Cu despletiri de turcoaze în păr negrucafeniu, pe încheietura mâinii stângi a timpului sufletului ei purtând împletitură de zile şi nopţi din argint strecurat

Motto: O femeiefloare, făptură din sunete pure,  ştie că tăcerea are cele mai multe necuvinte şi că ploile de primăvară te spală de piedicile naivităţii stând  pe foste trepte  cu ape dormind pe care le simţi devenite  de un verde amar când te întorci în preajma lor tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…

 

 În puritate i s-a spus în gând femeiafloare, cea care cu o vreme în urmă, când îşi ţinea în braţe încheiate turnurile cu zile şi nopţi şterse fără anotimp, pe când primăvara pentru ea era doar părere pentru că nu trăise pocnetul mugurilor, culorile din ei simţind cum încep să se stingă înainte de a răsări în ochi, fiind ceva în ea demult pierdut, aproape ca şi uitat, pe dinaintea privirii ei trecând acel ceva pe care însă nu îl mai simţea dindărătul ei ca putându-l atinge înverzind, lipsindu-i forţa dorinţei şi a speranţei, cea a aşteptării în deplină certitudine, deşi ştia că nimic nu este închis, încheiat şi că tot ceea ce nu se ştie rămâne mister şi fior,  avea încă urme de zăpadă în păr pe lângă care zburau nişte fluturi albaştri…

…avea nişte crengi uscate şi câteva petale ofilite ale florilor cândva rostitoare de nu-mă-uita,  în nişte şuviţe ceva încâlcit ce aducea cu nişte aţe de înălţat zmeie, deşi te-ai putea întreba de nu sunt totuşi rămăşiţe ale unor sfori din aşchii ale vreunei fantoşe, iar pulberea aceea de un alb-perlat nu era a zilelor ei de nisip, precum le simţea înainte de venirea lui, a aceluia de a cărui magie avea să fie fascinată, pe unele ca fiindu-i câteodată, ci a unor cochilii de echinocţiu, iar cea aurie de la praf de zâne, acele zâne pe care le ţine ascunse în podul sufletului ei…

…în puritate i s-a spus în gând neauzit când a început să îi asculte frumuseţea pădurii sufletului desfăcută în cuvinte din pana gândului, înainte de a i se rosti îmbrăcată în rochia ei sobră cu guler din dantelă albă spartă, când l-a auzit cum cu fiecare semn din el trecut prin mâna de el descheotorâtoare ceva se rupea când desfăcea din el litere de pe drumurile dinăuntru lui, din timpul întoarcerilor care dădeau unele într-altele şi se desfăceau în amintiri în care era şi nu era…

…aşa îi părea ei punându-şi tâmpla pe cuvintele lui când el îşi încetinea sunetele, când simţea despre el că mereu s-ar întoarce la el mai mult decât visător, altceva fiindu-i mister când era înainte de început de cuvânt, şi nici abia la literă…

…când încă nu li se întâlniseră privirile…

…atunci când a început să îşi trăiască cel de-al cincilea anotimp, acela magic al întâmplărilor neîntâmplate…

…când nu ştia că ochii lui vor fi ai cei dintâiului, acei atât de aşteptaţi, acei în care visul  ei îşi va găsi înţelesul, acei în care îşi va recunoaşte lumea şi povestea ei cea nescrisă încă, cea care el îi va vorbi în limba îngerilor…

…când nu ştia că el o va lua din turnul uitării şi că îi va fi anotimpul misterios al înfloririi în care i se va deschide floare de sub zăpadă crescând pe tija fragilă a inimii ei…

…dar în sufletul lui fremătător aplecat peste apele timpului înfăşurat pe semnele lui, atunci când pentru prima dată îi venise cu tălpi de toamnă şi frunze veştede pe tâmple îl văzuse cu magica stare a ochilor fermecaţi, mirare cucerind relief, pe acel omcântec, acela care ţi se întâmplă numai o dată în anii pe care îi trăieşti, cântând viaţă în tine pe scena ta mai mult goală în atâtea anotimpuri seci şi ude şi fără tresăriri…

când nu ştia că el, cel de magia căruia va fi fascinată, luând-o în posesie vrăjită, îi va fi focul din gândurile ei zburătoare şi din cele cumpătate care îi va împreuna cerul cu pământul ei pe care i-l va pune în nestemata de flăcări pe degetul ei inelar în clipa în care mâna lui a atins-o doritor pe cea a ei arzândă, în ea sânge tropotitor…

…când nu ştia că el va fi acel căruia îi scrisese, scriind tuturor himerelor din labirinturile gândurilor ei pe care le simţea câteodată ca pe nişte coridoare încurcate care nu vor duce nicăieri, unde vedea cuvinte pe care le lăsa în trenă a unui ecou al inefabilului pentru că erau din împletituri de ierburi deşirate care îşi pierduseră albastrul când îşi spusese că nu mai aşteptă ceva crescând din pietre sfărâmate care nu vor mai lăsa niciodată umbre peste cer, împietrind privirea înspre copacul cu stele de turcoaz şi inimă de sidef din care culegea fire de mătase argintie pentru visurile pe care şi le înfăşura pe degetele sufletului când atingea tocitul somn al naşterii nopţilor singurătăţilor ei, când îi închidea ochii în vânăt…

…când nu ştia că el va fi acel care o va învăţa precum un alfabet al unei noi limbi, în care semn lingvistic atât de cunoscut să îi fie încât să simtă că o metabolizează, simbol apoi devenindu-i, amprentă a rostirii, revărsându-se în el într-o pătimaşă întâlnire a înţelesurilor, într-o întâmplare irizată precum lumina dintr-un oval de opal învăluindu-i, într-o comuniune a deplinătăţii, în care nimic din ceea ce vor trăi nu va fi mistificat, dat drept ceea ce nu este…

…deschizândă pătrundere şi revărsare în celălalt, trăindu-l pe dinăuntru, într-o întrepătrundere deplină, acel sine fiind atât al fiecăruia cât şi al întregului lor, în care apoi fiecare este redat sieşi şi celuilalt în pur, într-un mod desăvârşit al aflării şi al ştiutului, el, celălalt, care îţi este lăuntric, în înăuntrul tău, încercuirea, cel care, fără rest, te va întregi; doi celălalt, două totalităţi reflectate una în cealaltă, ca şi cum ar fi una şi aceeaşi deşi nu sunt, într-un acord desăvârşit…

…neştiind atunci când i se adusese rostitor scrutându-i misterele, fără iluzii optice care poate ar fi putut complica transparenţe şi vibraţii, fin unduioasă, în rochie din crengi de gânduri în care îşi aninase cuvinte din cochiliile ei albastre din care îşi scosese tăceri ascultânde crescute pe înţelesurile întâlnirilor întinsurilor lui de pe unde se adunase în urme în care călcase aşteptând din el răspunsuri eliberatoare, că i se va întâmpla ca drumul lui, tulburătoare taină, să îi taie paşii pe când se pregătea să treacă alt an peste care simţea cum se va înnegri singurătatea…

…iar ea nu ştia că atât de duios se înşela, pentru că el avea să i-o ia şi să i-o ducă departe, de unde ea nu avea să şi-o mai întoarcă niciodată, din clipa în care el s-a aplecat asupra ei iar ea şi-a vărsat în clepsidra lui sufletul lacrimă, începând să îşi trăiască anotimpul ei, iarna…

…iarna, aceea care altădată îi îngheţase trupul într-o poveste strângând în ghem semantic firele zdrenţuite a unei netrăite fericiri, pe când se simţea ca locuită de o fiinţă străină, fugind orb în somn de  clipe, de timp adormit, fugă care nu se termina, care abia începea sau începea mereu prin intestinele întunecate ale labirintului din adânc…

…ea minune luminoasă desenând pe pereţi cu degete de ivoriu ingenue desene pe care le privea atunci când se mai oprea în dreptul lor tot urcând în tristeţe atunci când auzea în ele doar o muzică himerică…

…iar el, pe care l-a simţit cu tot corpul, şi nu mai suna ca un tărâm cutreierat de vânt de gheaţă când l-a făcut să o ningă, deşi fulgii de zăpadă nu îşi puseseră pantofii de argint să dănţuiască în ceruri…

…el a născut-o din el de sub omăt veşted, aducându-i fierbinte în inimă de frig, cuprinzându-i sufletul cu sunet de flaut, acela care îndulceşte şi îmblânzeşte asprimile scărilor coborâtoare ale timpului de cânepă şi dă viaţă ochilor secătuiţi, făcând din ea casa visurilor lui, locul în care se trăiesc în plenitudinea celor mai intime reverii ale lor…

…şi poate că i-a fost cândva un vis de noapte în care a avut-o dinainte de a o întâlni cu adevărat, poate în altfel de vis al lui în tăcere rotundă a invocat-o în culoarea albă şi a purtat-o  pe pământul visărilor lui înainte de a-i fi cuvânt de foc într-o semantică particulară pe tărâm magic întinzându-se de la pământ până la cer…

…cer în care ei nu îi mai era târziu când el a început să îi sape scări din cochilii marine ale fiinţei vegetale şi stele spiralate vuitoare pe care îşi lipea urechea ei de cândvascoică în castele de gheaţă, culcată în elcântec, cântec auzind…

…în lăuntrul lui cu starea de puritate a luminii,  înfăşurândă iederă de sunete verzi în învăluiri tandre ale unui fraged anotimp, purtând la încheietura mâinii ei stângi împletiri din pietre de aştri tremurători şi nestemate din sânge argintiu de lună trăind acum, în arhipelagurile sensibilităţii, ceea ce adunase în aşteptarea întrupării lui  fiinţa care îl visase cândva neştiind însă dacă i se va ivi vreodată, când gândurile ei nu mai aveau drumuri şi atunci le spunea doar cuvinte descusute la răstimpuri, însoţitoare mute…

…neştiind atunci că acel pe care viaţa i-l hărăzise i-l va scoate în cale, pentru că scrisese în ea cu litere nevăzute, doar că trebuia să desluşească ascultarea lor cu privirile în ea…

…şi  a făcut-o temător, pentru că se simţise nepereche, ca şi destinul, doar că din clipa în care el a luat-o din lumea spaimelor ei, cele care ar fi închis-o iarăşi în lumea ei din îndărăt, şi i le-a sfărâmat pe toate, una câte una, a început să îi crească umeri, şi pe umeri aripi, iar având aripi a început să îşi scuture scânteile, scântei ce nu mai erau splendide năluci…

…scântei ce în zăpadă albăstruie îi fuseseră furate de către ale lui şi duse către înflăcărare, aprinzând-o la o temperatură febricitantă şi visurile din ele scuturându-şi-le în culorile reveriilor ei impregnând în ţesătura lor diafană forme care de acum nu mai erau imaginare, pe care le atingea cu puritatea înţelesurilor, pulsând sub pielea lor…

…aplecată peste negrul adânc al pădurii din privirea lui când închidea uşa timpului, împreunându-se cu el în veşnicie de aur fierbinte, cosmic bărbat în suflet curat unindu-se în iubire cu femeie cosmică în spirală rotitoare, vârtejuri de senzaţii şi stări de vrajă stăpânitoare…

…spunându-i-se în cuvinte de gând când nu este lângă ea ca şi cum astfel l-ar fi absorbit, vorbindu-l în tăcere rostitoare în cercurile de deschideri şi închideri ale timpului rotitor cu flăcări în vârful degetelor când îi atinge contururile deschizândelor urme în linişte unduitoare, desprinzând fărâme din prezentul lor pur şi din trecutul apropiat, făcându-şi din pielea clipelor rochie fluturătoare în vânt de…

…primăvară.

 


 

 

Reclame

Aşezută zăpadă cu ochi de catifea înmaronită’n negru; tâmple de clepsidre albe absorbite în palmele confiniilor clipelor timpului ei stăpânit

Motto: Ţi se întâmplă uneori să treci prin dreptul tău ca pe dinaintea  unei poveşti pe care nu ai cui să i-o spui.

Îţi aminteşti de vremea când erai surdină, în tine închizându-te în tăcere, acea tăcere despre care îţi spusesei că nu tu o alegi, ci ea te alege pe tine, acesta fiindu-i unul dintre multele ei chipuri, şi deşi câtorva le încercasei necuvinte născute care îţi veniseră cu întârziere, iar atunci nu făcuseră decât să încifreze un fel de inventat în care îţi păreai credulă, credeai că astfel ai fi putut demola sporirile lor, că pe dinăuntru le-ai fi rostit în neauzit, nimicindu-le întăriturile, prinzându-te de hotarele pe care le tot mutai ale unor gânduri neatinse…

…dâregânduri pe care le puneai împreună cu acelea cărora începusei să le trăieşti cu o înaltă bucurie dar şi cu teamă înţelesurile, acolo, între carapacele tale unde îţi fusesei arhipelaguri ale inimii închise, vâscoasă singurătate, gânduri sub hipnoza cărora  acum tremurai, către ele mergând, abandonându-li-te, pactul cu tăcerea de tine uzurpându-se când îţi spusesei că le vei înşela spaimele, doar ca să te înşeli, amânându-le…

…când  îţi spuseseşi că le vei tăcea cu nişte vorbe, iar acum, cu o rostire magică, îţi întorceai câmpiei albe diagonale de orizonturi, potrivindu-ţi-le anotimpului tremurător pe care îţi culcai clepsidrele deschise, trăind senzaţii pe care ţi le retrăsesei de mult din geologiile tale sufleteşti despre acel undeva al cândvaului, al acelui ceva ce începuse să existe pentru tine, chiar dacă atunci când îi trăisei fiorul fusese al unui acum neîncăprintine, neîncăprinel, pătrunzândul tău precum un întuneric albastru, al vostru, al tău şi al lui…

…al aceluia căruia vei începe să i te povesteşti, atunci când i te vei întâmpla, întâmplându-ţi-se, într-un timp magic, voi intreneîntrevoi, vouă fiinzii nefiind, ci doar într-un înainte şi într-un după al fiecăruia; neîntâmplaţii înspreului vostru, ai ceului şi al cumului înspre într-acolo…acel acolo, cândva, al aflărilor când vă veţi fi; o ea şi un el, un el şi o ea ai altfeltrăirilor, în şi nu între

…cezură…

…pentru că dragostea îţi împarte viaţa în cezuri, între un înainte şi un după…

… şi ştiai că ţi se va întâmpla cândva posibila magie a revelării eternităţii poveştii tale de el, a lui de tine, cel care atât de tandruva  urma să te mişte în mecanica iubirii…

…atunci când te chemaseră la ele cuvinte mistuinde în care ardeai, cuvinte întrupate în tine, cele care te purtau, nesfârşindă, răspunzând neînţelesurilor cu o altă lume, câteodată cea visată, ştiind că pentru un trăit altfel, trebuie aşteptat, ştiind că atunci când vei începe un înspre, vei sfârşi chiar cu însăţi…

…spunându-ţi că li s-ar putea cuvintelor, ca şi fiinţelor, să rătăcească, să tremure câteodată în interogaţii nesfârşite, iar la capăt să se regăsească pe ele, pe ele însele şi înstrăinate, spunându-ţi că pentru tine cuvintele nu au fost nicicând năluci ispititoare ci pădurile tale fără de margini,  casa fiinţei tale, sporind taina lumii zidindului, cea pe care ai vrut să ţi-o spui după ce ţi-ai ascultat tăcerile, cu încredere în temelia lucrurilor pe care le simţeai ca începând să prindă contur înfăptuitor…

…cele de acolo, din tăcerea care începea să îţi vorbească, născând în tine  priviri cu ochi de flacără, geneza unui foc intim, din purtândul apăsat al scânteilor unul de-a lungul celuilalt, scântei furate în nevăzut, în noptesc veşmânt trezindu-te din scoică, acolo unde devenisei un fel de făptură minerală, doar tu şi cu vuietul stins al unei lumi pe care ţi-o îndepărtasei, o lume gândită şi nu trăită, pentru că îţi spusesei că poate ceea ce avusesei de spus tăcusei demult într-un amurg din violet încins pe care îl înecasei…

…iar de atunci nici măcar nu mai visasei, îţi închisesei zările în muţenie, în tine crescând nonspusurile, nespusurile, tot mai multe fiindu-ţi pe dinăuntru…

…şi fiecare însemnând o lumeferecătură în care te simţeai femeie de decembrie într-o zodie a unei depline protecţii după un mers furiş prin tine până când spaima îţi ascuţise un fel de conştiinţă a solitudinii, acolo unde îţi încleştai în tine tărâmurile tale, acolo unde erai doar tu cu însăţi dar pe care, puse unele lângă altele, le simţeai ca alcătuind un spaţiu lăuntric din mai multe teritorii de întinsuri încetate când le crescuseră tavane pe care le învăluiseră pânzele de păianjen şi nu mai aveai acoperişuri din pândă,  şi toate acum pustii, fără ţărmuri…

…ale cuprinsului tău sufletesc şi la confiniile lor erai tot tăcută înainte de venirea lui

…poveste de ninsoare rătăcită cu paşii pierduţi de cuprins, întâmpinând orice ar fi avut chipul acelui ceva cu o suspiciune învăluită într-un zâmbet amar, îngrădindu-se şi alungându-se din unele gânduri chemătoare…

…tot în tăcere luptă cu drumurile întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat…

…pentru că nimeni nu ţi le adunase, nu ştiuse cum, şi în asta simţisei cum te risipeşti ca într-un joc de umbre bezmetice, unul multiplicat pe care ţi-l închisesei când te simţisei mişcare fără încotro, fără îndreptare, fără înfăptuire, fără pocnet de muguri al vreunui anotimp al înfloririi, tu femeie floare, cuvânt poetic şi suav prin excelenţă dar perisabil, părăsind în tine locuri în care nu mai erai, sau poate că fugeai de ele ca de drumuri pierdute, ca şi cum astfel ai fi înşelat înţelesurile…

…ca şi cum astfel nu ai fi privit înspre ceva ca înspre un drum pierdut în tine, şi cred că atunci începusei să simţi că te tac nişte lucruri, atunci când îţi ascultaseră glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele şi ştiai de ce tăcerea îţi refuza nişte iluzii, depărtându-te de zgomote vorbitoare, lipsindu-te de tentaţia apropierii de ele cu un cifru ce s-ar fi născut din mers, cu fiecare atingere a vreunui semn de foc, şi atunci tăcerea, pentru a nu te mai antrena în alte iluzii, îţi era lăsatul necunoaşterii precum o exosmoză interzisă, pentru că orice ai fi uitat, trebuia acum să înveţi să mânuieşti lucid, oricând ţi-ai fi fost ţie însăţi şeherezadă…

oricât ai fi vrut să nu te opreşti din povestitul de tine, ca să nu îţi mori cuvintele din ochii nepriviţi în care ţi s-ar fi întrupat nescrisuri, doar că nimănui  spunându-i-te, atât de multe purtânduri le lăsai să piară în neauzit, nesuflând înspre ele inele albe din visuri desfăşurătoare în tainic, simţind că pentru ele se făcuse târziu…

…şi se făcuse noapte într-un timp părăsit în care îţi aninasei părul tristeţilor îmblânzite cu palmele pălind în singurătate, deşi în tine te prăbuşeai foaie de copac trecător prin anotimpuri în clipe de clepsidre uitate, unele la infinit, altele în tine neputând să îţi fii tu, ceea ce eşti, altuia, pentru că acela neştiut încă nu venise, era negând, într-o zare de peste margini…

…şi lui, doar lui, îi vei fi  ceea ce erai, ceea ce eşti, iar ceea ce erai nu te-ai fi putut fi face dacă nu ai fi trăit toate direcţiile tale cardinale, cu umbre, cu radiaţii, cu străluciri, cu lumini scoase din tenebre, cu ruginiri şi convulsii de veşted, cu înfloriri îngheţate în zăpadă, cu distanţe de sineţi în istoviri, pentru a reînvăţa văzul de aproape…

…cu potriviri poate neîndemânatice ale unor sensuri, cu beteşuguri pe când încercasei aripi, cu închideri topite în nerecunoscute semne ale deschiderii, cu întuneric în degete moarte în retezat, cu aşteptări contradictorii care nu întâlniseră ceva la capătul lor…

…cu înaintări înspre recurenţe în luntrea ta de scoică, ascunsă cu sufletul, cu interioritatea ei inocentă în care invoca nişte clipe care atât de îndepărtate îi păreau, atât de niciodată părând a le trăi cândva, atât de nepereche atunci simţindu-se, precum destinul…

…atât de netrăită poveste, aceea nescrisă din ochii tăi…

…pe nesimţite veştejindu-te, trecând dincolo, altundeva, mereu pe lângă tine, tu în tăcere, acea tăcere care nu îşi pierdea necuvintele, ci şi le înmulţea cu fiecare hrănit de nespus, hrănindu-se din tine, din ceea ce o alcătuia, alipindu-i înţelesuri pe care le colporta, întâmplându-i-se să nu mai poată recupera ceea ce  lepădase, văzând ceea ce tu nu ştiai că a văzut, căreia de mult nu i te mai întrebai, trăind-o ca şi cum în tine te duceai şi veneai fără să pleci şi fără să stai, fiind în tine a singurătăţii gândurilor până la inaudibil…

…pe unele tăceri dintr-ale tale trăindu-le ca şi cum ar fi vrut să nu mai fie, însă neputând voi să nu mai fie, iar asta se întâmpla când simţeai că orice ai mai fi spus, ai fi ferecat în paşii fără de cadenţă ai cuvintelor, în ecoul de pe caldarâmul clepsidrelor, atunci când tăcerea îţi era tot din ce mai rămăsese despre un cândva real, sau poate nefiindul lui, ci doar ceva care iluzoriu se comportase precum o realitate…

…ştiind dacă nu multe, măcar ceva despre  realismul privirii, despre ceea ce obnubilează, despre ce poate face ficţiunea când o trăieşti ca şi cum ar înfrânge realitatea, despre cum este atunci când se întâmplă să alternezi între luciditate şi reverie, cum e cu realul şi cu imaginarul extensiv, cel care poate părea fantasmatic şi nu doar că poate părea, chiar este, despre cum e când nuanţarea nu schimbă esenţialul şi cum e cu şocul acela al unei realităţi fanteziste, iar într-un acel cândva a ceea ce părea că este realitate, îşi spusese că dacă ar fi fost astfel, ar fi trebuit ca prinsul acelor clipe să aibă picioare noduroase, fără de care nimeni şi nimic nu ar putea merge…

…ori nu astfel se desluşise în spatele unor zile cu insomnii fecunde, departe de conturări în fascinaţii luminiscente pe care le simţeai ca fiind doar din zgură de noapte, şi atunci nu îţi mai lăsa slobod niciun vis, pentru că visul are aripi şi nu gânduri coborâtoare în adunânduri uscate ale aşchiilor pe care vântul ţi le împingea şi mai tare în ochi, pe când tu încercai să priveşti înspre porniri de zări de tine, de neuitarea de ea din tine, visătoarea definitivă la care te uitai cum o înghite, cum o închide în turnul uitării în muţenie, şi adâncindu-se în ea, în tăcere îşi asculta asperităţile…

…acelea ale incongruenţelor între aripile ei şi picioarele realităţii, spunându-şi că singura ei certitudine temporală e  târziul, preatârziul în timp ce îşi vorbea, în timp ce îşi spunea sieşi despre real şi ireal, pereche locuitoare de magic şi era solilocviu, şi nicăieri altundeva decât lăuntric îşi era privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în ea cu gesturile orbului, atingând nevăzutul după cum îşi simţea în el chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, şi desfăşura aţe prin ea, le înnoda cu umbletul gândurilor, despletită visătorie despicând înţelesuri…

…mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru care ar fi inventat chiar cuvinte, de ar fi fost nevoie, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu erau, pentru că le trăia în spaţiul deschis din înăuntrul ei, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, şi  nu erau clipe osificate…

…deşi din clepsidre rămăseseră atunci doar nişte schelete…

…dar nici întrupate ar părea că nu’s, despre care ştia că vor genera metamorfoze, vor reconfigura realul ori iluzia şi acolo stătuse şi îşi ascultase tăcerile rostitoare închisă în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îşi era într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, cu neputinţă a fi atins…

…iar atunci când a început să audă în ea din ce în ce mai împerecheate cuvinte care o vorbeau pe o cale fascinatorie, cărora le vorbea, expresie diafană, de ele prinzându-se cu mâinile sufletului,  simţind cum din degete începeau să îi crească crengi de pădure albastră, iar din petale de lacrimă făcuse să ningă, atunci când începuse să audă cum se întoarce înspre ea când credea că  va deveni tot mai amurg, o siluetă suavă ce se dizolvă în crepuscul, în lumină crepusculară, dureros şi cutremurător, pentru că simţea că nimic nu i s-ar mai putea întâmpla în viaţa ei…

…că va rămâne o poveste pe care nu va avea cui să i-o spună în rostire dezgolită…

… în cuvinte nude  înaintând prin ea ca printr-o enclavă în carnaţia cea mai intimă a unor trupuri de gânduri, ţi se va întâmpla cândva el atât de  aievea  şi atât de adevărat după ce îi vei fi netezit cutele tăcerilo, cele pe care i le-ai fi auzit în neauzit…

…şi vei vrea  să îi îmblânzeşti  în palme neliniştile şi toate umbrele în care poate încă mai locuieşte…

…iar în clipa în care veţi fi să porniţi unul înspre celălalt veţi simţi că dorinţele, un fel de inimă a inimii, vor şti să recunoască…

…şi se va întâmpla din clipa în care îţi vei simţi sângele  în tropotitoare galopuri, iar ochii tăi se vor uita în cei ai lui cu o privire ce parcă va fi împlântată într-o pânză a feeriei, întâlnire ca într-un sortilegiu, în fiinţa cea mai profundă a voastră, a amândurora născându-se o stare de vibraţie, iar amurgurile tale vor fi din argint de iarnă şi visuri albe în contururi pure fără de puterea iluziei care amalgamase cândva în tine soaptele timpului aşezând distanţe ale eclipselor, ale anotimpurilor în care îţi fusesei chin şi fără de visuri aducătorapropietoare când nimic nu mai aşteptai…

…şi toate muţeniile tale în care te uitasei, autică, în fără timp trăind singură cu tristeţile  învelite în lacrimi arse, îţi vor  deveni în lăuntric perlate sunete celeste cu castitatea înţelesurilor, iar în artere cosmice arzânde culoarea celuilalt va fi cea a sângelui tău în cercul de flacără al acelei clipe…

…când pământul se va opri pe loc, ca şi timpul…

…când ochii lui, ai celui încăneîntâmplat,  îţi vor fura  din priviri povestea nescrisă păstrată, fără să o fi ştiut, doar pentru el, cel care îţi va pătrunde cu fericirea pe sub calotele cerului din tine, într-o poveste pe care o vei trăi în care cuvintele, hieratice, vor purta…

…herb.

Rău de catran

Motto: „Răutatea e o osândă, o moarte anticipată”.

Încerca să anuleze mental întâmplări dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărat care îl mâhniseră amarnic şi căuta să dea contur închipuit unor prezenturi sau viitoruri; visa o lume atingându-i-se luminii albe, deşi vedea prea bine cum întunericul punea din ce în ce mai mult stăpânire pe suflete, orbindu-le; acele suflete care amuţiseră lumina albă a atingerii, neştiind să o simtă în auzit de albastru…ca să facă nodul legăturii rostirilor…

…ştia că, fără a fi vreun maestru în arta dezlegării, era cel mai îndemânatic în a se desluşi pe sine…

…încerca să înţeleagă şi întrebări ştia să îşi pună…căuta să se afle pe el, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va fi ştiind-o, fiindu-şi cunoaştere, la sfârşit…atunci când îi va fi dat cu el însuşi să se întâlnească, la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…drum al lui înspre el în străbaterea căruia vrea să afle ceea ce nu este, ca să ştie ce sau cine îşi este, în cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea… în atingerea căreia i se dădea cu toate simţurile, fiind propria-şi creaţie, aceea de sine…un fel de moarte a sufletului ştiind că este refuzul acestei creaţii…drum al nostru, al omului, pe calea iubirii de el şi de altul…

Viaţa lui era în spirit; adevărata individualitate, monada esenţială, în inimă…căuta ca să se ştie, pentru a se putea înţelege, nu pentru a încerca să se ghicească, pe bâjbâite…simţea că este ceva din încă neştiutul totului de el şi totul său din ceva; nu ar fi putut lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în înăuntru-i…şi mai ştia că nu putea impune nimănui exigenţa la care el se supusese de bunăvoie, şi nici nu credea a fi în posesia vreunui adevăr decât acela despre el, al lui, cel al virtuţilor lui, un regret având că uneori poate şi-l exhibase, dar unii nu ştiuseră, fără de prihană, a i-l preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea…

…ştia că de ar fi simţit altfel, ar fi fost pierdut, pentru că ar fi început o luptă surdă împotriva acelora care nu ar fi crezut în acel adevăr al său, luptă care s-ar fi transformat în războiul lui cu întreaga lume; unul în care nu ar fi existat învingători, ci doar învinşi

…dacă îşi va ierta vreodată greşiţii, se întreba însă…

…ştia că cerul de deasupra este acel din dinăuntrul lui, în împărăţia lui; pământul sacru al fiinţei… şi că acolo trebuie să îl caute pe acel ce se va ivi din el, rostindu-se pe dinafară…ştia că acolo, în inima lui era el, adevărata sa individualitate; acolo era lumea din el…şi el era lumea…acolo era el, viu…acolo îşi simţea cel mai adânc atingerea…acolo îşi simţea iubirea de el…de Dumnezeu…acolo, în inimă avea acea lumină pe care o ştia acum ca fiindu-i mereu atingere, doar că de înţeles, nu o înţelesese dintotdeauna…

…şi ceea ce nu înţelegea, oricât ar fi încercat, era de ce o altă fiinţă ca şi el alegea să fie de catran, ucigându-şi sufletul; suflet hâd care îşi trăia flăcările de smoală ale  iadului de el, întinzându-şi ca o caracatiţă tentacule ale gândurilor scârnave  pline de batjocură înspre alţii, lovind în ei cu josnicie şi cu furie , semn al nimicniciei lui, atât de înrobit şi de posedat de ură, chip schimonosit care hulpav se hrăneşte cu răutatea neagră…

…şi el, copil mereu al timpului, se întreba cât de tare se ura acel suflet pe el însuşi, încât nu putea să iubească, atingându-i cu ură pe alţii din jurul lui…când oare încetase să se iubească, de într-adevăr îşi va fi fost vreodată iubirea  acelei dăruiri de tine celor din jurul tău…când oare pierise acel sentiment plin de magie care te face să simţi că ai atinge stelele cu mâna, că EL te-ar lua de mână şi te-ai lăsa dus…purtat înspre lumină; acea lumină pe care o ai acolo, în lăuntrul tău…acea căldură care se împrăştie prin toate ungherele spaţiului infinit al fiinţei tale pe care o simţi devenind una cu nemărginirea atunci când ţi se pare că totul în preajma ta se dilată a necuprins…

…şi ochii tăi privesc cu pupilele mărite halucinant iar ochilor transfiguraţi li se întâmplă uimirea extazului căutării în tine şi în alţii pe drumul care eşti, acela înspre aflarea de sine, şi în fiecare pas pe care îl faci simţi fierbinţeala urmei, atunci când zvâcneşti întru atingerea acelei minuni de tine şi de alţii…

Când începusei tu, sufletule pierdut de paşi, să devii hain?

Hâd.

Când începe să îţi pălească acea lumină, pâlpâind până se stinge, nemairămânând nimic din ea? când dispari în negura şi în întunericul urii? când începi să îţi trăieşti iadul, tu, cel care fusesei odată rai? ce pune stăpânire pe tine şi cum i te dai urii, abandonându-te ei, fără de luptă, fără de împotrivire, fără de încleştare şi ajungi  să devii un trăitor al iadului? cum din iubire te preschimbi în blestem de tine însuţi?…blestemându-i apoi şi pe alţii fără de vreo vină, atunci când ajungi să te târăşti ca o hidoasă şi monstruoasă creatură cu solzi alunecoşi, scuipându-ţi veninul şi împroşcând cu atingerea lui totul, din răzbunare, din dispreţ, din furie…în grohăinde dezacorduri, spurcate cuvinte scârnav aruncate…

…suflet schilodit, rob al tiranicei uri…

…şi cu răutate crâncenă începi să semeni discordie, asmuţind precum câinii turbaţi gânduri netrebnice asupra altora şi urzind nimicnicii, ţesători abjecţi de plase de cuvinte în care, cu o plăcere diabolică încerci să îi striveşti pe alţii cărora poate nici măcar întâmplare nu le-ai fost; nu îi cunoşti, dar le înscenezi, debil, abracadabrante  interpretări iscate din hidoşenia dinăuntrului de smoală…

Sufletul hâd, la primul semn de albă iubire, va încerca să o înlăture, să o strivească, pentru că nu o poate duce, nu o poate privi în ochi pentru că nu i-ar putea suporta privirea, deşi iubire avusese şi el în el dar o omorâse… fără să îşi dea seama murind, murind-o; cândva, demult, trăise în petale de alb şi albastru, dar strivise corola sub talpă, din urma pasului răsărind grotescă creatură, în triumf malefic care de atunci începuse să devoreze cu ură tot ce era verde, doar că în el îşi săpa caverne…iar prin tenebroasele-i galerii unde îi era ascunzişul se târa, bâjbâind şi orbecăind prin tunelurile intunericului lui, el, omul-negru, în agonia de el, nemaiştiind a-şi învia sufletul, după care nu tânjea pentru că şi-l dăduse de bunăvoie răului…

…iar din calea lui ceilalţi se fereau şi se rugau pentru el ca într-o zi să îşi poată afla drumul…acela al fericirii, al iubirii de sine şi de alţii…

…se înconjurau ei, oricare ar fi fost ei aceia, fiinţe albe din gânduri neîntinate, de acel zid de lumină care vibra în lăuntrul lor, şi nu îl lăsau pe acel suflet rău să le atingă tărâmul lumii…să le pătrundă în sălaşul sacru şi să le pângărească fiinţa…nu uitau că el, răul, sufletul hâd există, fie că o credeau, fie că nu

… şi chiar de nu le era teamă de hidoasa creatură cu chip de om şi învăţaseră  a se feri de ea, nu voiau să creadă că ea există cu adevărat;  îşi spuneau că doar li  s-a părut…că fusese doar un vis…urât şi vrăjmaş… el, omul negru… rău de catran, suflet de smoală ce îşi pierduse demult inocenţa, iar izbăvirea poate nu şi-o va mai afla nicicând… îngerul păzitor îi era tot acolo, în preajmă, să îi apere sufletul, doar că glasul nu i se mai auzea…

…de multă vreme.


A nimănui altcuiva decât a mea, durerea…

Motto: „Iartă-mă, Julieta, dacă nu ştiu să mor pentru dragoste…Iartă-mi fiecare rătăcire, fiecare pas ce vrea să se întoarcă…Pe aici, pe la noi, oamenii nu mor decât pentru moarte”. George Dan Olteanu


Nu ştiu dacă trebuie să rătăceşti pe cărările  întortocheate ale înlăuntrului fiinţei tale…ale labirintului care îţi eşti…pentru a te putea regăsi  mai întâi pierzându-te de sine…nu ştiu; sunt drum niciodată altfel decât sinuos  al căutării de mine…rătăcesc prin meandrele propriului labirint; adesea mă pierd printre gânduri ce mă răscolesc, încercând să îmi desluşesc tainele fiinţei mele înnodate…să mă dezleg de ele…pentru că, de multe ori, simt asfinţit în sufletul meu şi fir călăuzitor al răspântiilor îmi este tot mai greu să desluşesc întrucât îmi pare că m-ar duce înspre amăgitoare himere…

…ştiu că pentru a fi liber trebuie să fii liber ca să poţi alege, fără de umbre învăluitoare, a gând alb…ştiu că odată ce ai murit ai învăţat să revii la viaţă pe cărarea întrupării visului ce ai fost lăsat pe pământ pentru a fi trăit, odată ce a învăţat aripa…ştiu că la răspântii  ostenim într-un vălmăşag de gânduri pentru că ne înspăimântă răspunsurile şi ne este teamă să ne încumetăm undeva…altundeva de noi…pe tărâmuri necunoscute înşine, hotarele altuia, pe care nu le putem încălca fără de ştirea aceluia, dar pe care îl simţim liman, simţim că ne-a fost dat să ne fie… a fost menit că acolo ne vom întrupa în făptura adevărului de noi atât de aproape şi atât de cu neputinţă de a fi atins putând părea, pentru că ne-ar înspăimânta cumplit când i-am dezvălui chipul…întrucât simţim că acolo vom începe să aprindem focul din noi…

…cel al dorinţei de sine şi te va îngrozi atunci când vei simţi că atât de înstrăinată îţi este şi ţi-a devenit din clipa în care te-ai îndepărtat de tine şi te-ai închis în sihăstria-ţi…

…dar odată ce te-ai apropiat de cel ce fusesei odată şi pe care îl rătăcisei, uitându-l îngropării sub lespede grea de suflet, te vei aprinde, redându-te ţie însuţi.

…şi în lumină albă şi trudă îţi va fi să te afli…în lumină de gând alb şi trudă îmi va fi să mă aflu…şi  sunt rostire pură, iar trăirea mea este aceea de a fi eu însămi în neîncetarea uimirii de mine şi a minunii de vis lăsat pe pământ…şi odată ce am devenit trebuie să mă las trăită în neliniştea întrebărilor şi în căutarea dezlegătoarelor de taine răspunsuri, necontenit şi poate fără de suflet hoinar alături de mine simt uneori că aş vrea să fiu pentru că vreau să mă auzi pe dinăuntru deşi îţi şoptesc pe dinafară…şi vreau să aud cum rădăcină cresc înlăuntrul lăcaşului sacru al fiinţei tale…şi poate făr’ de urme am fost pentru că pe tărâmul meu deşartelor iluzii le-a fost cu neputinţă a mă lega de ele, cu împotrivire curmându-le gândul de a-mi macula şi întina pământul pe care calc cu sfinţenie, acel al fiinţei mele…şi pe care mi l-am păzit cu străşnicie…

…şi atât de singură poate uneori mă întorc noaptea într-un loc ştiut doar de mine şi mă prefac că nu simt golul…dar atunci când închid ochii mă năpădesc a înfiorare doruri de care încerc să mă ascund ştiind că poate nu am să mi le ostoiesc prea curând…doruri de întâmplări neîntâmplate.

Şi care mă dor, dar este durerea nimănui altcuiva decât a mea.

Tu… oricare tu ai fi acela atunci când vei fi acel ce va să fie…tu nu mă vei putea durea vreodată…nu mă va durea inima ta, ci a mea mă doare şi mă va poate durea…nu mă doare singurătatea ta…nici a mea nu mă doare; nu mi-o exhib, nu mi-o strig…atunci când se vor întâlni cele două singurătăţi ale noastre poate că asta se va numi dragoste, şi pe pământ vor fi cu două fiinţe solitare mai puţin…ciudat cum uneori gândim că putem avea puteri tămăduitoare în lumea altora, că îi putem vindeca de singurătate, când poate aceştia nu şi-ar dori decât să le-o facem  mai uşor de îndurat, deşi niciodată nu mi-a părut a fi un chin…la urma urmei, singuri venim pe lume şi după ce am trăit marea trecere , singuri suntem atunci când ne întoarcem în pământul din lutul căruia a fost plămădită făptura…

…singuri suntem când iubim…în dragostele noastre, cum spunea un suflet...

…nu îmi iubesc singurătatea dar nici nu mi-o urăsc, nu am atins nicicând ura; pentru aceasta ar fi trebuit să o fac în adânc…iar a urî  îmi este îndeajuns de departe şi niciodată până acum nu mi-am ajuns până într-acolo încât să o ating…îmi trăiesc această solitudine aşa cum îmi trăiesc viaţa în care îmi doresc să fiu precum divinităţile care cunosc atât binele cât şi răul…să îmi cunosc alcătuirile, contrariile care sunt…acea teribilă dihotomie care îi este fiecăruia chip…împotrivirea gândurilor în încleştarea cu sentimentele…împotriviri şi sloboziri…înfrânări şi eliberări, temniceri şi descătuşători de lanţuri; sărmane făpturi măcinate dual în truda care ne suntem întru devenirea fiinţei…întoarceri de roată…moarte şi înviere, şi de învăţat să mor în lacrimă de sfârşit am învăţat şi am ştiut cum să învii din glas de lumina din lăuntrul meu…

…mă pierd rătăcind în mine însămi căutând a mă afla şi ţi-aş putea da mâna să îţi fiu călăuză înspre mine ca să mă poţi desluşi spre cercul dinăuntrului meu, acolo unde ni se vor întâlni tainele pământurilor cu cerul visurilor, străbătând întortocherile întoarcerilor regăsitelor mele pierdute cărări pietruite cu cochilii de echinocţiu ale încă nezămislitelor anotimpuri…

…dar dacă mă va durea că nu vei şti să îţi potriveşti pasul după al meu? că nu vei şti să îmi auzi gândul de urmă? va fi durerea ta? nu…mă va durea doar pe mine…mă vor durea doar pe mine toate gândurile care se vor învălmăşi şi mă vor cutreiera şi mă vor străbate şi mă vor răscoli…şi voi simţi cum mă va pătrunde haosul şi neputincioasă poate mi-aş părea a fi în strădania de a desluşi taina şi înţelesul încrucişărilor lor, care mă vor face să ating la răspântii halucinante capcane…şi acolo, pe piatra gândurilor, voi sta, cumpănind, de care dintre ele să mă las ademenită…de acela pe care îl voi auzi ca pe o şoaptă ispititoare şi nu chemându-mă pe nume? înspre încotro-ul aceluia m-aş lăsa purtată…lui i-aş simţi chemarea-i hipnotică…magnetismul; irezistibilă atracţie căreia aş simţi că nu i m-aş putea opune…dar gândul m-ar chema în tot acest timp înapoi spre mine, în mine, închisă…

…şi atunci aş simţi undeva, în lăuntrul fiinţei mele acea durere surdă de la cătuşele cu care mi-am întemniţat sufletul…şi împotrivirea acestuia de a ţi se pune de-a curmezişul pe mine mă va durea…nu pe tine…

…nu există graiul altcuiva pentru a mă putea rosti; îmi sunt trăire pentru a mă şti, a mă cunoaşte pentru a mă putea cuvînta eu, pe mine însămi, în limbajul meu…ca tu să mă vorbeşti fără a suferi vreo traumă…vreo comoţie lingvistică atunci când strămuta-te-vei în propriul meu limbaj, va trebui să vei fi ştiut a-mi desluşi literele, fiecare sunet al lor, şi să mă afli  în cunoaşterea cu adevărat pură, trăindu-mă…nu există alt grai pentru a mă putea rosti…

…cum ai putea crede că m-ai putea vorbi în propria-mi limbă? vei învăţa să mă asculţi? mă vei putea auzi atunci când tac? când te voi tăcea, vei şti a-mi desluşi închisă, nerostirea? vei şti să mă auzi şi atunci când tac? vei simţi poate că ceea ce am avut de spus am tăcut demult? că poate îngrădită în propria-mi tăcere nu voi şti cum să îmi eliberez cuvintele de tine, şi poate nu te voi izbuti, definindu-te?…nu te cunosc; pe mine mă doare neştiinţa mea de mine, nu propria-ţi necunoaştere de tine…drum înspre aflarea de noi înşine suntem şi tu şi eu…la capătul lui ne întâlnim cu noi.

Ştiu să văd şi orice lucru mi-ar putea fi învăluit pentru mine devine transparent pentru că ştiu să privesc…şi fiecare fibră a fiinţei mele îşi strigă dorinţa de a o face…îmi simt dorinţa…dar trebuie să învăţ a asculta grai nou şi să încerc să îi desluşesc adâncul fără să mă reped cu ascuţiş neîndemânatic de cuvinte să-i scrijelesc suprafaţa, căci înţelesurile sunt pe limba mea şi trebuie să învăţ să le ascult în limba ta, dacă vreau să te rostesc trebuie să îţi învăţ literele…şi m-ar putea durea neputinţa de a o face, dacă ascunzişurile lor ar fi prea alambicate pentru înţelesul meu…dar ar fi durerea mea de a nu te fi putut citi…nu a ta…

…de a-mi fi fost ţie fără de putinţă…

…întotdeauna va fi durerea mea de a nu fi ştiut sau de a nu fi putut gândi şi de a nu fi ştiut căuta pentru că nu am putut desluşi înspre care acel într-acolo să mă pot îndrepta…mă vor durea întotdeauna pierdutele mele rătăciri….nu rătăcitoarele tale cărări…durerea va fi mereu doar a mea; a nimănui…

… altcuiva.

Legenda cameliei

Motto: „There are always flowers for those who want to see them” –  Henri Matisse

 

Legenda, una fără de timp şi fără de loc, spune că trăia odată o fiică de împărat deosebit de frumoasă, dar atât de singură, deşi câteodată nu’şi era atât de singură precum şi-ar fi dorit-o, o fiinţă care trecea drept una misterioasă, şi că timpul pe care şi-l ţinea în mână atunci când era departe de lumea zgomotoasă şi poleită pe care o sfida cu candoarea îl trăia vorbind cu florile, evadările ei, flori cărora le învăţase limbajul, alfabet de corolă, purtându-le vorbele în gânduri, delicată făptură, copilă singură, păstrătoare de acum a unor coduri enigmatice, tainice caligrafii în ea.

Numele ei era Camelia.

În împărăţia peste care tatăl fetei domnea, trăia un balaur, iar acest balaur avea un obicei, obişnuia să mănânce toate fetele în vârstă de 14 ani, deoarece e ştiut că în toate poveştile sau în aproape toate, stă la pândă un balaur, iminenţa, fatalitatea, un fel de convenţie uneori a basmului, una cu o cauzalitate epică, dar care niciodată nu sfidează legile narativităţii, dar hai să spunem povestea mai departe, însă.

Cu cât Camelia se apropia mai mult de împlinirea acestor ani, cu atât era înconjurată de armate de străjeri care vegheau prinţesa, şi cu atât îngrijorarea celor ce îi dăduseră viaţă creştea, simţeau, pe undeva, că orice ar fi făcut, nu îşi puteau proteja  lumina ochilor lor, viaţa lor, Camelia, şi în ciuda gărzilor răspândite prin toate ungherele castelului, balaurul reuşi într-o nenorocită zi să pătrundă înăuntru şi o răpi pe fată, urma să o aducă departe şi să o mănânce. În drumul spre locul unde locuia balaurul, fără nicio capacitate salvatoare, Camelia imploră în cuvinte repetate, dureros, până la stingerea lentă, florile de pe pajiştile pe unde trecea să o transforme în floare şi să o salveze, aşezându-se astfel veşnic lângă ele, iar ruga îi fu ascultată, o transformară într-o floare fină şi delicată, pe care balaurul o scăpă din gheare, iar de cum atinse pământul, prinse rădăcini, făcu să răsară noi flori adânci şi catifelate, în cele mai variate culori şi forme, cameliile.


Ianuarie nu este atât de departe, sau ceea ce ţi-aş spune şi ce nu

Ceea ce aş vrea să-ţi spun cu adevărat printre rânduri, şi ceea ce aş rosti, de teamă, o anume teamă ce îmi aduce aminte de acea sârmă pe care am simţit şi simt că merg fără plasă de siguranţă, mai e o vreme până la răspunsuri, răspunsurile tale la întrebările mele care şi-au pierdut forma strict gramaticală, au devenit nelinişti, nu ştiu ce a devenit răspunsul meu pentru

tine.