Lumea într-un scrânciob

Motto: Viaţa e un vis.

Oamenii nu sunt; ei devin…nimeni nu este el, va deveni nu un altul, ci doar altfel de cum fusese; suntem, pe dinăuntru, ca nişte copaci…cezuri în înăuntrul altor cezuri; cele de dinainte şi cele de după…şi întotdeauna mi-am spus că această devenire este un drum al nostru, al căutărilor de sine înspre înşine, cei de la capăt; capăt la care ne întâlnim cu noi...întotdeauna mi-am spus că de-a-lungul acestei străbateri acumulăm cunoştinţe dar nu ştiu dacă vom ajunge la cunoaştere

…îmi spun că poate a venit vremea să ne reciclăm sufletele până nu ne transformăm în oameni-cârtiţă; deja mulţi trăiesc în lumea tenebrelor, cea a dinăuntrului lor, acolo unde şi-au săpat, adânc, galeriile…cândva au fost legături de suprafaţă…dar nu de adânc… dintr-acelea cu putinţă de a fi lesne deznodate, pentru că nu au ştiut să ne dezlege de ei fir, pentru a se putea înnoda de alţii… pentru că nu au avut credinţa nodului; nu mai credeau în alţii; cândva, li se întâmplase…doar că de atunci au murit culoarea albastră; putinţa de a fi albastru.

Albastrul este culoarea cea mai adâncă; în nemărginirea ei te poţi rătăci…şi deseori vei simţi că îţi scapă, poate, un înţeles…nu’i desluşeşti lesne tainele, ţi le închide, deşi ai crede că ţi-e cu putinţă a o străbate…este alcătuită din vid; al aerului, al apei şi al transparenţei de cleşar; fiinţele de opal o simt şi i se preling înlăuntru-i, atingând-o la hotarul aflat între tărâmul teluricului şi al celestului…e parte din acest vid…e o culoare gravă, are în ea din divinul azur al câmpiilor elizee…în înăuntrul ei îşi închide rostirile, trebuie să ştii să o auzi…spunându-ţi că totul este final, există doar o clipă…fiecare clipă…îi poţi trăi veşnicia, devenind nesfârşit; nemărginire…într-o culoare netrăită încă, aflată când  sufletele îşi ating nuanţele, împreunându-şi-le în taina dintru începuturi…

…e culoarea visului; atât de ireală; se contopeşte cu cea albă, aceasta aducându-i lumina atingerii mundane; cea a începutului; culoarea albă a sufletului fiecăruia dintre noi…suflet pe care l-ai aşezat în palma cuiva…şi pe care l-ai auzit cum te pătrunde…

…albastrul uneori ţi se va putea doar părea că există…nu are închegare…suprapunându-se unei întinderi, simţi că aceasta nu mai există…ca şi cum totul ar fi dispărut undeva, s-ar fi evaporat, cumva, necunoscut…şi totul s-ar fi devenit imaterial…un necuprins de nemărginire…pe un nesfârşit de albastru se spune că şi sunetele dispar; în înlănţuirea sau încătuşarea lui, a albastrului, devin propriile noastre şoapte, descătuşând însă visul din noi…tărâm îmaginar, uneori atât de îndepărtat părându-ne…atât de greu de atins.

Unii oameni nu mai visează demult; nu mai au visuri, ci doar vise.

Şi uneori li se pare că sunt o plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti unde fiinţele par a fi mai degrabă abstracte, deşi rupte din trupul vieţii sunt…îi alcătuiesc pe ceilalţi în  şoptite  atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplarilor; suflete pribege şi visătoare în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi  şi tivite cu descâlcite închipuiri, atrase de adâncul pătrunderii în tenebrele umbrei, nelinişte viscerală căutătoare de unghere ascunse…îşi amintesc de parcă ar fi fost doar vis când au fost, odată, fiinţe  transparente…şi se întorc în vis…

… în vis ne întoarcem în sine…

…suflete de cleştar, lăsând lumina să treacă; opaluri…aţi privit vreodată printr-un cristal de cuarţ? veţi vedea ca printr-un efect de prismă, o aură…sufletele de cleştar sunt învăluite într-o aură, iar când te privesc, văd înlăuntrul tău; îţi vorbesc în cuvinte neştiute, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine…ţie poate îţi va părea cu neputinţă să le silabiseşti…şi ţi se va întâmpla să vrei să pleci; nu ţi se vor împotrivi…şi te vor purta de mână până la hotarele fiinţei lor, unde îţi fusese sălaşul; în cel mai sacru lăcaş…

…nu poţi face  să stea ceea ce este făcut să plece.

Sufletele de cleştar îţi vor spune că visul, odată devenit realitate, trebuie trăit…cât îi e dat să fie vis, te poartă ca drum al urmelor de paşi…ştii că purtăm în noi toate străbaterile ce alţii ne-au fost…şi îţi arată  conturul unui chip a ceva ce ţi-ai dori să îţi fie întrupare; este dorinţa…din acea clipă neliniştile îţi devin metafizice, te înlănţuie tenebre şi te strivesc şi unghiile ţi le înfigi a urlet în carnea sufletului.

Doar că unele dintre acele suflete de cristal deveniseră opace; încetaseră să mai creadă; îşi pierduseră credinţa în ei înşişi, de ei înşişi şi de alţii…în alţii; nu mai aveau mai au visuri…ci doar vise.

Ştiţi ce se întâmplă intr-un final de fantezie? totul chiar şi în vise are un sfârşit şi consimţi fără de împotrivire inevitabilul, chiar dacă o vreme ţi-a fost evadare şi refugiu; era locul tău pe care ochii altora nu îl puteau vedea…iar atunci când îi vezi finalul, ca un fel de am văzut sfârşitul înainte de a începe poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis.

Crezuseră într-o vreme că alţii –  oricare ar fi fost, îi va înţelege fără de cuvinte şi că le va iubi nu chipul, ci pe ei, şi că vor aştepta îndeajuns la poarta sufletului lor ştiind că vieţuirea împreună cerşeşte timp, din trupul lui…

…având credinţa fără vreo umbră de îndoială că acei  călători de suflete nu  s-ar întoarce spre într-acolo de unde au venit din zare şi nu vor bate ca să li  se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea…nu ar fi avut; decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme…şi nu mai voia vreodată să se lase coborât…

Legături superficiale avuseseră, atunci când văzuse că fiinţele ce îi înconjurau se temeau…deşi ei umblau cu palma întinsă. Le era frică să se lege, poate…poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui…să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi…cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor…cu dezvelirea zbaterilor…a neliniştilor…a spaimelor…a zvârcolirilor… poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi…înşelaţi…

…sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte…şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate; aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată…şi atunci, simţind agonia sufletului îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată…îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi…

…iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere…şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc…

…se ascunseseră acolo, în ei înşişi, în galeriile tenebrelor lor…şi, cu timpul, începuseră să uite să vadă, deşi fusese o vreme când ştiau a privi…ochii lor erau de-acum goi; în ei nu mai citeai poveşti nescrise; nu mai trăiau nici un încotro…nu mai aveau putinţa de a fi albastru…păreau uneori a recunoaşte răsăritul când se întorceau în amintiri…purtau în ei amintirea de a-l fi trăit cândva, ca într-o poveste cu a fost odată…

…oamenii-cârtiţă nu îşi mai trăiau labirinturile din lăuntrurile lor, cele ale străbaterilor, ci bâjbâiau şi orbecăiau prin tuneluri de întuneric; deveniseră oameni de întuneric…nu ştiu dacă sufletul lor nu tânjea după ei, sau ei îl îngropaseră sub lespede grea…nu ştiu dacă li-l omorâseră alţii şi nu mai ştiuseră a învia…nu ştiu dacă noaptea, în somn, mai tresăreau…nu ştiu dacă îşi mai împreunau palmele a rugăciune…nu ştiu dacă ar mai fi avut de pe unde să îşi adune sfărâmările şi să se dea pe ei înşişi, lor…nu ştiu dacă îi durea pustiul din ei, dacă îi auzeau tânguirea…

…ştiu doar că erau suflete scăpătate.

Acolo, în lumea lor, din amintiri de trunchi de stejar…

…mărturisitor al trupului şi al tainei pământului căruia i-au trăit vremurile…pe cele de demult…pe acelea care i-au durut şi cărora le-au auzit vaietul în valea plângerii, cea care ne-a fost dată nouă, oamenilor…cu primul scâncet…şi de atunci tot ne suspinăm dorurile de un încotro, ispită uneori şi încleştare de a ne ţine cu mânile de trupul firav al trudei care ne suntem întru devenirea făpturii…alteori jind…tânjim după noi, cei încă neajunşi…pentru  a ne putea afla…a încerca să îţi desluşeşti fiecare colţ al mineralelor acelui bolovan de stâncă al aceluia care eşti şi să te husmeşti şi să te cari până în vârful muntelui vieţii tale, acela care este cel mai aproape de cer…şi căruia îi eşti vis şi năzuinţă; şi de acolo să îţi întinzi aripile a icar, dar să ai grijă să nu îţi fie aripile lipite cu ceara iluziilor de nălucă…

…îşi ciopliseră un scrânciob…un leagăn din afara vieţii…în care simţeau cum sufletul lor încă visează aripi…atât cât mai rămăsese nearvunit sau nevândut sau scos la mezat…pentru o clipă simţeau că încă mai zboară…spre altundeva, spre altcândva, în vremea când încă mai mergeau prin auzitul crescând al ierbii.

Oamenii-cârtiţă nu mai aveau visuri.

Erau gârbovi, doar că nu purtau povara anilor…li se încovoiaseră spinările prin întunecate văgăuni, mergând aplecat prin strecurândele lor negre tuneluri; oameni subterani…odată încercaseră să se afle…asta însemnând a te cunoaşte prin experienţa înfrângerilor pe drumul care eşti, la răspântiile în care te-ai închegat şi te-ai plămădit din năzuinţa zborului care ar fi trebuit să fii, dar care nu ţi-a putut fi aripă, deşi liber ai fost să te înalţi, doar că realitatea a avut chip de himeră şi repere ţi-ai găsit în vânare de vânt, iar prăbuşire ţi-ai fost, pentru că ai simţit destinul cum îţi joacă o haină şi amară farsă; lasă la îndemâna noastră alegerile…

…şi atunci, halucinaţi de fascinaţia necunoscutului, pornim spre nuştiuunde şi legaţi la ochi…şi ne împiedicăm de a nu avea din neputinţa de noi, deşi am fost ardoare a zvâcnire…şi devenim icnet scurt a limită şi capăt de drum a împotrivire şi constrângere…şi plecăm capul a întoarcere…şi apoi înveţi să asculţi paşii; să nu te mai abandonezi lor în neştiut şi în necunoscut şi călăuză să începi a îţi fi…începi să îţi înveţi şi să îţi sfărâmi potrivnicele piedici – să ştii ceea ce nu poţi avea; atunci îţi vei fi pierdere, şi vei simţi că ceea ce cu adevărat poate însemna că viaţa nu are nici un sens…pentru că nu vei şi ştiut a îţi fi unul; acela ce te va purta spre tine însuţi…

…şi oamenii-cârtiţă nu ştiuseră drumul…

…şi deveniseră o luptă inutilă şi o încleştare a dorinţelor de a avea ceea ce niciodată nu vor putea atinge, în războiul lor cu tine înşişi, în încrâncenarea de a pune nişte întrebări răspunsurilor nepotrivite…şi atunci s-au descoperit a-şi fi  povară şi au început să se lupte cu ei, nesimţindu-se speranţă, ci doar amară neputinţă deznădăjduită…şi neştiind care le este încotro-ul, au simţi că au ajuns deja la capătul lor, înainte de sfârşitul drumului, simţind fiecare clipă a existenţei în tălpi colţuri din ei…şi au încetat să meargă.

Nu înceta să mergi…oricât ai fi de istovit, adunându-ţi părţile de tine rămase, fără a te tângui a jelanie şi fără a te târî în genunchi în faţa vieţii pentru că viaţa nu iartă.

Oamenii-cârtiţă s-au uitat de mult; neştiind a se dezlega fir, nu au ştiut nici cum să se lege de altul cu nod…erau scântei de stele, menite a se aprinde făclii; s-au stins demult…nu cred că le mai este dor de ei, altfel ar plânge…şi-ar plânge neputinţa de a fi albastru…de a fi fost odată suflete din cristal transparent…ce lăsau să treacă prin ele lumina credinţei…

…în visuri.

Anunțuri

36 de gânduri despre &8222;Lumea într-un scrânciob&8221;

  1. „oamenii nu sunt, ei devin”. Suntem ca plantele acelea cu frunze mari cât palma- http://www.virginiagarden.com/elephant/pot.jpg-
    care trăiesc dând naștere frunză din frunză, după care frunza mama se ofilește, dar trupul îi rămâne așa, uscat lipit de trupurile celorlalte mame dinaintea ei. Nu moare, îmbătrânește și rămâne acolo să susțină trunchiul plantei pentru totdeauna. Îmbrăcăm diverse cămăși, unele albe, altele colorate, cu fiecare experiență pe care o trăim de-a lungul vieții. Și după fiecare astfel de axperiență suntem – de fapt, devenim. Abia la finalul vieții pământești poți să tragi linie și să afli ceea ce aști cu adevărat.

    • Suntem drumul de noi înşine înspre devenirea fiinţei care suntem …şi ne suntem trudă.
      Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru. La capătul acestui drum al călătoriei sufletului înspre noi înşine, ne întâlnim cu noi.

      • Oamenii sunt ca nişte oameni copaci…creştem în lăuntrul nostru; îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…paşi de nesfârşit drum cât mai departe de freamăt…nu lasă urme; nu îndeajuns încât să devină amprentă după care să îi recunoşti că le-ai fi aparţinut cândva; mor şi reînvie din fărâmele ce au mai rămas din ei.
        Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…şi în pădurile adânci de înţelesuri ne pierdem şi în ele ne rătăcim de gânduri deşarte şi ne căutăm sălaş al uitării de locurile pe care le simţim ale nereîntoarcerilor noastre…

  2. scrii foarte frumos ceea ce unii din noi pot doar să gândească. Ai la îndemână Cuvântul.
    Iar textele tale nu au sfârșit. Revii și le întărești, astfel că nu le dai ocazia să se epuizeze. În plus, gândurile altora sunt prilej de re-creare. Asta e dovadă a lipsei de egoism. Ne faci parte din „opera” ta. Cum dintr-o ramură a copacului dau altele, iar din ele, la rândul lor, se nasc alte și alte ramuri și toate sunt o coroană plină de frunze…

    • Pentru amintirile tale…pentru toate amintirile…

      „Iartă-mă, Julieta, dacă nu ştiu să mor pentru dragoste/ Iartă-mi fiecare rătăcire…fiecare pas ce vrea să se întoarcă/ Pe-aici, pe la noi, oamenii nu mor decât pentru moarte”.

  3. postul tau mi-a amintit de o carte… caruia nu i-am retinu titlul sau autorul… dar ideia ei era, ca… fiintele de sub pamant ne conduc… sunt mai inteligente decat noi si noi doar raspundem la dorintele lor… si trudim pentru ele…
    in fine…
    tu altceva zici aici…
    eu vad oamnii doar frumosi… conditia normala a umanitatii este armonia… frumusetea… ce nu este asa, constituie un accident…
    da…
    albastru este culoarea cea mai frumoasa… este favorita mea intre surate… si pentru ca imi place de ea… ea mi-a colorat ochii…

    • Povestea aceasta este despre acei ce nu mai ştiu să vadă, şi de acolo, din nerostirile orbirii lor, nu mai au putinţa de a desluşi vreun încotro al lor nici înspre ei, al lor de ei înşişi… şi nici înspre alţii. Despre cei ce au fost, atunci când au fost cum au fost altfel…altcumva, asemeni altora aidoma lor şi ce nu şi-au putut deveni sieşi şi de ce…deşi tot mai cred în întoarcerea lor înspre regăsirea de sine şi credinţa în ei înşişi. Îmi doresc să reînveţe văzul.
      Nu e nici despre frumos şi nici despre urât; este despre suprafaţă şi despre adânc; mi-aş fi dorit să pătrunzi mai în profunzimea cuvintelor; nu doar să îţi alunece gândul pe pojghiţa de deasupra lor…dar cred că le poţi străbate, nu cred că sunt opace, cred că au putinţa albastrului…nu vorbeam despre această culoare în splendoarea ei, ci despre ale ei înţelesuri. Cât despre ochi, îmi par cei ce au culoarea albastră într-un anume fel, doar că am văzut şi priviri în care nu citeai nimic; nu citeai poveşti nescrise; erau goi…mă întrebam cum le-ar putea fi sufletul; asta o puteau şti doar ei; ceea ce ştiu eu a fost trăirea senzaţia atingerii marmorei. Ştiu ce m-a făcut să simt.
      Tu trăieşti în America…se cam întâmplă nişte lucruri pe acolo, pe acele tărâmuri…cu unii…cu alţii; regretabile accidente, în opinia ta, dacă ar fi să îţi întorc vorbele pe altă faţă. Mă îndoiesc că cei care vă guvernează vieţile şi destinele, deşi acestea sunt făurirea devenirii voastre, sau aşa ar trebui să fie, sunt răspânditori de pace şi armonie. Sincer mă îndoiesc.
      În fiecare este ceva frumos, dacă ştii să îl auzi şi să îl vezi, şi să poţi să îl scoţi la suprafaţă; iubesc oamenii…iubesc tot ce mă înconjură; nu uit vreo clipă că suntem dragoste, sau ar trebui să fim, şi dacă nu, să încercăm să devenim. Cât despre lume…fiecare are o lume a lui; suntem un univers de lumi; fiecare dintre noi cu lumea lui…trăită ca un caleidoscop al atingerii gândurilor care îl separă în forme de diverse mărimi şi înfăţişări…dar precum altfel decât privirea altuia o face; altceva distingând.
      În lumea ta, ca şi cea în a mea, sunt oameni; îi privim prin ochii, cu ochii noştri…ochii noştri care ştiu să vadă, nu doar să li se pară că o fac…aşa cum e şi cu culoarea albastră; ai uneori impresia că este…şi este…poate părea doar a nu fi.
      O primăvară verde şi albastră să ai, Oovi!

      PS
      Întrebările esenţiale erau: cum? de ce? şi unde?…încotro? Sunt făcută din întrebări şi gânduri; caut să le aflu răspunsurile, pentru că ştiu să văd; am învăţat…am învăţat şi să ascult.

      https://perfectiune.wordpress.com/2010/12/03/intr-un-fel-suntem-copaci/
      https://perfectiune.wordpress.com/2011/01/30/fata-din-ganduri/
      Şi un mărţişor pentru tine.

  4. Nu suntem ci devenim! Da, omul e o continuă formă de transformare, de devenire, de căutare. În el se găsesc forţele care îl împing înainte, doar în el…

    • Îţi mulţumesc, suflet drag! Cele mai frumoase primăveri vor fi acelea încă netrăite…cum e şi cu amintirile, remember?
      Şi ţie şi pădurilor tale, freamăt înnebunitor de verde!

  5. 1 martie floral sa ai, cami!

    fara orientarea lucrurilor inspre in tine, lasandu-le coplesite intre exterioritati, risti sa devii un inamic. un inamic in orice. un neadaptat. apoi iar inamic. o confruntare pana la incarcerearea ta. la propriu. introspectia este un lux, dar si o nenorocire. nu poti indesa toate tarele lumii intr-un corp atat de mic. fie cu apendicele lui, gandirea abstracta, cu tot. prea putin oferit pentru a fi prea mult.

    • The best enemy you can get? Cam asta îţi poţi deveni? Cam aşa, EO? Introspecţia nu este drumul în căutarea desluşirii sinelui acolo, în adânc? Nu acela ne este unul dintre încotro-uri? Un Quo vadis al fiecăruia?

      O primăvară în verde şi alb şi albastru să ţi se întâmple!

  6. cami, introspectia poate fi si prieten, si inamic. inamic cu arme nu tocmai albe, o lupta de gherila. introspectia este lupta ta nevazuta cu realitatile. acolo iti fauresti un plan. cu acel plan vii si incerci sa supui imprejurarile. daca introspectia ramane introspectie, ea se transforma in macinare si macinare de zadarnicie.

    • Fie ca primăvara să mă ia şi să mă ducă gândurilor de crânguri încă netrăite!
      Fie ca primăvara să îţi fie poveste de şoapte nespuse încă!
      Cu drag, Ada.

  7. „Unii oameni nu mai visează demult; nu mai au visuri, ci doar vise.” .. ma scufund in visul cuvatului scris aici ma abandonez pur si simplu .. e o traire ce nu si are cuvant in mine e doar simtire .. si ametesc uneori :)))

    • În vise suntem cu adevărat liberi, Liviu, şi câteodată reveriile inconştientului au mai multă putere şi sunt trăite cu atâta intensitate cât nu ar face-o clipele realului, doar că fiecare dintre noi este un vis care nu are încetare, şi câteodată atât de îndelung e nevoitor să fie călătorit pentru a nu fi unul al zădărniciei vieţii lui.

      Cei care şi-au sfârşit visul de ei sunt ca nişte statui şoldite, nu mai au umeri, iar cei care nu mai au umeri nu mai au nici aripi, iar acei care nu mai au aripi nu mai au nici visuri, nu mai cunosc patima zborului de ei. S-au închis în noaptea de ei ca într-un sarcofag cetluit, acolo unde îşi toarnă în ei doar întuneric.

      Câteodată şi viaţa visului de somn şi viaţa vreunei clipe trăite pare la fel de halucinantă şi de ameţitoare, doar că dintre cele două doar unul de carbonizează dacă nu ştii să îţi işti focul de tine şi îl laşi acolo, trăindu-i rectalitatea lui „ar fi fost” sau modul ezitării şi nu dorinţa de a fi.

      Povestea asta am scris-o cândva cu gândul la cei care şi-au omorât singur visul de ei, cea mai totală dintre morţi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s