A fost odată, vara…

Îţi aminteşti ce îi spusesei verii, atunci când venise, mai ştii cu câtă înfrigurare o aşteptasei, cum ai fi vrut să alungi nopţile şi să goneşti zilele să treacă timpul şi să nu simţi când se întâmplă? Te aştepta un ţărm de mare şi nu aveai cum să ghiceşti că te vei sfărâma şi te vei preface în praf de cioburi şi vei fi una cu nisipul pe care îl credeai departe de a mai fi rămas himeră a castel, nu te înspăimânta ce ai fi putut clădi din el,nu mai părea astfel demult, credeai că îţi va fi certitudine, deşi simţeai o gheară de gând ce se mai strecura noaptea în trupul viselor tale şi îţi amintea că vânt din nimic şi uneori de niciunde venit ţi-o poate spulbera… Nu te întrebi de ce oare ai început demult să scrii Castele de nisip, după ce el a devenit drum fără de întoarcere?

De parcă încă de pe atunci ai fi putut şti totul…

S-a întâmplat întocmai.

Acum ia-ţi rămas bun de la vară şi de la tot ce ai mai vrea să îţi iei şi las-o în urmă; te va mai face ceva vreme să o priveşti dar nu te amăgi, cu timpul se va îndepărta şi nu va mai rămâne din ea decât o umbră peste care se va aşterne tăcerea, nu îţi va mai vorbi, nu vei mai auzi-o. Şi nici nu ţi-ai mai dori, poate, pentru că te-ar face să retrăieşti nu acele clipe de care ai vrea să îţi aminteşti, ci altele, cele pe care le-ai vrea uitate, şi peste care niciodată nu vei putea trece.

A fost odată, vara. Şi nu vei simţi niciodată că s-a sfârşit.

Pentru că ai mai fi avut ceva încă de trăit şi pentru că unele lucruri nu s-au întâmplat şi ar fi trebuit să se întâmple; în tine simţi cum niciodată nu a fost vară. Pentru că altfel ar fi trebuit să fie…doar că nu o vei şti.

Vreodată.

Sufletului tău îi este teamă de noapte; ştie că visele îl vor cuprinde şi s-ar nărui, poate, în ele…a fost clădit a le simţi şi i-a fost dat a le atinge…dar noaptea…de noapte îi e frică; întinde mâna şi le caută prin preajmă-i, şi nu sunt acelea pe care le simte…pe acelea le poartă cu el şi nu îi sunt nelinişte, nici chin nu îi mai sunt, nu îi mai sunt nici povară, căci altfel înspre ele priveşte…

…sunt cele pe care nu le va trăi niciodată; acelea pe care i le promisesei…doar că te eliberase de ele… Mai ţii minte noaptea aceea când o făcuse? acea ultimă noapte?

Lasă-i nopţile…să nu mai pribegească…alungă-i-te! Te simte pretutindeni, în fiecare ungher al lui, nu ştie însă cum te simte. Când i se face dor, pleacă desculţ şi-i umbră cernită, înveşmântată în culoarea palidă a amintirii unui vis de vară, acum…

…murit.

 

Anunțuri

Darul Mnemosynei…sau blestem?

Într-o anume zi, când sufletul visului lăsat pe pământ care am fost o va porni spre câmpiile elizee, căci nu văd altundeva înspre ce s-ar putea îndrepta, simţind că i-ar putea aparţine şi  care l-ar primi să-i fie loc de  împăcare, mă va purta pe mine; sufletul e un eu, duce mai departe amintirea fiinţei.

E o răspântie de drumuri, viaţa; la dreapta de o iei, vei ajunge la un izvor păzit cu străşnicie de doi străjeri, cum fusese şi cu dragostea ta, pe vremuri, păzită, dintr-o parte şi dintr-alta de către tine şi de către el…

Acel izvor peste care vei da curge din lacul Mnemosynei; îţi va fi sete, dar străjerii neînduplecaţi cu tine vor fi…îi vei îndupleca spunându-le că îţi este sete de moarte , ai început să te usuci, amintirea de a fi fost odată lujer verde rămasă atât de mult în urma ta, nici tu nemaifiind decât umbra celei ce a fost odată, şi atât de multe urme în tine porţi…

Pe drumul din stânga de vei apuca, vei întâlni în cale-ţi alt izvor; curge din lacul Lethei, al uitării, iar sufletele, bând din el, uită de ceea ce au fost odată, continuă cercul, intrând în alt trup, deşert tânguitor tânjind după un suflet.

Drumul spre tărâmul fericirii de dincolo e presărat cu capcane şi împotriviri iar vor părea multe a-ţi fi potrivnice, cum poate şi tu , odată, astfel îţi fusesei ţie însuţi…

…vei întâlni prima răspântie; aceea îţi va fi şi cea mai grea încercare, pentru că se va dovedi a fi crucială, îţi va fi răscruce, aceea de a trebui să îţi alegi calea. Va trebui să ştii cum să o faci; acolo cel mai mult îţi va zăbovi sufletul şi va sta pe gânduri poate neştiind încotro să o apuce, pentru că ştie că va trebui să ştie să o facă, nu poate da greş, pentru că ceea ce va urma, îl va urma; memoria a tot ceea ce a fost, a neuitării vreodată sau uitarea  pe veci.

Am primit darul Mnemosynei sau blestemul ei, am băut din izvorul ce curgea din al ei lac, eram însetată; de viaţă mi-era sete, nu de moarte…sufletul meu mă va purta oriunde va merge, mă va purta cu el şi nu va uita nimic din aceea ce am fost.

Am amintiri.

Am amintiri; ciudat îmi pare că cele ce m-au lovit şi m-au prefăcut în bucăţi, m-au sfărâmat, au tăiat în carne adânc, sfâşiindu-mă, acelea care m-au ucis sunt cele pe care nu mi le pot îndepărta, cele pe care încerc să le uit,  cele cărora le spun celelalte amintiri, cele care te lasă vulnerabil ca o rană deschisă, şi ori de câte ori privesc înspre ele, şi nu pentru că aş vrea să o fac, ci pentru că mă încolţesc, forţându-mă să întorc capul spre ele, sfredelindu-mă cu privirea, simt iarăşi fierul încins, se întâmplă din nou, uneori poate la fel de intens, alteori ceva mai difuz, dar mă pătrund… simt cum intră înlăuntrul fiinţei mele cu toată puterea şi nu vor să mă scape din strânsoare, nu vor a-mi da drumul…

Mă desfid, strigându-şi trumfător supremaţia.

Aceste amintiri ne vor a fi ale lor, iar dacă nu le uiţi, vei rămâne pentru toată viaţa îmbrăcat în răni, sunt acelea care vor să pună stăpânire pe noi şi să ne aducă aminte de clipa când le-au devenit robi…ele ne-au fost stăpânii calamităţilor sentimentale, cândva…sunt diabolice, şi vin cele dintâi atunci când memoria cheamă, fiind atât de grăbite să ne amintească un trecut peste care ştiu că poate niciodată nu vom trece.

Pentru că tot ce trece, rămâne.

Amintirile blânde sunt delicate, stau acolo până dai tu de ele; îţi zâmbesc a azur senin când te văd venind spre ele din depărtare,te iau de mână şi te privesc în ochi şi îţi spun că ele te iubesc şi vor fi mereu aici pentru tine şi te vor aştepta ori de câte ori vei dori să te întorci.

Ele au un loc al lor şi nu te copleşesc; aşteaptă să vii tu la ele, nu vin nechemate. Caută-le.

Caută-le  atunci când vei dori să o faci; nu le uita prin ungherele sufletului tău, nu te rătăci de ele, atât de uşor le-ai putea pierde şi de-ar fi să se întâmple…

…ar fi pentru întotdeauna.