A şti să aştepţi, iată o extraordinară posibilitate de a prelungi viaţa unor himere

Motto: Nimic nu vine la întâmplare şi nici întâmplător.

Un început de iarnă în care femeia cea cu ochi voalaţi de candoare şi tăceri care îi încercănaseră scotoceşte cu febrilitate de zici că îşi rupe degetele prin scrinul din podul sufletului, acolo unde, pe lângă amintiri şi nişte lucruri însemnând vechimile ei, ţine de câţiva ani nişte zâne, deşi asta e cam greu de crezut, căutând ascunsuri împânzitoare, ca păianjenii, cu aţele lor călătoare, ascunsuri rămase nedeschipuite până acum, de parcă n-ar fi şi asta tot la fel de greu de crezut, că încă mai trezeşte din moţăială nişte gânduri cu răsuflare scurtă,

încă le mai atinge pe unele cu tristeţea că nici măcar nu le-a început şi se vor isprăvi, încă mai aşază în litere nedumerite şi nedezmeticite stângaci cuvinte unele peste altele, mergând prin urmele din ea, atingând cu evlavie amintiri sacre păstrate în tainiţa sufletului, ocrotindu-le pe acelea în care s-ar fi afundat cu durere cândva, promiţându-le, când va fi, spovedania impasului, şi încă o dată cerându-le iertare pentru tot ce au măcinat în altcineva, punând  flori în decembrie în camera cândva cu balauri din care nimic nu se mai aude pentru că totul a fost mărturisit şi fără şovăială,

încă mai stă în tăcere lângă unele pe care le lăsase să doarmă somnul uitării, o uitare de-a dreptul catarctică, purificatoare, încă îşi mai spune că le-ar deschide ochii, trezindu-le astfel trecutul pe care îl adormise cu o vrajă, aşa ca în poveşti, doar ea  mai putându-le trezi moartea, încă le mai îmbulzeşte pe unele într-altele cu o frenezie pe care nu o mai credea cu putinţă, încă îşi mai spune că există întâmplări la o întindere de mână de noi, doar că undeva, ceva le întârzie, pentru că nimic nu rămâne la tine la întâmplare şi nici întâmplător, după cum şi vine,

din ea prelingând cuvinte reale sau ireale pe care le prindea cu cleştii simţurilor, cărora le amplifica înţelesurile, revenire după revenire, cu alte infuzări, cu alte invocări, ceva mereu fiindu-le izvorâtor, cu atât mai fascinante cu cât erau mai greu de pătruns, îşi spunea, fără sentimentalisme, despre dorinţele cu umerii goi şi numai câtea ceasuri înaintea nopţii, despre cele ascunse de după înfrigurări, despre cele de care trebuie să tragi uşor, pentru că altfel s-ar rupe şi nu s-ar mai putea ivi din cuvinte febrile, iar dacă le-ai tăcea ar însemna să calci pe

nerăsărituri.

Întoarceri şi multe răscruci, acrobaţi de amintiri moarte care atunci când totul se întâmpla nu mai înţelegeau nimic din ceea ce se petrecea sub ochii lor

Motto: Rămâne ce e de rămas.

Sunt o ghicitoare în vise, îi spuse privindu-l sfredelitor, noi doi suntem două contrarii absolute şi ne aflăm la o răscruce, ştii, dragostea nu poate locui  în neştire într-un trup şubred, ai stat mai tot timpul în preajma ei, iar atunci când ea a lipsit, ai căutat-o, am găsit-o fără a o căuta, răspunde el, se pare numai, îi zice ea şi atunci  râde şi îi răspunde că asta nu corespunde realităţii, dar fireşte că nu poţi vorbi despre o întâmplare de dragoste cu certitudini matematice, avem mult înapoi, noi doi, admirabila mea certitudine, îi spune el,

îmi amintesc de ziua în care ne-am cunoscut, te simţeam de departe, parcă ploua atunci, erai a sincerităţilor uluitoare, îmi umpleau auzul, sinceritatea este atât de ascunzătoare pentru cine vrea, sinceritatea ta îţi semăna într-un mod uimitor, mă gândesc la tot ce este între noi, pacea, mă gândeam că nu vei rămâne lângă mine, lângă mine îmi părea cândva că nimic nu o să rămână, rămâne ce e de rămas, mi-ai spus odată, şi mi-ai mai spus că dragostea, în felul ei, e cunoscătoare, mi-ai mai zis de câte şi mai câte, fertilitatea lecţiilor tale era indiscutabilă iar eu un ucenic atât de ascultător,

nu râde, ştiu că nu crezi o iotă din toate astea, nu ştiu de ce taci, pierd o lume atunci când tu taci, tăcerile tale se repetă neschimbate când eşti singura autoare a lor, ceva îmbătrâneşte în noi între două lumi când dormim fără vise, spune ceva, îmbătrâneşte timpul neîmplinit, îmbătrâneşte tot ceea ce acum pare puţin, o ne pară atât de mult mai târziu, îmbătrânesc dorurile după nespuse cuvinte, ni se lungesc paşii, o să ni se îmbătrânească întoarcerile alea care or să pară fără zare, ploaia acoperă urmele de pretutindeni şi de nicăieri, spune ceva, bănuiesc că nu ţi-e uşor, doare să vezi cum dintr-un albastru trist începe să curgă o lacrimă parcă a nimănui, parcă a inimii ploii, parcă a zării dorului,

spune ceva cu exuberanţa ta excepţională care nu întâmpină nicio rezistenţă, spune de parcă ai avea în faţa ta eternitatea, spune-mi despre nişte lucruri aşa cum faci tu adesea, somnolentă, cu duioşie continuă, unele lucruri trebuie să fie exacte, noi nu mai avem întrebări care să crească haotic şi nicio amintire neînţeleasă, nu, nu ploua atunci când ne-am întâlnit, era într-o toamnă, toamna când tristeţile sunt adânci, şi nu ştiu cum să-ţi spun, dragule, exactitatea mea aspră, dar nu simt nevoia de a trăi în amintire, m-am stins arzând după năluci, a fost odată ca niciodată, atât e şi de-acum

înainte.

Oftatul mecanic al fantomelor dragostelor noastre, romantice prin excelenţă

Motto: E, pentru firile profund donquijoteşti, o seară taman bună de luminat drumul nălucilor, e chiar o reacţie necesară împotriva unor patetisme sentimentale şi utopice din vremea în care, suspect de romantică, absolutul nu începuse să coboare în relativ.

 

Fac în dragoste exerciţii de retorică mai mult sau mai puţin izbutite şi de’asta câteodată sunt nefiresc sintactică, dragostea, pământeană slăbiciune, o să mă vindec curând, mi-a spus ultima nălucă rătăcitoare în bătăi de inimă. gândurile astea care îmi tot vin de pe te miri unde şi prin care înaintez destul de repede ca să le sfârşesc, pentru că sunt din vremea în care le imploram să mă înveţe totul sau nimic despre a crede prea mult într-un vis şi într-un mult, mult imposibil,

privesc pe sub breton aruncând o privire posesivă unui gând care ameninţă să fie ceva cu putinţă, ceva adevărat dar ceva încă neamestecat cu realul, şi atunci în ochii mei nemişcaţi cine ştie să citească va vedea o aşteptare la jumătate de drum, tot ce nu am putut atinge a fost sortit să fie zărit doar din depărtare, multe aşteptări am răstignit pe crucea timpului, murind pe rând, au fost aşteptări care au căzut rar şi descurajate de la ultima care stătuse în picioare pe marginea mea, eu, aplecată peste marginea gândurilor mele dintre care unele nestăpânite şi verbioase până când mi-am dat seama de absurditatea ei,

aşa că ziua asta halloween care urmează să se întâmple aş face-o pe întinderea orelor ei de noapte despre luminat drumul nălucilor rătăcite în văluri tremurate, care sunt înduioşate de amintirile din vremea când iubeam iar asta îmi era îndeajuns, şi de-aia tot cutreieră şi care se întorc înspre mine cu un zâmbet obosit zicându-mi că au venit, deşi nu ştiu la ce ar mai fi de folos nişte umbre străvezii pentru care tot ce aş mai putea face nu ar fi decât să le înşel de-a pururi, aşa cum e orice relaţie trăită cu nimicul, şi pe care nu le-aş mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le au între inimă şi piele,

e despre gândurile care ar vrea să urce la cerurile liniştii dar nu pot, pentru că încă nu au terminat de despicat, de tăiat sufletul dinspre miazăzi înspre dreapta înspre apus, despre tot ce a rămas la mine ca pe un ţărm fără întoarcere,  şi mi se pare că toate gândurile astea, nălucile mele, au murit fără visuri, şi acum s-au întors să mă bântuie, dar îmi cer să le dau voie, să le dau timp, deoarece  nu vor să dispară pentru totdeauna ca nişte visuri ce nu s-au împlinit, nu vor să se prefacă în spaimele mele pe care le întreb dacă vor să le dau adevărul sau vor să le păcălesc, pentru că în ele nu mai las nimic în urmă şi nimic nu aş mai iubi din ce ar rămâne, trick or

treat.

Lemnul, spaţiile mici şi oamenii care au nevoie să creadă în ceva, mişcându-se între da şi nu, oamenii careduc la bun sfârşit lucrurile în care cred

Motto: Dumnezeu nu este doar nevoia oamenilor bătrâni.

 

Cuvinte potrivite, un cerc de cuvinte, unul restrâns, întrebuinţate precis, credincioşi mai mult sau mai puţin, prin convingere, agnostici mai mult sau mai puţin, prin dispoziţii temperamentale, liber cugetători cu deliberări de contradictoriu, atitudini contrarii şi mult dispreţ, trufie faţă de dumnezeul multora, una împinsă până la nepăsare, setea de divin a unora, lipsa unei mărturii sigure a existenţei acestui divin, într-o lume rezumată în incertitudine şi a goanei după certitudini,

ceea ce nu cunoşti nu înseamnă că nu există, orice inexistenţă, în clipa în care vorbeşti de ea, devine existenţă, dumnezeul multora transformat în material anectodic, ochiul lui Dumnezeu oriunde, deşi câteodată ni se mai pare că şi-a luat vacanţă de la om, cel pe care, dacă vrei să îl găseşti, e nevoie să îl cauţi necontenit, eu cred că Dumnezeu ştie că mizeria, opulenţa, atrocele, monstruosul, nu va putea distruge fondul de umanitate existent, eu cred că mintea şi simţurile noastre ne folosesc, dar nu ne revelează un adevăr, ca lucru în sine, ăla la care participăm, transpersonal,

 mie îmi place orizontalul, precum şi strâmtul, asta ca suflet al contemplatorului care sunt, în ceva mare mă simt captivă, rătăcită, asta despre util şi adevărat, eu cred că Dumnezeul preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici şi că noi avem o spaimă viscerală de neant şi o imagine despre culoarea eternităţii, azurul, atunci când suntem răstigniţi pe ceruri întunecate, înainte de a fi zei în embrion, nepregătiţi să ne naştem, cam aşa am începe într-un vis, conştienţi de ceea ce am fost, neştiind ceea ce am devenit, neştiind încă,

suntem goi şi ne umplem de stele, trăim tăceri după care ni se pare că auzim vocea limpede a lui Dumnezeu, totul începe aşa, ca într-un vis, viaţa este un vis, imaginea divinităţii nu cred că e cu putinţă de cunoscut prin nişte categorii afirmative, Dumnezeu înfipt în trunchiul unui lemn, lemnul, fiul focului, lemn din care cioplim şi leagăn şi sicriu, eu cred că Dumnezeu preferă lemnul şi că omul se va mântui prin cunoaştere, asta despre catedrala aia care pare să culce umbra lui

Dumnezeu.

Sub un cer de derută, evadarea compensatorie prin ficţiune

Motto: Narcotic, virtualul, a patra dimensiune, cea a aparenţei.

Un cineva sau o a ajuns pe blogul meu în urma căutării catastrofalelor vorbe cum că realitatea e dura şi de aceea avem nevoie de un refugiu in lumea virtuala, aşa îi sunau vorbele ca o revelaţie despre această lume şi zău de nu sunt între gravitate şi comic şi da, lumea asta e de un realism aspru când tu, oricare ai fi, eşti de un aspru realism, iar lumea virtuală îţi dă nădejdi, că deh, a ajuns o hiperrealitate de-a dreptul narcotică pentru unii unde căutătorul ăsta crede că va fi ferit de vitregiile realităţii în care n-a ajuns până acum să fie un războinic oţelit,

aşa că se refugiază într-o lume care abundă de posesiuni amăgitoare pentru că în cea reală, o lume frustră, aşteaptă ceva ce ştie că nu va veni vreodată şi în loc să se lovească de ea,mai bine, naiv visător, se ascunde într-o lume pixelată cu faună bogată unde crede că va ajunge adaptatul fericit, locuitor al ei, în cea reală un insolubil, un rătăcit, un trăitor de eşec, de singurătate, un înstrăinat ispitit de iluzia unei variante de trăire unde să fie constant euforic, euforie mereu ratată în viaţa cea de toate zilele unde unii sunt perdanţi din start şi după toate cărările dau mereu de acelaşi drum, ca în eroii lui Kafka,

aşa că unora nu le rămâne decât să îşi caute, aruncaţi cu risipă, în lumea virtuală, năluciri, tot atât de necesare ca şi lucrurile aievea, iar în lumea asta care poate fi una complementară poţi avea oricâte năluciri îţi doreşti, când ceea ce cauţi cu adevărat în cea trăită nu îţi coboară în cale, doar că e o lume din care, odată intrat, te vei desprinde greu, lumea asta nu îţi va părea una a vedeniilor, vei lua ceea ce vezi drept bun şi adevărat, mască, aparenţă, simulare, vedeniile astea vor birui asupra realismului crud, vei păşi în ea tot mai hotărât, tot mai întărâtat, nimic nu va mai fi sfios în tine,

vei deveni un avatar, ochii tăi vor avea ce culoare vrei, ochii altora la fel vor avea, şi până să prinzi de veste vei fi altul, ţi se va părea că pentru tine începe de aici adevărata ta viaţă, vezi de câte ori am tot repetat verbul a părea, şi asta pentru că lumea virtuală e una părelnică dar compensatoare, refugiul tău departe de realismul crud şi brutal, numai că în ea vei fi doar ca într-o piesă de teatru iar piesele de teatru nu reuşesc decât pe

scenă.

Amintirea luptând cu toate forţele până în ultimele zile ale vieţii ei, după care, luând totul cu ea, pleacă acolo unde se duc toate uitările ca să existe

Motto: După ce te-ai curăţat de ea şi ai început să o uiţi cu brutalitate şi nici nu te mai mistuiai de regretul dragostei măcinate fără rost a devenit cea  pe care nu o mai trăiai de mult nici cu iubirea şi nici cu ura, ai aşezat-o la marginea unei uitări ca pe un cuvânt îndepărtat din care pieriseră toate literele, uitarea împingând-o cu dragoste cu tot în altă parte, acea parte pe care o străbat uitările, ca să existe.

 

Pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, şi nici acum, după atâta vreme, nu se ştia care fusese cea dintâi fiinţă care se aşezase acolo, dimpreună cu toate amintirile pe care le voia uitate pentru că o îmbrăcaseră în răni, şi nu se ştie nici cum ajunsese acolo, neştiind încotro să se îndrepte, o a doua fiinţă purtătoare de o altă amintire care o făcea vulnerabilă ca o rană deschisă, iar când ajunsese acolo, i se păruse un loc potrivit,

şi deodată simţise că agonia dispăruse, că fiecare fibră a fiinţei încetase să-şi mai pună întrebări, că nu va mai fi nevoie de acum să fugă, pentru că de-acum acest loc însemna retragerea, şi nimeni nu îşi mai amintea cum şi când acel loc în care uitarea era cea mai puternică şi mai sigură se umpluse de oameni, acel loc în care, dacă se opriseră, simţiseră într-un fel straniu că orice durere pe care o avuseseră încetase şi orice rană se închisese, nimeni nu băgase de seamă dacă acolo erau mai mulţi bărbaţi sau mai multe femei, dar acei care nu erau acolo erau cei care ştiau că totul trăieşte în tine atât cât îţi aminteşti,

nimeni nu mai jupuia cuvinte de pe tăceri, nimeni nu se mai simţea în înăuntrul lui răscruci  labirintice cu totul împietrit unde aşteptau clipe care păreau că îşi tot amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo,  uitând să recunoască distanţele dintre utopie şi realitate, amintindu-şi să nu uite că uneori pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil, se simţeau câteodată ca dincolo de cuvinte, uitându-le, de-acolo începând, etern, romantismul lor, de-acolo începând lucrurile din ei pentru totdeauna cărora le spuneau pe numele lor vechi,

de-acolo le fereau unora, ca pe lumânarea adusă de la Înviere, flacăra firavă a înţelesurilor să nu se stingă, de-acolo îşi adunau dorurile neostoite pierdute în zarea anotimpurilor firave, acolo utopiile lor îşi căutau netrăie cuvinte definitive pentru a se pierde în ele, acolo le priveau  cu aceiaşi ochi trăind sentimentul unei linişti ca pe o mare a tăcerii fără de ţărmuri, ultimele ca şi’ntâile, acelaşi înţeles, niciodată aidoma, deşi ştiau că odată întâmplate, niciunul dintre ele nu va fi nici ultima amintire, dar poate că ultima

tristeţe.

Înspre o dragoste pleci singur, pe cel mai lung dintre drumuri, tot singur te întorci din ea, pe cel mai scurt, sub cerul lui Don Quijote, cu gândul că iar i-ai ratat eternitatea

Motto: În dragoste trebuie să ai o tărie ibseniană, o inimă rilkeană, o răbdare marqueziană, o vocaţie a imaginaţiei sau a ficţiunii, totuna, să ştii să îţi deturnezi istoriile ei conform aspiraţiei, aceea de a vâna absolutul, încă o păcăleală, sau poate îţi iese.

 

Când e despre dragoste, cuvintele au de ales între minciună şi credinţă, ai nevoie de credinţa în ele ca de aer, o credinţă cere statornicie din clipa în care ai un portret precis al ei, înainte de asta fiind ea indefinibilă, aşadar neindentificabilă, iar tu hazardare, derută, himerică bâjbâială şi excitabilitate interioară, te simţi câteodată ca un iremediabil nefericit, dar încă nu ai ajuns fiinţa care să construiască pe absurdităţi, doar sfârşiturile sunt condensate, dragostea, la urma urmei, e una sceptică, iar asta presupune o libertate faţă de sentimentele tale proprii,

mă gândesc la o dragoste din calcul, din aceea cu geometrii impasibile, sigur mi-ar ieşi, n-ar avea realităţi incerte şi nici destin asumat de risc personal, şi mai presus de toate, ar fi acel fel de dragoste în care, în singurătatea în doi, nu mi-ar lipsi nimic, ce mai păcăleală ar fi asta, dragostea e cea mai înşelătoare dintre măştile nimicului, îţi spui, când nu îl mai trăieşti pe celălalt nici cu iubirea, nici cu ura, nu doar adamii au suflet de dezertor, ci şi evele, unele au trădarea dragostei în sânge, păcat de adamii care au pentru ele o dragoste romantică şi inutilă, când pentru eve se lasă nu nepotrivirea dragostei faţă de scopurile urmărite, când dragostea’i o curvă, când nu vrea să fie privită ceea ce nu e,

când e despre dragoste, dragoste care nu e decât ceea ce faci tu din ea, poţi să stai la poveşti cu ea despre veşnicie, veşnicia dragostei e doar o chestiune de sintaxă până în clipa în care începi să orbeşti când nu mai vezi unde ai pus în celălalt şi nu o mai poţi înşela cu o nălucire, are un început şi un sfârşit, şi o neaşteptată memorie, dacă dragostea n-ar fi, am trece pe lângă noi absenţi, pe scripetele dragostei te cobori în cele mai tainice adâncuri ale tale şi ale celuilat, de-acolo ni se trag mai apoi nostalgille subterane,

dacă cineva nu te iubeşte aşa cum vrei tu, asta nu înseamnă că nu te iubeşte cum poate el mai bine, din păcate, ne dăm întotdeauna seama de asta mult prea târziu, când povestea de dragoste s-a închis, aveam vreo şapteşpe ani şi aparent o disponibilitate perfectă pentru dragoste, sentinţă curajoasă, m-am îndrăgostit şi am iubit, pe la vreo treizeci şi ceva am iubit fără reţineri şi atât, despre alte dragoste nu-mi mai aduc aminte, poate că am iubit şi atunci sau nu mai ştiu, sau poate mi-am pierdut capacitatea de a defini stări opace şi fără

orizont.

Vei găsi în clipa în care vei înceta să cauţi, mai probabil asta

Motto: Suntem nişte seduşi de miraje, nişte neastâmpăraţi cu ochi iscoditori, nişte pierzători, noroc că tot ceea ce pierdem regăsim cu prisos mai târziu.

 

Ne vărsăm în verbe comune, verbe ale stărilor, aştepţi, tresari, asculţi cu încordare, temător de o posibilă interpretare eronată, depărtarea e acea stare tăcută care vine înspre tine şi pe care poţi să o cuprinzi într-o singură privire, ajunsă în dreptul tău trece de parcă nu te vede, iar tu rămas pe loc îţi spui că tot ceea ce simţi despre ea e că vrea să meargă cât mai departe cu putinţă, depărtările trec, apropierile rămân, iar când sunt fără margini, pot exista la infinit,

îţi e spaimă când ţi se pare că tot ce se întoarce din aceste verbe face să nu se întâmple nimic, suntem atât de fragili şi de vulnerabili fie şi la cele mai inofensive agresiuni, am face recurs la iterativ, dar asta ar însemna să facem din anotimpurile trecute fictivul, aşteptăm mereu câte un alt anotimp detergent care să le cureţe pe toate celelalte de pete, ceilalţi nu sunt iadul, ci doar nişte locatari ai raiului mai puţin entuziaşti, ăia din care adesea curg toate minciunile,

nu iţi uita utopiile şi iluziile credibile, pentru că oricând un altceva în care vei fi sfârşit să crezi se va putea dovedi a fi cu putinţă, când eşti în labirintul unor foste lucruri unde ceva nu mai este, nu înseamnă că nu va mai fi, ci doar că se află la depărtări viitoare, aşa că lăsaţi resemnarea bilanţurilor, totul se repetă, dragostea, ca şi povestea ei, amintirile, ipostazele noastre vechi, sunt adesea epuizante excitabilităţi, mai ales alea care au fost martorele calamităţilor noastre sentimentale,

veşnicia dragostei e despre eternitatea în care n-ai fost, eternitatea, acea formă fundamental permanentă, dragostea, situaţie fundamental trecătoare ce revine mai mult sau mai puţin constant, rămas bun celor ce sunt de rămas în urmă, rămas bun tuturor lucrurilor care poate ar fi avut altă soartă dar care s-au destrămat cu farmecele lor cu tot, în care îţi părea că totul este exact şi totul merge la fix, rămas bun tuturor lucrurilor după care ai fugit cu disperare, toate pe care le simţi că nu vor ţine niciodată de

trecut.

Septembrie 2009, nouă ani de buzunare şi încălţări pline de vorbe

Motto: Cuvintele noastre, sub cerul lui Ulise şi al lui Don Quijote, suntem din amintiri nici moarte, nici vii.

 

Scriem de capul nostru, unii scriu când îi apucă hazardul cuvintelor, scriem pentru că suntem timizi sau firi reţinute, stăpânite, astfel scăpând eliberator de timiditate, părând altora că o facem cu o totală lipsă de inhibiţie, chiar cu exhibare, ţinem jurnale  ca nişte registre ale întâmplărilor trăite, pentru alţii banale, pentru noi vieţile încheiate ale clipelor cu semnificanţă, scriem autobiografii semânând mai degrabă cu nişte autojustificări, scriem ca să ne aducem aminte de vremea când se întâmpla să mergem din ratare în ratare pentru că ne temeam prea tare de viaţă crezând că o putem stăpâni prin şiretenie, viaţa zădărnicindu-ne planurile,

scriem pentru a ne autoregenera când ne simţim sfârşiţi,  scriem cu toate amintirile noastre fidele sau infidele ca nişte naufragiaţi în retrospecţie pentru a nu le uita urmele, drumul înspre ele, deoarece memoria e o amantă tare infidelă uneori în care adesea nu prea ai încredere, scriem cu frica dindărătul privirii când simţim, catarctic, că trebuie să întoarcem capul şi să ne amintim să ne regăsim pe noi, cei uitaţi, scriem când nişte lucruri încep să ne înghimpe şi ne fură seninătatea serafică, scriem printre pleoapele abia întredeschise când ne înfigem adânc în oniric, scriem când ne hotărâm că a venit timpul să ne conturăm adânc precarităţile,

scriem ca să ne golim şi să ne umplem de scris, scriem când suntem înnebuniţi de spaimă, de tristeţe şi de durere, de păcate şi de erori, risipiţi, împrăştiaţi în vânt şi în fum, scriem despre locurile înfrângerilor noastre definitive când rămânem fără nicio umbră de gând luându-ne cu tremurat pentru că în sfârşit înţelegem totul, scriem în cuvinte grele atârnând ca înţelesuri de-acolo de unde le punem, răspicat, dezlănţuiti şi fără stavile la adevăr şi la realitate, adevărurile şi realităţile noastre, fireşte, scriem cosmic şi în construcţii absolute despre ceea ce iubim, făcând volute atât de atoatecuprinzători,

scriem, fiind cei ai virtuţilor ficţionale, mistificând cu un exces de imaginar şi irealism, când vrem să fim insolitari fără de margini, când tot ceea ce nu putem fi şi avea sufocăm în închipuire,când tot ce avem sunt doar năluciri, găsindu-ne refugiul în neverosimil, realitatea fiindu-ne prea strâmtă pentru febrilităţile noastre, scriem despre lumile şi sublumile noastre, despre proiecţiile noastre himerice, suntem cărţi vii, scriem despre aproape orice poate fi spus, din când în când amăgindu-ne cu vechimi reluate dar de fiecare dată urmându-ne doar pe noi înşine apropiindu-ne astfel cu încă un pas de noi, alţii cu ochii rupând bucăţi din noi citindu-ne  fără a şti cine, ce, şi cum

suntem.

Ficţiune în contul negativului, inventând ca să fugim de realităţi

Motto: Suntem atât de fragili şi de vulnerabili fie şi la cele mai inofensive agresiuni, am face recurs la iterativ, dar asta ar însemna să facem din anotimpurile trecute fictivul, aşteptăm mereu câte un alt anotimp detergent care să le cureţe pe toate celelalte de pete, ceilalţi nu sunt iadul, ci doar nişte locatari ai raiului mai puţin entuziaşti, ăia din care adesea curg toate minciunile.

 

Pentru confesiunile noastre avem uneori nevoie de un personaj fictiv, aşadar, cum am unul în debara, căruia îi voi spune cumva încât să îi şi ţin minte numele pentru că nu va dispărea prea curând, unul trăind acolo într-o singurătate ţepoasă, acolo unde îmi ţin închise istoriile, fiecare în cutia ei, aşa că am cutia cu real, cutia cu insolit, cutia cu miraculos şi cutia cu fantastic, despre altele nu pot să zic, mi-am zis să îi iau un interviu, că tot se împlântă el în mai toate realităţile mele, mai ales în alea pline de contradicţie,

dar nu o prea scot la capăt cu el, îi pun întrebări în numele a ceva ce nu există, nu încă, îmi spune să las fanteziile deviante că uite aşa se nasc lucrurile de prisos şi continuităţile inutile, în schimb îmi tot leagă şi-uri, asta despre conjuncţia pe care o tot foloseşte augmentativ, cam supralicitează emoţii iar eu nu de asta am nevoie, aşa cum nici de repetiţiile lui izbitoare, dar îl las să vorbească, şi o face, şi se istoveşte vorbindu-şi, pentru că monologhează,

mă gândesc să îl opresc până nu devine un interminabil solilocviu, invocă nişte lucruri şi astea se preschimbă în suspin, îmi place foarte mult personajul ăsta, e un antiromantic, fără a avea acel complex de a nu fi iubit, cred că a fost cândva îndrăgostit dar a renunţat demult la acel nimb al unicităţii pentru că şi-a dat seama că nu era decât unul iluzoriu, nu prea are nici amintiri şi nici nostalgii, îl întreb despre trecutul lui fericit, îmi răspunde sec că acesta nu există, îmi povesteşte despre ceea ce a lăsat în vechile depozite ale romantismului când era odată aşa,

uite că l-am prins, aşadar are şi el o debara de care habar n’aveam, încerc să îl iscodesc dar nu îmi iese, se pare că cel mai mult acolo are trădări şi exaltări, îl ascult înţelegătoare, păi dacă nu îl înţeleg eu, cine să îl mai înţeleagă, aşadar totul se sfârşeşte cu acel cineva din pereche care rămâne singur, întreb, şi simt cum i se înţepeneşte gândul, mă priveşte de parcă ar căuta nişte cuvintele, unele grele, nu mai puţin grea în schimb tăcerea, fictivul omenesc e plăsmuire din coasta noastră, îmi spune, şi e din prea mult exces de

realism.

Cândva, undeva, dar mult mai departe decât acolo

Motto: Spune din vreme lucruri, cat mai e timp, ca vine o clipa cand nu vei mai avea ce spune si, dealtminteri, nici cui, aminteşte-ţi să nu îţi spui că pentru unele lucruri vei avea cândva timp, un cândva suspendat, pentru că atunci când îţi vei da seama că nu e astfel, va fi prea târziu, aşa se întâmplă adesea, prea târziu şi ireversibil.

 

Unor lucruri le spui după propria ta hotărâre da şi altora nu, nu încă, astea’s cele în care nu vei ajunge niciodată la timp dar eşti hotărât să nu le trădezi, să nu dai în ele înapoi, nu-ţi închipui că le vei vedea pentru ultima oară când ai imaginea lor vie, te vezi prin ele înăuntru, trece timpul şi timpul îi e încheiat acelui lucru pe care nu l-ai făcut la vremea lui, te simţi câteodată ca înhăţat şi înghesuit într-unul pe care te repezi să-l faci înainte ca vremea lui să treacă, că dacă nu îl faci la timp nu mai există întoarcere, crezi,

dacă nu îţi iese măcar poţi spune că ai făcut tot ce ai putut, întotdeauna făcând tot ce se poate şi mai mult decât atât deşi când e să îţi întrebi trecutul şi să îţi răspundă ar fi pur şi simplu tăcut, nu ai primi dinspre el niciun răspuns, nu te îndoi de el, certitudinea lui e imensă, apoi vine o altă întâmplare şi tu ai senzaţia unui lucru deja trăit, aşa că îl poţi termina repede deşi ai avea tot timpul lui înaintea ta, de altele te desparţi ca şi cum te-ai despărţi de tine însuţi, apoi din ce în ce mai repede fără să le atingi nici măcar în treacăt,

le vei face mai târziu îţi spui, lumea timpului închipuirii fiind una fascinantă, nimic de zis, doar că atunci când începe să îşi fixeze geometria, realitatea vine să interzică ficţiunea, mai târziu nu vor mai avea reliefuri pentru că timpul netezeşte dar acum nu-ţi pasă, le coteşti la stânga pe coridoarele vieţii, le coteşti la dreapta, eşti numai picioare, fugi de acel lucru sau de tine însuţi, nu ştii, e încă un alt nu şi înăuntrul tău nimeni care din ele să plece sau sămai aştepte, ridici din umeri după care pieri după colţ,

iar cel care rămâne în acel lucru nefăcut îţi seamănă într-un mod uimitor, te vei întoarce după o vreme şi îi vei cere atât de puţin dar nu va mai fi nimeni care să te audă, ai fost aproape de începutul lui dar te-ai întors de prea departe şi împuţinat deşi acum înţelegi din nou şi mai limpede ca altădată, tot ce e semnificativ e încă acolo, unele lucruri oricât le-ai îndepărta vin mereu în acelaşi loc, însă ce n’ai făcut la timp e greu să faci mai

târziu.

Închide ochii şi vei vedea oraşul, orice trăieşte în tine atâta timp cât îţi aminteşti

Motto: În copilărie orice lucru există doar pentru că tu te gândeşti la el, în clipa în care nu te mai gândeşti, dispare.

 

Sunt amintiri pe care nu vreau să le las să doarmă somnul uitării, şi nu a rămas vreuna încă neatinsă, unele sunt cam boţite, altele încreţite de-a dreptul, pentru că sunt de demult, vin de undeva de foarte departe, în ele am crescut toate vieţile mele de cândva, şi cum o sentimentală o să rămân o viaţă întreagă, una pregătindu-se mereu să ţâşnească, atunci când se încolăceşte nostalgia pe mine închid ochii şi văd oraşul vechi, sunt păstrătoarea amintirii lui, când mă întorc în el îi deschid larg uşile, pe toate străzile umblu în voie, le traversez strâmb or’ de-a curmezişul, el schimbat între timp, o parte din el dispărut,

trupul lui lăsându-se lipsit de putere în jos fără a se împotrivi în anii în care au sângerat magnoliile, s-au rănit în cădere, şi te rătăceai printre ruinele atâtor case prăbuşite cu geamăt lung, şi tot nu isprăveau de dărâmat, pe atunci eu neînţelegând felul în care era sortit pieirii şi nici de ce unora nimic nu li se părea mai firesc, închid ochii şi amintirile încep să se aglomereze, să se ciocnească între ele, apoi încep să dispară asemenea stafiilor în zorii dimineţii, în locul lor rămâne un pustiu liniştit şi neasemuita mea părere de rău că părţi din copilăria şi adolescenţa mea au murit atunci fără întoarcere, dar am fost martora înminunată a unor locuri din care nu am uitat nimic,

locuri de care mă rezem cu duioşie, niciunul cu neputinţă de amintit, niciunul străin, nimic pierdut în mine dacă deschid ochii, doar pe unele le simt cum îşi feresc ochii de lumină, singurul loc din oraşul vechi dintre cele pe care le simţeam ca o aşteptare, în care nu ştiu de ce în clipa în care ajungeam în dreptul lui frica mă atingea ritmic cu spaima misterului părându-mi aproape înspăimântător dar lăsându-mă să-l trec asemeni unui hău îmblânzit şi care mereu mă atrăgea cu o neînţeleasă mirare, era un gang întunecos cu case atârnate pe pereţi ce păreau nelocuite de nimeni, de-un întuneric ca zaţul de cafea în care parcă se strecurau pe lângă mine umbre furişe,

loc potrivit pentru ele să se joace în voie, să se ascundă, gang care avea de-o parte şi de alta de-a lungul lui nişte magazine mărunte cu uşi scârţâind prelung, veşnic reci, în care, după ce stăteam câteva clipe cu mâna pe clanţă gândind dacă să intru sau nu, găseam scotocind cu o curiozitate înfierbântată nimicuri absolut încântătoare, locul ăsta şi azi când îl calc dându-mi fiori la fel ca în urmă cu o viaţă, şi fiecare clipă e o lungă fericire pentru că nu o fac singură, alături de mine şi de alţi paşi furişaţi e cea de odată, cea care stă acolo nemişcată, în oraşul de sub pleoape în care iarna ningea, nu ploua, în gang mereu părând a fi acelaşi anotimp indiferent de anotimpul de

afară.

Locul în care poţi fi singur cu tine, dar care te pierde, dacă nu te desparţi la timp de el

Motto: Un om beat nu va şti niciodată cât de beat este, aşa că un dialog între unul care a dănţuit prea tare cu Bachus, şi un nenea doctor e cam aşa, citat dintr-o carte, aia în care unu’ zice cum s-a lăsat el de gândit, aşadar nenea doctoru’ îi zice ăluia cu creierul îmbibat de alcool că îi pare rău, dar nu poate să depisteze nimic, probabil din cauza alcoolului, la care ăla, matolul, îi răspunde că nu’i nimic, domnule doctor, dacă e aşa, mă voi întoarce altă dată, când veţi fi treaz.

 

Eu când scriu îmi zic să nu sar de douăj’ de rânduri, însă pe mine când scriu mă apucă beţia, sunt asemeni celui căruia când începe să bea i se dezleagă baierele limbii, i se destupă canalele vorbirii, îţi zici în gând, sfinte, ce graforee, nu se bâlbâie, nu bâiguie, ţi se spune cu toate cuvintele lui negândite şi nerăzgândite, cu toate cuvintele lui pierdute până atunci pe drum sau pe care le aruncase şi de care nici el nu mai ştia, trăieşte în intimitate cu alcoolul, anestezicul lui când aerul realităţii e prea dens,

atunci când bea nu se mai supune legilor contrarietăţii, în acele clipe trăsătura lui cardinală e sinceritatea, e absolut sincer aşa cum absolut sinceri altfel nu suntem în nicio împrejurare, ţi se spune cu toată sinceritatea pe care i-o poţi măsura după cum îşi trăieşte sentimentele exprimate, ştie că va uita apoi, uitarea ţinându-l ca în faţa unor porţi încuiate dar când i se întâmplă nu uită nimic din ce a fost, retrăieşte mnemonic asemeni unui posedat de gânduri uitând de sine,

cuvintele în care se mişcă atât de viu sunt reunificatoare, e de parcă l’ar ajuta să se descopere şi să se redescopere, nimic nu i le poate curma până la epuizarea catalizatorului, când e îmbibat în alcool prin el priveşte limpede şi neechivoc, când bea e de parcă ar avea în faţa lui o fiinţă complet necunoscută care i se potriveşte numai lui şi căreia i se destăinuie în ceasurile lui de sufocare când alcoolul e libertatea, are în cuvintele lui descătuşarea şi tăria realului,

fiinţa lumii lui se restituie sieşi prin alcool, având în băutură libertatea şi optarea totală, alcoolul îi încălzeşte tot ce e îngheţat în el, apoi tace aproape silit şi împotriva voinţei lui, tot ce există pentru el trece prin cuvântul pe care tăcerea l-ar pierde aşa cum e pentru mine dacă nu mi-aş lăsa scrisul să îl regăsească, eu sunt atunci când scriu aidoma celui care bea, adaug mereu cuvinte, rând după rând, eu dacă aş fi bărbat şi aş bea şi aş face-o precum un literat, asta o ziceam doar

aşa.

Lucruri în care nu mai laşi nimic în urmă şi nimic nu ai mai iubi din ce ar rămâne

Motto: Întotdeauna apropierea ştie ce are de făcut, depărtarea, aşişderea, ce pierzi te pierde, ce nu se vede se uită, amintirea luptând cu toate forţele până în ultimele zile ale vieţii ei, după care, luând totul cu ea, pleacă acolo unde se duc toate uitările ca să existe.

 

Cu memoria avariată, uitând mai tot sau aproape destul, priveşti de sub bretonul lung cu ochi neastâmpăraţi, aruncând o privire posesivă unui gând care ameninţă să fie ceva cu putinţă, ceva adevărat dar ceva încă neamestecat cu realul şi atunci în ochii tăi nemişcaţi cine ştie să citească va vedea o aşteptare, tot ce nu ai putut atinge a fost sortit să fie zărit doar din depărtare, multe aşteptări ai răstignit pe crucea timpului, murind pe rând,

au fost aşteptări care au căzut rar şi descurajate de la ultima care stătuse în picioare pe marginea ta, tu, aplecată peste marginea gândurilor tale dintre care unele nestăpânite şi verbioase până când ţi-ai dat seama de absurditatea ei, spunându-ţi că orice aşteptare întâlneşte ceva la capătul ei, când nu se întâmplă aşa, iar la capătul ei este absenţa, se poate vorbi despre acea aşteptare ca despre una frustrată, e un contrast între iluzoria aşteptare şi realitatea crudă când orice lucru tinde spre o finalitate iar apoi sunt eclipse ale tăcerii, când unele gânduri aleargă de-a’ndărătul, în umbra lor,

în lumea unora dintre ele care se amână, se retrage sau se recuză, căutându-le pe acelea care ar fi trebuit să fie altundeva unde nu vor fi niciodată poate pentru că ar fi ajuns nicăieri, dar până acolo ar fi putut ajunge, şi până acolo apasă pe fiecare simţ când ştii de unde începi şi cum, dar nu ştii unde vei ajunge, unde vei sfârşi, sau dacă, dar vrei să ajungi undeva, înaintări şi retrageri, şi nu altunde, şi atunci te simţi a cutezanţelor interzise căreia i s-au răcit privirile pentru că ai închis ochii deşi sfârşitul nu părea să fie aproape, de sub breton însă ceea ce vedeai limpezindu-se în cele din urmă,

înţelegând brusc că dacă închideai iar ochii ai fi fost pierdută, ai fi început să îi construieşti acelui gând alte vieţi, ai fi început iar să visezi, a trăi şi a visa fiind acelaşi lucru, ai fi început iar să ficţionalizezi fără se vezi de-a lungul închipuirii lacătul care ferecă şi asta te-ar fi făcut să mergi neobosită până la capătul a ceva ce ar fi fost nimic sau dispărut, dacă fusese vreodată, dar mersul prin gânduri în memoria ta era fără putinţă de uitare, e tot ce îţi aminteai la urma urmei, multe amintiri fără pluralul

incluziunii.

Gardian, tăcerea care înmulţeşte cuvintele

Motto: Zilele trecutului stau în afara timpului tău, cu spatele la tine, nu le mai poţi da nimic la schimb, dacă ţi se mai întâmplă să îţi întorci trecutul, despre unele lucruri e de prisos să te întrebi de ce a fost aşa şi nu altfel, e simplu, nu puteai alege decât într-un fel sau altul, acum oricum n-ai mai avea ce face cu răspunsul, ăsta e trecutul, îţi dă libertatea de a nu mai avea ce face cu unele răspunsuri.

 

Taci îndârjit, tăcerea ta nu e ca un pumn crispat în care să îţi ţii cuvinte învinse, e un semn păzitor care stă în picioare, îţi vorbeşte în şir şi fără oprire, ceea ce era fatal să se întâmple s-a întâmplat, cuvintele tale au plecat în lume de parcă totul e dispărut şi pentru totdeauna pierdut, ţi le-ai strâns ghem cu o iuţeală ameţitoare, cuvintele, cele acum pline de absenţe, treptele tale de intensitate a locomoţiei, cuvintele astea în care cândva asediai şi cucereai şi cărora nu le-ai trăit nicio durere chinuitoare deşi unele ar fi putut avea nuanţe sângerii,

le-ai strâns până la ultima suflare, ţi-ai făcut rechizitoriul şi te-ai condamnat la tăcere, dar nu la acea tăcere de care e întotdeauna nevoie şi care, cu cât vine la timp, cu atât mai bine, ai pus între tine şi fiinţa din zarea îndepărtată un zid de piatră, neînduplecat, şi te-ai întors la tine resemnat ca după o lungă odisee, şi ai abandonat-o derutelor ca ipostază tiranică, acum pentru ea nu mai locuieşti nicăieri, înstrăinarea te-a îndepărtat şi acum poate se consolează în interioarele tăcerii tale labirintice prin care ai început să te rătăceşti ca prin ceva interminabil

sau poate că te-ai lăsat în ea întemniţat, tăcerea ca în spaţiu carceral, şi acum trăieşti iluzia unei evadări compensatoriu prin ficţiune, îţi închipui că va veni o zi în care te vei întoarce iar şi intensificator în locul unde cineva te aşteaptă de parcă ai întârzia să vii, atâta doar, cineva aşteptând în fiecare zi, o veghe inutilă, aşteptând ceva pe celălalt mal, malul tău şi malul ei despărţite de ape mari, de apele tăcerii, iar marea tăcerii nu are ţărmuri, e un verdict pe care l-ai dat cândva acelui tu pe care îl numeai personaj,

unul travestit în cuvintele tale, ea, fiinţa lucidităţii fără cruţare căreia îi citeai senzual realităţile şi pe care acum o taci cam de pe atunci anticipând exagerat lucrurile, tăcerea vine mereu după moartea cuvintelor, tăcerea e un comentariu al decesului lor, un fel de panegiric a tot ce a însemnat simţirea lor nudă din vremea în care erau tropotitoare galopuri, după tăcere probabil că nu va mai exista nicio particulă copulativă care să mai urmeze după, aşa, ca un refren al unei existenţe încheiate, mai probabil

asta.

Trăind prezenţe şi absenţe, iubirea noastră cea de toate zilele

Motto: Barometrul unei fiinţe este iubirea, dragostea ca stare de a fi, calea cea adevărată care se află înăuntrul nostru, adevărul nu poate fi atins în viaţa asta decât de fiinţa iubitoare, iubirea e calea şi viaţa, iubirea e binele suprem.

 

Folosind cuvinte atent sortate, suntem iubire, zic unii, care cred că au făcut o investigare febrilă fără să o pună sub semnul îndoielii şi care mie îmi par aşa, ca şi cum ar avea de jucat un text şi se îmbracă în vorbele astea, că arenă au, asta despre lumea virtuală, cred că îşi beau visările din nişte maci, mie lumea asta a iubirii, dacă e s-o cuprind pe orizontală, îmi pare una în destrămare, sper să nu fie una şi în plină părăsire, abandonată de semnificaţia asta,

aş vrea ca să suferim, izbăvitor, de boala asta, din păcate mă îndoiesc că va fi vreodată aşa, iubirea e rodire iar rodirea asta e efectul unei deveniri, zic eu, simplificând, şi mai zic că noi suntem o arcă, un fel de arcă a lui Noe, şi că acolo avem îndesate chipurile tuturor făpturilor gândurilor noastre, dosindu-le pe alea de ură ca să nu le lăsăm la iveală în înfăţişarea lor cea mai naturală, când e să se lase cu eliberare, restul faunei e ceea ce face din noi tot ce suntem,

şi nu suntem iubire aşa, ca într-un mers liniar, hai să lăsăm exaltările, suntem şi asta, iubire cu numeroşi locatari, că în fiecare sper că e o iubire ce îl luminează şi îl transfigurează, pentru că la urma urmei lutul fiinţei noastre nu e unul opac, dar exuberanţa aproape explozivă pe care o au unii când spun cuvântul iubire ca pe cuvântul nostru cel de toate zilele mă face să le sub sub îndoială castitatea cu care şi-ar trăi înţelesurile lucrurilor, tuturor lucrurilor, străbătându-le până la realităţile lor ascunse,

eu ştiu că ăsta e un cuvânt pe care unii îl asimilează organic şi atunci în ei, simţitor, gânditor, trăitor, devine viu, timpul iubirii câteodată nu mi se mai pare nici măcar cel restrâns al prezentului, căutarea iubirii mi se pare acum căutarea unei absenţe, nu ştiu dacă suntem iubire, într-o lume care aproape că anunţă iminenta ei

extincţie.

Stăpânitori din umbră a ceea ce ar putea fi dar nu este, însă nici imposibil

Motto: Îmi plac poveştile care trişează cu sfârşitul, înainte de a se încheia se desfac de tine şi te lasă să crezi că merg mai departe, că vor continua la nesfârşire, amestecând timpurile, şiretlicurile jocului timpurilor, poate că nu acum, poate că altădată sau poate nici atunci.

 

Câteodată e despre toate închipuirile tale asemeni celor mai convingătoare realităţi, şi nu despre iluzii scunde, adesea, între nostalgii şi iluzii , e despre întoarcerile înapoi, în toate urmele din noi şi în toate urmele din noi ne împiedicăm de resturi de înşine, să iei fiecare iluzie în parte şi să o scuturi zdravăn şi îndelung până când din ea ar cădea orice vedenie, după o vreme din ele nu va mai rămâne decât un vagabondaj mărunt şi inofensiv, nu poţi să ai decât ceea ce există, nu poţi da unor lucruri mişcare când verbele sunt la altcineva,

regretele cu măsură întreagă au aripile largi desfăcute, apertură la infinit, şi tot atâtea neputinţe, nu ştiu ce-ar fi fost înainte de asta, probabil ceva ce voise să cucerească nemărginirea, apoi prăbuşirea tuturor iluziilor, iluziile sunt mereu mai frumoase decât realitatea dar nu te agăţa de ele, te duc înapoi, iar înapoi e nimic, doar tu scuturi nisipul şi niciun răsărit, mergi mai departe repetând aproape mereu aceleaşi mişcări, echilibrele sunt, oricum, tremurătoare, unele continuităţi inutile, cateodată nu ştii unde ai să ajungi, îţi este îndeajuns că ai plecat, te împiedici când alergi după năzăriri, de’o mare claritate, himerele,

câteodată te întorci de prea departe şi împuţinat, dar înţelegând din nou şi mai limpede ca altădată că tot ce e semnificativ e încă acolo, unele lucruri oricât le-am îndepărta vin mereu în acelaşi loc, îţi spui căi iluziile au fost mereu mai frumoase decât realitatea, legat, când e despre o poveste de dragoste sau cel puţin avem senzaţia asta, de acel încotro care uneori nu îşi cunoaşte finalitatea deşi câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat, când povestea nu-i nimic altceva decât o alcătuire a inexplicitului şi echivocului, protagoniştii, ca nişte călători parcă fictivi către destinaţii care au părut a fi ceva existent, deşi discutabil,

şi a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple, dar cineva din tine nu credea în marginile lor deşi erau nişte lucruri atât de simple, cineva din tine încerca indrituirea explicaţiilor pentru ele pe cantităţi, împărţind, interpretând şi sfârşind, ca o concluzie, asemenea unui creier devastat, iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectaseşi cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere,

pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările în formă închisă, în formă deschisă,iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile tale menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva, aşa că ai ştiut că trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o

zămislea.

 

Conştientizând ceea ce sălăşluieşte înăuntrul tău etern, nenăscut, nemuritor, acel tu, indefinitul ceea ce nimănui nu îi poate fi cunoscut

Motto: Creştinii cred într-o zi a judecăţii şi într-o alta a invierii morţilor şi-a vieţii ce va fi să vie.

 

Zile sacre, lumea, cu mâinile întinse şi muşchii încordaţi va apuca din smerenie să prindă din ea cât mai mult, celor despre care ai crede că nu vor muri de prea multă inimă li se va umple inima de o mare blândeţe şi toţi se vor simţi aşa, cuprinşi subit de o limbută bunătate zgomotoasă de care nu te poţi îndoi şi care îi va lovi din plin şi atât de caldă încât îi frige, îi va dogorî combustia sufletească şi îi va transcende, o vor frământa cu palmele larg deschise ca să îţi arate că lutul fiinţei lor nu e opac,

după ce vor trec zilele astea ale timpului sacru se vor întoarec iarăşi în ei, cei de toate zilele, oamenii falşi niciodată nu se vor întâlni cu adevărul, doar cei adevăraţi, eu cred că mintea şi simţurile noastre ne folosesc, dar nu ne revelează un adevăr, ca lucru în sine, ăla la care participăm, transpersonal adică, adevărul, acest mister sacru, asta despre divinitate, nemurire şi mântuire şi libertatea de a fi om, în fond şi la urma urmei, e despre cunoaştere, cea care se înfăptuieşte ad majorem Dei gloriam,

imaginea divinităţii nu cred că e cu putinţă de cunoscut prin nişte categorii afirmative, oamenii au nevoie să creadă în ceva, mişcându-se între da şi nu, oamenii duc la bun sfârşit lucrurile în care cred, zilele astea sunt despre ceea ce vrei să cauţi să găseşti asta însemnând a căuta neîncetat, e despre cei care nu trebuie nici să creadă şi nici să nu creadă, care nu e totuna cu credinţa şi cu necredinţa, e despre cel ce iartă, cel căruia i se cere iertarea, despre întrebările fără răspuns pentru că unele răspunsuri pur şi simplu nu pot fi căutate,

e despre cei care se simt goi pe dinăuntru, despre adevărul care este dumnezeire, despre neprihănire, despre dorinţa de a întoarce dragostea celor care ţi-au dat-o şi e simplu de ce, zilele astea sunt despre temelii de care nu te poţi îndoi, sunt despre ochi renăscuţi, despre lumânări pe care le aprinzi în tine pentru cei care au fost, pentru cei care sunt şi pentru cei care nu îţi sunt încă, despre tot ce e simplu şi făcut pentru

eternitate.

Fără început şi fără sfârşit, suflete fără de moarte

Motto: Rugăciunea ne aduce aminte că nu suntem singuri pe pământ, suntem călăuziţi de paşi cosmici, rugămintea poate face minuni, ceea ce ai trăit doar în închipuire, în minte, poate deveni cândva realitate.

 

Viaţa după moarte, iată marea promisiune pe care o fac religiile, unii se tem de moarte, alţii se tem de viaţă, teama nu ar fi trebuit să facă parte din viaţă, viaţa, cel mai necunoscut lucru în care te-ai aventurat, nici viaţa şi nici moartea nu se poate învăţa, moartea ar fi cea care ar trebui învăţată, unii cred în viaţa după moarte, asta fiind de fapt o credinţă a omenirii în ea însăşi, unora li se întâmplă să trăiască plenitudinea fiinţei, a stării de graţie, a celei de binecuvântare, când par a fi, în viaţă fiind, la distanţă de mai multe vieţi, alţii cred în necunoscut, ceea ce nu cunoşti nu înseamnă că nu există, eu asta cred,

mă întreb despre credinţa cea creştină şi cea budistă, care e mai aproape de adevărul despre sufletul ăsta care vine de undeva şi după viaţa de pe pământ se întoarce acasă, acolo de unde a venit, budismul percepe altfel decât celelalte religii aspectul ăsta metafizic etern al personalităţii umane, noi şi alţii suntem cu iadul şi cu raiul, ori urci ori cobori, fiinţele religioase cred în Dumnezeu, rugăciunea fiind elementul esenţial al exprimării religioase, dumnezeul fiind supremul punct focal al rugăciunilor, în rugăciune unii dintre cei care se roagă simţind prezenţa puternică a fiinţei supreme,

alţii un sentiment de linişte adâncă, atât de adâncă încât simţi chiar că ai putea dispărea în propria ta adâncime, conştientizând ceea ce sălăşluieşte înăuntrul tău etern, nenăscut, nemuritor, acel tu, indefinitul ceea ce nimănui nu îi poate fi cunoscut, fiinţele nereligioase nu cred, ateii spun că nu există Dumnezeu, doar pentru că nu vedem ceva nu înseamnă că nu există, fireşte, ne putem îndoi de Dumnezeu aşa cum ne putem îndoi de toate, îndoiala e o mare provocare, ateii spun că nu există rai nu există iad, agnosticii nu pot spune nimic despre toate astea, a fi agnostic presupune a fi toată viaţa un căutător,

a nu crede în religie nu înseamnă agnosticism, pentru unii religia e ca un opium, pe măsură ce tinereţea pleacă din oameni luându-le cu ea tot felul de lucruri, încep să mediteze, încep să se roage cu toată puterea fiinţei lor simţind cum în rugăciune ajung într-un loc al dumnezeirii unde nici pomeneală să întâlnească un bătrân în straie albe cu barba până în pământ cum poate mulţi îşi închipuie, unii sunt practicanţi fervenţi ai rugăciunii, pentru creştini, rugăciunea este cea pe care Isus a dat-o apostolilor săi, una scurtă şi misterioasă şi fără egal, plină de sensuri ascunse, ca orice mister care închide în el, şi plină de înţelepciune, cu cât aprofundezi acele sensuri cu atât mai mult înţeles vei

găsi.

O făclie în noapte, trecând totul prin amintiri fumurii

Motto: Unele amintiri, oricât le-ai îndepărta, revin mereu în acelaşi loc.

 

A fost ora pământului şi în memoria mea sentimentală care unor trăiri le dă câteodată amploare am scotocit după nişte amintiri de mult nemaiauzite, amintirile sunt gânduri aşezate în trecutul în care câteodată ne întoarcem fără rost, pentru alţii de curând pe pământ, născuţii după 89, abia înţelese, o realitate atât de îndepărtată, atât de veche şi de folosită, scorojită şi plesnită, se întâmpla când în anii ăia crunţi mai în fiecare seară eram pradă întunericului lung de câteva ore,

se făcea beznă în case, din vremea aia am, pentru că şi acum mai e, un opaiţ, o lampă dintr-aia cu fitil care îţi dădea o paloare de cadavru de-a dreptul înspăimântătoare, ăsta-i unul dintre lucrurile care-mi vin în minte de-atunci, altele stau tăcute la locul lor, lampă la lumina căreia nici nu mai ştiu de câte ori nu mi-am făcut temele cu privirea larg deschisă cât să încapă în ochii mei bătuţi de alte oboseli în care căutam să prind ziua, ochi rupând cât mai mult din lumina făcliei lămpii când mă prindea seara, pentru teme nefiind mai niciodată exactă, lăsând să treacă timpul,

simţeam întunericul cum mă umple pe dinăuntru şi-aşa mă lua cu o toropeală şi cu apăsarea oboselii dar trebuia să rămân trează sau naiba ştie, poate chiar dormeam cu ochii deschişi, lampa pâlpâia ca şi creierul meu, nu-mi mai aduc aminte după câte ore aveam iar lumină sau dacă nu mă culcam aşa, mult mai devreme lovindu-mă de călcâiele nopţii, dar un lucru e clar, de-atunci, de la atâtea ori de ochi întunecaţi mi se trage beţia de lumină,

atâtea ore ale pământului am trăit la viaţa mea cu docilitate, că nu puteam opune nicio rezistenţă, noi, cei ai anilor acelora ca întunericul dar unul de care nu puteam scăpa, nu puteam face lumină, ani în care mai toţi aveau o uriaşă capacitate de a se adapta la situaţii, nişte ani mai târziu nişte lucruri   tot se mai agăţă dureros de mine cu mâini reci şi privire scurtă, aşa că de fiecare dată ora pământului mă găseşte cu fruntea încruntată, e aducătoare de amintiri negâtuite de ceaţa uitării, aş fi ieşit în primăvara de afară să înalţ un lampion dar ploua, ploua peste gânduri, peste trecut, peste ochii cu lumină

grea.