Toate, absolut toate, vor duce cândva la un răspuns

Motto: Când toate răspunsurile dispar, apare adevărul lăuntric.

 

Încerca să-şi potolească suviţele gândurilor rebele, mişcându-se înăuntrul ei ca în captivitate, îşi tot muta scările cuvintelor pe care nu îndrăznea să le urce pentru că un cuvânt însemna un sfârşit, că după el va urma tăcerea, îşi tot izbea ferestrele lor de ziduri cu nădejdea că le va face ţăndări, dar gândurile-ferestre rămâneau întregi, nu le pierdea, aşa ca pe oricare pierdere ireparabilă, îşi punea mâna la urechi ca să nu le mai audă, căci pentru o vreme rămăseseră într-o tăcere desăvârşită şi acum începuseră să se desfacă, să îi vorbească, să o îndemne să privească înafară înspre un lucru pe care dacă ar fi căutat cu mâna fie şi în negrul nopţii l-ar fi găsit,

şi atunci încerca să închidă ochii dar ochii ei rămâneau deschişi şi începea să se simtă vinovată că nu voia să privească, nu trebuia decât să deschidă una dintre ferestre,  îşi spunea mereu în gând dar nu îndrăznea, iar asta o simţea ca şi cum avea să se întâmple la infinit, aşa că strânse pumnii în care îşi ţinea nişte cuvinte nepereche legate cu noduri mari şi  se opri în faţa uneia dintre ele şi ascultă, şi îşi  spuse că ea şi cu acea ferestră nu se vor mai vedea niciodată, acea fereastră fiind platoşa ei de sticlă împotriva propriilor tăceri şi refugii,

acolo unde încerca să îşi înşele rămăşiţele culorilor unor zile cu o amplificată sensibilitate, trăindu-le doar pe acelea vibrante care fără înşelare îi vorbeau, văzându-le pe celelalte amăgindu-se de după perdelele unei realităţi din care absentau, sărind peste ceea ce ar fi ajuns  să dispună samavolnic de resorturile fiinţei lor, aşa că se hotărâse să le picteze pe acea fereastră doar că nu găsea nuanţa potrivită pentru furtunile ei, nici pe cea a vreunei iubiri incandescente şi nici nu prea nimerea contururile nopţilor liniştite, mâna îi tremura, era ca şi cum cineva o împingea de la spate şi acestea ieşeau tremurânde,

pentru toate lumile pe care nu şi le începuse gândindu-se să folosească albul, pentru cele închipuite nicio culoare nu i-ar fi părut mai potrivită decât albastrul pentru că acesta avea un drum al nemărginirii pe care orice ar fi fost atins cu adevărat s-ar fi preschimbat în imaginar, călăuzită pe el de amintirile fără amintiri, părându-i-se că ar mai fi fost cândva pe-acolo, spunându-şi că din tot, cel mai lesne este să ţi le travesteşti, să-ţi travesteşti amintirile, dar nu într-atât încât să ajungi să te îndoieşti de adevărul şi realitatea lor vrând să trăieşti uitarea cea izbăvitoare, numai pentru că doar uitarea are o memorie fără

cusur.

Anunțuri

Caldarâmul dorinţelor sub talpă, când n-au unde să moară

Motto: Gânduri care trebuiau să fie altundeva unde nu ar fi fost niciodată poate pentru că ar fi ajuns nicăieri, dar până acolo ar fi putut ajunge.

 

Era încă devreme când mai păstrai amintiri din recuzita visului, când doar fantasmele domesticite mai puteau sfărâma limitele, dând fanteziei tot ceea ce se refuza simţurilor, deschizând contraste halucinante, acelea dintre aripi de gânduri şi cuvinte tresăritoare atârnând din veghe neanesteziată şi devoratoare la capătul creatului real pe care ai fi vrut-o izgonită de creatul fantastic, astfel ieşind din memorie amăgindu-te că astfel nu va fi durere, adormind-o cu un somnifer fulgerător în nopţile mute,

mâini întinse către fantome strângătoare de resturi strivitoare, stăpânitoare din umbră a  ceea ce părea a fi, dar nu era, însă nici imposibil, de-aici recursul continuu la invocarea unor clipe în complicitate cu alt gând, acela al chemării cu privirea ocrotitoare printre fisuri, deşi nu mai aveai demult vârsta unor scuzabile teribilisme şi tembelism şi a fanteziilor care n’aveau de-a face cu realitatea, şi nici nu mai erai femeia care venea de oriunde fără să plece fără să stea, cea care nu făcuse nicio dorinţă neliniştită să fie ceea ce nu era, şi nu voise să aibă ceea ce nu ar fi putut avea,

nicio memorie sentimentală  despre toate astea, pentru că ar fi însemnat obstacol,  şi astfel le eliberaseşi de sfârşiturile nefericite sau poate fericite, dar cu destin precar, însă construiseşi pentru ele, după densitatea lor, un decor de tip labirintic cu scările răsturnate şi ferestre care nu se deschideau, deşi te întrebai dacă nu era mai nimerit unul cu coridoare care nu duceau nicăieri şi niciun gang în care s-ar fi putut ascunde, acolo aflându-şi răgazul pentru iluzii îndată ce s-ar fi întâlnit sau dacă nu cumva ar fi trebuit să le zideşti, dar într-un singur zid,

şi nu-ţi trecea prin minte că într-o zi, o zi dintr-un anotimp fără clipe, distrată şi indiferentă, te-ai putea trezi, tot mergând de-a lungul unor alei ale gândurilor tale ce păreau, privite de departe, nişte linii întârziate, aşezate din frânturi, din aşteptări încordate, cu sensuri care te obligau să te întorci să înţelegi ca să nu te îndepărtezi, într-un loc pe care nu l-ai şti, un loc din pete de umbre pe care l-ai simţi cum te priveşte, făcându-te să nu poţi întoarce capul, aşa că tot ce ţi-ar fi rămas nu ar fi fost decât să îţi încrucişezi privirile, a ta împingătoare, a acelui loc

încolăcitoare.

Copilărind încă, mimând atât de bine maturitatea

Motto: Singurul lucru din noi care ne prelungeşte copilăria este inocenţa, inocenţa face din noi poveşti fără sfârşit până la moarte, naivitatea primară e reacţia sensibilităţii vii.

 

Sunt un exemplar care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea, o spun adesea în glumă, graţioasă şi fragedă, spun despre copilărit ca despre o stare în care ai putea rămâne oricât ai vrea, asta când nu mi se întâmplă să am senzaţia că dintr-o dată îmbătrânesc cu mai mulţi ani, atunci copilul din mine simt cum se îndepărtează şi se micşorează rămânând tot acolo, într-un loc pe care îl pot ignora oricând, pe care să nu îl privesc nici măcar în treacăt nici măcar atunci când nu merg nicăieri, însă atunci nici el nu îmi aruncă nicio privire,

simt cum mă uită şi simt că îl pierd, şi în el e începutul, şi nu vreau să pierd începutul, acela din care mai apoi totul izvorăşte, uneori tot secretul este să poţi ajunge să retrăieşti  cu simplitate şi inocenţă starea de copilărie pentru a înţelege toate lucrurile, câteodată nu prea înţeleg ce vrea dar ştiu că îmi va spune când va voi tot ce a adunat şi n-a înţeles, şi altele, multele, câteodată îl simt că are sufletul greu şi atunci îmi vine să îl întreb dacă şi el se simte singur ca şi mine, cred că îl sperii privindu-l cu o prea mare încordare, dar asta nu e mai mult de o clipă,

după care îmi dau seama că nu vrea să mă strâng prea tare în jurul lui, că vrea să fie singur, aşa cum, adult, mă simt câteodată singură când oamenii se strâng prea mult şi prea tare în jurul meu, copilul din mine uneori cred că face asta dinadins vrând să vadă dacă mă întorc după el să îl caut fiind sigur că o voi face, şi atunci eu îl privesc întrebător cu toate deceurile, de ce, de ce, semnul întrebării fiind înfrângerea mea totală dar nu îi aştept răspunsurile, ar fi zeci, poate sute care s-ar fi întrerupt reciproc ca într-un vacarm, copilul din noi e al unul trecut protector,

copilul din mine e al unei tristeţi sfâşietoare, are un paltonaş albastru de urson şi cineva îi spune brusc că tatăl ei a murit, nu înţelege ce e moartea şi nu are nici puterea de a o face dar e gata de a înţelege totul, când anii trec peste noi nu mai suntem în stare să înţelegem nici lucrurile cele mai simple, ne îndoim de tot ce ştim adevăratele răspunsuri fiind dincolo de ceea ce ştiam, copilul din mine stă ascuns şi întotdeauna la îndemână, copiii din noi ştiu toate secretele oamenilor mari şi pot să vadă mai mult decât se poate vedea cu

ochii.

În Joia mare, amintiri în coajă de ceapă

Motto: Singurul lucru din noi care ne prelungeşte copilăria este inocenţa, , inocenţa face din noi poveşti fără sfârşit până la moarte, inocenţa şi imaginaţia alungă tot ceea ce vrea să ne închidă, naivitatea primară e reacţia sensibilităţii vii.

 

Ce-a mai rămas din lucrurile de altădată, asta despre drumurile amintirii, vechi şi noi, alea care mă cheamă în urmă, e că de când mă ştiu eu pe pământ, în ziua de joi, Joia Mare, astea două, ouăle, mai mult arămii decât roşii, şi Paştele, au fost mereu unite perfect, ca de la întrebare la răspuns, de cojile de ceapă şi de mama, orice încercare de-a mea, că strategia actului de a o convinge îmi lipsea cu desăvârşire, orice încercare aşadar pe care o aveam în repertoriu de a o îndupleca să le mai facă şi-n alte culori cum vedeam eu pe la alţii  sfârşindu-se cu un refuz, deşi îi ziceam  de-astea, cuvinte cu încărcătură emoţională,

cum ar fi că râd copiii de mine şi de ouăle mele tărcate, că la anii ăia ai copilărimii ciocneam pe spartelea şi pe luatelea, deci şi la capitolul forţă emoţională eram cam cu puterile slăbite, persuasiunii încă nu-i venise vremea, nu eram la anii ei, nu încă, deşi tata de pe atunci îmi zicea că-s şmecherie cu şurubel, de fapt, legat de mama, se cam lăsa cu ignorare singurul argument emoţional al meu, că unu aveam, dacă e să recunosc adevărul gol-goluţ, nici măcar nu catadicsea să îmi răspundă, mi-o fi răspuns ea cândva, odată şi pentru totdeauna dar n-oi fi acceptat eu receptarea, cine ştie,

şi-atunci şi aşa stând lucrurile, ce împrejurare mai potrivită decât asta în care se producea contextul cu puterea de a trezi imaginaţia, dar fără abundenţă exagerată de imaginaţie, fireşte, ci doar atât cât să declanşeze în mine neastâmpărul creator, adică în traducere de a mă transforma eu într-o mică artistă, mică artistă mediocră la prima ei încercare, numai tata prefăcându-se că leşină de extaz la vederea capodoperei, stau mărturie, adică ar fi stat dacă s-ar fi păstrat, ouăle pe care le-am încondeiat cu ceară şi alea cu panseluţe, pătrunjei şi alte frunze cu rol ornamental pe care le legam într-un ciorap şi le scufundam apoi în fiertura aia de-o culoare incertă de care am pomenit,

şi jur că ale mele erau cele mai frumoase ouă, nu găsesc destule epitete ca figuri ornante pentru adjectivele care ar însoţi substantivul ou, aşa că de-atunci, şi de când mă ştiu, şi peste timp, în altă culoare nu am mai vrut vreodată pentru ouăle de Paşte, şi mai am şi acum unul de vreo douăzeci şi ceva de ani, unul pe care dacă îl clatin se aude înăuntrul lui ceva, cică gălbenuşul s-ar pietrifica şi se transformă în chihlimbar, ăsta e basmul care m-a fascinat când l-am auzit prima oară, atunci când, cu naivitate, nu m-am îndoit nicio clipă că n-ar fi aşa, am vrut cândva să-l sparg să văd dacă-i aşa, dar am amânat mereu

răspunsul.

A fost odată, de parcă niciodată n-ar fi fost

Motto: Tinereţea e o aşa pasăre călătoare, să nu rămâi lângă ea cu braţele desfăcute, pentru că va veni o vreme când îi vei uita până şi culoarea şi zgomotul ei nu îl vei mai putea îmbrăţişa.

 

A fost odată, de parcă niciodată n-ar fi fost, când rezemam gardul tinereţii, tinereţea de azi pare obosită înainte de vreme, aveam sufletul numai iarbă nu despicat de mori de vânt, nu tocit, aveam douăzeci şi ceva de ani, nişte amintiri ale unor vremuri stinse, lacome de întâmplări, când totul era joc şi îndrăzneală şi o gaşcă de neadormiţi care se despărţeau greu de nopţi, izvor de insomnii, care vorbeau despre orice mai puţin despre durere, nu sunase încă ora ei pură, gaşcă neistovită care umbla prin clipe ştiute numai de ea şi de ea de zi-noapte, de noapte-zi, era vară, totul mirosea încins a soare şi marea era departe şi gândul meu se ducea înspre ea şi am întrebat, ridicând ochii înspre zare, care vrea să meargă acolo, vedeam cu ochii, iar ochii mei deja zăceau cu aripile desfăcute pe malul ei,

cu câteva zile înainte Cristi ne spusese că se duce acolo cu dorul de a se pierde de tot şi de toate, Romeo şi Julieta chiar au existat, numele lor era Daiana şi Cristi şi familiile lor ale unor vrăjmăşii cu înverşunare crescândă, Cristi şi Daiana s-au luat fără să dea de ştire nimănui, nici nouă măcar nu ne-au spus-o, Cristi şi Diana au murit împreună pe când se întorceau cândva dinspre mare, după moarte părinţii i-au despreunat, îngropându-l pe fiecare în alt cimitir, totul nu se sfârşeşte însă dincolo de o cruce de lemn, abia apoi îşi întinde aripile suferinţa,

în vremea când povestesc Cristi era acolo să-şi sature dorul de mare sau poate îi era dor de ceva dar nu ştia nici el de ce, avea nevoie câteodată să rătăcească în doruri ca să nu se rătăcească de ele, l-am găsit acolo parcă puţin obosit, puţin plictisit, s-a mirat de noi, ne ştia acasă şi fără gânduri de ducă, i-am răspuns că ne întoarcem diseară dar am încurcat zilele, am stat acolo vreo trei şi n-aveam decât hainele de pe noi, foamea ne-o potoleam cu raze de lună şi răsărit de soare, Cristi şi-o potolea, în necontenită fierbere, cu misterul mărilor trupurilor de eve cu ochi ce scânteiau aprins dispărând în ceaţa lor, sexul,

pe atunci Cristi nu o întâlnise încă pe femeia care să îl ţintuiască în dragoste, înainte de ea prea multe i se întâmplau şi prea repede, ziua în care ne-am despărţit de el atunci, la mare, a fost ultima în care l-am văzut, marea era cenuşie, valuri înalte aruncau alge negre la ţărm, în mine de fiecare dată amintirea asta, oricât ar fi de îndepărtată, vine din nimic şi de foarte aproape, în amintirea asta mă întorc şi o pornim toţi iar împreună spre mare, acum am fi prea

puţini.

Când unii ani nu poartă motto-uri sofisticate şi tinereţea n-are ghete strâmte

Motto: Viaţa ca o joacă sau ca o păcăleală în tinereţea cu privirea fără griji, când totul era convingător, simplu şi direct.

 

Situată precis în rama năstruşniciilor era ziua asta odată, asta din ce am eu despre ea încatenat în amintiri printre care mă întind acum cu o plăcere molatică şi duioşie faţă de ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată, nu mă ţin minte de vreo păcăleală prea grozavă, aşadar nimic ieşit din comun şi totul ordinar faţă de unii care aveau ambiţia să facă dintr-asta un eveniment major, fără îndoială satisfacţia cea mai adevărată, că îi pândea imaginaţia la toate colţurile, pe la liceu aveam nişte colegi care erau pradă unor idei fixe,

că astfel era pentru ei înţelesul acestei zile, să se ţină de şotii cu perversitatea de a nu le strica alţii planurile cu împotriviri, că ce puneau la cale era cu pricepere înnăscută şi migală, trebuia să fie musai ceva ce nu putea fi uitat uşor altfel truda era inutilă, cam aşa era la anii ăia zurlii ai unei vârste nevinovate, ani în care parcă ai vrea să mai stai însă ei merg mereu mai departe, erau unele păcăleli care se lăsau cu spaimă, altele cu supărare adevărată dar apoi pierdută,

păcălelile cele mari aveau să vină mai târziu, şi parcă viaţa le-a strâns stog în pragul ei ca să dai peste ele în fiecare clipă, pragurile alea de jos care făceau parte din decor când intrai pe uşi noi care ţi se încurcau ieşind din limite vechi, câteodată a fost imaginea cu care ţi-a început lumea şi poate nu ai avut încotro decât să faci haz de necaz cu un umor conciliant, cu o ironie vie şi adecvată faţă de silnicia întâmplărilor în care trăiai de fapt resemnarea, dragostea te-a mai tras câteodată pe sfoară păstrând de fiecare dată o teamă când ţi se mai întâmpla că n-ai fi putut ghici trucul venirii ei,

te-ai simţit poate ca într-o farsă când ai avut nişte sălbatice ambiţii neînţelegând însă niciodată ce vrei acolo unde nu era nimic altceva decât dorinţa grabnică şi lacomă, câteodată ai tras pe  sfoară speranţele cu retractarea celui care înşală, ai tras în piept deznădejdea când se proiecta măreaţă pe singurătatea cerului tău şi toate amăgirile din povestea şovăirilor tale de care te-ai fi putut lăsa păcălit n’au izbutit, neputincioase, decât să urle de ciudă, la sfârşit de fiecare dată ai râs, râsetul tău ascunzând atâtea

dedesubt.

Când în unele încăperi ale sufletului perorează ploaia

Motto: Tot ceea ce ai trăit odată ca niciodată altcândva lasă amintiri adânci, scoţând din acele amintiri totul de la început, când rememorezi.

 

Agasantă jeluire a cerului ăstuia, plouă prin geamurile lui sparte, plouă fără odihnă şi simţi că te lichefiezi, şi bine că nu te ia ca pe unii cu chin sunetele ei, alea care se depun pe organele lor de aprehensiune, atunci când îi ia cu frică, asta despre fragilitatea straturilor de apărare, vine ploaia şi ei înnebunesc de revărsările ei, din neliniştea văzduhului îi ia cu văzduh de suflet, sufletul, camera unde ploaia e cea care perorează, şi atunci încep să dramatizeze sentimental, încep să destrame până la inconsistenţă, cred că li se trage de la avarieri sau poate de la spectrele cine ştie căror agresori ce îi bântuie,

da, pe unii, când plouă, îi apucă toate agoniile, tortură vie, şi pare că niciuna nu a fost roasă de dinţii timpului, pe alţii îi apucă depresiile, şi aşa cum plouă, tot aşa încep ei să plângă, o fi ceva legat de depresivitate şi de scadenţa ei în lacrimi, habar n-am, în unii tristeţile, pe dinăuntru, plouă cine ştie de când, pedinăuntrul, interiorul lor, asta despre preferinţele locative, altfel, pe dinafară, se arată mereu senini, chipul lor nepurtând stigmatele tristeţii sau poate că plânsul seacă,

ploaia face din unele eve petală visătoare şi plutitoare, asta despre visurile lor demult apuse, despre nostalgiile lor despletite cu degete plângătoare, cred că femeile au prea multă apă în ele şi de-asta plâng aşa de des, să nu se înece, oricum nu le rămâne altceva mai bun de făcut, apa va fi cea care va tranzacţiona, când e despre tranzacţii sentimentale născătoare de spectre, apa este echivocă, agonizezi între cele două stihii, focul şi apa, focul  însă e unul care fumegă, e fum de dragoste carbonizată, e vremea ca plânsul să zemuiască, rezervorul  de lacrimi al unor femei parcă e mai mereu alimentat şi cu garniturile prost montate, că pe-acolo se preling numa’ şi numa’ suspine, scurgeri suspinătoare,

bărbaţii plâng mai rar şi atunci când se ascultă cu inima şi nu se mint pe ei înşişi în lupta cu dorurile ca dragostea să poată închide uşa în urma ei, e tare greu de apăsat poarta sfârşitului, cu ochii adânciţi departe, departele ăla care adesea are nişte margini atât de tăioase cu cât le simţi mai adânci, atunci când începi să suferi viu şi ascuţit, plouă necontenit de ieri, mineralul se transformă în vegetal, plouă cu tristeţi, tristeţile se recunosc unele pe altele pe tăcute, sunt ca un pustiu de

ape.

Eros e un zeu cam nedumerit, când nu are puterea de a ne tutela

Motto: Construieşte-ţi  poveşti de necrezut cu superstiţia sincerităţii, nu înseamnă că în ele te vei îndrepta hotărât înspre suferinţă la finele unui sezon romantic, finalitate asumată, când te doare e pentru că te doare cu adevărat sau te doare pentru că s-ar putea să te doară.

Ar vrea să fie învechită în răutăţi, dar nu este, cu gândul la  toate cele care vin singure dinspre partea cu dragostea şi se grupează ofilite, fundamental lirică, lirism luxuriant, s-ar înfăşura în asfinţituri verzi, dar n-are cu cine, e încăierată cu dragostea, inocentă inconştienţă, e palidă neîndrăgostită, ar iubi  cu dramatismul cecităţii, dar n-are pe cine, adevărată risipă câteodată căutările astea ale noastre, până acum a luptat în dragoste cu situaţii prea cunoscute, realităţile ei i-au verificat câteodată fantezia, imaginaţie marcă proprie, şi-a asumat dimensiunea ei tragică, necredinţa în ea şi-a disimulat-o credibil doar arareori, nu caută dragoste de dragul dragostei, nu e reclamată de vreo necesitate,

ş-altcum, ea este cu pretenţii realiste în ceea ce o priveşte, dar  de o resemnare totală că l-ar putea găsi pe cel care să o facă să trăiesc absolutul, absolutul e exclus din ficţiunile ei, fiecare evă are în ea sămânţa lui eros, gesturile ei păstrează acele detalii de mişcare, detalii precise, gesturile ei, unele într-o splendidă gratuitate, se leagă de o realitate, a ei, cea a cărei unice nostalgii îngăduite e a timpului încheiat al unor lucruri, şi atunci îşi trăge sufletul, atât cât să îşi şteargă tălpile de urmele dorurilor de care încearcă să se ferească în necontenire  şi pe care le îngroaăa iar în gânduri ca să se ducă înspre cele pentru care nu are nevoie de puterea de himeră,

apoi se ridică, îşi netezeşte cutele rochiei, îşi rotunjeşte durerile pe care le are, îşi desprijină fantezia de pe memoria realităţii, îşi leagă baretele sandalelor, îşi împăcă extremele sufleteşti, îşi îndepărteaza lumea ficţiunilor, cea care îi apropiase latenţele fertile şi adormite ale realităţii, transformându-i-le într-o fascinantă utopie din care îşi împletise aţe pentru tot ceea ce era viu în ea, dar părăsit, şi pe care avea să şi-l coase felurit pe tivul fiecărei clipe în care tot ceea ce ar fi trăit era lipsit de echivoc şi nemistificat, rar i se va mai întâmpla să îmbrace o dramă,

una peste alta, îşi spune că Eros este un zeu bun, chiar dacă se întâmplă la răstimpuri mari şi chiar dacă dragostea schimbă uneori cu ea cuvinte descusute în lumea de aparenţe pe care e înfăşurată, în care stă încălţată cu pantofii reveriei, o astfel de dragoste nu se termină, o astfel de dragoste abia începe şi începe mereu pentru că este acel fel de dragoste restanţieră şi perpetuă, chemarea ei poate fi măcinătoarea atunci când nu există decât în imaginaţie, fără contururi precise, oricum dragostea e o fugă în halucinaţie, dragoste care va dura o veşnicie, dar care va sfârşi însă mult mai curând de

atât.

Accesorii circumstanţiale şi poveşti în aşteptarea recuzitei

Motto: Cel mai greu este să sfârşeşti frumos o poveste bine începută.

 

Ea nu se hrăneşte cu himere, ea e din amintiri nici moarte, nici vii, din cele moarte nu ar mai putea pe nimeni să cheme decât dacă ar vrea să cioplească fantasme, aşa că în ochii ei nu vezi umbre, din cele vii, ca să rămână nedespărţite de ele, decupează forme al căror loc şi-l fixează în memorie de fiecare ultimă oară când întoarce capul după ele, suntem ceeea ce vrem să uităm când avem sufletele cotonogite zdravăn, suntem neastâmpăr când ne apucă frigurile şi dârdâim din toate încheieturile atunci când ne ia cu dragoste,

ea e din îndârjiri naive când crede că se poate pune de-a curmezişul lucrurilor care există aievea deşi conturul lor nu e foarte clar, ea e din doruri fără sfârşiri care coboară din părăsiri când uneori o mai întoarce ceasul umbrelor, desfăcând timpul îndărăt, dar mai departe de atât nu se duce, ea nu se mai întreabă de ce unui bărbat o singură femeie nu îi ţine de foame, acum ştie că într-un bărbat e şi iubirea şi credinţa şi minciuna, când cuvintele dragostei se anemiază şi îşi dau duhul din dragoste rămân oase de cadavru,

ea râde de fantezia în care un bărbat şi o femeie se caută de-a lungul mai multor vieţi, asta i se trage de la realismul împins până la brutalitate,  ea nu crede în poveşti nemuritoare ci în viaţa hoinară a poveştilor, poveştile ei sunt lipsite de acel suflu epic care este fantezia, din deviaţia fanteziei ies acte de prisos, între ea şi cuvintele de dragoste există o ruptură atunci când simte că ea şi ele nu mai au ce să îşi spună deşi ele încearcă să demonstreze, să se justifice, să se apere, sperioase până la descompunere, iar ea ştie că dacă le-ar mai crede ar fi de o naivitate catastrofală, ea ştie că dragostea nimănui nu poartă haine fără amintiri, ea e o femeie care ştie că atunci când dragostea vorbeşte prea mult pentru a face ceva, totul sfârşeşte lamentabil,

ea are oase fragile dar e făcută din verbe incasabile, încheieturile mâinilor ei sunt atât de subţiri, pe ele se încolăcesc câteodată umbre, se răsucesc pe ea toată, aşa se întâmplă când evoci şi rememorezi, când timpul se sparge în anotimpuri, încheieturile ei iau diverse înfăţişări, primăvara sunt ca nişte frânghii întinse pe care stau, într-un echilibru precar, dorinţe fragile cu ochi sticloşi, care îi spun ceea ce ştiu că ea nu o să creadă pentru că destinul lor e mai mult interogativ şi iluzoriu decât sigur, vara încheieturile ei, subţirimi, devin ca nişte dâre, poartă semne de drum şi de vânt, urmele dorinţelor de risipire rămase nemărturisite, pentru că uneori nu se poate lepăda de timidităţile ei paralizante,

toamna sunt palide, străvezii, mâinile ei sunt de alabastru, pe încheieturi îi sunt înfăşurate tristeţi care lunecă într-un aer sterp înainte şi înapoi peste castele de nisip ale dorinţelor  pustiitoare cărora le leagă pietre de picioare, iarna ea poartă pe încheieturi  cercuri, când cercurile de frig se strâng violent mişcarile ei de apărare reflexă devin aproape imposibile, iarna suprafaţa lor e expusă la vulnerabilităţi şi la insecurităţi, iarna e lucida ei dereglare a simţurilor, iarna ea e o alta, iarna tot ce a fost nu  mai e, sunt toate departe de ea ca o poveste, a fost odată ca niciodată, va fi odată,

altădată.

Dorinţele cu umerii goi şi numai câteva ceasuri înaintea nopţii

Motto: Se simţea în ea câteodată ca într-un loc unde ar fi trebuit să ajungă şi de unde nu ar fi trebuit să plece, când ar fi fost vorba de inutilitatea repetării unei noi încumetări, în timp ce în lăuntrul ei, fictiv, trăia existenţe nenăscute.

 

Ar fi nins sălbatic toată noaptea pe sânul iernii descheotorată la toţi nasturii, dacă azi ar fi decembrie 6, mulţi ani în urmă, aşa a fost când a venit pe lume şi cred că de asta ea iubeşte zăpezile,  şi sunt mulţi ani de întâmplări adunate în minte ale poveştii ăsteia care e, dar nicio vrajbă între amintirile care ar vrea să o acapareze, multe aparţinând unui timp demult scăpătat, al tinereţii hergheluind, abuz de magic, vremea aia când totul era joc şi îndrăzneală, câteodată mai mult, câteodată mai puţin, şi putinţa iluziei,

fără presimţiri răvăşitoare legate de ceea ce ar fi urmat să vină, când poate de multe era lipsită, dar nu de dragostea de viaţă ale cărei clipe le pândea în fiecare zi ca o apucată cu o inimă prea arzândă şi o anarhie a închipuirii, deşi viaţa era atunci un cuvânt la început şi nicidecum unul mare şi greu, zise fiinţa hoinar cu paşi elastici care simţea că nu va putea trăi niciodată singură nici atunci şi nici acum, poate altădată, cea care atunci când vrea să vorbească despre ea spune nu orice ci totul despre ea ca despre o alta, cu detaşare,

doar că nu ştie cu care din cele din ea să înceapă, şi asta pentru că în câteva din ea ale trecutului nu s-ar mai recunoaşte, şi asta deoarece peste ele s-a adunat atâta praf şi atâta tăcere, cele care i se apropie numai ei şi în singurătate, nimeni altcineva nu ştie despre ele, ea păşeşte însă înainte, ele rămân acolo, înapoi, au fost trecătoare şi pot fi îndepărtate lesne când caută să se găsească pe ea însăşi iar acolo, în ele, nu găseşte ceea ce caută decât într-una singură, cea care a înmagazinat-o memorial, ştiind cu mult înainte despre ea, cea de acum, ca despre o amintire neîntâmplată din poveştile de dincolo ale unor ferestre nedeschise, ca un fel de preludiu al ei,

de celelalte din ea ale altor vârste râde cu hohot, pentru că are de ce râde, râde mai ales de risipa decorativă a sentimentalismul lor naiv şi de tragediile momentelor în care înmuia pâinea dragostei în suferinţe, şi  îşi spunea că atunci când simţi că totul se apropie de sfârşit trebuie înmulţit, curioasă să vadă ce are să iasă până la urmă în povestea asta care este viaţa ei ca o dragoste, dragostea care dacă nu ar fi, ai trece pe lângă tine absent,

dragostea câteodată ca o punte pe care o treci  în tăcere, fără niciun zgomot, zgomotul e semnului fiinţei expansive, tăcerea ei avea atunci ochii negri ai nopţii, întunericul este o obscuritate protectoare a unor semnificaţii la care nu ai acces decât prin dragoste, atingere aptă să stabilească un contact intim cu o materie fecundă, în prezentul ei ea atunci fiind muţenie, au rămas punţi în ea, cea de cândva, dragostea e consonată liniştii, liniştea nu are răni, doar tăcerea are, dragostea, ficţiunea noastră favorită cu verbe

imaginare.