Drumul, poveste a fiecărui om

Motto:  Suntem drumuri, căutări ale sufletului înspre aflarea de noi înşine, la capătul cărora ne întâlnim cu noi; drumul acesta nu te întreba când se va sfârşi, dacă i-ai atins capătul, înseamnă că a fost doar o cărare, nu drumul. Când noi suntem poveşti, suntem drumuri.

Povestea unei fiinţe…ea, copil al timpului, înfrigurat scormonitor călător pe drum de viaţă, povestea  drumului unor paşi ce până acum s-au obişnuit să meargă, a învăţat să îşi asculte mersul şi ştia că nu toate drumurile-oameni sunt la fel, dar toate au stele călăuzitoare şi începuse să îi şi înveţe pe ei, pe alţi căutători, pe fiecare dintre ei privindu-l ca pe o lume, ca pe un univers, şi încercase să îi desluşească ascultându-i cu sufletul, cu dinăuntrul lui, privind până în adânc…

….pentru că de afară nu poţi vedea ce se petrece înăuntru…

…şi îşi spunea că fiecare este cu rostul lui în legea vieţii, în zăbovirea clipelor deasupra lor, pe arcada timpului, de unii trăite ca şi cum le-ar fi scăpat printre degete, de alţii ca şi cum le-ar fi aruncat fără să le pese, de unii ca şi cum în aflarea lor au simţit că trebuie să li se dea definitiv, fără început şi fără de sfârşit, ca şi cum li s-ar fi dat veşniciei…

…dar toti simţind că trebuie să se dea ei, vieţii, pentru că altfel nu s-ar fi putut lua

…nu ar fi avut cum să îşi fie ca pas înspre încotroul ei, ca mers, ca rămas de urmă mai apoi, urmă în pământ, în pământul fiinţei, urmând să îşi fie fiecare însemn, amprentă în această călătorie a lui înspre aflarea de el care e viaţa, şi care nu înseamnă a fi ci a exista; viaţa, legământul tău cu lumea ta, aceea a creaţiei de sine; definiţia desluşirii unui lăcaş în lăuntrul fiinţei tale, acolo unde doar tu ai puterea de a  genera întâmplări, fioruri născătoare ale lumii tale…

…şi ştia că unor oameni nu le plac drumurile necunoscute, se tem să se avânte pe poteci lăturalnice, de teamă că s-ar putea rătăci, iar cei ce o fac sunt veşnic singuri, iar alţii nu mai trăiesc în iscarea altor poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci; nu ştiu însă că va veni o vreme când le vor trăi, fie că vor, fie că nu, sensul existenţei fiind acela de a-ţi identifica fiecare colţ al mineralelor acelui bolovan de stâncă al aceluia care eşti şi să te husmeşti şi să te cari până în vârful muntelui vieţii tale, acela care este cel mai aproape de cer şi căruia îi eşti vis şi năzuinţă, şi de acolo să îţi întinzi aripile a icar, dar să ai grijă să nu îţi fie aripile lipite cu ceara iluziilor de nălucă.

În viaţă suntem  legături o vreme anapoda până nu dezlegăm taina împletiturii cu celălalt, cu cei de prin împrejurul nostru, cei care merg spre acelaşi încotro al înţelesului, şi prea puţin simţim că mai rămâne din noi, nouă, după ce dăm altora părţi de noi, fragmente de suflete, secvenţe de trupuri, visuri de gânduri, iluzii a dorinţe, amăgiri a cuvânt, suntem zbateri perpetuând uneori un  teribil exerciţiu de inutilitate care ne face în deznădejde să credem că suntem cu brio un fiasco, toată viaţa ne opintim să urcăm un bolovan de stâncă în vârf de munte şi când ne amăgim că suntem aproape de a sfârşi urcuşul a izbăvire de povară, acesta se rostogoleşte…

…simţim de multe ori că obosim a renunţare de atâtea lupte în care ne scurgem a vlagă, luptăm pentru devenirea noastră pe drumul care suntem pentru cei ce vom fi când vom fi cei ajunşi la capătul lui…luptăm din dragoste pentru dorinţa de noi, cea a înfăptuirii creaţiei care suntem, luptăm cu alţii, luptăm cu noi înşine, iar luptele noastre interioare sunt cele care ne secătuiesc de vlagă, luptăm cu morile de vânt şi acestea dor cel mai tare; unii au o moară de vânt chiar în dreptul inimii şi poate vor pieri răpuşi de propria lor lance, luptăm cu fantasmele închipuirilor noastre, cu himerele, cu năluca amintirilor, luptăm pentru o cauză demult sfârşită deşi îţi spui că nu trebuie să antrenezi în viaţa ta cauze pierdute…ne purtăm propriile războaie şi poate şi pe ale altora…ştii că un război nu îl începi decât dacă ştii că îl vei şi câştiga, nu îl vei pierde, dar lupţi precum războinicii în vechea Spartă;  indiferent de soarta care îi aştepta pe fiecare în parte, cu toții luptau pînă la capăt cu credința că vor învinge…

…suntem proprii făuritori ai destinului; fiecare are în faţă un destin, doar că şi-l făureşte potrivit putinţei de a o face, libertatea constând în a alege ceea ce este preferabil, aceasta fiind însă una relativă, în această alegere acţionând gândirea, credinţa şi încrederea de nezdruncinat  în acea alegere, hotărările fiind determinate de o voinţă de nestrămutat precum şi anume conjuncturi ce ţin de hazard; anumite ocurenţe în urma cărora se poate întâmpla să nu te mai regăseşti în cel ce ai fost…

…gândim uneori că viaţa e un câmp de război; ne spunem că în dragoste, ca şi în război, toate loviturile sunt permise; în război, ca şi în dragoste, pentru a sfârşi, trebuie să o faci de aproape…

…luptăm cu neliniştile, cu incertitudinile, cu îndoiala, cu scepticismul neîncrederii în care ne poticnim, cu disperarea de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, luptăm cu toate împotrivirile şi stavilele din cale, luptăm cu toate curmezişurile din noi, cu toate ferecăturile, cu toate piedicile, ne împiedicăm, ne zdrelim, ne sfâşiem sufletul în spini de mărăcinişuri, sângerăm până la moarte, până învăţăm să murim, şi să renaştem din cenuşa arderii noastre, stăm pe piatra gândurilor şi ne oblojim rănile, toate rănile, acelea văzute şi nevăzute, luptăm cu dorul chinuitor, cu depărtarea, cu furia neputinţei, luptăm cu tăcerile noastre care ne ferecă sufletul cu lanţuri grele şi ocale, luptăm cu înverşunarea de a nu fi rupt în două, deşirat, luptăm pentru dragoste, pentru noi, din dragoste de noi, aceea a creaţiei de sine, a înfăptuirii noastre, mai presus de toate, luptăm pentru dragoste; dragostea ca stare de a fi, suntem luptă din şi pentru iubirea de noi şi de cel de lângă şi din tine, în trupul tău, întrupare…

…puterea fiind în înăuntrul nostru când înspre tot pornim, purtând cu noi spirala în culoare de lumină albă, drumul spre libertate fiind acela către dinăuntrul nostru, acolo unde ne este altarul, acolo, în lăuntrul nostru, unde suntem, unde ne suntem suflet dragoste.

Ea, omul-drum, copil al timpului, presupus a fi liber, este un rătăcitor pe drumuri, în tot felul de încercări de a se desluşi, de a-şi găsi definiţa despre sine, de a înnoda legături cu alţii, de a învăţa precum un orb să simtă  nevăzutul, gândind că poate taina o va atinge în nevedere, că poate atunci va primi un răspuns, în ivitul revelaţiei, ca şi cum niciodată nu îi va fi fost dat să îl găsească, ci doar îl va fi primit şi ar fi devenit astfel o taină pecetluită, taină în care nimic nu îi părea a fi întâmplător…

…ea fiind o întâmplare căreia i se atinseseră tot felul de priviri ce făcuseră într-un sfârşit din ea o privire ubicuă, din ea era peste tot; un ochi interior ce atât de bine vedea ceea ce privirii îi era cu neputinţă poate a desluşi…se dădea vieţii cu toate simţurile, prin aceste simţuri trăind şi prin inteligenţa cu care prelucra toate aceste simţuri, deşi uneori nu mai voia să se supună nici unei logici, şi atunci simţea că se deprinde de pământ şi trup nu mai avea, ci îşi era doar suflet, şi că s-ar fi privit din dinafara ei şi nimic altceva nu îşi mai era decât un fior, şi mereu îşi amintea că adevărul este în ea, ea, perechea de nelinişte a ei cu însăşi;  libertate-înlănţuire, revelaţie-căutare, armonie-haos, bine-rău, frumos-urât, fericire-nefericire, încredere-deznădejde, real-iluzie…

…iluzia de a putea dori ce vrem, fără împotriviri şi fără de îngrădiri, nici măcar a propriilor graniţe, pentru că ne suntem provocare în a ne depăşi limitele, doar că aerul libertăţii ne pune uneori pe gânduri a nelinişte deoarece nu existăm doar precum conexiuni, cu tot arsenalul devastator a impact de îngrădiri a prejudecată, de sfâşieri şi mistuiri a pasiuni, a paşi repeziţi a impuls, a inconştienţă de spirit a corps perdu

…ştiind  că ceea ce se întâmplă nu este obligatoriu, cu toate că este urmarea firească a unor cauze, noi fiind aceia care cooperăm la desfăşurarea unor evenimente…

…ci suntem trăsniri din noi înşine fără a oprelişte uneori, alteori ne domolim răzvrătirile, înflăcărările; ne descătuşăm de gânduri aruncate altora fără a îi cunoaşte, iluzie şi amăgire putând fi, te cunoşti prin experienţa înfrângerilor pe drumul care eşti; experienţa, contactul tău cu lumea, ce acei împresurători, cu sine însuţi, şi rezultatele acesteia, la răspântiile în care te-ai închegat şi te-ai plămădit din năzuinţa zborului care ar fi trebuit să fii, dar care nu ţi-a putut fi aripă, deşi liber ai fost să te înalţi, doar că realitatea a avut chip de himeră şi repere ţi-ai găsit în vânare de vânt, iar prăbuşire ţi-ai fost; pentru că ai simţit destinul cum îţi joacă o haină şi amară farsă…lasă la îndemâna noastră alegerile…

…şi atunci, halucinaţi de fascinaţia necunoscutului, pornim spre nuştiuunde legaţi la ochi, şi ne împiedicăm de a nu avea din neputinţa de noi, deşi am fost ardoare a zvâcnire şi devenim icnet scurt a limită şi capăt de drum a împotrivire şi constrângere, şi plecăm capul a întoarcere…şi apoi înveţi să asculţi paşii; să nu te mai abandonezi lor în neştiut şi în necunoscut şi călăuză să începi să îţi fii…

…începi să îţi înveţi şi să îţi sfărâmi potrivnicele piedici, să ştii ceea ce nu poţi avea, iar cel mai bine te cunoşti când ţi-ai aflat hotarele, şi nu altfel…atunci îţi vei fi pierdere, şi vei simţi că ceea ce cu adevărat poate însemna că viaţa nu are nici un sens, pentru că nu vei şi ştiut a îţi fi unul; acela ce te va purta spre tine însuşi.

Îţi vei fi o luptă inutilă şi o încleştare a dorinţelor de a avea ceea ce niciodată nu vei putea atinge, în războiul tău cu tine însuţi, în încrâncenarea de a pune nişte întrebări răspunsurilor nepotrivite…te vei descoperi pe tine a-ţi fi povară şi te vei lupta cu tine, nesimţindu-te speranţă, ci doar amară neputinţă deznădăjduită, şi neştiind care îţi este încotro-ul, vei ajunge la capătul tău, simţind fiecare clipă a existenţei în tălpi colţuri din tine…

…dar nu vei înceta să mergi; oricât ai fi de istovit, adunându-ţi părţile de tine rămase, fără a te tângui a jelanie şi fără a te târî în genunchi în faţa vieţii…iar dacă nu crezi îndeajuns în tine,  nu în ceilalţi, nefericirea îţi va fi rânduire în care te vei nimici în mistuire a dramă, pentru că deşi ai fost lăsat liber să te alegi,  nu ai ştiut cum să te cauţi…nu ai avut visuri…

Cine nu are umeri, nu are nici aripi; cine nu are aripi, nu are nici visuri…

…viaţa este vis în visare de drum; noi, oamenii-drumuri…

…suflete dragoste.

În felul ei, aflarea

Motto:…ea, copilul timpului, căutător de altceva, acel ceva doar de ea ştiut, rătăcea în neştire printre suflete, pe cărările de apă ale mării lor, răvăşind valurile, gândindu-le că nu le ştie pe toate, şi simţea că altfel de fericită nu va fi decât atunci când îl va găsi, şi căutările ei nu vor înceta niciodată până când nu îşi va atinge Tot-ul…atunci va fi cu adevărat împlinită, aceasta îi va fi zbaterea.

Era vocea adevărului ei de ea, neliniştit copil al timpului; poţi şti doar ce ai în tine…nu ştia dacă este altceva; voia să afle ceva-ul care îşi era…nu ştia dacă este altfel, altora…ştia că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva…că, într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel…acel alt ceva…altceva…

…voia să îşi fie, să treacă dincolo de ea de i-ar fi fost dat cu putinţă; să îşi fie cu putinţă în a o face, deşi nelinişte simţea că şi-ar fi putut fi iluzie şi să îi pară a-şi fi atât de real…ştia că aparenţa nu  certifică realitatea…nu ştia când şi dacă se va afla a fi altfel precum îşi dorea a fi…nu ştia cum se va duce până la capăt, vrând să îşi afle dincolo-ul de altfel-ul realităţii ce îşi va întruchipa, dându-i contur de vis mai întâi şi apoi frământându-l cu tot ce are în ea, în înăuntru-i, atât cât şi în afara ei…

…îşi dorea să fie, nu să se piardă în viaţă, să băjbâie, orbecăind, prin ceţurile ei, undeva, cumva, un trup pustiit şi ros de valuri; prezenţa ei în propria-şi viaţă şi-o simţea ca fiind uneori un extaz, o frenezie…şi atunci simţea o foame şi o sete nestăvilită de sine…alteori o gheară de nelinişte o sfâşia la gândul că poate nu va reuşi a-şi deveni crezul de ea, al ei, din clipa în care în credinţa ei de sieşi a ştiut că nu viaţă îşi va da, ci un destin…un drum…drumul căutării lui de ea, acela al aflării…

…îşi făcuse din viaţă aventura căutării; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singur şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul

…şi ştia că o va face în felul ei; valorile lui îi erau credinţă; adevărul său…

Ştia că prin hăţişurile fiinţei ei, ea îşi era explorator, ea călăuză…ea se descoperea, ea îşi dădea la o parte bolovanii din drum, ea se înfrunta pe sieşi…tot ea era aceeaşi care se provoca, iscând întâmplări…ea era acela care îşi dădea contur, ea se zămislea cu suflet din sufletul său, ea se întrupa pentru a-şi da formă, ea se trăia pe ea ca adevăr pe care căuta să şi-l afle, acela de ea însăşi…

…ştia că nu există o clipă, există fiecare clipă…şi se dădea veşniciei fiecărui acum ea, ei însăşi; trăia fiecare clipă a fiecărui acum ca una definitivă, făr’ de-nceput şi fără de sfârşit…datul ei de sine, ei, în care se simţea ea, Omul…nu îşi mai era doar acel ceva dintr-un tot; se simţea totul…şi se dăruia cu toată fiinţa lui sieşi…ea era trăirea, pe ea se trăia întru adevăr…

…iar pentru ea, rătăcitoare în aflarea acelui ceva, acel anume ceva pe care fiecare în caută, doar că o face diferit, în funcţie de ceea ce îşi doreşte de la el şi de la viaţă, după cum vrea să îi fie parcursul, călătoria înspre aflarea de el după cum îşi vrea înalturile, viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…viitorul nu îl putea prevedea, îl putea doar intui; de l-ar fi putut vedea, ar fi însemnat că deja l-ar fi trăit…

…ştia că fiecare are în faţă un destin, doar că fiecare şi-l făureşte potrivit putinţei de a o face; era făuritorul propriului lui destin; libertatea lui consta în a alege ceea ce este preferabil, dar ştia prea bine că este una relativă…în această alegere acţiona gândirea de nezdruncinat în acea convingere a alegerii, hotărârile lui fiind determinate de o voinţă de nestrămutat dar şi de întâmplări…conjuncturi…

…ştia că ceea ce se întâmplă nu este obligatoriu, cu toate că este urmarea firească a unor cauze, noi fiind aceia care cooperăm la desfăşurarea unor evenimente…ştia că nu este neapărat fals ceea ce este contradictoriu, aşa precum ceea ce pare evident nu era neapărat adevărat…ştia că două lucruri diferite nu sunt neapărat potrivnice; nu se exclud reciproc…trăia în realitate, cu rădăcinile bine înfipte în pământ, ştiind că cea utopică este cea a visului; în înăuntrul lui era veşnic treaz; visa şi nu visa…

…ştia că visele de noapte sunt evanescente; erau forme deghizate ale unor trăiri interioare ce trebuiau descifrate…unele vise erau travestite, reprezentând mascat dorinţe refulate; aveau o cheie, dar nu o interesa prea tare să deschidă vreo uşă…nu credea în ele, nu credea în vise…

credea în visuri.

Ştia că suntem un univers de lumi; fiecare dintre noi cu lumea lui…trăită ca un caleidoscop al atingerii gândurilor care îl separă în forme de diverse mărimi şi înfăţişări…dar precum altfel decât privirea altuia o face; altceva distingând…lumea lui era aceea a creaţiei de sine şi îşi spunea mereu că pentru a cunoaşte ceea ce eşti trebuie să afli ceea ce nu eşti…realitatea lui era aceea a lumii lui; nu ştia ce realitate trăiesc orbii luminii, aceia ce şi-au murit-o, murind, dar  gândea că trăiesc undeva, acolo unde îşi dau propriile definiţii ale culorilor, îşi închipuie forme, şi le modelează, în nevederea lor fiind atât de văzători…

…nu ştia ce se întâmplă cu acei ce şi-au pierdut lumina şi nu se mai dăruiesc atingerii zărilor de senin, pentru că s-au dat îngropatului de zori, dar îşi spunea cu durere că pe aceştia nimic nu pare a-i tulbura, şi chiar de-ar fi să piară odată cu răsăritul, o vor face atât de împăcaţi, poate, şi nici măcar nu îşi vor fi amintit că au trăit…nu au avut umeri…

…cine nu are umeri, nu are nici aripi…cine nu are aripi, nu are nici visuri…

 

Nu ştia de vreodată îşi va fi acel tot al desăvârşirii interioare…ştim doar ce avem în noi…şi putem spune că am cunoscut ceva doar când acesta ni s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea, o ştia atât de bine…

…ştia că iubirea adevărată este dăruirea de tine tuturor, aceea necondiţionată, cea care ar presupune renunţarea la ego, doar zvâcnet pur, dar într-o lume în care condiţia avea darul ubicuităţii, iubirea lui ar fi avut destinul unei eşuări…

…ştia că iubirea, ea, era fără de condiţii, noi fiind aceia care i le impunem; îi punem iubirii condiţii şi amar este că le  şi le trăim experienţa…a lor, a condiţiilor, nu a iubirii…ca şi cum am întâlni forma şi nu înăuntrul, conţinutul…şi îşi spunea că trebuie să iubească în libertate, fără de ataşament faţă de formă; de multe ori i se părea că ataşamentul era chipul strigătului  incertitudinii, al nesiguranţei…

…ştia că iubirea reală nu se schimbă; este înăuntrul nostru…ştia că iubirea uită ca să îşi dobândească puritatea; să îşi trăiască de fiecare dată inocenţa purităţii începutului…

…ştia că simţi că nu eşti singur în iubire atunci când cineva îţi vorbeşte în propria-ţi limbă, fără a suferi în vreun fel vreo traumă lingvistică…atunci când te învaţă pe dinăuntru, pe de rost, şi te cuvântă pe dinafară…

…şi îşi spunea, cu tristeţe, că de cele mai multe ori, unul iubeşte, iar celălalt este iubit.

De multe ori îşi închisese eul în nerostire; atunci sufletul fusese acela care începuse să cuvânte, şi de multe ori asculta cu ochii închişi…când o făcea, ochiul ei interior ştia să vadă ceea ce privirea nu ştiuse a desluşi…ochiul ei interior vedea atât de bine lăuntrurile…avea o altă privire, vedea ce alţii nu văd…sau cum alţii nu o pot face…

…ştia că în lumea  aceasta ne manifestăm prin particularităţi, fiecare înţelegând prin prisma lui, în mod subiectiv, în funcţie de plăcerile sale, preferinţele fiind cele care fac deosebirea, valorile cele care fac asemănarea, aducând dimpreună spirite întru comuniune; aceea spirituală…ştia că în fiinţa umană există ceva nemuritor şi transcendent, acela al spiritului, ca entitate de origine divină, acea scânteie din noi…

…ştia că valorile ei sunt preţuirile vieţii, încrederea în ele; crezul ei…valorile ei erau cele ale adevărului, iar adevărul ei cel al virtuţilor, acelea care ne făuresc lumea…al legăturilor noastre, cele ale nodurilor, fără de putinţă a fi uşor deznodate…

…iar pe drumul de ea înspre însăşi îşi era calea aflării de sieşi şi îşi era trudă întru devenirea fiinţei;  şi o făcea…

…în felul ei.

Cuvintele dinăuntrului ascunse în tăcere

Motto: Se închisese în nerostire ca să îşi dezlege tăcerile, sau poate că ceea ce avea de spus, tăcuse demult.

Îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul, sunetele dinăuntrului, îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor  rune  pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească, se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din ea ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…ştia că va trăi prin toţi cei care îşi vor aminti de ea, deşi de ceva vreme le-ar fi putut părea că nu le mai este, se îndepărtase, lăsase în urmă un trecut înspre care nu îşi mai întorcea vreo amintire, dintre acelea care nu vin nechemate, pentru că acolo, în nerostirile orbirii trăise cândva printre ei, printre cuvintele spusului lor înşelătoare capcane, şi, odată ce le întemniţase, nemaivăzându-le chipul şi ieşise din închisoarea lor, i se părea că se întoarce la alt cuvânt, începutul altor rostiri în alt grai necuvântat de nimeni până atunci…

…şi simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi…

…era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat, neatins, acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei…se temea…şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase, pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului de care se lepădase într-o prea mare singurătate…

…se lepădase de amăgitoare rostiri ale altora, părăsindu-le paradisul cândva, sau fiind izgonit din el…şi tot orbecăind din dragoste în dragoste de cuvânt, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina, iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte, ar recrea spusul, un altfel de grai necuvântat…

…ştia că de mult unii nu se mai auzeau pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră, nu le mai dădeau glas…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă, ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…

…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei, fuseseră nevolnici a-şi ajunge, nu avuseseră putinţa…

…ea, mereu copil al timpului, îşi căuta înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei ei împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi…asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o  visa pe ea…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…

…îşi făcuse din viaţă aventura căutării, ştiind că nu viaţă îşi va da, ci un destin; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singură şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul…o spirală în trepte…ştia că unele dintre fiinţele ce o înconjurau se fereau de necunoscutul drumurilor…se temeau; le era teamă să nu se rătăcească şi mergeau pe cărări umblate, purtând urmele altora; aceia nici nu ştiau a asculta pasul…

…aşa se face că era veşnic singură în veşnicia clipei lui de acum, acel acum al fiecărei clipe, pentru că alt timp decât cel prezent pentru ea nu exista…viitorul urma unui trecut şi pentru ea nu putea avea o taină mai mare decât o avusese trecutul, înainte de a-l fi cunoscut…

…şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori mai o durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau, nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi fie că vor, fie că nu vor…pe-atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei, singură în regăsiri, singură în neputinţă, singură în salvarea e; o recunoşteai de la depărtare după cum ochii ei priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusulcreştea, cu atât se adâncea nespusul şi nimeni, niciodată, nu o auzise…

…cu adevărat.

Povestea ei, copil al timpului.