Cuvintele dinăuntrului ascunse în tăcere

Motto: Se închisese în nerostire ca să îşi dezlege tăcerile, sau poate că ceea ce avea de spus, tăcuse demult.

Îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul, sunetele dinăuntrului, îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor  rune  pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească, se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din ea ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…ştia că va trăi prin toţi cei care îşi vor aminti de ea, deşi de ceva vreme le-ar fi putut părea că nu le mai este, se îndepărtase, lăsase în urmă un trecut înspre care nu îşi mai întorcea vreo amintire, dintre acelea care nu vin nechemate, pentru că acolo, în nerostirile orbirii trăise cândva printre ei, printre cuvintele spusului lor înşelătoare capcane, şi, odată ce le întemniţase, nemaivăzându-le chipul şi ieşise din închisoarea lor, i se părea că se întoarce la alt cuvânt, începutul altor rostiri în alt grai necuvântat de nimeni până atunci…

…şi simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi…

…era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat, neatins, acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei…se temea…şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase, pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului de care se lepădase într-o prea mare singurătate…

…se lepădase de amăgitoare rostiri ale altora, părăsindu-le paradisul cândva, sau fiind izgonit din el…şi tot orbecăind din dragoste în dragoste de cuvânt, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina, iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte, ar recrea spusul, un altfel de grai necuvântat…

…ştia că de mult unii nu se mai auzeau pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră, nu le mai dădeau glas…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă, ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…

…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei, fuseseră nevolnici a-şi ajunge, nu avuseseră putinţa…

…ea, mereu copil al timpului, îşi căuta înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei ei împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi…asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o  visa pe ea…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…

…îşi făcuse din viaţă aventura căutării, ştiind că nu viaţă îşi va da, ci un destin; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singură şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul…o spirală în trepte…ştia că unele dintre fiinţele ce o înconjurau se fereau de necunoscutul drumurilor…se temeau; le era teamă să nu se rătăcească şi mergeau pe cărări umblate, purtând urmele altora; aceia nici nu ştiau a asculta pasul…

…aşa se face că era veşnic singură în veşnicia clipei lui de acum, acel acum al fiecărei clipe, pentru că alt timp decât cel prezent pentru ea nu exista…viitorul urma unui trecut şi pentru ea nu putea avea o taină mai mare decât o avusese trecutul, înainte de a-l fi cunoscut…

…şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori mai o durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau, nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi fie că vor, fie că nu vor…pe-atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei, singură în regăsiri, singură în neputinţă, singură în salvarea e; o recunoşteai de la depărtare după cum ochii ei priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusulcreştea, cu atât se adâncea nespusul şi nimeni, niciodată, nu o auzise…

…cu adevărat.

Povestea ei, copil al timpului.

Anunțuri

26 de gânduri despre &8222;Cuvintele dinăuntrului ascunse în tăcere&8221;

    • În adâncul tău, Ciprian, ceea ce îţi spuneam ieri; undeva, acolo, acel tu, singur şi nevăzut altora pentru că nu ştiu să vadă; în nerostirile orbirii lor nu te pot cuvânta…nu te pot auzi; nu te pot rosti…pentru ei ai fost tăcerea; nu te-au auzit vreodată. Acolo, în adâncul tău, te cauţi; nu toate lucrurile sunt la vedere.
      Este povestea unui suflet visător, căutător a ceva, altceva, acel ceva dincolo de el…dincoace fiindu-i deja ştiut, şi în care nimic nu ar mai afla din ceea ce nu cunoaşte. Esenţa se află dincolo; noi nu l-am atins.

      „în peştera din el, născută din plânsul pietrei şi durerea stâncii; acolo gândurile simţea cum i se lovesc uneori de colţuri şi îi sângerează tâmplele sufletului şi deznădăjduia, cum altădată î se întâmplase când urlase la ziduri şi nu auzise decât ecoul indiferenţei…acolo, în locul neştiut de alţii, se închisese urmelor paşilor altora şi pustnic între un sfârşit şi alt început, în eliberarea de lanţurile amăgirii şi ale iluziei, în lumină albă începuse să asculte forme şi culori cu neputinţă a fi văzute de alţi ochi; semn de foc al altor sfere, ascunzătoare de arcane pe arcadele clipelor”…

      Eşti singur de EA, Ciprian…te aud de ceva vreme…
      Nu vei mai fi singur…atunci când o vei găsi pe EA, pe tine te vei afla; când te va afla pe tine, pe ea se va găsi.

      PS
      Povestea sufletului visător este o metaforă; omul-chip de cuvânt cu taote feţele lui, dintre care cea nevăzută şi neauzită…aceea a tăcerii…omul-cuvânt ca vis, ca fantezie…omul-cuvânt cu răscolitoarele răvăşiri ale labirintului lăuntrului încercând să dezlege înţelesurile mărilor sufletului cărora nu le ştie toate valurile; visătorul care în tăcere…
      … „îşi spune poveşti pe care le auzea doar el însuşi…asemenea unui vis, el îşi spunea poveşti”…
      dar ştie că nu trebuie să cadă în capcana visului.

    • Adrian, cu singurătatea ne naştem; venim pe lume singuri…singuri părăsim această lume; nu o să îi fac în vreun fel apologia…eu scriu poveşti, şi despre solitudine nu e prima oară când şoptesc. Solitudinea nu mă sperie defel; acolo, în tine, în peştera ta, îţi cauţi adevărurile tale, acelea despre tine…te întâlneşti tu cu tine, întru regăsire. Când te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el. Când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră… într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva.
      Atunci când vrei să te retragi în tine, o faci…este regăsire…uneori un monolog al lăntrului…Acolo, în solitudinea minţii tale, eşti cu alţii, nu singur, eşti cu acei ce ţi-au fost şi îţi sunt, pentru că au făcut parte din nodurile şi încrucişările tale.
      Nu ţi s-a întâmplat niciodată să simţi că vrei să o faci? Să te retragi în abisul tău, în adâncurile fiinţei tale?

  1. Ce poate să facă? Tovarăşi nu găseşte decât dacă renunţă ..la drumul prin necunoscut….degeaba vorbeşte ..dacă nu e înţeles şi nici măcar dorit a fi înţeles, pentru că prin tot el este diferit şi groază mai mare nu a provocat nimeni în omenire decât …Diferitul .Poate ca îi e mai bine să fie singur şi totuşi împlinit în singurătate …exista multe feluri de perechi, de cupluri poate că el a ales să valseze cu singurătatea …măcar ea nu îl înşeala şi ştie când trebuie să se retragă demnă..parcă ghicind că tot la ea se va întoarce …el cel rătăcit pentru o clipă..
    A preferat să moară pentru alţii şi să învie în sine …probabil că nu vei putea trăi niciodată aceste 2 vieţi în acelaşi timp..

    • Despre acel drum ţi-am scris. Despre ceea ce trebuie să afli în acea solitudine în singurătate…răspunsurile..

      „Răspunsurile erau în el şi nu avea cui să i le ceară şi frământările lui ştia că nu îşi vor afla prea curând sau poate niciodată liniştea; îşi amintea uneori ca printr-o pâclă începuturile sfioase de cândva, dintr-o vreme când privirile şi le îndrepta spre toate încotro-urile încercând să cuprindă cât mai multe înţelesuri, doar că dezlegările nu ştia pe atunci că vor fi ale destinului pe care urma să şi-l făurească potrivit putinţei de a o face şi nici nu îi spusese cineva că nu îşi va fi doar povestea lui, aceea a creaţiei de sine, ci o împletitură în care viaţa îi va înnoda şi pe alţii, şi nu mereu aceiaşi”…
      Şi nu uita că orice roată este o întoarcere.

      El, propria-şi rostire, într-o lume care îşi ciopârţise cuvântul, sfârtecându-i sunetul.

    • “N-ai dezmierda de n-ai şti să blestemi.
      Surâd numai acei care suspină.
      Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
      de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

      Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
      cu mâna ta n-ai unge răni străine.
      N-ai jindui după frânturi de rai,
      de n-ai purta un strop de iad în tine.

      Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
      cu fruntea jos, în pulberea amară.
      Şi dacă-nvii în cântecul de azi
      e că mureai în lacrima de-aseară”. Radu Gyr

      PS
      Nici jumătăţi de drumuri nu poţi trăi, Gaby.

    • Poveste adevărată , adevăr povestit şi scris de mâna unui maestu al sufletelor şi hărăzit cu crez …cât de mult cunoşti oamenii? cât de adânc vezi când îi priveşti în ochi? Cât de mult ai putut să aduni în atât de puţine primaveri şi cât de intens ai trăit ….sunt întrebări ce ma intrigă…dar pot rămâne întrebări.. Viaţa este,poate, un blestem sau o binecuvantare de blestem. Da Viata , nu viata…

      Ps Doresc să îti mulţumesc pentru melodiile ..superbe pe care am reuşit să le descopăr prin intermediul tău..pentru frumoasele teme de gândire şi pentru faptul că eşti un punct în Univers.
      Mulţumesc.

    • Mulţumesc pentru cuvinte, Gaby. Cele ale rostirii care eşti.

      Ştii cum privesc oamenii în ochi? Până în adâncul sufletului. Ştiu să ascult, am învăţat…aşa că ştiu să aud…am învăţat şi cum să privesc, aşa că ştiu şi să văd.
      Scriu despre ceea ce am trăit, despre ceea ce am atins…despre ceea ce m-a atins…despre ceea ce caut în mine şi în alţii. Pe undeva, suntem toţi altfel de la fel; diferiţi doar ca ardere, ca intensitate.
      Să nu te fereşti de solitudine; lasă-i-te; acolo îţi atingi adâncurile şi te afli. Eu am descoperit-o acolo pe adolescenta de 16 ani, cea care îmi aprinde flăcările; acum ştiu…ea va fi mereu acolo, în adultul ce o înveleşte…’cose we are cocooning.

    • Am căutat o melodie ca un epilog al poveştii; de fapt, nu mi-a fost prea greu să aleg…îmi plac cei doi… Simon and Art Garfunkel; îi vei mai întâlni în unele pagini.
      Te-am făcut să îţi întorci nişte amintiri, se pare; tu ştii cum le-ai privit în ochi, cu ochii de acum, altfel.

  2. Cum poate fi Katia atat de cruda? Am incercat sa intreb ceva pe blogul ei (comentand ultima postare) si e imposibil.

    „Ce sens i-ai dat cuvantului „acordati” in enunt?”

    E muuuult prea ermetica… 🙂

    • După cum am băgat de seamă abia aseară, Katia a închis uşa cuvintelor, aşa că nimeni deocamdată acolo nu îi mai poate lăsa vreo urmă; cât despre altele, alegerile Katiei au fost mereu cu temei, cam asta ştiu despre ea.

      • Uneori oamenii inchid porti prin care se vad lucruri frumoase. Si pe moment ma prefac ca nu inteleg pornirea asta copilareasca.

      • Aşa ca în dezamăgit? Adesea noi suntem propriii autori ai dezamăgirilor, amăgind aşteptările,aşteptări pe care se pare că le-ai avut.
        Dar tot nu înţeleg de la ce deziluzia, de unde?

    • Uneori credem că am putea şti de ce oamenii închid porţi şi de ce le şi deschid, lăsând să treacă ce nu vor să oprească la sine.
      Nici prin gând nu ne trece de ce uneori oamenii închid porţi, asta o ştiu doar ei,nouă ni se pare ceea ce fac ei într-un fel, care nu întotdeauna e şi cel adevărat. Iar despre cei care uneori au închis porţi, pentru mine ei au rămas mereu să facă parte dintr-un spaţiu al căutării.

  3. Camelia, îmi pare că pentru prima dată aud ceva din nespusele tale. Îmi dau seama acum că „eusuntul” tău e altul decât al meu, mai adânc. ceva ce caut și eu, doar că îl numesc altfel. o fi cuvântul de dincolo de cuvinte, eu cel de dincolo de mine…

  4. Ciprian, nu ştiu dacă e mai adânc sau nu, ştiu numai, neştiind,că acel dincolo de noi e în lăuntrul nostru, nu altundeva, într-o tăcere nemăsurată, adânc pe care doar noi ni’l putem atinge, altcineva nu. Tu, cel dincolo de tine, eşti neatinsul, dincoace bănuind despre el.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s