Eşafodul îngerilor

Motto: „Atâta m-am gândit la tine că nici nu mai sunt”.

 

Dacă niciodată ar fi mâine…azi m-ai iubi? dacă printr-o absurdă întâmplare nu va să se întâmple vreodată…dacă niciodată nu ar mai fi mâine…azi, te-aş muri…mi-ai spune? l-ar fi întrebat ea, sufletul alb…

Sunt o plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti unde fiinţele par a fi mai degrabă abstracte, deşi rupte din trupul vieţii sunt…te alcătuiesc în  şoptite  atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplarilor; nu mai ştiu care dintre noi l-a născocit, iscându-l, pe celălalt… în care un suflet pribeag visător în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi  şi tivite cu descâlcite închipuiri, în chip adamic trăieşte visul de la începuturile lumii, atras de adâncul pătrunderii în tenebrele umbrei, nelinişte viscerală căutătoare de unghere ascunse…câteodată simt cum îţi înlătur umbra…şi atunci trupul mi se încovoaie sub povara coroanei de spini împlântaţi în mine din hăţişurile de la marginea mărăcinişului sufletului tău…şi  îmi sfâşie tâmplele…

…mă rostesc dragostei ca unei rugăciuni şi mă închin ei cu patima  sângelelui meu curgând prin vene albastre a tine…

… iar apoi cea necunoscută ţie şi abia aflată mie, urcă pe eşafodul îngerilor, înveşmântată într-o solemnă tăcere, ca şi cum în ultima clipă i-ar fi fost dat să înţeleagă că în curând va pierde ceea ce îi mai rămăsese…ultimul secret pe care nu i-l dezvăluise nimănui, pentru că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi atras mânia cerurilor…iar dacă vei cuteza a mânia divinitatea, îţi va lua înapoi darul, pur şi simplu ţi-l va lua înapoi la fel precum ţi l-a dat;  şi nu i te vei putea împotrivi…

…zeii nu oferă gratuităţi…

…cât îi mai simţi braţele celuilalt suflet ţinându-ţi-l pe al tău, pătrunde-i-te în adâncuri, încât cu greu să poţi fi smuls…deşi şi de acolo se va putea dezrădăcina de tine, dar nu înainte de a-şi sfârteca bucăţi de pământ din el.

Şi nevrând mânia zeilor să o atragă asupra lui, sufletul alb  nu îşi trădase niciodată taina…nu voise să moară în el…aşa că, urcase pe eşafodul visurilor purtând ca însemn heraldic în pumnul strâns nişte petale albe de care nu se lepădase nici o clipă a caducităţii firavelor lui străbateri în pustiu.

Nu voia să moară în el…nu voia să piară pe eşafodul visurilor; trăise, odată,  decapitarea fără vreo execuţie de dinainte anunţată; fusese retezat scurt, printr-o mişcare precisă, fără nici o tresărire de regret, când încă mai dormea pe perna celuilalt suflet…şi nu şi-l putuse feri; nu îşi putuse salva visul…îşi amintea doar că se zvârcolise câteva clipe, şi în ochi îi putuse citi toată durerea sfârşitului de lume, întrebând de ce…dar nu mai avusese timp să audă răspunsul…iar acolo, unde urma să plece pentru că ştiuse cum să moară , înşelătoarele răspunsuri le-ar fi călcat în picioare de ar fi putut, le-ar fi strivit sub talpă cu mânie, pentru că ele îl iscaseră…şi tot ele îl curmaseră…

…şi singurul lui regret fusese candoarea cu care îşi exhibase virtuţile…dar nimeni nu ştiuse, fără de prihană, a i le preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea.

Îşi alesese să fie ucis cu sabia… aceea pe a cărei lamă luceau semne runice ale puterii magice; aceleaşi rune pe care le păstrase odată strâns în palma făcută căuş…şi în tot acest timp se gândea că poate, de ar fi fost să îţi fie, ţi-ar fi fost înger al desăvârşirii o clipă cât o veşnicie…şi ai fi simţit, nemaifiindu-ţi fiinţă, că vei rămâne restul veşniciei…

…fără nimeni.

Legături superficiale…sau atunci când s-au condamnat cu toţi la moarte

Ştii, suflet străin, ţi-am auzit pasul; îţi părăseai o lume solitară în care trăisei singur şi neştiut de nimeni vreodată nu pentru că alţii te căutaseră şi nu te găsiseră, ci pentru că tu nu dorisei să te mai afle nimeni, îţi ascunseseşi nu chipul, pe acela îl dăruisei tuturor, senin şi fără de umbre, pentru că cine te privise îşi spusese că nimeni şi nimic nu te-a întunecat vreodată, aşa le păreai, ci pe tine însuţi nu te dezvăluisei nimănui, nimeni nu te cunoscuse vreodată pentru că nu lăsaseşi să fii atins îndeajuns de aproape; nu te lăsasei auzit, cuvintele ţi le închisesei, şi unele ţi le rosteai doar ţie; îţi erau rugă a implorare, şi era sfâşiere că nu le puteai elibera din tine, dar ştiai că nu ar fi oricine cel sau cea care să ţi le înţeleagă, să le dezlege taina lor ştiută doar de tine, ţi-ai fi dorit ca cineva să îţi asculte gândul şi să nu îţi pună întrebări când ochii tăi priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de  nici tu nu ştiai de unde, dar îţi şopteai că urma să aibă contur de speranţă nu ceaţă de iluzie, acesta care îţi fusese de atât de multe ori învăluire, de mult prea multe ori o arătare, o închipuire a imaginaţiei tale.

Sufletul străin celorlalţi îşi imagina că cineva îl va înţelege fără de cuvinte şi că îi va iubi nu chipul, ci pe el, şi că va aştepta îndeajuns la poarta sufletului lui fără vreo umbră de îndoială că s-ar întoarce spre într-acolo de unde a venit din zare, şi nu va bate ca să i se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea, nu ar fi avut, decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme şi care nu mai voia vreodată să se lase coborât.

Legături superficiale avusese, atunci când văzuse că fiinţele ce îl înconjurau se temeau, deşi el umbla cu palma întinsă. Le era frică să se lege, poate, îşi spusese cu o tristă resemnare, poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui, să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi, cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor cu dezvelirea zbaterilor, a neliniştilor, a spaimelor, a zvârcolirilor. Poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi.

Înşelaţi. Sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate, aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată; platoşa l-ar fi tinut îndeajuns de departe pe cel temerar şi la adăpost pe cel cu cicatrice poate încă sângerânde. Pavăză.

Îi simţiseră agonia sufletului, simţiseră cum e să le fie pe moarte; să le fie ucis de altcineva. Şi îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată; îl condamnaseră ei înşişi să îl lase să moară, dar să nu le fie omorât de către altul,îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi, iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere…şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc.

Sufereau poate, nu ştiu, îşi zisese sufletul străin. Ştiu doar că nu mai voiau să mai fie vreodată răniţi. La fel ca şi mie, aşa li se întâmplase şi lor…

Şi fiecare îşi trăia de acum singurătatea lumii lui. Şi aşa se făcea că erau atâtea lumi solitare pe pământ.

De teamă.

De moarte. De cel de lângă.

Care moarte oricum avea să ţi se întâmple, pentru că sufletul tău pierea încet, neauzit de nimeni, sunet imperceptibil, abia şoptit, încât nici tu însuţi nu mai puteai ajunge până la el, deja delira şi părea a nu te mai recunoaşte, simţeai doar cum neantul tăcerii te înghite.

Tăcerea de tine…

…însuţi.


A fost odată, vara…

Îţi aminteşti ce îi spusesei verii, atunci când venise, mai ştii cu câtă înfrigurare o aşteptasei, cum ai fi vrut să alungi nopţile şi să goneşti zilele să treacă timpul şi să nu simţi când se întâmplă? Te aştepta un ţărm de mare şi nu aveai cum să ghiceşti că te vei sfărâma şi te vei preface în praf de cioburi şi vei fi una cu nisipul pe care îl credeai departe de a mai fi rămas himeră a castel, nu te înspăimânta ce ai fi putut clădi din el,nu mai părea astfel demult, credeai că îţi va fi certitudine, deşi simţeai o gheară de gând ce se mai strecura noaptea în trupul viselor tale şi îţi amintea că vânt din nimic şi uneori de niciunde venit ţi-o poate spulbera… Nu te întrebi de ce oare ai început demult să scrii Castele de nisip, după ce el a devenit drum fără de întoarcere?

De parcă încă de pe atunci ai fi putut şti totul…

S-a întâmplat întocmai.

Acum ia-ţi rămas bun de la vară şi de la tot ce ai mai vrea să îţi iei şi las-o în urmă; te va mai face ceva vreme să o priveşti dar nu te amăgi, cu timpul se va îndepărta şi nu va mai rămâne din ea decât o umbră peste care se va aşterne tăcerea, nu îţi va mai vorbi, nu vei mai auzi-o. Şi nici nu ţi-ai mai dori, poate, pentru că te-ar face să retrăieşti nu acele clipe de care ai vrea să îţi aminteşti, ci altele, cele pe care le-ai vrea uitate, şi peste care niciodată nu vei putea trece.

A fost odată, vara. Şi nu vei simţi niciodată că s-a sfârşit.

Pentru că ai mai fi avut ceva încă de trăit şi pentru că unele lucruri nu s-au întâmplat şi ar fi trebuit să se întâmple; în tine simţi cum niciodată nu a fost vară. Pentru că altfel ar fi trebuit să fie…doar că nu o vei şti.

Vreodată.

Sufletului tău îi este teamă de noapte; ştie că visele îl vor cuprinde şi s-ar nărui, poate, în ele…a fost clădit a le simţi şi i-a fost dat a le atinge…dar noaptea…de noapte îi e frică; întinde mâna şi le caută prin preajmă-i, şi nu sunt acelea pe care le simte…pe acelea le poartă cu el şi nu îi sunt nelinişte, nici chin nu îi mai sunt, nu îi mai sunt nici povară, căci altfel înspre ele priveşte…

…sunt cele pe care nu le va trăi niciodată; acelea pe care i le promisesei…doar că te eliberase de ele… Mai ţii minte noaptea aceea când o făcuse? acea ultimă noapte?

Lasă-i nopţile…să nu mai pribegească…alungă-i-te! Te simte pretutindeni, în fiecare ungher al lui, nu ştie însă cum te simte. Când i se face dor, pleacă desculţ şi-i umbră cernită, înveşmântată în culoarea palidă a amintirii unui vis de vară, acum…

…murit.

 

Azi-noapte a venit vara

Bună dimineaţa! Azi-noapte a venit vara, ai auzit-o?

A venit cu mâna goală, nu a ştiut ce să îţi aducă, spune-i tu ce ai vrea, doar ştii că e magică, îţi poate îndeplini orice dorinţă aşa că cere-i ce vrei, dar să nu îi ceri dragoste să îţi aducă, îţi va răspunde că nu ea îţi va alege dragostea, ci dragostea va alege când e să îi fie de tine, vine de unde vrea ea, iar de nu a făcut-o însă, o va face; te va întreba doar dacă ştii care este deosebirea între cea imatură şi cealaltă, care s-a maturizat între timp, timpul dorinţelor; cea imatură este cea care spune te iubesc pentru că am nevoie de tine

…iubirea care a crescut îţi şopteşte am nevoie de tine pentru că te iubesc…

Asta poate te va întreba vara ta, cum alegi să îi spui dragostei tale; vara ştie că altceva nu ţi-ai dori, atât doar, complexitatea simplităţii unei iubiri, puritatea  şi inocenţa candorii cu care te vei uita la ea întrebător de vrea să fie  a ta, pentru cât va vrea ea să fie…

Cere-i verii să te ia şi să te ducă departe de lumea dezlănţuită, undeva unde să nu te găsească nimeni; trebuie să ai tu un loc doar de tine ştiut unde ai vrea să ajungi şi ai tot amânat a o face; fiecare are un loc al lui unde se regăseşte când s-a îndepărtat prea tare de el însuşi, un loc unde se întoarce ori de câte ori simte nevoia de a o face.

Întoarcerea în sieşi. În tine însuţi.

Într-o amintire, într-un gând neîmpărtăşit nimănui, rostit doar în şoaptă, într-un vis din care nu ai mai vrea să te trezeşti, iar când ţi se întâmplă ai impresia că totul a fost atât de real încât, întinzând mâna, ai senzaţia că l-ai putea atinge, într-o dorinţă pe care ţi-ai pus-o suflând într-o lumânare care apoi s-a stins, şi tu ai tot aşteptat ca acea dorinţă să ţi se împlinească, crezând în întruchiparea ei aşa cum ai crede în tine, căci pentru asta sunt dorinţele, nu, ca să se împlinească…

…şi tu tot acolo eşti, tot aşteptând şi sperând şi crezând…

…într-o speranţă, chiar dacă e fragilă şi nu îndrăzneşte prea tare , dar s-a ivit timid, ţi s-a întruchipat, nu e vânare devânt, nu e iluzie, nu e himeră, nu e părere de nisip deşi efemeră îţi pare şi îţi este teamă să o atingi, într-o lacrimă pe care o simţi că nu ai mai putea-o stăpâni şi atunci o laşi să curgă înspre pământ, şi nu e nimeni care să o culeagă, într-o atingere a unei mâini, împletindu-ţi degetele de degetele mâinii celeilalte şi lăsând fiorul să îţi pătrundă în trupul tremurând, închizând ochii şi asculând cum pătrunde în tine mângâierea, într-o privire, chiar dacă ţi-e privirea din oglindă şi chiar de oglinda îţi pare spartă în sfărâme caleidoscopice şi îţi reflectă răvăşirea din suflet…

A mai trecut ceva din noi…

Cineva spunea că nu noi trecem prin viaţă, şi că viaţa trece prin noi; ne scurgem în fiecare clipă a ei, ne prelingem în câte o lacrimă, ne pierdem în rătăciri sau ne pierdem în iubiri, uităm unde ne-am pus sau uităm de noi înşine în extazul pierderii în contopirea unor trupuri dezlănţuite a pasiune, ne afirmăm ca definiţii, ne interzicem a constrângeri autoimpuse, ne exilăm câteodată în înăuntrul nostru şi ne uităm acolo astfel încât intoarcerea  devine câteodată imposibilă, ne închidem în noi, aruncând cheia atât de departe încât nimeni să nu o mai poată găsi vreodată, pentru că nu vrem ca să mai deschidem cuiva uşa sufletului, ne înconjurăm de ziduri de apărare, ne însingurăm în castele de fildeş, la înălţime şi la depărtare de tot ce ne-ar putea atinge şi ne-ar întina imaculatul alb, ne agăţăm de pai, cu disperarea înecatului, ne amăgim fără să fim legaţi la ochi, oftăm de multe ori a dor şi plângem a durere în lăuntru, acolo unde nu ne vede nimeni…

Iubim.

Azi-noapte s-a strecurat vara pe sub pragul uşii sufletului tău; uitasei să îi tragi zăvorul… Cum vrei să îţi fie, fi-ţi-ar!

Fi-ţi-ar vara dragoste…

…să-ţi fie!

Castele din paşi de nisip

A fost cândva o creaţie din vis de peruzea cu părul lung în bătaia vântului toamna şi în suflet  cu ecoul valurilor; spun cândva pentru că acea fiinţă a rămas de ceva vreme în urmă, pe celălalt ţărm care, atunci când ea trăise acolo, îi aparţinuse; fusese ţărmul ei, ţărmul unde nu sunt furtuni ale sufletului, nu e zbucium, nu e pierdere în adâncuri,nu e întristare…e calm. Şi linişte; atât de multă linişte încât nici gândurile nu ţi le mai auzi.

Pe ţărmul unde stătea creaţia din vis de peruzea cu ochi ca pădurile toamna erau multe urme de paşi iar ea ştia ce se întâmplase cu fiecare pereche a paşilor acestora, deveniţi mai apoi ai acelora care fuseseră odată…

…unele merseseră o vreme unele pe lângă celelalte, la fel de adânc urmă lăsată în nisip…apoi, după o vreme, nu s-a mai văzut decât o pereche de paşi ai unei singure fiinţe dintre cele două ce fuseseră la început…doar două urme ale unuia singur; ale celuilalt se îndreptau în alt sens, într-o cu totul altă direcţie…

…alte urme care o porniseră tot împreună aveau amprentele paşilor diferite; una mai apăsată,cealaltă abia ghicită, a sfială temătoare, de parcă nu ar fi îndrăznit să păşească alături de celălalt, de parcă ar fi avut îndoieli…nu ar fi simţit-o ca şi cum ar trebui să îşi continue drumul alături, nu era ceea ce îşi dorea; păşea a întrebare…aşa că şi cele două perechi de urme s-au despărţit după o vreme, fiecare luând-o pe un alt drum.

Ciudat, ajunsese să gândească creaţia din vis de peruzea, nu sunt urme care să păşească alături până la capăt de drum…întotdeauna sfârşesc prin a se opri şi apoi se despart; mai văd paşi şovăielnici unul lângă celălalt, dar ceva îmi spune că aceia demult îşi trăiesc, fiecare, singurătatea; singurătatea în doi; prezenţa absentă…merg tot unul pe lângă celălalt, sunt paraleli paşii doar că nici unuia nu îi mai pasă de pasul celuilalt…

…sunt unii care rămân mai în urmă…se simte că nu prea ar mai vrea să îl urmeze pe celălalt…probabil cât e pe drumul spre a o face are multe monologuri interioare dar deocamdată simte că nu are încă puterea de a o face, de a se întoarce şi de a-l lăsa pe celălalt să îşi continue drumul de unul singur; demult nu mai este nimic între ei…iubire…decât distanţa regulamentară a politeţii dintre doi străini.

Cum spuneam, creaţia din vis de peruzea în suflet cu vuiet de valuri care se sparg de ţărm şi şterg urma paşilor pe nisip ca şi cum aceşti paşi niciodată nu ar fi existat pentru că valul nu a ştiut să îi recunoască..văzuse multe; ajunsese să nu îşi dorească să lase pe cineva vreodată să păşească alături de ea; auzise că acestea se numeau poveşti de dragoste… Cunoscuse şi ea odată dragostea, o  lăsaseră şi pe ea în urmă nişte paşi ce se îndepărtaseră într-o mult prea mare linişte, pe neauzite…

…aşa că…

…privea încruntându-se a neîncredere înspre astfel de poveşti; zâmbea trist când vedea două perechi de paşi apropiindu-se; îi urmărea cu privirea, dar ştia că undeva, mai încolo, mâinile se vor desprinde una dintr-o cealaltă…lăsând să scape şi să se facă fărâme sufletul pe care celălalt i-l pusese celui de lângă el în palmă…unul va urma un drum…celălalt o va lua în o cu totul altă parte…

Creaţia din vis de peruzea se apropia de sufletul căzut în nisipul ce purta încă urma paşilor din care se clădise castelul de nisip pe care îl spulberă vânarea de vânt şi lacrimile începeau să îi curgă atunci când îi privea ochii; era tot  sfârşitul din lume în ei o vreme, apoi ochii sufletului sfâşiat se închideau uşor, murind odată cu dragostea care şi ea murise.

Creaţia din vis de peruzea cu ochii arămii ca pădurile ce ruginesc toamna nu voia ca sufletul ei să moară într-o zi; nu voia să iubească…să mai iubească vreodată…până într-o zi când ceva i-a scos în cale trecutul din viaţa ei pe care ea îl numea locul în care nu te mai poţi întoarce vreodată. Restul…

…e poveste.