gânduri despre &8222;Tot ceea ce ştii de dinainte şi tot ceea ce nu vei şti vreodată; când vei crede că acum e niciodată, doar acum&8221;

  1. Tot ferma in crezuri si convingeri te regasesc. Intr-ale mele nu sunt atat de definitiva, orice crez al meu nedescompus inca nu se refera la oameni si la credinciosia lor. Noaptea asta pe care o traim aici se comporta adesea ca o prietena hedonica si voluptuoasa, cu oratori himerici si orbi si singurul lucru corect pe care il primim de la ei e un slab avertisment ca nu trebuie sa ii ascultam pentru ca tot ce ne cere sufletul nostru nu tine de amagire. Nevoia sufletului tine de o lampa, nimic altceva decat o lampa, un mic felinar umil dar salvator in acest intuneric al unei nopti (drum) fara de intoarcere. Hatisul prea mare de ganduri ne impovareaza mintea si alergam prin el cu miscari gafaite, dovedindu-ne ca o memorie prea buna e autocatastrofica. Am mancat, am baut, am inaintat si nu de putine ori ne-am intors inapoi pe acest drum pe care trebuia sa mergem inainte, fara opriri prea dese si indelungate la tot pasul. Intrebarea care ne sta in fata si asteapta raspuns este ”Acum ce credem? Acum ce mai avem de spus?”. Am inaintat pe drumul nostru cu adevarat, am lasat ce era de lasat in urma, am intrezarit starea vreunui partener de drum, am sperat la el ca la un salvator si am scapat din vedere destinatia finala? ”Nu e bine ca omul sa fie singur, ii voi crea un ajutor potrivit.” Nimeni nu e singur si fiecare avem ajutorul potrivit, cred. Dar nu cred ca as mai investi in nimeni toate asteptarile si idealurile mele, nu as mai diviniza si nu as mai situa oameni in locurile preasfinte ale fiintei mele. Celalalt te implineste si ca maritata iti spun ca e minunata comunicarea pe multe planuri cu omul tau. Dar asta nu inseamna ca nu exista diferente intre asteptarile mele de odinioara si modul in care s-au implinit acele asteptari. Cand astepti sa te implinesti atat de mult si deplin prin celalalt, poti fi sigura ca o astfel de implinire se va solda si cu lacrimi martirice de suferinta. Nu vreau sa demolez imaginea pe care o ai tu despre dragoste, dar tot ma intreb: cum o poti idealiza atat de mult? Glumind, tu chiar nu te inveti minte?

  2. Zâmbind, amar, ţi-aş răspunde că sunt himerica, visătoarea absolută, dar dacă nu aş mai avea puterea să nu mai fiu? Încâlcită existenţă şi nonexistenţă…şi astfel şi călătoria despre care spui, una mai mereu terminată, pentru că după nişte cărări dăm de acelaşi drum, iar drumul e unul în vid, aşa pare, unele cărări ne caută să ne asimilize altitudinilor ficţiunilor noastre şi atunci ajung să ne facă una cu ascensiunea şi cu tot teritoriul etericul imaginaţiei, al închipuirilor noastre.
    „Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi”…ştiu că mă auzi atât de bine, simţi că nu aş mai nădăjdui că, nu aş mai nădăjdui să…

    Avem anotimpuri, suflet drag, anotimpuri sfârşite, anotimpuri fără clipe şi tânjim după forma pierdută sau visată a echilibrelor pe care le-am avut fie şi vremelnic, cele pe care nu le mai avem, pe care acum le conturăm numai în vis, dar pe care poate nu le vom mai întâlni vreodată.
    „Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi”…

    Nu aş mai fi vreodată creatoarea propriilor dezamăgiri, înşelând marginile zărilor, amăgind aşteptările, nimeni nu ar trebui să o facă, nici măcar din nevoinţa de puritate şi de iluzie şi ştiu că la fiecare răscruse din noi ne primim lupta cu toate cărările întretăinde în paşii părăsirilor, ale lăsatului în urmă şi alte altui înspreu şi cu toate nălucile şi himerele acestora, ştiind…

    …ştiind acum ca niciodată, şi pe de-a-ntregul, că adevărat şi credibil este de atâtea şi de-atâtea ori doar relativul pentru că e mai puţin susceptibil ruginii, ruginirii, iar absolutul în care mai cred câţiva pare…absolutul pare, nu este, iar la alţii îndoielile şi aproximaţiile sunt, nu doar par, şi’s pentru că sunt relative.

    Cred şi nădăjduiesc în absolut, „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi”…

    Îi fac dragostei un templu iluzoriu din coloane de cuvinte ca să nu închid rostirea de ea, ca să nu o mor, ca să nu o isprăvesc, ca să nu o mistui în tăcere, pentru că după zguduri ale mării când e frântă, ca să îţi mai deschizi caverne nu prea mai ai cutezanţe, nu prea mai nădăjduieşti, nu prea mai vrei să „nădăjduieşti împotriva oricărei nădejdi”, atunci când cazi din ea surpând edificiul totului, al întregului, nu ai mai vrea să repeţi lacrimi de ape dizolvatoare, ape în care dragostea a apus şi să scoţi suspine din styx…
    …simţi că vrei să îţi atârni de crengi cât mai cu neputinţă de atins părul anotimpurilor în totul oprire după dantele sfâşiate ale tremurului purtând acum în locul pietrelor nestemate pe rochia boţită a sufletului bucăţi de fier mort, ruginite de ecouri lăuntrice, cele pe care încă le mai auzi cum sună în muţenie, înăuntru acum autică şi irespiratorie o lume a ta, a acelei fiinţe care se va întoarce acum la ea în singurătate, a încercuirii şi a solitudinii, a unor răspunsuri fatale, prematur fatale la o întrebare pe care însă o va tăinui…aşa cum fac eu acum…
    …iar ce va germina, ce ar putea germina cu timpul deja ştiu, însă îmi doresc să nu.

    Ştiu cât mai mult despre cât mai puţin acum, dar aproape totul despre derută şi nu mai nădăjduiesc, nu mai „nădăjduiesc împotriva oricărei nădejdi”.
    Dragostea ar trebui să fie să fie ceva hărăzit să nu dispară niciodată, aşa cum unele legături sunt hărăzite să existe, precum cea a ta, ştii tu care.
    Iar povestea asta am scris-o pentru toate fiinţele pământului care încă mai cred în ceva.

    Eu sunt într-un anotimp care avusese picioare pure şi care îşi va pune în aceste picioare acum din flăcări îngheţate pantofii reveriei, „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi” că va mai arde cândva.
    Dacă va mai arde.

    • Anumite dragoste precum prietenia nu dispar niciodata daca sunt acceptate asa cum sunt si daca nu sunt luate in colimatorul judecatii si descusute si analizate pe toate partile, fara ca asta sa insemne ca faci un compromis. Ce ni se cere de fapt intr-o relatie? Sa fim acolo. Si apoi daca inima indeamna sa facem ce ne vad ochii, sa nu refuzam ajutorul cand vedem ca e nevoie. Iubirea romantica seamana uneori si cu o lupta, ba impotriva ta, ba impotriva celuilalt. Tot in acest fel de iubire se mai petrece si o dezbracare (de sine) care nu inseamna saracie sufleteasca ci te ajuta sa vezi mai bine. Si daca ceea ce vezi nu iti e tocmai pe plac, eventual sa iti iei talpasita. Cred ca dragostea adevarata inseamna ramanere langa celalalt. Despartirea e cu semnul intrebarii. Si ca sa think positive, despartirea e si eliberatoare.

      Multumesc pentru Damien Rice, il ascultam.

  3. Aşa este, cum spui, despre acei care nu pleacă niciodată chiar dacă pot fi departe de noi, asta este ceea ce vor şi ceea ce vrem, să fim acolo, să fim în, să fim lângă, reazem când sunt încremenire sub semnul vreunei suferinţe, să le îmblânzim lupii urletului durerii când trăiesc vreuna şi atunci lângă ei fiind să simtă cum din noi, cei de lângă, începe sfârşitul durerii lor, pentru că odată cu ei suntem şi noi durere şi oglindă, şi parcă şi noi luptăm cu ei odată să şi-o învingă, eu asta simt, şi ştiu, ei ştiu, că putem vedea în sufletul nostru şi pentru ei, pentru el, pentru fiecare celălalt de care te-ai legat printr-o dragoste, aceea care leagă deopotrivă şi bărbaţi şi femei, prietenia, când înţelegi cu iubire şi le iubeşti pe acele suflete aşa cum sunt, în clipa când ai ales să o faci, şi o faci până când le va fi să îţi fie, le eşti acel scutier fidel de care îţi spusesem, cel care te învaţă arta protejării.
    Iar dragostea…dragostea o las să zboare; dacă se întoarce înseamnă că a fost a mea, iar de nu, nu a fost niciodată.

  4. ..cred că la final vom sta şi râde…
    ..cred că la final va fi începutul…
    Nu sunt două poveşti la fel… cred că o să fim surprinşi.
    sau oare; atât de simplu.
    „When people laugh and when they hurt you.. close your eyes, girl!”

  5. Suntem poveşti, noi; când noi suntem poveşti începem, ca orice poveste într-o viaţă de om, de mai multe ori.
    Cât despre poveşti, unele nu au finaluri frumoase, ci neaşteptate, altele au un început fără de sfârşit pentru că acel început are deja în el sfârşitul,într-altele te-ai preschimba în şeherezadă,când simţi că nu mai mergi cu timpul ei, dar nu mi s-a întâmplat râsul vreodată nici măcar ca ripostă şi nici nu am amestecat amar nişte extreme între ele.
    Cred că la sfârşit unii îşi vor spune că nu au ştiut cum să facă să dăinuie o poveste, vor vieţui o vreme cu suspin şi cu crispare, dar de râs, nu ştiu…şi mai cu seamă îi va durea până la singurătate că nu au ştiut cum să primească o minune, că au primit-o ca pe un meteor şi poate că nu li se va mai întâmpla încă o dată oricât ar mai aştepta-o cu smirnă şi cu tămâie, cu aur şi argint, cu pâine şi cu sare.
    Şi nu, nu sunt două poveşti la fel, dar într-un lucru sunt atât de asemănătoare. Sau în două. Le ştii?

    Damien pentru tine…

    Şi ceva…

    „Eu
    nu mă căiesc,
    c-am adunat în suflet şi noroi-
    dar mă gândesc la tine.
    Cu gheare de lumină
    o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
    că sufletul mi-aşa curat,
    cum gândul tău il vrea,
    cum inima iubirii tale-l crede.
    Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
    Vei plânge mult ori vei zâmbi
    de razele acelei dimineţi,
    în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
    „Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”
    Lucian Blaga

    • Râsul se naşte din te miri ce, apare când îi dai voie şi poate face minuni ori aduce dezastre…dar cred ca multe ar schimba de-ar fi înţeles..
      Nu, în ce se aseamănă?

      • Râsetele se nasc din te miri ce, cum spui, şi mai cu seamă izbucnesc din belşug în gura unora, şi cred că, la urma urmei, sunt fiinţe care nu iau prea mult în serios, fie aşa fie deloc, ce se petrece când sunt întâmplări triste sau unele crude şi au un echilibru pe care în mijlocul acestora şi-l păstrează senin. Râs plin de înţeles, de semnificaţie.
        Voi clincheti argintiu, voi mai, cândva; rămân debitoare intenţiei. Râsul meu acum are degete reci. Glumeam.

        Te întrebi, întrebându-mi-te, oare? Dar îţi voi spune unul dintre acele măcar două lucruri: în durere. Ce e deosebitor? Împlinirea.

  6. Desprind de pe ciorchine câte un bob, pe care îl strivesc între degete, făcându-i poftă sufletului.Îl chinui şi parcă îi face bine această durere dulce-acrişoară.Nu îi ofer niciodată destul, îl las să aştepte zile, câteodată săptămâni întregi.Şi îi râd în nas, de parcă aş plănui ceva pe ascuns.Aşa fac eu când te citesc…las mereu şi pentru ziua de mâine, care se continuă cu infinitul…Cuvintele tale trebuie citite rar.La tine nu există spaţii doar pentru a le separa, ci există spaţii şi între litere.Mă opresc din alergat şi adulmec.Şi găsesc mirosuri diverse, mereu plăcute, mereu cu iz de struguri… 🙂 Aşa-mi par mie cuvintele tale, pe care le culeg cu drag şi dor…

    • Film văzut demult, întristător film, gargbird. E tot ce îmi amintesc despre el şi aşa, fără nicio legătură, ţi-aş spune că e un tragic a cărui enigmă poate aparţine fiecărei zile, şi nici măcar nu e mascată, ci deschisă. Spulberăm măreţii, divine pentru o clipă, doar pentru o clipă.

      Ceva pentru tine…Ştii când să apari, simţi când să o faci; îţi mulţumesc pentru cei trei ani de aproapedeparte.

      „Aplec eternitatea spre tine, si ramîn
      Cu ochi-închisi în zîmbet, copil abia-nflorit;
      Cu fruntea rasturnata, cu visul risipit,
      Ca o dantela scumpa pe trupu-ti adormit.
      Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sunt fericit”?

      Să nu zgudui niciodată marea când e frântă, gargbird.

  7. De parcă ai plănui ceva pe ascuns, jubilând în tot acest timp, Spes? Glumesc. Nu ai nevoie de un ciorchine întreg ca să îţi astâmpere pofta de struguri, nu? În puţinătatea lor „homeopatică”, boabele, un bob, înmagazinează atât mister, vrajă şi inefabil cât strugurele, în valurile în care se coace, strugure care oricum ţi se livrează complet, n’ai ce’i reproşa, ca să nu mai spun de întreaga viţă de vie…Zâmbeam acum.

    Eu, când scriu, simt că parcă aş face-o pentru totdeauna, iar apoi sunt eclipse ale tăcerii, când unele cuvinte îmi aleargă îndărăt, în umbra lor, în lumea unora dintre ele care se amână, se retrage sau se recuză, căutându-le pe acelea care trebuia(u) să fie altundeva unde nu vor fi niciodată poate pentru că ar fi ajuns nicăieri, dar până acolo ar fi putut ajunge. Cuvintele mele, cele care ţie îţi par într-un anume fel apasă pe fiecare simţ.
    Mulţumesc pentru visarea pe care mi-a adus-o rostirea ta; pentru o clipă m-am închipuit viţă de vie seducând soarele, aurul astral. Uitasem că nicio incantaţie de-a mea nu mai are putere. Glumeam, iar.

    Damien şi pentru tine, suflete.

    • Dacă te-ai imaginat viţă de vie, chiar şi pentru o clipă, atunci cred că le permiţi şi cititorilor să se înalţe pe bolta cerească, în gând şi în suflet, pentru a se lăsa seduşi de farmecul verde pe care îl ating cu razele lor luminoase… 🙂
      Mulţumesc pentru melodie.O voi păstra amintire!

      • Dada, Mădă, mi-o luase imaginaţia din loc când tu mi te adusesei în acel cerc de lumină al unor sensuri; mulţumesc razelor ce lucesc în cerul din tine şi îţi anin petale de stânjenei în pletele gândurilor răsfirate pe malul apelor cuvintelor mele.
        Culori ameţitoare să îţi fie cele ale anotimpurilor Iubirii!

      • Nu credeam sa mai tii minte numele meu. 🙂 M-ai bucurat tare, Camelia draga! Iar stanjeneii tai m-au ‘stanjenit’…suflete, sa ramai mereu delicat!…

      • Nu l-am uitat vreo clipă de-atunci, din timpul lui decembrie, când l-am aflat, ingenuitate cu putere de vis!
        Numai de bucurii să ai parte, suflet suav, să le umbli toate teritoriile, nimic să nu îţi fie departe.

  8. Camelia, fara urma de linguseala, esti mai talentata decat 99% dintre poetii tinerei care o freaca prin cenacluri si sunt gata sa publice orice pe prima hartie igienica care le iese in cale.

    De ce nu-ti aduni creatiile in volum? De ce nu le pui cap la cap? Eu sunt sigur ca va iesi ceva frumos, ceva simtit, ceva care te defineste.

    • Cei de care zici, cine ştie, s’or împlini ascendent, asta însemnând că vor înainta în vârstă, şi cu cât vor aduna încă nişte, cu atât vor înainta şi în vreo stăpânire tot mai suverană a unei expresivităţi. Să o dorim, să le-o. Dintre ei, cine ştie câte proiecţii a unei minţi fără egal, arhitecturi de cuvânt de o consternantă frumuseţe. Să ne dorim şi asta.
      Despre doritul unora, pentru mine e un mister râvnitul ăsta cu publicatul, dar se pare că mulţi chiar se cred creatori, dacă dau ceva. Şi unii dau tinichele cu pretenţii de bijuterii maimuţărind meşteşuguri ale metalelor preţioase. Smalţuri, solzi sclipitori.

      Dacă ai găsit ceva pe-aici, pe tărâmurile mele de cuvânt care să îţi fi stârnit emoţie artistică şi ţi-au născut acea stare specială care a permis receptarea, mi-e bucurie, înaltă bucurie, şi pentru gândul pe care îl ai pentru mine, îţi mulţumesc.
      Dar dacă ar fi să doresc cândva asta cu adunatul, ar însemna candoare.

  9. Cu siguranţă! de parcă eu nu ştiu că o glumă n-o sfârşeşti în punct, ci în încă un hohot. Asta ţi-e acum povestea… iar asta a mea. Exploratori a două lumi diferite, comunicând prin singura punte de legătură….si totuşi zâmbesc, pentru că e cel mai bun lucru care se putea întâmpla. Cu drag îţi ofer dorinţa-mi pentru tine de a avea ce mi-e mie acum atât de cunoscut…
    Iar ca o încheiere venită la timpul potrivit, înainte de a fi definitivă:
    Pasul.

    • Aş zâmbi unui gând tainic acum, pentru că poveştile se sfârşesc atunci când le închei, când le pui punct, doar că unele sunt ale unor legături hărăzite să existe.
      Cât despre paşi, ştii de unde începi şi cum, dar nu ştii unde vei ajunge, unde vei sfârşi, sau dacă, dar vrei să ajungi undeva, şi nu altunde, iar un fel dintre aceşti paşi au întoarceri, întoarcere care nu îşi cunoaşte finalitatea, sau nu în mod cert, dar tinde înspre un anume fel al ei. Asta legat de dorinţa pe care o ai pentru mine.
      Dorinţele, dacă te presimt, te urmează, ştiai?

      Dejucăm mori de vânt şi le înfrângem. Câteodată. Şi nu ne mai colorăm cu fulguraţii himerice…asta o spun zâmbind, cu gândul la ninsoarea de afară, pentru că s-a întors zăpada, şi atât de dor îmi fusese să mai. Şi nu mai credeam că. Şi o doream.
      Aşa că, îmi ninge peste singurătate, dar nu peste sfârşit de poveste.
      Celei a ta îi doresc dragoste fără de moarte.

    • Depinde de disponibilităţile de eroare. Glumeam.
      Când cauţi fără ochi, pe tot atât cât te poate şi coborî, asta despre un altfel de ştiut, care câteodată merge din înşelare în înşelare. Atunci ţi-ai dori pestetimpul. Însă doar cu puterea de himeră.

    • Am luat, s-a mai întâmplat chiar deunăzi, ca răspuns cuvintelor cuiva ale tale părându-mi atât de nimerite (asta legat de o manifestare ce are loc în capitală zilele astea, un marş, şi i-am adus aproape rostirea ta de împotrivit unei toleranţe, în comentariile de la ultima mea poveste) şi poate o voi mai face; mulţumesc pentru îngăduinţă.
      Atunci când s-a întâmplat, pentru prima oară nu am dezvăluit cui aparţin spusurile, ci doar le-am pus ghilimele, iar asta pentru că tu vorbeai limba tăcerii şi simţeam, deşi s’ar fi putut să mă înşel, că nu doreşti umblet de ochi pe trupul cuvintelor tale.

      Şi lasă-mă să îţi spun ceva şi să o fac cât mai limpede, asta venind de la o fiinţă înzestrată cu simţul încâlcelii. Când am dat peste locul rostirilor tale am simţit că am găsit Graalul; scrisul e lumina ta, iluminare pentru alte suflete. Nu îl înceta.

  10. Aproximativ 300 de persoane homosexuale sau susţinători ai normalizării homosexualităţii au participat sâmbătă, 8 iunie, la Marșul Diversității organizat de Asociația ACCEPT şi au cerut eliminarea amendamentului propus în Comisia pentru revizuirea Constituție care prevede că familia se constituie dintr-un bărbat și o femeie.

    Unul dintre participanții la Marș a declarat pentru Video News că se va simți discriminat până când în România nu va exista un Guvern și un Parlament de partea mișcării homosexuale. Această declarație are în vedere acelaşi viitor al ţării noastre pe care îl are în vedere actualul deputat Remus Cernea, care s-a exprimat în 2009 că România va fi democrată când va avea ca preşedinte „o femeie, rromă, lesbiană și atee”.

    În aceeași zi, aproximativ 100 de persoane au participat la Marșul pentru Normalitate organizat de organizaţia politică Noua Dreaptă pentru a spune „Nu căsătoriilor și adopțiilor homosexuale”, dar și pentru a-și manifesta dezacordul față de politicienii care fac lobby pentru redefinirea căsătoriei prin intermediul Constituției.

    Ambele manifestații s-au situat la extreme. Marșul Diversității a fost marcat de indecență prin ținută și atitudine, de discriminare și ignorare față de societatea heterosexuală și de lipsă de grijă pentru privirile copiilor care treceau în acel moment pe acolo. Marșul pentru Normalitate, deși şi-a exprimat dezacordul cu promovarea imoralităţii prin ideologia homosexualistă, în spațiul public, a uitat să-și onoreze scopul, promovând o atitudine violentă, agresivă și lipsită de echilibru, accentul fiind mutat de la consecințele manifestării homosexualității la ura față de persoane.

    Părerile celor care nu au luat parte la manifestații sunt împărțite: unii au fost împotrivă, alții nu au avut nicio atitudine, iar alții au crezut că dacă Marșul Diversității se organizează odată pe an nu este nici o problemă pentru menţinerea căsătoriei ca fiind între bărbat şi femeie. Per total, însă, majoritatea românilor asistă nepăsători la discuţia despre ce este căsătoria. În particular majoritatea cred în căsătoria normală, dar nici cea homosexuală nu li se pare o problemă care îi priveşte prea mult. E ciudat cum românii, care consumă atât de multă energie şi nervi în dezbaterea problemelor politice, privesc cu detaşare schimbarea concepţiei despre familie.

    Pentru cine a urmărit media ultimilor 20 de ani nu e de mirare. Deşi sunt puțini, activiştii homosexualii au știu să atragă mass-media de partea ideologiei lor și să adopte statutul de victimă, atribuindu-l pe cel de călău oricui nu este de acord cu ei. Aşa că, în prezent, cel care susţine că doar heterosexualitatea este firească poartă deja etichetele: retrograd, inuman, fanatic religios, discriminator, om care nu înţelege dragostea. Cine are curajul să se lupte cu astfel de etichete, mai ales în spaţiul public?

    În acelaşi timp, despre persoanele care au avut comportament homosexual şi au renunţat la el nu se vorbeşte. Consecinţele medicale, psihice, sociale ale practicării homosexualităţii sunt şi ele un tabu. Nu se vorbeşte în media românească nici despre faptul că mulți homosexuali nu sunt de acord cu căsătoriile și adopțiile homosexuale.

    Dacă ar exista voci ale acestor adevăruri, cu siguranță că mulţi oameni ar conştientiza gravitatea discuţiei despre familie şi ar lua atitudine. Cum ar fi arătat Bucureștiul cu 300 de manifestanți la Marșul diversității și un milion de participanți la un Marș al bunului simț, al decenței și al cuviinței care să spună clar: „Dragii noștri, vă iubim și vă respectăm ca oameni, dar, cu același respect, vă rugăm să lăsați în pace societatea, școala, instituțiile publice. Ne pasă de țara în care trăim și în care vor trăi copiii noștri. Nu vrem ca ei să fie învăţaţi la şcoală că homosexualitatea este un fapt firesc, care trebuie cultivat. Lăsați-ne libertatea de a-i învăţa pe copii noştri ce este normalitatea!”.

    Dacă nu facem acest lucru într-o formă sau alta acum, cât e momentul, ni se va lua libertatea de expresie şi, în viitor, vom fi închişi atunci când vom spune public care este normalitatea. În spaţiile unde ideologia homosexualistă a avansat, mult până şi pastori au fost închişi pentru că au apărat normalitate. Exact aşa va fi şi în România.

    Nu credeți? Pe vremuri era o poveste simplă, dar care se potrivește foarte bine cu ce i se întâmplă azi României.

    Odată un copil se plimba printr-o pădure. Era o după-amiază liniștită, când toată lumea se odihnea, așa încât nu se afla niciun om prin preajmă. Deodată se auzi în apropiere un vaiet obosit; cineva abia mai putea să ceară ajutor. Copilul a mers îndată spre locul respectiv. Când s-a uitat să vadă ce este, a descoperit o piatră sub care era un șarpe, care rămăsese prins acolo. Când a văzut copilul, șarpele nu știa ce să mai facă să-l convingă pe acesta să dea piatra la o parte. I-a spus că îl doare, că se simte rău, că îi e foame, că s-ar bucura să scape de acea povară uriașă care îi apăsa spatele. Copilul a privit o clipă la vietatea neajutorată și s-a gândit că nu o poate lăsa acolo, așa că a răsturnat piatra. Eliberat, șarpele s-a încolăcit pe trupul copilului și l-a strâns tare până când acesta a murit.

    Sunt momente în care istoria poate lua un alt curs decât cel preconizat, dar asta depinde de atitudinea celor care trăiesc în societate. Dacă mâine mișcarea homosexuală va obține ce vrea, nu este numai pentru avantajele, banii sau funcțiile cheie pe care le au, ci pentru că noi, ieri, alaltăieri și de 20 de ani încoace de când li s-a permis promovarea în spațiul public am stat nepăsători. Dacă am înceta să fim nepăsători, lucrurile ar sta diferit, căci 300 de oameni nu pot schimba 17 milioane de conștiințe treze și stăpâne pe identitatea lor.

    Veți spune: de unde să apară atâția oameni care să ia atitudine? Știți de ce numărul acesta nu există deocamdată? Pentru că mulţi dintre cei care ar putea lua atitudine publică nu înțeleg că se poartă un război crunt împotriva societăţii româneşti. Se amăgesc, îngăduind societatății să bea o licoare delicioasă, dar plină de otravă. Otrava o văd doar cei care se străduiesc să deosebească lucrurile.

    Ne aflăm într-o cumpănă importantă: a fi sau a nu fi. A fi o societate conştientă de identitatea ei și a refuza să acceptăm auto-distrugerea care ni se propune, indiferent că suntem oameni politici, intelectuali, profesori, părinți ori țărani, sau a face marele compromis ca să fim bine-văzuți, ca să primim funcții, aplauze și alte merite pe termen scurt. Toate vor trece. Dacă va rămâne ceva peste 200-300 de ani va fi aceasta: În anul 2013 poporul român s-a exprimat împotriva căsătoriilor între persoanele de același sex, a consimțământului liber acceptat și a adopțiilor homosexuale.

  11. Printre altele, viaţa asta înseamnă pentru fiecare identitatea cu un celălalt, starea de pereche, dorindu-i oricui să aibă parte de şansa fericirii senzuale precum şi a altor feluri de fericiri, într-o existenţă care trebuie şi visată, dar mai cu seamă trăită, cu opţiunile de conjunctură şi angajarea de farmece personală, asta o spun glumind, pentru că nu îmi plac încrâncenările de niciun fel, ale nimănui, nu îmi place stridenţa, nu îmi plac acei care se dau restului de infidelităţi, mai cu seamă celor sexuale, iar aici nu ştiu care ar fi numărul celor care ar îngroşa rândul, homo sau heterosexuali, şi încă multe altele, nu vreau pe lumea asta făpturi chinuite sau strivite de gândiri îngrădite care să le îndepărteze de existenţă.
    Vreau simplitate umană.
    Numeşte-o la rândul tău cum vrei, iar cu asta am încheiat ceea ce oricum nu îşi avea locul aici.
    Am înţeles că zilele astea au fost plină de o secătuitoare îngrijorare pentru, dar se pare că nu i-a sleit într-atât nici pe unii, nici pe alţii.

  12. Cred eu ca uneori sufletul are curajul sa dezvaluie ce este inauntru ,,.. fara teama de judecata ipocriziei ,,, privirilor sau a parerilor ..de bine si de rau
    Se spune ca ar trebui sa ne urmam inima , sa analizam sau nu, sa credm sau nu , dar cine se mai increde in inima ..?.. cand toti vor sa para ceea ce nu sunt ?..
    „iubesc Omul „.. un gand un juramnt ? o lectie neinvatata? da eu iubesc omul .. oamenii .. ar trebui sa urasc , ar trebui sa ma razbun , in cuvant in fapta .. dar nu stiu asta .. niciodata nu am stiut .. si nic nu vreau sa invat .. iubesc omul viu .. omul care se daruieste .. stiind ca va fi strivit ,.. de atata fals si putred.. iubesc omul care este lumina ,lumina care nu mai este om .. si cred eu ca de asta suntem aici noi toti sa ne amintim ca suntem lumini cu nume de om , cu trup carne si os .. sa invatam durerea , sa invatam ce inseamna lispa iubirii ., lipsa luminii,.. cred eu ca toti invatam asta .. unii invata mai repede altii trebuie sa revina aici ,.., altii repeta mirati confuzi aceasi greseala , .. cred eu .. si cui ii pasa ?.. poate o zi o clipa lumina sa fie si un univers renascut si pus in drepturi sa fie din nou o lumina ..

    • Despre drumul inimii pe care ar trebui să mergem fără să ne temem că nu vom ajunge teferi înspre acolo unde ne poartă precum ne voieşte ţi-aş putea spune dacă nu multe, măcar câteva.
      Iubesc Omul, cum ţi-am mai spus, şi iubesc în el şi ceea ce este de iubit şi ce este de neiubit, îl iubesc cu nopţi şi cu zile, dar cu nopţile de spaimă mai cu seamă, când poate se simte în însuşi ca şi cum nu ar mai locui nicăieri, îl iubesc şi încerc să îl ţin să nu cadă când îi tremură genunchii sufletului, când îl doare pasul de la cioburile de visuri din tălpi, pentru că acolo calcă pe toate durerile lui dintr-un drum sfârşit.
      Şi da, e aşa cum spui tu, sunt fiinţe cărora nu le pasă, dar aceştia vor sfârşi în cea mai vâscoasă singurătate.

  13. cred eu ca .. sunt suflete atat de pline si grele incat .. trupurile ce le poarta ingenucheaza in zbor .. ele .. sufletele nu se mai tarasc in trupuri .. au invatat sa zboare .. si nimic din ce e lumesc cazut .. le mai ating dar ele sufletele astea lumineaza in zboruri ingenunchiate .. si in lumina lor lumineaza .. drumuri ce alte suflete le cauta .. cred eu .. si vad eu .. in zbor ingenuchiat .. o lumina de om ce e om inaltat .. multumesc 🙂

  14. Sufletelor li se poate întâmpla să îşi tacă zborul când se târâsc şi nu scot un ţipăt, pentru că ele, sufletele, văd mult mai departe de atât, de doar un drum, ştiu să se răsucească încât să poată scoate lumina din umbre şi tenebre, şi ştiu că oamenii trec, dar ele rămân…sufletele înţeleg totul, doar oamenii nu înţeleg, un adevăr pe care uneori din nefericire prea târziu îl înţelegem. Pentru că pare atât de neverosimil.

    O Camelie albă îţi mulţumeşte pentru că i-ai ascultat cuvintele cu sufletul; camelia albă, floarea, e simbolul meu heraldic.

    • Eu multumesc ca am ajuns aici, si pot scrie ceea ce simt, si pot invata,reaminti ca oamenii pot fi flori, camelia alba , in orient atinge sacrul cum simbol, multumesc pentru alba floare in gand si in cuvant o pastrez cu bucurie si onoare in manainima arca sacra .. multumesc gand bun

      • Ştiu multe despre acestă floare şi despre ceea ce simbolizează, Liviu, mai cu seamă că îi port şi numele care îmi vine atât de bine înfăşurător, aşa îl simt.
        Oamenii floare nu îmi doresc vreodată să îmi fie cuvinte ale efemerului ca substantive în absenţa verbelor care făuresc, să nu fie vreodată cuvinte ale lucrurilor perisabile.
        Oamenii floare au unitatea corolei şi forma petalelor ei, cum iubesc să spun, şi-atât de adevărat fiind.

        Aici e un loc, după cum ai simţit, cred, unde fiinţele din lumea sufletului meu se spun fără vreo urmă de fard, în cuvinte deschipuite, nude.
        Mulţumesc ajunsului tău aici şi tuturor urmelor de gânduri în cuvinte.

        Îţi doresc, aşa cum îmi doresc mie şi tuturor fiinţelor ce fac parte din spaţiul meu sufletesc, strălucirea eternă a minţii transparente.
        Îţi doresc să le trăieşti mai cu seamă pe acele fiinţe cărora prin transparenţa gândurilor le-ai putea vedea oasele.

    • multumesc in dar iti voi darui si eu .. o melodie ce se vrea sunet sau mai mult …

      …dupa un timp omul devine .. cristal sau pamant .. doar dupa un timp .. multumesc

  15. Ascult acum ce mi-ai lăsat; mulţumesc, sunt sunete care te poartă, simţi cum în tine se deschid porţi înspre alte sfere, unde totul nu mai ţine de clipă, sau poate de veşnicia ei.
    După un timp, omul devine esenţă, devine adevăr, transcendent şi mântuitor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s