Câteodată, ce ajungi să afli te poate duce în paradis dar te poate izgoni din alte raiuri, şi-atunci ea şeherezadă, sfioasă, tăcu

Motto: Cel care nu a iubit vreodată va iubi mâine, un mâine undeva, dar mult mai departe decât acolo, un mâine de care simte cum se apropie ca de o ficţiune, cine a iubit va iubi de fiecare dată ca şi cum ar fi prima oară când a iubit vreodată.

 

 

 

Îşi închipuia fulgerele pe care le-au traversat când sufletele lor şi-au acoperit chipul cu plânsul din înăuntru în care şi ea şi el erau cutremurare cu cât îşi erau şi unuia şi celuilalt mai visceral, când lumea lor se prăbuşise, lumea pieritoare a visului a fi de ei, fără a-i mai avea, şi nu le mai rămăsese decât firele deşirate ale umbrei lui fantomatice, nălucă într-un timp himeric cu mâini halucinante ţinând doar umerii resturilor lui pământeşti învineţite, umeri striviţi, asta fiind tot ceea ce mai rămăsese din el de văzut pentru a fi atins, sau mai tot, sau aproape destul pentru a muri pe braţele lui,

însă mereu fiecare dintre ei simţea că oriunde ar fi crezut, cu teama de a nu mai fi niciunde că era singur şi nici măcar cu el însuşi, fără lumea lui şi fără loc, abis în el cu îngerul dragostei ars, că acel crescut cândva pe inimă era mereu acel care în starea de pereche îl visa fără sfârşit în cuvinte chemătoare şi aşteptare, împotrivindu-se gândului că va fi un vis din pereche care va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, acel vis pe care îl îmblânziseşi, îl cuceriseşi, îl stăpâniseşi, vis care avea amintirile tale şi ale celuilalt, vis care părea a fi al posesiunii şi al iubirii pe care o simţeai cum sporeşte…

…până când într-o zi amplitudinea a ceea ce a fusese cândva dragostea începuse să se comprime şi să capete o nouă însuşire, cea a unei dimensiuni părelnice, el lui, el ei abia părându-i, începând să se sfârşească anotimpul cuvintelor definitive şi începând cel  al privirilor scurte, al refuzului de a întâlni privirea celuilalt, şi de toate învinuirile celuilalt nu mai aveai puterea să te aperi, îţi îngăduiai secătuirea şi te întrebai dacă nu cumva ar trebui să tragi o perdea de precauţii şi de îndoială delicată între ceea ce i-ai spune şi ceea ce ai închide în tine nerostit,  trebuitor de-ar fi să dea doar iluzia că ar fi putut fi,

aşezându-te într-un  neştiut celuilalt al cărui început nu ai şti când, unde şi cum se va sfârşi, dar ai  simţi că o faci cu degete de jar, în ochii din căuşul palmei ţinând strâns o cavalcadă de vedenii, şi din acea clipă ai începe să i te taci, pentru că nefirea ta ţi-ar suspenda nişte continuităţi, când a fi într-un fel  semnifică a nu fi într-un altul, de-aici neputinţa deghizamentelor, deşi poate ar fi făcut să, doar că nu îţi doreai orizonturi amăgitoare, pentru că ar fi fost ale unor drumuri cu gări înşelătoare către nişte destinaţii care nu vor fi şi nu au fost, şi care nici nu sunt, şi dacă ai încerca  să afli, te-ar durea până la lacrimi cunoaşterea, amestecând amar paşii între ei şi fără

limite.

 

 

 

 

 

 

 


Anunțuri

Undeva, probabil nu departe, în aşteptare, anotimpul clipelor întârziate

Motto: Dragostea este autocunoaştere.

 

Poate că e de vină primăvara  în părul ei, din creştet până pe umeri fierbinţi, poate unele resturi de iarnă ascunse în buzunarele argintii ale rochiei tremurătoare de iarbă, acolo unde îşi păstrează nişte amintiri, poate vina o poartă celelalte anotimpuri ale insulei ei deasupra nemărginirii, atât de asemănătoare altor insule prin singurătate, insulă unde îşi ascunsese în tăceri întrebătoare neliniştitoarele dorinţe de pe care mâna se ridica greu…

… poate că e de vină visul cu ochi de o adâncime nespusă care îi adăposteşte fiinţa fragilei îndrăgostite, poate că e de vină ceea ce ascultă şi îi pare de neînţeles, poate că vina e a ei  pentru că nu uită să îşi amintească de toate lucrurile care sunt ca nişte zale ale unui lanţ cu semnificaţii şi că tot ce e evident uneori nu’i altceva decât părelnic, iar asta câteodată îşi dorea să uite cu voluptate, doar că unele amintiri aveau fluxuri şi refluxuri ciudate ale unor sunete ude pe care le urma, dar nemaiîncăpătoare în ele, iar unora încerca să le pună capcane pe întregile lor întinderi ca să le prindă timpul în ele fără dezlegări iluzorii, cu toate simţurile încordate la pândă, aşteptând, restul fiind speranţă…

…poate că de vină pentru gândurile ei este faptul că uneori îi pare că trăieşte ceva în cu totul alte dimensiuni decât el, simţind cum cade din dragoste…

…poate că de vină  pentru  gândurile ei nepierdute din care niciunul nu se retrăgea învins e tot ceea ce se întorcea înspre ea în chinuitoare întrebări din uitări provizorii, dorindu-şi ca ultimele ei amintiri cu ochi sticloşi în care i se făcea frig să fie şi ultimele ei tristeţi…

…gânduri care câteodată răsturnau multe în ea, dacă nu totul, regăsind în urmă ceva din ce credea  că ar fi pus înstrăinare înţelesurilor, gânduri cărora le spunea nişte cuvinte pe care le scotea, unul câte unul, de-acolo de unde le ţinea ascunse în faldurile rochiei de vânt, acolo unde le păstra, unde erau în negânduri, erau în nedeferecare  neîncepute până în clipa în care le atingea, iar în clipa în care o făcea, pe niciunul spunându-l la modul ezitării, al retractilităţii sau melancoliei, tot ceea ce era nelinişte se limpezea, tot ce era tulbure se netezea, tot ceea ce era sfărâmat se făcea piatră din nou…

…doar că dedesubt unele cuvinte mai aveau încă nedesfăcute umbre în care se ferea să se strecoare, umbre care se întorceau dintr-un amurg înspre un netrăit răsărit, putând vorbi tot ce ea ţintea cu ochi ficşi ţinând arcul gândurilor încordat, doar că timpul lor era unul furiş, al unui timp fără mesaj, unul care îşi sfârşise înţelesul, adevăratul lor timp fiind cel în care totul lui îi părea ştiut dintotdeauna, doar că abia acum începea să înţeleagă că pe ea nu o putea poate asemui cu nimic, că era făptura cu sânge ireal, cu vine arzânde, febrilitate sangvină, făptura cea fără de care ar fi trist pe pământul lui dacă nu ar învăţa să îi strige numele pe dinăuntru, acolo unde îi creşte timpul înţelesului, acolo unde o simte ca pe un cuvânt fără sfârşit…

…aşa că pentru nişte gânduri poate sunt de vină întoarcerile ei în nişte întrebări cu tot dinadinsul, atunci când încerca să îşi înşele duios şovăielile unor răspunsuri hotărâtoare, când se simţea deschisă la armură cum nu ar mai fi fost vreodată în nişte lucruri, cele pe care cu cât le cunoscuse mai mult cu atât ştiuse mai puţin despre ele, şi atunci le spunea alte cuvinte, cuvinte cu care poate nu se aseamănau, dar pe care le chema pentru că erau lângă ea ca să le potrivească privirile de ele închise în ochi, cuvinte pe care le jupuia de pe tăcerile ei când le era balans lor între furtună şi reprimare suavă, tăceri care aveau cele mai multe necuvinte pe insula ei, scrise pe glezne de vânt în locuri pe nisip care nu au cunoscut niciodată dragostea, glezne dintr-un material sensibil făcute ca  şi învelitura cuvintelor, ca şi întruparea în formă sensibilă…

…din răsuciri labirintice când totul e împietrit şi timpul nu mai este, nu că n’ar mai fi cândva, când eşti într-un undeva în care aproape că nu se mai vede ceva, mai cu seamă atunci când eşti  glas stins, ele facând tot ceea ce e cu putinţă pentru tine, doar că ţie numai îţi umplu tăcerile, şi mai ales noaptea, de tăceri născătoare în continuare, noapte care ţi se lipeşte de tălpi, înăuntru căreia îţi eşti irespiratorie şi care te face să îţi aminteşti ce nu îndrăzneşti

…şi litere din noapte încep să se deşire, să se lăţească, să se facă cercuri tot mai de neînţeles, se despică în fire pe care încerci să le urmezi, să le strângi ghem, şi nu ştii cine e de vină când îţi pare că ceea ce trăiai atunci când îţi părea că este, că îţi doreai să fie, pleacă din tine cu ceea ce avea, iar înainte de asta tresărise pe tine carnea unor amintiri în care îţi era răspunsul, dar tu  îl tăgăduiai sau erai ispitită a i te împotrivi, îi tot ocoleai numele dat pe din două pentru că fiecare jumătate te făcea să visezi diferit, doar că dincolo de tot ce ai fi putut privi era un înainte nevăzut, unul cu putere magnetică şi aşteptat cu nerăbdare şi nu cu ochi întâmplători, în povestea din clipe frământate bine, crescute în tine care aveau să se întâmple şi fără de culori contradictorii, neclare…

…povestea în care ai începe de mai multe ori, poveste în care nemaiavând, nu poţi face din rămasul a ceea ce ar fi putut ficţiune ai căror paşi de cuvinte, în sensurile lor proprii, nu s-ar fi putut înlănţui, deşi cândva privirile înspre nefăcute urme tăiau linie, cea a orizontului, cu puterea ochilor de a îl stăpâni, doar că după o extatică abandonare pe acel crug ai putea înţelege că nu tot ce taie face orizont…

… numai că o vreme, încă nişte vreme, tot urmăreşti linia asta imaginară în tine cu gând de paşi, ştiind că atât de tare te vor durea visările efemere, aşteptând clipe, oriunde or fi ele, la nadir sau la zenit, de unde ţi s’o părea că îşi amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo, ştiind când să nu te opreşti întinedintine într-un preadevreme şi un preatârziu…

…să  înveţi să recunoşti distanţele dintre utopie şi realitate…

…şi să nu uiţi că uneori, doar uneori, pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil, doar că niciodată să nu ajungi până acolo încât să ţi-l amâni, neîndrăznindu-ţi-l, pentru că ar fi ca şi cum te-ai amâna pe tine, între timp fiind căutânduri între ezitări şi metamorfoze, între contururi de cuvinte care dacă au ascuns cândva ceva acum ascund nimic, limpezimea lor fiind demult pătrunsă neavând adâncime, între maluri şi apele dintre ele cu întinderi şi scurtări…

…mişcări neliniştitoare care îţi deschideau misterioase orizonturi pe care le-ai vâna cu uimire, pentru că te uiţi înspre ele de pe cele mai înalte trepte ale sufletului tău fără să te mişti şi fără să cobori privirea, pentru că dinspre acolo aştepţi ceva să vină, nenăscut, dinspre acelaşi omţărm care rămâne pentru că nu ştie  să nu fie, doar că încă nu a aflat-o…

…mâinile lui încă îţi parându-ţi câteodată că întârzie…

…deşi atât de mult te-a adunat în ochii sufletului încât abia de mai poate să închidă pleoapele, doar că se teme de ceea ce l-ar putea despărţi de el însuşi, şi asta o ştii…

…aşa cum ştii despre sensibilităţile lui particulare care nu şi-au modificat liniile cardinale, despre densităţi particulare ale sentimentelor, deşi câteodată îţi par a fi doar ale unuia dar şi cele ale lui păreau a fi aidoma, ştii despre reversul lui a putea când începusei să simţi de la început că îl tulbura ceva necunoscut pentru tine…

… ştii  despre cum îl apasă aşteptarea în care ochiul lui vede câteodată fără putere, asta având-o doar peste azi, un azi întrebător, nu şi peste mâine...

…un mâine incert, poate de fum, un cuvânt cochilie în care s’ar fi putut ascunde dintr-o teamă de a nu putea potrivi vremea lui cu tot ceea ce ar simţi şi ar gândi, cu tot ce ar iubi sau neiubi, iar asta poate îl face să simtă până şi prezentul asemeni unui chit în care este închis, prezent care s-ar fi vrut al unui timp pur, singurul posibil, pentru că prezentul ăsta uneori îi aduce aproape, deşi departe, amintiri trecute, sălbatice fiare ale amintirii pe care le însemnase cu fierul roşu al tăcerii…

…amintiri ale unor vremuri când toate se întâmplaseră precum a trebuit, dar asta îşi spusese după un timp mai târziu, când îşi mai îmblânzise memoria…

… iar asta pentru el fusese îndeajuns, pentru tine nu încă, nu îl simţeai ca topindu-şi nişte spaime, ca destrămându-le, nu îl simţeai ca şi cum toate legăturile cu acel timp de cândva ar fi fost dizolvate, deşi firesc ar fi fost să nu îţi mai aducă aminte de nimic, să uite, pentru că ceea ce trăia acum nu era lipsit de realitate ca atunci, erai  realitatea lui încă nedesfăcută pe de-a’ntregul, realitatea pe care o respira fără iluzie şi nu întorcând iluzia cu faţa la el pe un drum care nu ducea nicăieri, pe un drum cu clipe fără timp, cel trecut…

…clipe pierdute până la urmă şi ele pentru că nu atinseseră decât umbre ale absenţei cu mâini de orb…

…iar tu, începând în toate de unde el se sfârşea, lui cea adevărată,  îl auzeai preabine şi nu confundai ceea  ce vedeai cu ceea ce auzeai,  îl simţisei ca pe un naufragiat sufleteşte de o luciditate fără cruţare iar pe tine insula lui, însemnând crezul tău, insula lui, cea care nu ar fi încetat vreodată să fie cu putinţă, insula, cuvânt definitiv pe care l-ai fi vrut spus la infinit, un fel de cuvânt magic aparent fragil în timpul rar care îţi vorbea pe şoptite, dar care nu îşi părăsea înţelesul şi conturul, loc nemişcător  de zămislire când i te-ai întâmplat în taină, tremur şi fior, când unor răscoliri  a început să le funcţioneze auzul, când se credea infirm de un fel de zbor pentru că nu mai îndrăznea…

…iar din braţele tale  a început să crească termic, sentimental, căutându-te, într-un anotimp, din partea cu dragostea…

…insulă înspre care trebuia să meargă pe drumul inimii  fără a se teme că nu va ajunge teafăr  înspre acolo unde îl purta precum îl vroia şi de care cândva se îndepărtase prea tare încât poate că şi uitase cum să mai ajungă cu nopţi şi cu zile, doar că pentru el acel timp îşi sfârşise înţelesul, plecase din el, îl încheiase, aşa că dacă l-ai fi întrebat ai fi primit răspunsul adevărat, distingând între ceea ce trebuia spus şi ceea ce trebuia să dea doar iluzia că a fost sau că ar fi putut fi spus, doar că dacă despre nişte lucruri nu ţi-ar fi vorbit de vină poate că ar fi fost ceea ce ţi-ar fi ţinut ascuns, ceea ce însuşi şi-ar fi recunoscut legat de clipe ale prezentului care aduceau aproape experienţe trecute, pentru că în unele întâmplări totul mai fusese odată în neliniştitele aşteptări deşi acum nimic nu era aidoma pentru a-l împiedica să îndrăznească…

…să uite că  pentru el ceva, cândva, a fost ca un avatar în care s-a căutat dar nu s-a regăsit…

…de vină pentru asta fiind himerele care nu s-au închegat în apele fără oglindire, şi nici tu, înainte de el, nu ştiai ce va urma, şi dacă şi-ar fi întrebat singurătatea ar fi aflat răspunsul, pentru că ea i-ar fi spus că la fel ca şi altădată, va fi asemănător, doar că ea îţi va fi ce nicio alta nu’ţi va fi fost din clipa în care ai începe să o trăieşti prin toate oasele, prin toate venele, dezbrăcând trupuri de gânduri întârziate zămislite imaginar, căci dintre toate, gândurile au rămas şi sunt cu el, iar pentru asta de vină e ea, pentru că atunci când a început să vorbească nu s-a mai simţit ca şi cum nu l-ar auzi nimeni, timpul tăcerii spărgându-se pentru el, cel cu puterea de a se fereca în sine, de a nu-şi descheotora gândurile, de a nu-şi dezveli sentimentele, deşi ştia că ele există, ca şi lucrurile, prin întrebuinţare, poate cândva, poate că niciodată…

…aşa după cum ştia şi că fiinţele cu profunzimi câteodată în viaţă trăiesc drame lăuntrice, ocolind adevăratele răspunsuri care i-ar slei, tăcându-le cu tăcerea fiinţei resemnate multe vreme întrebările cardinale sau fiindu-i peste putinţă să le cunoască, tristeţea, vadul lui,  iar ceva un ţărm mult prea îndepărtat, zădărnicit, trebuitor pentru un altcândva un alt sânge, o altă naştere cu taine ce nu au fost pătrunse, un alt vis nesfârşit de adevărat…

…aşa că aştepta să audă cum, pe nesimţitelea, ar începe să iasă din el, suflet rătăcitor, deloc cameleonic, căutând, fără să ştie, identitatea cu ea sub semnul focului, îndrăznind să se azvârle în flacără…

…întrebându-se dacă pentru asta de vină ar fi ea, cotropitoare, imaginară cu flori de nu-mă uita şi stele în păr, în rochia ei ivorie din mătase grea de vânt în care era de-a dreptul înnebunitoare, sau poate doar o linişte pe care simţea că i-ar putea-o dărui, una în care aşteptarea lui nu ar mai fi avut înţelesul unui timp de cândva, linişte în care, necerând niciunul celuilalt ceva şi-ar datora totul, îngăduind să se întâmple prin ea şi el, după întâiele întrebări speriate, câteodată simţind că totul se petrece într-un vis hrănindu-se din ei ca să poată exista, un vis nesigur…

…poate că e de vină este ea  pentru că nu vrea să îl lase să uite ceea ce nu a fost, ceea ce nu a spus, poate că ea este de vină pentru că nu ar fi vrut să îl lase să uite…

…dragostea.

 

Încă o scrisoare târzie despre ceva, Moş Crăciun; subiectivă hotărâre

Motto: Credea în cevaceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat deşi părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…credea că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară.

Drag Moş Crăciun,

Da, ştiu…fiinţa de o inocenţă târzie care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea bănuiam că îţi va scrie, deşi nu ştiu niciodată cărui gând i-o va face…de ceva vreme, a devenit făptura cu monologurile; nu-i băga în seamă capriciile enunţării, deşi crede că ai fi tentat să o faci…spune-i doar că îţi place, de parcă ai fi obligat să o faci…de fapt, nici nu cred că ai avea încotro; o cunoşti de pe vremea când atât de bine i se potrivea acest adjectiv, precum şi o grămadă de încă multe altele…ţi-o aminteşti, nu? este cea care în viaţa ei nu ţi-a spus vreo poezie…şi nici nu ţi-a mai scris vreodată până anul trecut…cea despre care ştii că atunci când se (ne)rosteşte, dă suflet unor cuvinte într-o voce, aceea a fiinţei sale,  într-o limbă de taină…

…cuvinte având un rost în măsura în care poartă un fatum…

…şi mai ştiu că îţi va cere nimic, prudentă cu semnificarea, pentru că se teme să te roage să îi aduci ceva anume

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă; ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva o fantasmă; oricum, o cunoşti de mult…i-ai desluşit alcătuirile cevaurilor; ale unora…altcumvaurile altora…

…căutările ei înspre răspunsurile lor, ştiind că o întâmplare-cândva, cea a unui anume neştiutîncă va face ca unul dintre răspunsuri, deşi ea îl va căuta, va fi el acela care o va găsi, neîndoindu-se că acelui sens încă nedesluşit îi va trebui un cum; fel potrivit al aşteptării…

…şi o va face în inocenţă, în puritate; astfel îi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea…iar atunci când îi va fi dat să fie, îl va trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate şi despre care atunci când îi este acelui gând mărturisitoare, îi spune cu glas de tăcere acolo…loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende…

…ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri…sau poate al unei uitări…

…îi cunoşti, Moş Crăciun acea acea utopie a ei, personală; cea  a unui spirit liber care înţelege, dar, cine ştie, se teme că nu ar avea acele însuşiri ale făptuitorului, spirit pentru care faptele precum şi întâmplările derizorii sunt captări fine şi nuanţate şi atât de complexe, căpătând o semnificaţie nebănuită, precum şi una enigmatică şi care, printre altele, are un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare…ştii ce crede şi ce spune despre nişte suflete visătoare pe pământul acesta care trăiesc ca nişte somnanbuli, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse încă…

…ştii care le este încotroul paşilor visătorilor; paşii încotroului visătorului sunt cei înspre spaţii necunoscute, drumuri nebătătorite, pe care descoperirea viitorului ca început al prezentului este acel ceva; cevaul despre care ştii doar că va fi acolo şi căruia îi eşti călătorie înspre incertitudine pentru că îţi recunoşti un ieri absolut, întâmplat, purtând înlăuntrul lui toţi ierii din timpul şi din locul lor precum o succesiune neîncetată, mărturisitorii de tine-urmă ai unui trecut care, fiind într-un trecut, nu s-ar fi întâmplat altfel de cum s-a petrecut…

…iar viitorul, cel al mâinelui, al nostru, neîntâmplaţilor, neîntâmplaţii noştri încă, existenţă a noastră încă necunoscută şi necunoscătoare, este al unei incertitudini…

…al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, această incertitudine nevenind din cauza necunoaşterii lui de către orişicare fiinţă, ci pentru că urmează ca întâmplare probabilă; una ce nu s-a făcut încă…închipuită, simţind că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil; ieşim, cumva, din jocul întâmplării…visul, ca o ficţiune…in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă în lumea aievea, întâmplare magică…

…de atâta vreme o cunoşti, Moş Crăciun, ştii cum înaintează prin clipele de ea, dându-i-se fiecăreia întru atingere auroral şi cuprinzător; ştii că este unul dintre aceste suflete visătoare; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, ce îşi transfigurează realitatea cotidianului ce o înconjură, dându-i o aură şi o sacralitate, făcând din pământul ei  fiinţei ei o împărăţie a cerului, potenţată divin…

…iar atunci când scrie din ea, o face mergând în căutarea orişicărui vis al ei, a memoriei, a timpului, a tuturor pierduţilor paşi, astfel regăsiţi, pentru că aceasta îi fusese precum dorinţă urmată şi urmărită…

…dar mai cunoşti despre ea şi altceva… deşi este o fiinţă visătoare, în înăuntrul ei este veşnic trează; visează şi nu visează…

…ştii despre visurile ei, cele  cu ochii larg deschişi, în care învăluie în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amestecă imaginile şi apoi le le sparge în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil – ea, copilul timpului… în tot acest răstimp gândind că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească…

…tu,  Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca nimeni altul că de multe ori prin ochii ei priveşte un copil, când atinge lucrurile cu uimire, simţindu-le cum încep să o pătrundă şi nimic nu îi pare de neînţeles în plecare lor într-un mai departe unde ar duce-o şi nu se întrebase nicicând de ce i-a fost să şi le încrucişeze…ştia doar că ceva o adusese acolo, dinspre partea cu timpul şi vremea lui, a iscării, ei rămânându-i acum citirea liberă deschisă, descifrându-le ca pe un presupus mister, îi fusese dat să le descopere, fie că le aflase prin întâmplare, fie prin căutare…de căutat însă nu, nu o făcuse…

…toate acestea le ştii, Moş Crăciun…la fel de bine după cum nu îţi este străin faptul că de cele mai multe ori are acea uitătură înspre neîncă de parcă ar purta ochelari dintr-acei ai căror dioptrii apropie necunoscutul şi că de multe ori i se întâmplă să ia în derâdere fărâmele idealiste şi utopice ale unor dezmembrate clipe zăcând inert…şi o face cu o expresivitate ludică…zâmbeşti acum, Moş Crăciun…iar ea ştie de ce o faci; tocmai ţi-ai amintit de ceva; cevaului unui cândva, demult…

…ştii cum spune despre ea că adoră atunci când este gravă şi o face cu o ironie nonşalantă, mai ales când adulmecă primejdiile unor gânduri şi le evaluează după o verosimilitate; aceea a logicii…ştergând din ele acele cuvinte care s-ar preta exciziei; simte că trebuie ceva să taie din trupul lor, deşi i-ar fi mai lesne să le ocolească…ar tăia din ele şi le-ar lăsa acolo, lângă acel gând al lor, zăcând, la margine de ea, pentru că dacă ar fi fost să înceapă să creadă în ele ar fi fost ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acestei logici, cumva neputincioasă, într-o astfel de întâmplare…

…ştii despre cevaurile ei lucruri de taine, pe care nimeni nu i le-a aflat; cred că în fiecare an ţi le-a spus, mergând prin vorbe crezând că astfel vor ajunge la tine, iar tu i le vei face cu putinţă…ai atâta magie, nu? doar eşti Moş Crăciun…poţi face şi desface, dacă îţi este aceasta voinţa şi nu ar vrea să creadă despre tine că e doar absurdul unei demiurgii…ea crede în tine, deşi nu eşti nici real, nici pipăibil, nu te-ai arătat nimănui până acum…poţi fi când vrei oriunde şi oricum…

…şi tu ştii atât de bine că ea trăieşte cu o sete de cunoaştere a realului, doar că este un altfel poveste când e vorba de tine, precum multora o iluzie…or nici măcar…pe tine te-au chemat în suflet milioane de copii…

…tu ai doar de-a face cu trăirile lor, ale chemării primitorilor; a lor, de tine, cu credinţă..

….copiii cred în tine, Moş Crăciun…şi nimeni nu te-a văzut vreodată, nu te-a atins, oricâtă sârguinţă ar fi avut, mai cu seamă, o copilă într-o noapte, cândva, în urmă cu mulţi ani…îţi aminteşti, aşa’i?…i s-a părut că îţi vede umbra…

…era doar o vrajă vizuală…

…atunci s-a gândit cu tristeţe că eşti cam singuratec, Moş Crăciun…dar asta e; nu ai fost făcut pentru a trăi laolaltă; doar eşti o forţă supraumană, detaşată de omenesc…o forţă magică..

…iar înspre tine nu există decât calea gândurilor; alta nu ar şti şi nici nu ar putea căuta, iar de ar încerca, ştie că ar fi una iluzorie, iar ea de iluzii se ţine deoparte; sunt amăgitoare…în tine are credinţa; crede că tu poţi săvârşi miracole, ea având nimic de aşteptat…nimicul ce nu există în sine însuşi, ci doar în legătură cu ceva pe care şi-l vrea întrupat iar tu i-l ştii….aşa că, fă o minune…atâta timp cât tu exişti, minunea merge cu tine; fă din nimic…

ceva.

Ea mai mult decât tu

Motto: Era un hoinar de doruri; suflet visător, în înăuntrul lui fiind veşnic treaz;  rătăcitor prin pustiuri astrale, cu ochii larg deschişi învăluind în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci poveştile, amestecând imaginile şi spărgându-le mai apoi în fărâme caleidoscopice, trăindu-le  atingerea…

 

Un suflet rătăcitor privind cu ochii pierduţi în zare înspre acolo unde ştie că poate nu va putea ajunge; prea puţin din ea, suflet hoinar de doruri…prea mult din cea de dinainte, pe care oricum şi-l pierduse, cerşindu-şi, pe drumul înapoi, în căutarea răspunsului, oarbă de acum la semnele tuturor acelor drumuri care o străbătuseră odată, câteodată două, dintre care unul îl suprimase pe celălalt, unul rămânând şi lui neputându-i transcende, neputându-l atinge dincolo de el…dinspre acolo îşi întorcea privirile şi îşi astupa de acum urechile; era atunci

…un atunci  dintr-o urmă când începuse să îşi înfrâneze nişte patimi trecătoare,  efemere şi deşarte…de când începuse să nu mai creadă  în flacările şerpilor amăgitori şi încercase să îşi biruiască lăuntrurile strigării patimilor departe de lume, în peştera din ea, născută din plânsul pietrei şi durerea stâncii; acolo gândurile simţea cum i se lovesc uneori de colţuri şi îi sângerează tâmplele sufletului şi deznădăjduia, cum altădată î se întâmplase când urlase la ziduri şi nu auzise decât ecoul indiferenţei…acolo, în locul neştiut de alţii, se închisese urmelor paşilor altora…

…şi  suflet pustnic între un sfârşit şi alt început, în eliberarea de lanţurile amăgirii şi ale iluziei, în lumină albă începuse să asculte forme şi culori cu neputinţă a fi văzute de alţi ochi; semn de foc al altor sfere, ascunzătoare de arcane pe arcadele clipelor…acolo, în locul neştiut nimănui încrâncenându-se  să îşi zdrobească patimile pe care şi le simţise haină purpurie îmbrăcăminte tăieturilor crestate în trupul ei de alte fiinţe înşelătoare, cărora le fusese mai mult ea şi pe care şi le oblojise singură şi neaflată de nimeni…

…şi acele ispite şi le izgonise; le spulberase, nu le lăsase să o ardă ori să o mistuie, le resorbise în înăuntru-i, în tăcere, trecând prin durerile chemării.

Ştia că mereu va fi a altei clipe, a fiecărei clipe…o altcumva în fiecare acum, altfel de cum fuseseplecată în acea veşnică aventură a căutării; a ei întru aflarea de ea…a ei în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi purta…a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celei care îi va lua locul în amintire, aceeaşi ea, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum o alta…

…alteori vrând să se uite de dorul ei, a celei ce-şi fusese cândva, când cu naivitate privise mai mult ea decât acel altul ce-i fusese în suflet, în adâncul lui, al celuilalt, întrebându-se şi neştiind ce aceluia îi fusese…ştiind doar că atunci când iubeşti, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş, acel al fiinţei tale…

…şi gândurilor li se împotrivea, pentru că îi răscoleau furtunile din suflet…

…atunci se avea din nou, regăsindu-se acea de odinioară, o oarecare a altcuiva înainte de ştiut, topindu-i sufletul şi pustiind-o, umblând singură de ea pe drumul zadarnic al celui urmă în ea nisip sângeriu, schingiuindă…în adâncul ei rămânând niciodată bănuit de vreun alt…atunci rămânea doar ea cu însăşi în umbra dorului care o adâncise între a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era

…şi ştia că undeva e adevărul cercului, între pereţii căruia îşi închisese răvăşirea dorinţei răscolindă care o măcina şi îi desfigurase chipul sufletului…îşi sfâşiase tălpile mergând desculţă fără urmă de paşi alături, în plânsetul drumului, prin povârnişurile pietroase ale gândurilor dintre pământurile lumii sale fără putinţa de a se elibera…

…acolo, în alte tărâmuri ale sale, era plăsmuire de sieşi, aceea cu neputinţă altfel…doar ea cu amintirile ei, unele străvezii, altele părându-i-se a fi fost atât de ireale când încerca să şi le apropie, şovăitor coborând în sine, în abisul unde şi le îngropase; gânduri ce o gândeau, sfâşiind-o cu o durere străină, parcă a altcuiva şi nu a ei ce se strecurase în ea nevăzută…

…şi îşi era departe, de parcă nicicând nu şi-ar fi fost; i se părea că se privea, cumva, din dinafara ei.

Era rostire din ea celuilalt, acelui altuia la răscrucea încrucişărilor, fiinţă iconică, alcătuire de cuvinte în povestea vieţii, ştiind că este astfel mijlocul căutării aflării lor, ei şi a lui, cu feluritele lui chipuri de rostire, spus şi nespus , ea, din vorbele ei  explicitându-se pe sine, câteodată părându-i-se că ceva îi scapă ca înţeles şi ştia că trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului, doar că  simţea că oricât ar fi căutat răspunsurile, poate niciodată nu le va găsi şi atingerii lor i se dădea, încercând să le audă şi ar fi vrut să ia lumea întreagă şi să o facă a ei… pe celălalt sorbindu-l în ea să îl aibă, avându-l, în împărăţia sufletului său…

…în ea era astfel lumea; a ei şi a lui, a celorlalte încrucişări ale lor… lumea era în ea… în acel univers al dinăuntrului; lume ce îi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile, în această viaţă căreia îi trăise toate întoarcerile, poticnirile şi renunţările ei în scuturarea petalelor oamenilor-flori…

…cuvânt poetic şi suav prin excelenţă…dar perisabil…

…flori ce nu înfloreau în alte ceruri, decât în acela din noi…

…uneori gândind că va fi un suflet istovit istovit de atâtea ceruri înspre care privise şi îi era teamă că va începe să nu mai vadă clar întunericul prin transparenţa acestui pământ al ei…că va trăi umblând cu palma întinsă printre stele şi poate şi-o va simţi atât de deşartă, dar când îşi va sfârâma tenebrele, le va auzi cum răsar de sub tălpile ei, călăuzindu-i paşii în atingerea drumului luminii, în ea luptându-se cu gândul rătăcirii în umbre, şi atunci se va răzvrăti, pentru că asculta spinii cum cresc pe arcada efemerităţii clipei…

…şi simţea cu toată fiinţa ei cum i se va împotrivi vremelniciei, şi o va lua şi o va preface veşnicie, în clipa de acum

…a fiecărui acum…

…simţindu-l câteodată ca într-un basm răsturnat care nu s-ar mai povesti dacă nu ar fi, deşi neatins precum cunoscut îi rămăsese neîntâmplatul de ea al tău şi al ei în tine, lume a ta ce îşi făcea încercarea în cea a ei, întâmplându-se în  basmul în care a vrut să îţi fie; i-a fost dorinţă, ea mai mult decât tu…iar închizând ochii încă te zăreşte deşi de multe ori a simţit că orbeşte când nu a mai văzut unde ceva pusese în tine…

…te pierduse în zbaterea de a te visa,  în semne răscolitoare ce sfârşiseră prin a fi obliterate, deşi avea vocaţia imaginaţiei…şi devenise în lumea ta cu care nu se împăcase, de prisos…

Cândva, într-un timp fără de timp, tremurătoare veşnicie, îi trăisei fascinaţia; fuseseţi făcuţi doar din deosebiri mai mult, ce v-au separat cu mult înainte de a vă uni, asemănarea fiind doar aparenţă…

…. din voi rămânând tu, mai mult decât ea…

… totul sfârşindu-se precum a început, ambiguu, alunecând din voi mai mult ea, decât tu…

…când nu mai era nimic de vrut, de-acum paşii tăi, sfâşiaţi de dor, călcând în urma ei ca în…

…spini.


Ceva, cândva, odată, ca niciodată; de parcă nicicând nu ar fi fost

Motto: Şi tot orbecăind din dragoste în dragoste, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina..iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte; ar recrea spusul…un altfel de grai necuvântat…

 

Ar fi vrut să creadă în ceva, ceva pe care să îl aibă din credinţă, ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă e real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească, deşi simţea că un neştiut, cumva, pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o atunci când s-ar fi aflat acolo, undeva; un ceva din ea într-un loc încă neatins, dintr-un capăt unde s-ar opri cândva, capăt nezidit şi neferestruit al unei lumi între cer şi pământ în a cărei atingere încă nu i s-a dat; nu ştie unde este…ştia doar că este un încotro…

iar de gândul lui s-ar fi eliberat atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând…era acel încotro înspre care să nu te îndrepţi; să ştii încotro să nu te îndrepţi înseamnă să mergi spre într-acolo, neştiind unde vei ajunge, dar ştiind că odată ajuns acolo, aici, unde ai fost acum nu te vei mai întoarce poate niciodată, pentru că nu te vei mai regăsi în nimic din ceea ce ai fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde fusesei cel care fusesei atunci, atunci, de acumîncolo devenind un încotro  înspre acum

…şi ştia că nu există un acum, ci fiecare acum, aşa precum nu există o clipă, există fiecare clipă, şi uneia anume i s-ar fi dat definitiv, trăindu-i veşnicia fără de timp, fără de început şi fără de sfârşit…unui anume neştiut încă…

…căruia îi spune acolo, loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende…ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri…sau poate al unei uitări..

… uitând ca şi cum acum ar descoperi pentru întâia dată ceva, ca într-un vis odată, cândva, îndrăznit, într-o închipuire, aceea a dragostei… ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acelei logici, cumva neputincioasă, într-o situaţie limită în care s-ar fi întrebat dacă ar vrea să trăiască pentru tot restul vieţii ca un iluminat, neavând nevoie de vraja şi magia ei, de iluzia ei, refuzând de la început acest joc al amăgirii… sau dacă ar fi putut privi în ochii dragostei, spunându-i să aibă încredere în ea, ştiind că poate i se va întâmpla ca tot ea să fie aceea care în final o va ucide, şoptindu-i la ureche ceva ce nu ar mai fi putut auzi, pentru că ar fi fost deja prea târziu…

…ar fi fost deja curmată, iar mâinii ei ucigaşe nici un înger nu i s-ar fi putut împotrivi…

…îngerii oricum nu înţeleg dragostea, ar fi gândit; nu ştiu să desluşească această taină dintre muritori, rămasă pentru ei un neînţeles…

…sau ar fi putut trece doar pe lângă ea şi să o lase cerşindu-i, cerşindu-o, cu mâna întinsă.

O vreme a simţit, după ce a sfârşit-o, murindu-l, murind, că rătăceşte ca un suflet deşert tânguitor, cu un leş în braţe, aşteptând în zadar un miracol…şi ca într-o transă, aceea a mărturisirilor, îşi spunea că ar fi vrut ca ea, dragostea, să ştie un lucru şi să nu îl uite niciodată….că a crezut în ea…aceasta îi şoptise, atunci, în agonia ei…

…şi i-ar mai fi spus că dacă printr-o minune i s-ar mai întâmpla, acum ar şti ce să îi spună înainte de a fi prea târziu…

…acum ştia să o vorbească, îi învăţase cuvintele, învăţase cum să o atingă… şi i-ar fi spus celuilalt suflet că pentru a o vorbi, fără a suferi vreo traumă lingvistică atunci când se va strămuta în propriu-i limbaj, va trebui să îi fi desluşit literele, fiecare sunet al lor şi să o  afle în cunoaşterea cu adevărat pură, trăirea…să o trăiască…nu exista alt grai pentru a o putea rosti…

… să o facă precum un orb în braille, în acel limbaj în care palmele tale se dau întru atingerea celuilalt, citindu-l cu vârful degetelor şi apoi scriindu-l în trupul sufletului, după ce şi-l spusese, spunându-i-se, simţindu-l precum un fluid ce l-ar pătrunde, curgându-i prin vene…aşa i se rostise în dragoste, fiinţei din care se aflase…

…şi în ochii ei citeai nerostirea, dincolo de cuvinte, cuvinte ce nu îşi mai aveau rostul, pentru că simţise cum de multe ori, pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusul…şi aşa ajunsese să adune în ea atât de multe tăceri; mai multe tăceri, înţelesuri, decât cuvinte…acele cuvinte despre ceva în care îşi pierduse credinţa, credinţa în dragoste, ca şi cum ar fi anulat-o, doar că dacă ar fi făcut-o, s-ar fi anulat pe sine…

…şi l-ar fi anulat pe acel suflet, pe acel cineva anume pe care îl căuta în cei pe care se întâmplase să îi iubescă până la el, dar doar pe el aflându-l simţea că va fi întâia oară când a iubit vreodată, pe el, alt copil singur al timpului, acel fără de rest, cel care o va întregi, acel pe care îl aproximase poate până atunci în cei de dinainte, doar că el, cel caruia îi va fi dat să o găsească, el va fi cel aşteptat

…lui îi va fi dat să fie cel care va consfinţi adevărul despre acel ceva…

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele, care o purtaseră prin ceruri şi o azvârliseră pe pământuri…

…ea, suflet copil angelic al timpului, hoinar între cer şi pământ, singură în toate suferinţele şi durerile ei, spunând o poveste despre ea, în eternitatea din sieşi, a ceva, acum…ea, în jocul ei de-a viaţa şi de-a moartea cu însăşi, cândva a amintirii, contemplând esenţa, asemeni unui suflet care altfel nu ar fi putut intra în trup de om, ea, nevrând nicicând să îşi uite misterele; sufletul e un eu, duce mai departe amintirea fiinţeiea, care îşi dorea să poată ajunge să vadă ceva cu un fel de văz desăvârşit şi pur, trăindu-l cu toate simţurile şi ştia că atunci când se va întâmpla se va opri din povestit…

devenind povestea.