Toate, absolut toate, vor duce cândva la un răspuns

Motto: Când toate răspunsurile dispar, apare adevărul lăuntric.

 

Încerca să-şi potolească suviţele gândurilor rebele, mişcându-se înăuntrul ei ca în captivitate, îşi tot muta scările cuvintelor pe care nu îndrăznea să le urce pentru că un cuvânt însemna un sfârşit, că după el va urma tăcerea, îşi tot izbea ferestrele lor de ziduri cu nădejdea că le va face ţăndări, dar gândurile-ferestre rămâneau întregi, nu le pierdea, aşa ca pe oricare pierdere ireparabilă, îşi punea mâna la urechi ca să nu le mai audă, căci pentru o vreme rămăseseră într-o tăcere desăvârşită şi acum începuseră să se desfacă, să îi vorbească, să o îndemne să privească înafară înspre un lucru pe care dacă ar fi căutat cu mâna fie şi în negrul nopţii l-ar fi găsit,

şi atunci încerca să închidă ochii dar ochii ei rămâneau deschişi şi începea să se simtă vinovată că nu voia să privească, nu trebuia decât să deschidă una dintre ferestre,  îşi spunea mereu în gând dar nu îndrăznea, iar asta o simţea ca şi cum avea să se întâmple la infinit, aşa că strânse pumnii în care îşi ţinea nişte cuvinte nepereche legate cu noduri mari şi  se opri în faţa uneia dintre ele şi ascultă, şi îşi  spuse că ea şi cu acea ferestră nu se vor mai vedea niciodată, acea fereastră fiind platoşa ei de sticlă împotriva propriilor tăceri şi refugii,

acolo unde încerca să îşi înşele rămăşiţele culorilor unor zile cu o amplificată sensibilitate, trăindu-le doar pe acelea vibrante care fără înşelare îi vorbeau, văzându-le pe celelalte amăgindu-se de după perdelele unei realităţi din care absentau, sărind peste ceea ce ar fi ajuns  să dispună samavolnic de resorturile fiinţei lor, aşa că se hotărâse să le picteze pe acea fereastră doar că nu găsea nuanţa potrivită pentru furtunile ei, nici pe cea a vreunei iubiri incandescente şi nici nu prea nimerea contururile nopţilor liniştite, mâna îi tremura, era ca şi cum cineva o împingea de la spate şi acestea ieşeau tremurânde,

pentru toate lumile pe care nu şi le începuse gândindu-se să folosească albul, pentru cele închipuite nicio culoare nu i-ar fi părut mai potrivită decât albastrul pentru că acesta avea un drum al nemărginirii pe care orice ar fi fost atins cu adevărat s-ar fi preschimbat în imaginar, călăuzită pe el de amintirile fără amintiri, părându-i-se că ar mai fi fost cândva pe-acolo, spunându-şi că din tot, cel mai lesne este să ţi le travesteşti, să-ţi travesteşti amintirile, dar nu într-atât încât să ajungi să te îndoieşti de adevărul şi realitatea lor vrând să trăieşti uitarea cea izbăvitoare, numai pentru că doar uitarea are o memorie fără

cusur.

Anunțuri

Caldarâmul dorinţelor sub talpă, când n-au unde să moară

Motto: Gânduri care trebuiau să fie altundeva unde nu ar fi fost niciodată poate pentru că ar fi ajuns nicăieri, dar până acolo ar fi putut ajunge.

 

Era încă devreme când mai păstrai amintiri din recuzita visului, când doar fantasmele domesticite mai puteau sfărâma limitele, dând fanteziei tot ceea ce se refuza simţurilor, deschizând contraste halucinante, acelea dintre aripi de gânduri şi cuvinte tresăritoare atârnând din veghe neanesteziată şi devoratoare la capătul creatului real pe care ai fi vrut-o izgonită de creatul fantastic, astfel ieşind din memorie amăgindu-te că astfel nu va fi durere, adormind-o cu un somnifer fulgerător în nopţile mute,

mâini întinse către fantome strângătoare de resturi strivitoare, stăpânitoare din umbră a  ceea ce părea a fi, dar nu era, însă nici imposibil, de-aici recursul continuu la invocarea unor clipe în complicitate cu alt gând, acela al chemării cu privirea ocrotitoare printre fisuri, deşi nu mai aveai demult vârsta unor scuzabile teribilisme şi tembelism şi a fanteziilor care n’aveau de-a face cu realitatea, şi nici nu mai erai femeia care venea de oriunde fără să plece fără să stea, cea care nu făcuse nicio dorinţă neliniştită să fie ceea ce nu era, şi nu voise să aibă ceea ce nu ar fi putut avea,

nicio memorie sentimentală  despre toate astea, pentru că ar fi însemnat obstacol,  şi astfel le eliberaseşi de sfârşiturile nefericite sau poate fericite, dar cu destin precar, însă construiseşi pentru ele, după densitatea lor, un decor de tip labirintic cu scările răsturnate şi ferestre care nu se deschideau, deşi te întrebai dacă nu era mai nimerit unul cu coridoare care nu duceau nicăieri şi niciun gang în care s-ar fi putut ascunde, acolo aflându-şi răgazul pentru iluzii îndată ce s-ar fi întâlnit sau dacă nu cumva ar fi trebuit să le zideşti, dar într-un singur zid,

şi nu-ţi trecea prin minte că într-o zi, o zi dintr-un anotimp fără clipe, distrată şi indiferentă, te-ai putea trezi, tot mergând de-a lungul unor alei ale gândurilor tale ce păreau, privite de departe, nişte linii întârziate, aşezate din frânturi, din aşteptări încordate, cu sensuri care te obligau să te întorci să înţelegi ca să nu te îndepărtezi, într-un loc pe care nu l-ai şti, un loc din pete de umbre pe care l-ai simţi cum te priveşte, făcându-te să nu poţi întoarce capul, aşa că tot ce ţi-ar fi rămas nu ar fi fost decât să îţi încrucişezi privirile, a ta împingătoare, a acelui loc

încolăcitoare.

Copilărind încă, mimând atât de bine maturitatea

Motto: Singurul lucru din noi care ne prelungeşte copilăria este inocenţa, inocenţa face din noi poveşti fără sfârşit până la moarte, naivitatea primară e reacţia sensibilităţii vii.

 

Sunt un exemplar care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea, o spun adesea în glumă, graţioasă şi fragedă, spun despre copilărit ca despre o stare în care ai putea rămâne oricât ai vrea, asta când nu mi se întâmplă să am senzaţia că dintr-o dată îmbătrânesc cu mai mulţi ani, atunci copilul din mine simt cum se îndepărtează şi se micşorează rămânând tot acolo, într-un loc pe care îl pot ignora oricând, pe care să nu îl privesc nici măcar în treacăt nici măcar atunci când nu merg nicăieri, însă atunci nici el nu îmi aruncă nicio privire,

simt cum mă uită şi simt că îl pierd, şi în el e începutul, şi nu vreau să pierd începutul, acela din care mai apoi totul izvorăşte, uneori tot secretul este să poţi ajunge să retrăieşti  cu simplitate şi inocenţă starea de copilărie pentru a înţelege toate lucrurile, câteodată nu prea înţeleg ce vrea dar ştiu că îmi va spune când va voi tot ce a adunat şi n-a înţeles, şi altele, multele, câteodată îl simt că are sufletul greu şi atunci îmi vine să îl întreb dacă şi el se simte singur ca şi mine, cred că îl sperii privindu-l cu o prea mare încordare, dar asta nu e mai mult de o clipă,

după care îmi dau seama că nu vrea să mă strâng prea tare în jurul lui, că vrea să fie singur, aşa cum, adult, mă simt câteodată singură când oamenii se strâng prea mult şi prea tare în jurul meu, copilul din mine uneori cred că face asta dinadins vrând să vadă dacă mă întorc după el să îl caut fiind sigur că o voi face, şi atunci eu îl privesc întrebător cu toate deceurile, de ce, de ce, semnul întrebării fiind înfrângerea mea totală dar nu îi aştept răspunsurile, ar fi zeci, poate sute care s-ar fi întrerupt reciproc ca într-un vacarm, copilul din noi e al unul trecut protector,

copilul din mine e al unei tristeţi sfâşietoare, are un paltonaş albastru de urson şi cineva îi spune brusc că tatăl ei a murit, nu înţelege ce e moartea şi nu are nici puterea de a o face dar e gata de a înţelege totul, când anii trec peste noi nu mai suntem în stare să înţelegem nici lucrurile cele mai simple, ne îndoim de tot ce ştim adevăratele răspunsuri fiind dincolo de ceea ce ştiam, copilul din mine stă ascuns şi întotdeauna la îndemână, copiii din noi ştiu toate secretele oamenilor mari şi pot să vadă mai mult decât se poate vedea cu

ochii.

În Joia mare, amintiri în coajă de ceapă

Motto: Singurul lucru din noi care ne prelungeşte copilăria este inocenţa, , inocenţa face din noi poveşti fără sfârşit până la moarte, inocenţa şi imaginaţia alungă tot ceea ce vrea să ne închidă, naivitatea primară e reacţia sensibilităţii vii.

 

Ce-a mai rămas din lucrurile de altădată, asta despre drumurile amintirii, vechi şi noi, alea care mă cheamă în urmă, e că de când mă ştiu eu pe pământ, în ziua de joi, Joia Mare, astea două, ouăle, mai mult arămii decât roşii, şi Paştele, au fost mereu unite perfect, ca de la întrebare la răspuns, de cojile de ceapă şi de mama, orice încercare de-a mea, că strategia actului de a o convinge îmi lipsea cu desăvârşire, orice încercare aşadar pe care o aveam în repertoriu de a o îndupleca să le mai facă şi-n alte culori cum vedeam eu pe la alţii  sfârşindu-se cu un refuz, deşi îi ziceam  de-astea, cuvinte cu încărcătură emoţională,

cum ar fi că râd copiii de mine şi de ouăle mele tărcate, că la anii ăia ai copilărimii ciocneam pe spartelea şi pe luatelea, deci şi la capitolul forţă emoţională eram cam cu puterile slăbite, persuasiunii încă nu-i venise vremea, nu eram la anii ei, nu încă, deşi tata de pe atunci îmi zicea că-s şmecherie cu şurubel, de fapt, legat de mama, se cam lăsa cu ignorare singurul argument emoţional al meu, că unu aveam, dacă e să recunosc adevărul gol-goluţ, nici măcar nu catadicsea să îmi răspundă, mi-o fi răspuns ea cândva, odată şi pentru totdeauna dar n-oi fi acceptat eu receptarea, cine ştie,

şi-atunci şi aşa stând lucrurile, ce împrejurare mai potrivită decât asta în care se producea contextul cu puterea de a trezi imaginaţia, dar fără abundenţă exagerată de imaginaţie, fireşte, ci doar atât cât să declanşeze în mine neastâmpărul creator, adică în traducere de a mă transforma eu într-o mică artistă, mică artistă mediocră la prima ei încercare, numai tata prefăcându-se că leşină de extaz la vederea capodoperei, stau mărturie, adică ar fi stat dacă s-ar fi păstrat, ouăle pe care le-am încondeiat cu ceară şi alea cu panseluţe, pătrunjei şi alte frunze cu rol ornamental pe care le legam într-un ciorap şi le scufundam apoi în fiertura aia de-o culoare incertă de care am pomenit,

şi jur că ale mele erau cele mai frumoase ouă, nu găsesc destule epitete ca figuri ornante pentru adjectivele care ar însoţi substantivul ou, aşa că de-atunci, şi de când mă ştiu, şi peste timp, în altă culoare nu am mai vrut vreodată pentru ouăle de Paşte, şi mai am şi acum unul de vreo douăzeci şi ceva de ani, unul pe care dacă îl clatin se aude înăuntrul lui ceva, cică gălbenuşul s-ar pietrifica şi se transformă în chihlimbar, ăsta e basmul care m-a fascinat când l-am auzit prima oară, atunci când, cu naivitate, nu m-am îndoit nicio clipă că n-ar fi aşa, am vrut cândva să-l sparg să văd dacă-i aşa, dar am amânat mereu

răspunsul.

A fost odată, de parcă niciodată n-ar fi fost

Motto: Tinereţea e o aşa pasăre călătoare, să nu rămâi lângă ea cu braţele desfăcute, pentru că va veni o vreme când îi vei uita până şi culoarea şi zgomotul ei nu îl vei mai putea îmbrăţişa.

 

A fost odată, de parcă niciodată n-ar fi fost, când rezemam gardul tinereţii, tinereţea de azi pare obosită înainte de vreme, aveam sufletul numai iarbă nu despicat de mori de vânt, nu tocit, aveam douăzeci şi ceva de ani, nişte amintiri ale unor vremuri stinse, lacome de întâmplări, când totul era joc şi îndrăzneală şi o gaşcă de neadormiţi care se despărţeau greu de nopţi, izvor de insomnii, care vorbeau despre orice mai puţin despre durere, nu sunase încă ora ei pură, gaşcă neistovită care umbla prin clipe ştiute numai de ea şi de ea de zi-noapte, de noapte-zi, era vară, totul mirosea încins a soare şi marea era departe şi gândul meu se ducea înspre ea şi am întrebat, ridicând ochii înspre zare, care vrea să meargă acolo, vedeam cu ochii, iar ochii mei deja zăceau cu aripile desfăcute pe malul ei,

cu câteva zile înainte Cristi ne spusese că se duce acolo cu dorul de a se pierde de tot şi de toate, Romeo şi Julieta chiar au existat, numele lor era Daiana şi Cristi şi familiile lor ale unor vrăjmăşii cu înverşunare crescândă, Cristi şi Daiana s-au luat fără să dea de ştire nimănui, nici nouă măcar nu ne-au spus-o, Cristi şi Diana au murit împreună pe când se întorceau cândva dinspre mare, după moarte părinţii i-au despreunat, îngropându-l pe fiecare în alt cimitir, totul nu se sfârşeşte însă dincolo de o cruce de lemn, abia apoi îşi întinde aripile suferinţa,

în vremea când povestesc Cristi era acolo să-şi sature dorul de mare sau poate îi era dor de ceva dar nu ştia nici el de ce, avea nevoie câteodată să rătăcească în doruri ca să nu se rătăcească de ele, l-am găsit acolo parcă puţin obosit, puţin plictisit, s-a mirat de noi, ne ştia acasă şi fără gânduri de ducă, i-am răspuns că ne întoarcem diseară dar am încurcat zilele, am stat acolo vreo trei şi n-aveam decât hainele de pe noi, foamea ne-o potoleam cu raze de lună şi răsărit de soare, Cristi şi-o potolea, în necontenită fierbere, cu misterul mărilor trupurilor de eve cu ochi ce scânteiau aprins dispărând în ceaţa lor, sexul,

pe atunci Cristi nu o întâlnise încă pe femeia care să îl ţintuiască în dragoste, înainte de ea prea multe i se întâmplau şi prea repede, ziua în care ne-am despărţit de el atunci, la mare, a fost ultima în care l-am văzut, marea era cenuşie, valuri înalte aruncau alge negre la ţărm, în mine de fiecare dată amintirea asta, oricât ar fi de îndepărtată, vine din nimic şi de foarte aproape, în amintirea asta mă întorc şi o pornim toţi iar împreună spre mare, acum am fi prea

puţini.

Când unii ani nu poartă motto-uri sofisticate şi tinereţea n-are ghete strâmte

Motto: Viaţa ca o joacă sau ca o păcăleală în tinereţea cu privirea fără griji, când totul era convingător, simplu şi direct.

 

Situată precis în rama năstruşniciilor era ziua asta odată, asta din ce am eu despre ea încatenat în amintiri printre care mă întind acum cu o plăcere molatică şi duioşie faţă de ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată, nu mă ţin minte de vreo păcăleală prea grozavă, aşadar nimic ieşit din comun şi totul ordinar faţă de unii care aveau ambiţia să facă dintr-asta un eveniment major, fără îndoială satisfacţia cea mai adevărată, că îi pândea imaginaţia la toate colţurile, pe la liceu aveam nişte colegi care erau pradă unor idei fixe,

că astfel era pentru ei înţelesul acestei zile, să se ţină de şotii cu perversitatea de a nu le strica alţii planurile cu împotriviri, că ce puneau la cale era cu pricepere înnăscută şi migală, trebuia să fie musai ceva ce nu putea fi uitat uşor altfel truda era inutilă, cam aşa era la anii ăia zurlii ai unei vârste nevinovate, ani în care parcă ai vrea să mai stai însă ei merg mereu mai departe, erau unele păcăleli care se lăsau cu spaimă, altele cu supărare adevărată dar apoi pierdută,

păcălelile cele mari aveau să vină mai târziu, şi parcă viaţa le-a strâns stog în pragul ei ca să dai peste ele în fiecare clipă, pragurile alea de jos care făceau parte din decor când intrai pe uşi noi care ţi se încurcau ieşind din limite vechi, câteodată a fost imaginea cu care ţi-a început lumea şi poate nu ai avut încotro decât să faci haz de necaz cu un umor conciliant, cu o ironie vie şi adecvată faţă de silnicia întâmplărilor în care trăiai de fapt resemnarea, dragostea te-a mai tras câteodată pe sfoară păstrând de fiecare dată o teamă când ţi se mai întâmpla că n-ai fi putut ghici trucul venirii ei,

te-ai simţit poate ca într-o farsă când ai avut nişte sălbatice ambiţii neînţelegând însă niciodată ce vrei acolo unde nu era nimic altceva decât dorinţa grabnică şi lacomă, câteodată ai tras pe  sfoară speranţele cu retractarea celui care înşală, ai tras în piept deznădejdea când se proiecta măreaţă pe singurătatea cerului tău şi toate amăgirile din povestea şovăirilor tale de care te-ai fi putut lăsa păcălit n’au izbutit, neputincioase, decât să urle de ciudă, la sfârşit de fiecare dată ai râs, râsetul tău ascunzând atâtea

dedesubt.

Când în unele încăperi ale sufletului perorează ploaia

Motto: Tot ceea ce ai trăit odată ca niciodată altcândva lasă amintiri adânci, scoţând din acele amintiri totul de la început, când rememorezi.

 

Agasantă jeluire a cerului ăstuia, plouă prin geamurile lui sparte, plouă fără odihnă şi simţi că te lichefiezi, şi bine că nu te ia ca pe unii cu chin sunetele ei, alea care se depun pe organele lor de aprehensiune, atunci când îi ia cu frică, asta despre fragilitatea straturilor de apărare, vine ploaia şi ei înnebunesc de revărsările ei, din neliniştea văzduhului îi ia cu văzduh de suflet, sufletul, camera unde ploaia e cea care perorează, şi atunci încep să dramatizeze sentimental, încep să destrame până la inconsistenţă, cred că li se trage de la avarieri sau poate de la spectrele cine ştie căror agresori ce îi bântuie,

da, pe unii, când plouă, îi apucă toate agoniile, tortură vie, şi pare că niciuna nu a fost roasă de dinţii timpului, pe alţii îi apucă depresiile, şi aşa cum plouă, tot aşa încep ei să plângă, o fi ceva legat de depresivitate şi de scadenţa ei în lacrimi, habar n-am, în unii tristeţile, pe dinăuntru, plouă cine ştie de când, pedinăuntrul, interiorul lor, asta despre preferinţele locative, altfel, pe dinafară, se arată mereu senini, chipul lor nepurtând stigmatele tristeţii sau poate că plânsul seacă,

ploaia face din unele eve petală visătoare şi plutitoare, asta despre visurile lor demult apuse, despre nostalgiile lor despletite cu degete plângătoare, cred că femeile au prea multă apă în ele şi de-asta plâng aşa de des, să nu se înece, oricum nu le rămâne altceva mai bun de făcut, apa va fi cea care va tranzacţiona, când e despre tranzacţii sentimentale născătoare de spectre, apa este echivocă, agonizezi între cele două stihii, focul şi apa, focul  însă e unul care fumegă, e fum de dragoste carbonizată, e vremea ca plânsul să zemuiască, rezervorul  de lacrimi al unor femei parcă e mai mereu alimentat şi cu garniturile prost montate, că pe-acolo se preling numa’ şi numa’ suspine, scurgeri suspinătoare,

bărbaţii plâng mai rar şi atunci când se ascultă cu inima şi nu se mint pe ei înşişi în lupta cu dorurile ca dragostea să poată închide uşa în urma ei, e tare greu de apăsat poarta sfârşitului, cu ochii adânciţi departe, departele ăla care adesea are nişte margini atât de tăioase cu cât le simţi mai adânci, atunci când începi să suferi viu şi ascuţit, plouă necontenit de ieri, mineralul se transformă în vegetal, plouă cu tristeţi, tristeţile se recunosc unele pe altele pe tăcute, sunt ca un pustiu de

ape.

Eros e un zeu cam nedumerit, când nu are puterea de a ne tutela

Motto: Construieşte-ţi  poveşti de necrezut cu superstiţia sincerităţii, nu înseamnă că în ele te vei îndrepta hotărât înspre suferinţă la finele unui sezon romantic, finalitate asumată, când te doare e pentru că te doare cu adevărat sau te doare pentru că s-ar putea să te doară.

Ar vrea să fie învechită în răutăţi, dar nu este, cu gândul la  toate cele care vin singure dinspre partea cu dragostea şi se grupează ofilite, fundamental lirică, lirism luxuriant, s-ar înfăşura în asfinţituri verzi, dar n-are cu cine, e încăierată cu dragostea, inocentă inconştienţă, e palidă neîndrăgostită, ar iubi  cu dramatismul cecităţii, dar n-are pe cine, adevărată risipă câteodată căutările astea ale noastre, până acum a luptat în dragoste cu situaţii prea cunoscute, realităţile ei i-au verificat câteodată fantezia, imaginaţie marcă proprie, şi-a asumat dimensiunea ei tragică, necredinţa în ea şi-a disimulat-o credibil doar arareori, nu caută dragoste de dragul dragostei, nu e reclamată de vreo necesitate,

ş-altcum, ea este cu pretenţii realiste în ceea ce o priveşte, dar  de o resemnare totală că l-ar putea găsi pe cel care să o facă să trăiesc absolutul, absolutul e exclus din ficţiunile ei, fiecare evă are în ea sămânţa lui eros, gesturile ei păstrează acele detalii de mişcare, detalii precise, gesturile ei, unele într-o splendidă gratuitate, se leagă de o realitate, a ei, cea a cărei unice nostalgii îngăduite e a timpului încheiat al unor lucruri, şi atunci îşi trăge sufletul, atât cât să îşi şteargă tălpile de urmele dorurilor de care încearcă să se ferească în necontenire  şi pe care le îngroaăa iar în gânduri ca să se ducă înspre cele pentru care nu are nevoie de puterea de himeră,

apoi se ridică, îşi netezeşte cutele rochiei, îşi rotunjeşte durerile pe care le are, îşi desprijină fantezia de pe memoria realităţii, îşi leagă baretele sandalelor, îşi împăcă extremele sufleteşti, îşi îndepărteaza lumea ficţiunilor, cea care îi apropiase latenţele fertile şi adormite ale realităţii, transformându-i-le într-o fascinantă utopie din care îşi împletise aţe pentru tot ceea ce era viu în ea, dar părăsit, şi pe care avea să şi-l coase felurit pe tivul fiecărei clipe în care tot ceea ce ar fi trăit era lipsit de echivoc şi nemistificat, rar i se va mai întâmpla să îmbrace o dramă,

una peste alta, îşi spune că Eros este un zeu bun, chiar dacă se întâmplă la răstimpuri mari şi chiar dacă dragostea schimbă uneori cu ea cuvinte descusute în lumea de aparenţe pe care e înfăşurată, în care stă încălţată cu pantofii reveriei, o astfel de dragoste nu se termină, o astfel de dragoste abia începe şi începe mereu pentru că este acel fel de dragoste restanţieră şi perpetuă, chemarea ei poate fi măcinătoarea atunci când nu există decât în imaginaţie, fără contururi precise, oricum dragostea e o fugă în halucinaţie, dragoste care va dura o veşnicie, dar care va sfârşi însă mult mai curând de

atât.

Accesorii circumstanţiale şi poveşti în aşteptarea recuzitei

Motto: Cel mai greu este să sfârşeşti frumos o poveste bine începută.

 

Ea nu se hrăneşte cu himere, ea e din amintiri nici moarte, nici vii, din cele moarte nu ar mai putea pe nimeni să cheme decât dacă ar vrea să cioplească fantasme, aşa că în ochii ei nu vezi umbre, din cele vii, ca să rămână nedespărţite de ele, decupează forme al căror loc şi-l fixează în memorie de fiecare ultimă oară când întoarce capul după ele, suntem ceeea ce vrem să uităm când avem sufletele cotonogite zdravăn, suntem neastâmpăr când ne apucă frigurile şi dârdâim din toate încheieturile atunci când ne ia cu dragoste,

ea e din îndârjiri naive când crede că se poate pune de-a curmezişul lucrurilor care există aievea deşi conturul lor nu e foarte clar, ea e din doruri fără sfârşiri care coboară din părăsiri când uneori o mai întoarce ceasul umbrelor, desfăcând timpul îndărăt, dar mai departe de atât nu se duce, ea nu se mai întreabă de ce unui bărbat o singură femeie nu îi ţine de foame, acum ştie că într-un bărbat e şi iubirea şi credinţa şi minciuna, când cuvintele dragostei se anemiază şi îşi dau duhul din dragoste rămân oase de cadavru,

ea râde de fantezia în care un bărbat şi o femeie se caută de-a lungul mai multor vieţi, asta i se trage de la realismul împins până la brutalitate,  ea nu crede în poveşti nemuritoare ci în viaţa hoinară a poveştilor, poveştile ei sunt lipsite de acel suflu epic care este fantezia, din deviaţia fanteziei ies acte de prisos, între ea şi cuvintele de dragoste există o ruptură atunci când simte că ea şi ele nu mai au ce să îşi spună deşi ele încearcă să demonstreze, să se justifice, să se apere, sperioase până la descompunere, iar ea ştie că dacă le-ar mai crede ar fi de o naivitate catastrofală, ea ştie că dragostea nimănui nu poartă haine fără amintiri, ea e o femeie care ştie că atunci când dragostea vorbeşte prea mult pentru a face ceva, totul sfârşeşte lamentabil,

ea are oase fragile dar e făcută din verbe incasabile, încheieturile mâinilor ei sunt atât de subţiri, pe ele se încolăcesc câteodată umbre, se răsucesc pe ea toată, aşa se întâmplă când evoci şi rememorezi, când timpul se sparge în anotimpuri, încheieturile ei iau diverse înfăţişări, primăvara sunt ca nişte frânghii întinse pe care stau, într-un echilibru precar, dorinţe fragile cu ochi sticloşi, care îi spun ceea ce ştiu că ea nu o să creadă pentru că destinul lor e mai mult interogativ şi iluzoriu decât sigur, vara încheieturile ei, subţirimi, devin ca nişte dâre, poartă semne de drum şi de vânt, urmele dorinţelor de risipire rămase nemărturisite, pentru că uneori nu se poate lepăda de timidităţile ei paralizante,

toamna sunt palide, străvezii, mâinile ei sunt de alabastru, pe încheieturi îi sunt înfăşurate tristeţi care lunecă într-un aer sterp înainte şi înapoi peste castele de nisip ale dorinţelor  pustiitoare cărora le leagă pietre de picioare, iarna ea poartă pe încheieturi  cercuri, când cercurile de frig se strâng violent mişcarile ei de apărare reflexă devin aproape imposibile, iarna suprafaţa lor e expusă la vulnerabilităţi şi la insecurităţi, iarna e lucida ei dereglare a simţurilor, iarna ea e o alta, iarna tot ce a fost nu  mai e, sunt toate departe de ea ca o poveste, a fost odată ca niciodată, va fi odată,

altădată.

Dorinţele cu umerii goi şi numai câteva ceasuri înaintea nopţii

Motto: Se simţea în ea câteodată ca într-un loc unde ar fi trebuit să ajungă şi de unde nu ar fi trebuit să plece, când ar fi fost vorba de inutilitatea repetării unei noi încumetări, în timp ce în lăuntrul ei, fictiv, trăia existenţe nenăscute.

 

Ar fi nins  toată noaptea pe sânul iernii descheotorată la toţi nasturii, dacă azi ar fi decembrie 6, mulţi ani în urmă, aşa a fost când a venit pe lume şi cred că de asta ea iubeşte zăpezile,  şi sunt mulţi ani de întâmplări adunate în minte ale poveştii ăsteia care e, dar nicio vrajbă între amintirile care ar vrea să o acapareze, multe aparţinând unui timp demult scăpătat, al tinereţii hergheluind, abuz de magic, vremea aia când totul era joc şi îndrăzneală, câteodată mai mult, câteodată mai puţin, şi putinţa iluziei,

fără presimţiri răvăşitoare legate de ceea ce ar fi urmat să vină, când poate de multe era lipsită, dar nu de dragostea de viaţă ale cărei clipe le pândea în fiecare zi ca o apucată cu o inimă prea arzândă şi o anarhie a închipuirii, deşi viaţa era atunci un cuvânt la început şi nicidecum unul mare şi greu, zise fiinţa hoinar cu paşi elastici care simţea că nu va putea trăi niciodată singură nici atunci şi nici acum, poate altădată, cea care atunci când vrea să vorbească despre ea spune nu orice ci totul despre ea ca despre o alta, cu detaşare,

doar că nu ştie cu care din cele din ea să înceapă, şi asta pentru că în câteva din ea ale trecutului nu s-ar mai recunoaşte, şi asta deoarece peste ele s-a adunat atâta praf şi atâta tăcere, cele care i se apropie numai ei şi în singurătate, nimeni altcineva nu ştie despre ele, ea păşeşte însă înainte, ele rămân acolo, înapoi, au fost trecătoare şi pot fi îndepărtate lesne când caută să se găsească pe ea însăşi iar acolo, în ele, nu găseşte ceea ce caută decât într-una singură, cea care a înmagazinat-o memorial, ştiind cu mult înainte despre ea, cea de acum, ca despre o amintire neîntâmplată din poveştile de dincolo ale unor ferestre nedeschise, ca un fel de preludiu al ei,

de celelalte din ea ale altor vârste râde cu hohot, pentru că are de ce râde, râde mai ales de risipa decorativă a sentimentalismul lor naiv şi de tragediile momentelor în care înmuia pâinea dragostei în suferinţe, şi  îşi spunea că atunci când simţi că totul se apropie de sfârşit trebuie înmulţit, curioasă să vadă ce are să iasă până la urmă în povestea asta care este viaţa ei ca o dragoste, dragostea care dacă nu ar fi, ai trece pe lângă tine absent,

dragostea câteodată ca o punte pe care o treci  în tăcere, fără niciun zgomot, zgomotul e semnului fiinţei expansive, tăcerea ei avea atunci ochii negri ai nopţii, întunericul este o obscuritate protectoare a unor semnificaţii la care nu ai acces decât prin dragoste, atingere aptă să stabilească un contact intim cu o materie fecundă, în prezentul ei ea atunci fiind muţenie, au rămas punţi în ea, cea de cândva, dragostea e consonată liniştii, liniştea nu are răni, doar tăcerea are, dragostea, ficţiunea noastră favorită cu verbe

imaginare.

Cu uitarea cea puternică şi sigură

Motto: Ce pierzi, te pierde.

Nu poţi să pleci, îi zicea ea, cea cu ochii speriaţi care îşi trăise dragostea cu o naivitate îngerească, femeile sunt atât de capabile de naivitate, ba da, pot, şi din acea clipă vei fi uitată, îi răspunse el şi îi întoarse spatele şi se îndepărtă, fără o ţintă precisă, cred că era frânt de oboseală pentru că îmi pare că o trăise cam dureros, cred că îi va fi greu să se reacomodeze cu singurătatea, atât de mult pe ea o purtase în el, acum, când nu o mai avea, părea să fie simplu,

era noapte şi părea că amintirea ei se îngustează, dar sigur era din cauza întunericului, încercă să îşi aprindă o ţigară dar vântul îi stingea chibriturile, înjură scurt printre dinţi, după care o azvârli şi îşi înfundă mâinile în buzunarele blugilor, simţea nevoia să rămână singur cu el însuşi şi să nu mai audă nimic, zgomote, doar asta e tot ce simţea, o oboseală cumplită, ea era pentru el un trecut, păstra încă urmele ei şi i se părea că amintirea ei îi cere să i se abandoneze însă nu, el nu era omul care să dea înapoi, nu ştia printre destrămări cât de departe de ea va putea ajunge şi când o va uita sau dacă,

era cu toate amintirile aievea dar parcă niciuna nu mai avea un contur real, ceva începea să le şteargă, sau poate de la durerea surdă doar i se părea, nu ştia de unde să ademenească uitarea, de unde să o înceapă şi să se împerecheze cu ea, cu ce să o hrănească, o uitare e făcută pe trei sferturi din pelin amar, noua lui noapte era una fără sfârşit, era gând şi gândul era chin, cineva le privise cândva palmele, linia dragostei ei era mai lungă decât a lui, eterna căutare a perechii omeneşti e una zadarnică,

scurta sa viaţă era deja viaţa unei dragoste moarte, îşi aminteşte asta şi parcă simte o durere în mână sau altundeva, dar ceva îl doare, îl doare aducerea-aminte sau îl doare golul, absenţa ei, nici el nu ştie, acum nu, e noapte şi în noapte o simte pe ea, împreunare şi desperechere, o va simţi în fiecare lunimarţimiercurijoivinerisâmbătăduminică de acum încolo, deşi nu o va mai vedea niciodată, nu ştia că dragostea îl va ucide atât  pe el cât şi pe ea sau nu ştia că asta se va întâmpla atât de curând, moartea aia prin senzaţia de infinit a unui sentiment absolut, nimic nemaiînviind din moarte,

gândurile astea aproape că îl sleiau, se simţea atât de vulnerabil, trăia amintirea ei până la ultima sfărâmare, tot ceea ce ea fusese, ştia că va veni şi uitarea şi că va înnebuni de întârzierea ei, aboslut adevărat, uitare care avea să vină sau

nu.

Când, născute sub semnul întâmplării, între ce este şi ce nu, litere de’o şchioapă devin cuvinte definitive sau nostalgice devălmăşii ale gândurilor

Motto: A fost odată ca niciodată când încă mai hălăduiai pe străzile monologurilor tale, încă îţi mai plimbai gândurile altora în tine ca pe un epic trucat, încă te străduiai să desluşeşti siluetele literelor care ar nedumeri sau dezamăgi trecând prin tine toate timpurile interpretărilor, extindere indefinită abolind realul în perspectiva unei semnificaţii a tăcerii deşi ascultai magia sunetelor în tine, a tuturor acelor cuvinte care privilegiau conţinutul pe care îl ţineai în tine învăluitor, ocrotitor, chiar dacă tu mergeai în cârji ca să îţi poţi ţine echilibrul printre atâtea „dacă” împotmolitoare şi cârtitoare, şi cu fiecare pas îţi mai lepădai câte un cuvânt dincolo de catenele nespusului căutând să găseşti altceva, acolo căzând şi regretul vlăguit de senzaţii, sleit din gânduri de atâta ascuns nedezbrăcat.

Femeia aceea care ascundea printre cutele rochiei din voaluri diafane litere înalte şi subţiri ale unor dialoguri imaginare între ea şi fiinţele fantomatice ale aducerilor aminte din vremea când începuse să trăiască dragostea, până atunci doar un cuvânt, având de ele o vagă impresie de libertate după ce isprăveau să o tulbure, cuvinte ale cândvaurilor unor desperecheate anotimpuri când fuseseră abia la literă, întâmplările de ele de mai apoi alegând, adunând şi despărţind înţelesuri, unele având răsuflarea simţită de la începuturi ca fiind una străină de ritmul răsuflării ei, aşa că aceste inexistenţe fură rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştepte vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, până atunci un altceva revelându-i-se, un ascuns undeva ca o neştiută promisiune şi pe care ea şi numai ea ar fi fost vinovată de a-l fi compromis, însă despre ele simţise din prima clipă totul, nu apucaseră să devină o aşteptare plină de nelinişti şi de scrâşnete de gânduri şi nici o dureroasă nerăbdare nu le fusese…

…şi nici nu apucaseră să se rostească într-o frază, pentru că verbul care ar fi trebuit să fie întemeietor avea chipul violenţei unui acid, frângând numele în vocea tăcerii, nenăscutele litere devenind vedenii dintr-o limbă mută, aşa că fiecăreia dintre ele îi ţinea maxilarele încleştate, tăcerea de ele prinzând contur de urlet, şi astfel, aşezată la hotarele unui vis scurt, şi ca totul să nu tindă spre ficţiune, se despărţi în parte de fiecare literă ale unui cuvânt care ar fi însemnat nimic, orice gând legat de el fiind o risipă…

…iar acum, la multă vreme după, povestindu-şi despre ele prin filtrul esenţial care este memoria, şi le supunea cu drept de moarte şi de viaţă şi de reînviere a lor, însă doar ca apariţii fantomatice, spectrale, întrebându-se ce ar fi fost dacă atunci, în clipa întâmplării lor le-ar fi ascultat dominată de idilism şi duioşie, întâmplare a unor ani când totul era tânăr, naiv şi frumos, tinereţe cuceritoare şi abuzivă, încinsă şi îndrăzneaţă cu himerele ei bizare şi absurde, când încă nu începuse să se mişte înăuntrul ei între realitatea dură şi irealitatea ei poetică, pe alocuri melancolică, adesea agonică, şi nu îşi mai aduce aminte când a înţeles pentru întâia dată că în viaţă cuvântul face lumea întreagă

…iar lumea cuvintelor ei magică şi adevărată avea să fie din literefiinţe purtătoare de sensuri prin clipe în care i s-a întâmplat să trăiască, legat de ele, o vătămătoare defazare a memoriei şi a fanteziei, fie prin supralicitare, fie prin nesocotirea uneia dintre ele, ultima, pe cât de ispititoare pe atât de înşelătoare, iar ce putuse spune la o depărtare despre fiecare început al oricăreia dintre ele fusese că prima literă se formase în ureche, acolo unde începuseră să încolţească mai apoi şoapte de mătase curgând dintr-o vârstă al cărei nume fu al iubirii, o vârstă cu părul lung până în câlcâie, un trup cu lentă unduire şi ochi miraţi privind înspre atâtea litere care începuserăsă se strângă în jurul ei, ea îmbrăcată în rochie de înger, litere care creşteau unele din altele, străluminânde, până când într-o zi una câte una începură să pălească până se stinseră cu totul…

…din ele rămânând numai nişte ochi de noapte şi o senzitivitate feminină pârând abisală într-o linişte din lână netoarsă, spunându-şi că poate cuvântul care venise dinspre partea cu dragostea nu voise să o înveţe altceva decât că nimic nu vine la întâmplare şi nici întâmplător cuvântul ăsta prin care fiinţe fuseseră trecătoare avea să devină locul uitat şi apoi regăsit al unor nostalgii, puţini mergând până la capăt, rămânând  a fi,  dragostei…

…cuvintele altora fugind departe unde nu le-ar mai fi putut ajunge, acolo rezemându-se de împotriviri obosite de aşteptare, privind în zare până când literele care le compuneau ajunseseră să se întindă până ajunseseră nişte dâre ale unor gânduri care nu îşi mai puteau vedea viitorul nici măcar utopic, căutând cu disperare un cuvânt anume, iar negăsindu-l, tot ceea ce le rămăsese de făcut nu fusese altceva decât să probeze, cu mâini zbârcite de visuri spălate, altele ce li se ofereau…

…părând câteodată că nu îşi mai aminteau că există cuvântul care cheamă nelămurit, deşi nu ştiau prea bine la ce le-ar mai putea folosi întoarcerea, şi există aşteptarea acceptată cu uşurinţă în locurile goale cu umeri dureroşi pe care se sprijină  sensuri răsturnate,  iar când astea devin uitare, timpul aduce sufletele rostitoare în stare de umbră, cuvântul fiind semn de viaţă, astfel pierzându-se în tăcere, un fel de trecere prin cuvinte definitive, unul misterios şi de neînţeles, unul care leagă o fiinţă de o alta, citindu-se pe nerăsuflate de-a lungul unor anotimpuri îngăduitoare cu tot ce părea târziu sau mistuit înainte de a-i scoate pentru altele încă din dragoste cu uitarea, uitarea cu zile şi nopţi şterse, ştiind că nu poţi nimic ţintui, iar dacă ai crede-o, s’ar numi candoare…

…cu toate nodurile umbletului, alcătuind din ele cuvinte netrăite, unora întâmplându-li-se să le strângă căptuşeala, stând să plesnească pe firul cusăturii, cuvinte cărora le era trebuitor să se stea locului pentru că oricare mişcare le-ar fi înfrângătoare şi s-ar destrăma, între ezitare şi alegere, altora fiindu-le nevoitor  să şadă pentru că erau ostenite de atâta rostire or’ anemiate deşi cu gură flămândă, pe care şi le aşezase  să îşi mai tragă sufletul pentru că păreau cuprinse de o frenezie cu pupilele fascinate, dându-le la o parte pe cele care nu mai făceau decât jocul steril al imaginaţiei, privirile nemairecunoscându-le, refuzând să le clintească pe acelea care abia aşteptau să se desprindă de pe fundalul tăcerii, gata să îşi dea drumul, suspendate deasupra ei, dar departe de sentimente, părând să curgă din ea prin mâinile prea lungi de la atâta atârnare…

…undeva unde sondăm literele oamenilorcuvinte, ale cuvintelor încheiate, unele prematur, cele care nu ne mai văd, ale cuvintelor eon, purtând neîntâmplaţii, neîntâmplatele, simţind cum descărnând cuvintele de tine, scheletizezi limbajul fiinţei, limbajul sufletesc, lepădându-le pe cele mincinoase, larvare, rămase prin buzunarele veşmintelor, acum mucegăite, purtate demult, într-un asfinţit de soare roşu cu chipul tăcerii, cel al unei nepăsări surde, când paşii lor se opriseră într-un amurg de anotimp zadarnic şi nicio privire înspre el nu mai fusese nici măcar furişă, cu refuzul cuvintelor şi îndemânarea suspensiilor…

…şi atunci când mai încercau să le atingă o făceau ca şi cum s’ar fi apropiat de spectrul lucrurilor în măcinare şi în insecuritate, iar pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, şi nici acum, după atâta vreme, nu se ştia care fusese cea dintâi fiinţă care se aşezase acolo, dimpreună cu toate amintirile pe care le vroia uitate pentru că o îmbrăcaseră în răni, şi nu se ştie nici cum ajunsese acolo, neştiind încotro să se îndrepte, o a doua fiinţă purtătoare de o altă amintire care o făcea vulnerabilă ca o rană deschisă, iar când ajunsese acolo, i se păruse un loc potrivit, şi deodată simţise că agonia dispăruse, că fiecare fibră a fiinţei încetase să-şi mai pună întrebări, că nu va mai fi nevoie de acum să fugă, pentru că de-acum acest loc însemna retragerea

…şi nimeni nu îşi mai amintea cum şi când acel loc în care uitarea era cea mai puternică şi mai sigură se umpluse de oameni, acel loc în care, dacă se opriseră, simţiseră într-un fel straniu că orice durere pe care o avuseseră încetase şi orice rană se închisese, nimeni nu băgase de seamă dacă acolo erau mai mulţi bărbaţi sau mai multe femei, dar acei care nu erau acolo erau cei care ştiau că totul trăieşte în tine atât cât îţi aminteşti, nimeni nu mai jupuia cuvinte de pe tăceri, nimeni nu se mai simţea în înăuntrul lui răscruci  labirintice cu totul împietrit unde aşteptau clipe care păreau că îşi tot amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo,  uitând să recunoască distanţele dintre utopie şi realitate, amintindu-şi să nu uite că uneori pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil, amintindu-şi să nu uite ca niciodată să nu ajungă până acolo, să îl amâne, asta fiind ca şi cum s’ar amâna pe ei…

… acolo unde ea, oricât ar fi mers, ştia că nu va ajunge niciodată, deşi unora, în somn, încă le mai simţea durerea, şi deşi ştia înainte ce avea să fie fiecare cuvânt căruia i se spunea pe litere crescute pe suflet de când erau de’o şchioapă, între prima şi  cea ultima fiind toate însetatele începuturi şi sfârşiturile  şi toate întoarcerile în urme, căutând lung în amintiri, şi dezlegările de ele în marea de ele singurătate, suflet câteodată confundând distanţele înţelesurilor, apropiind ce ea îndepărtase, deşi ştia despre ambiguitatea unora şi evanescenţa altora, despre descumpănitele semne de adio pentru totdeauna ale câtorva, despre adâncile incertitudini ale puţinora, despre cele care aveau să rămână pentru multă vreme poate singure şi goale, clipele în care se rostise lor fiind ale unui trecut…

…deşi ştia toate acestea, se simţea câteodată ca dincolo de cuvinte, uitându-le, de-acolo începând, etern, romantismul ei, de-acolo începând lucrurile din ea pentru totdeauna cărora le spunea pe numele lor vechi, de-acolo le ferea unora, ca pe lumânarea adusă de la Înviere, flacăra firavă a înţelesurilor să nu se stingă, de-acolo îşi aduna dorurile neostoite pierdute în zarea anotimpurilor firave, acolo utopiile ei îşi căutau netrăie cuvinte definitive pentru a se pierde în ele, acolo le privea  cu aceiaşi ochi trăind sentimentul unei linişti ca pe o mare a tăcerii fără de ţărmuri, ultimele ca şi’ntâile, acelaşi înţeles, niciodată aidoma, deşi ştia că odată întâmplate, niciunul dintre ele nu va fi nici ultima amintire, dar poate că ultima…

…tristeţe.

Necălătoritele poveşti spre dăinuire mai departe de a fost odată ca niciodată

Motto: Ea e a tuturor cândvaurilor mele, a haltelor cândvaurilor lăsate în urmă şi ale neîntâmplatelor încă,o am împletită în părul timpului în şuviţele zămislirilor clipelor, ea mă locuieşte cu un romantism ingenuu, e impulsiunea mea secretă, intensitatea mea senzuală, e căptuşeala mea, e tâlcul meu nomad, ea sunt eu, o alta.

 

Dacă ai începe să o spui ca pe o poveste pe ea, cea de odată ca niciodată, femeia îmbrăcată în rochii scurte care îi dezveleau genunchii mai mereu jupuiţi de la colţurile muchiilor absenţelor unor lucruri pe care încerca să le sfărâme în timp ce îşi purta clipele lor în călcâie, smulgând-o dintre apusuri cu noduri mari şi mult prea asurzitoare cărora le-ai tăcea toate cuvintele şi le-ai orbi toate clipele cărora le-a răsturnat înţelesurile ca să vadă în ele întârziate răsărituri, desluşind altfel sub pleoape după ce alungase  aparenţe lesnicioase şi înşelătoare, pentru  că i se întâmpla să aibă uneori ochii deschişi, dar să nu vadă,  ori  să nu ştie că vede, iar asta ţi s-ar fi întâmplat dacă nu era ea, cea pe care o claustrai în nevedere, ai începe să spui despre sine că eşti copia ei leită înveşmântată în purtânde drumuri de timpuri prin însăţi, dar nicicând încălţată în pantofii sfiiciunii, când celei din tine, fiinţei arhipelagurilor unor sensibilităţi prea complicate câteodată, îi răspundeai cu tăişul lucidităţii, pe când ea, departea, cea pe care nu mai voiai să o laşi să se apropie, te invoca delicat, lipindu-ţi împreună sparte reverii, amintiri şi nostalgie…

…speranţă făcându-te de multe ori, resuscitată din cenuşă, după ce arseseşi spasmodică la crepuscul cu ardoarea profetului fiecare za  moartă întâmplată şi neîntâmplată, cea mai solitară dintre toate morţile, fiecare bucată de fier a lanţului din amintiri incendiatoare supurând însoţită de tăcere ca de o trenă carbonizată pe trup de femeie cu mână de foc rece, infern fără flacără negându-ţi propriile-ţi stihii, rătăcitoare în propriata negaţie, sfâşiată între apă şi foc părăsit, speriată şi chinuită, cu frica drumului fără întoarcere înspre tine, cu teama de îngheţul singurătăţii în faţa grotei tale neştiute în care nu mai îndrăzneai să intri pentru că ţi-ar fi lipsit puterea iluziei de a uita că eşti stinsă şi nelocuită…

…mângâindu-ţi tâmplele în tăcerea în care ţi se părea că nu mai era nimic de aşteptat, tăcere din care atârnau gânduri cu cozi subţiri, gânduri isprăvite pentru că tot ceea ce au spus, au spus doar pentru cea din tine, cea care ştia că era nevoie să atingă cât mai puţine compuneri orfice în teritoriile nopţilor pentru că nu fac decât să susţină nişte umbre, mişcarea lor, fiind doar înşelânde vedenii, pentru că înăuntru geodelor tale învelişul oricărei forme a vibraţiilor şi a tremurului prin care îţi trecusei mâna cu văpăi  de parcă atunci ţi-ar fi fost trăire pentru întâia dată începuse să prindă crustă, să îl simţi ca fiind din piatră statuară şi să aibă trecut…

…în timp ce ea, cea în intimitatea de tine protectoare, îşi inventase ziduri de apărare din ipoteze ale insecurităţilor şi prudenţe şi credea, în culcuşul orelor tale care te surprindeau agresive, că nu vei capitula unor gânduri înfăţişându-se simplu peste care construiseşi întrebări conjuncturale…

 

…şi atunci simţi cum din tine se deschide o fereastră prin care ea se aude întreagă de la început, chemându-te la zăbave asupra-i, simţind într-un fel straniu că te-ar străbate timpul ca un frig dar îţi spui că e de la iarnă, lăsând-o să te urce în visare şi nu e nicio taină că ea există acolo, lăsând-o să se împiedice de aşchiile umbrelor clătinătoare din tine, lăsând-o, chiar dacă ar fi sentinţă a unei amărăciuni, cu o tristeţe lucidă să te cutreiere în gânduri mărturisitoare, gânduri, mări de chitină, tărâte pe un drum fără de capăt pe linia unor orizonturi pe care le stăpâneşti cu puterea ochilor tăi în nevăzut şi pe care doar cu cea a visului le-ai putea depăşi, asta dacă nu le-ai fi lăsat să se împrăştie, să se risipească, să li se resfire urzelile şi pe care cândva nu ştii în definitiv, mai tot, sau aproape destul dacă le vei mai îmbrăca într-un alt veşmânt în care să le trăieşti într-un timp nerăsfirat în prezent, trecut şi viitor şi să îţi fie precum o clipă neutră care să umple un gol, cel dintre tine şi însăţi, durată a uzurpării tuturor acelor altor zile ale unui tărâm până la care ar mai fi trebuit să fie, dar sfârşite absurd între absenţe…

…iar asta ţi s-a întâmplat, fireşte, nu întotdeauna dar nici numai uneori…

…abundând încifrări ca nişte costumaţii inutile în care neatinsurile se zbăteau să pătrundă sensul cu nesupunere şi cu revoltă, luându-te pe căi ocolite, când tu le smulgeai nimburile, dezvăluind resorturile încă fascinată de nişte visuri care îţi ţeseau zidurile din sticlă şi piatră de amurg între care trăiai dinăuntruri cu pereţi despuiaţi care duceau în nicăieriul unui pustiu făr’ de ţărmuri unde te simţeai ca şi cum ai fi rămas în afara ta într-un timp sortit să piară, însă acolo, în nevăzuturile unei efervescenţe subterane te încărca o voinţă nici măcar de tine bănuită, aceea a reacţiei la tine însăţi…

…iar nişte reîntoarceri în unele urme nu îţi mai dau o conştiinţă desuet sentimentală, făcându-te să mai zăboveşti în anotimpuri care nu au fost ale tale, dintr-o vreme a neîmpăcării cu tine, sau, cum făceai la începuturile lor, să te mai întorci din drum, deşi aşteptările zilelor şi nopţilor nu ar mai fi întâlnit pe nimeni la capătul lor simţeai că fac parte dintr-un lucru deja sfârşit iar cârpirile lor poate că te-ar fi făcut să te simţi mai puţin singură înaripând năluci în cadre de feerii aeriene, trăind o existenţă a întrezăririi…

ştiind că dacă vei înstrăina nu vei mai avea cum să împlineşti…

…ştiind că sensului încă nedesluşit îi trebuie un fel potrivit al aşteptării, un cum, şi o vei face în inocenţă şi în puritate iar astfel îţi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea, ştiind că uneori se întâmplă că deşi îl cauţi, să fie el cel care te găseşte, iar atunci când va fi i te întâmpli îl vei trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate, iar înainte de asta va exista în lumea ta gândită, nu trăită, acolo unde cauţi dezlegări, lor, acelor gânduri cărora te dai fără a li te împotrivi dintr-un instinct inexplicabil cu storurile netrase, pentru că te trăiesc nestăpânite şi stăpânitoare, nesupuse şi neînfrânte, lunecându-te dincolo de tine în picioare sufleteşti, plăsmuitoare…

…pentru că ea îţi este desfăşurătorînfăşurătoare în tine, încatenări, ea memorizând din timpuri neplămădite monolog magic al descoperirii adevăratei tu, mister supunându-i neîncrederea…

…dacă cea de atunci,  înmagazinându-te memorial, ştia cu mult înainte despre tine, cea de acum, ca de o amintire neîntâmplată din poveştile de dincolo ale unor ferestre nedeschise, visătorie cu dorul unui altfel, semănând surprinzător cu acea ţie neştiută, necunoscută, părelnică excepţie şi nu regulă, fiinţă încănemărturisitoare sieţi, fixându-te ca pe un spaţiu mitic al unor încăneiviri, ca un fel de preludiu al tău…

…legându-te de-a lungul iscărilor cu anafore şi de-asta poate cine ştie ce porţi în tine şi nu ai uitat şi nu poţi să uiţi şi nu ai avut pentru ele litere decât în gând; percepţii purtate înăuntrul minţii tale, cu totul întâmplător, întâmplător de tine, cineva, acea cineva fiind eadecândva, parcă ar fi trecut printre ale tale, gândindu-şi-le de parcă ţi le-ar fi fost, dându-ţi senzaţia a ceea ce eşti, ce le eşti, de parcă te-ar fi spus acelor gânduri despre care ai simţit că îţi vorbesc, că vorbesc despre tine, că te vor vorbi, spunând despre tine, nerostita, neştiuta, tu, îndepărtând, fireşte, ceea ce nu ţine de tine, deşi totul s-a petrecut aidoma…

…de-a lungul drumurilor ea înlocuindu-te când tu erai neputincioasă…

…când te aflai pe o latitudine a unui timp atât de îndepărtat faţă de semnele tale cardinale, când te simţeai fără de căpătâi şi reazem, când te încovoiai sau cădeai, căutătoare fără ochi, când te traversai cu teamă iar ea te acoperea, ferindu-te de jocul umbrelor şi al melancoliei, de înfricoşări şi de frig, de prăbuşire, aşteptând liniştită sfârşitul tuturor spaimelor când începuse să nu te mai ţină ascunsă într-o intimitate protectoare, şi reducându-le la nişte simple punctări de stări care mai apoi urmau să îţi devină inventarierile semnificaţiilor tale…

…zbătându-se stăruitor, epuizându-te câteodată cu propria lor mărginire, când o uitai pe ea, care însă de acolo nu îţi plecase, doar că aşa credeai, când nu mai trăiai fragmente din ea reluându-se, de parcă s-ar fi volatilizat, însă de fapt eatu nici nu apăruse, tu fiindu-i tainică, mecanica ta părând a-i rămâne un secret etern, ea, cu rochie de zăpadă în culoarea turcoazelor  îmbrăcându-ţi toate veşmintele sufletului din roua dorinţelor tuturor nuanţelor cu putinţă, ea mereu la fel, aproape la fel şi de fiecare dată o altfel de tresărire trecându-te prin filtrul sentimentalismului, particularitate hotărâtoare…

…iar dacă ea nu ar fi fost astfel, ai fi trecut pe lângă tine absentă…

…ea, cea pe care ai continuat-o în toate cele care au urmat, cumva ca un refren al unei clipe încheiate dar nesfârşite, nesfârşinde, tu, cea care atunci nu ştiai că astfel vei fi în sine…tu nu, însă ea da.. tu erai, ori mai degrabă ai fi fost în devenire, dacă ea nu te-ar fi favorizat ca o conjuncţie fericită, roca ta neprelucrată…

…ea,  fantezie eliberatoare,  când tu te voiai austeriate…

…ea, cea care scrutându-te cu un ochi lucid te-a dus până la capăt, şi niciodată ca pe o povară, şi niciodată ca pe o trudă de drum pe care să o abandoneze, livrându-te aventurii de tine, cea de pe calea aflării, atentă la resorturile tale, la buna lor funcţionare, atentă la primăveri, la veri, la toamne şi la ochii închişi ai zăpezilor, la răsărituri şi la apusuri, la nopţi şi la zile, la cenuşiu, la culorile de apă şi la culori înstelate, la părăsiri şi la despărţiri iar atunci actul cel mai adesea întâmplat era spovedania impasului…

…atentă, la contopiri şi la pătrunderi, la fericiri şi la dureri, ştiind că dacă te fracţionezi, vei suferi cu fiecare fragment, dându-i îndureratei din tine armele care să te ajute să rezişti pe dinăuntru, pentru că încă nu aveai acele deprinderi care intră într-un reflex de autoapărare pasivă, cel al dezarmaţilor, atentă la amintinduri şi ocrotitoare la uitări, lăsându-te să mori în ele doar ceea ce nu mai voiai să trăieşti, atentă la însetări şi la potoliri, neacceptându-ţi pe de-a-ntregul niciun abandon dar şi nicio patimă, atentă la răzvrătiri şi la stavile, la focuri şi la cenuşi, la întregimi şi la retezări, la calmuri şi la stridenţe, pentru ea existând mereu o cale de a înţelege, deşi câteodată tăceai, te ascundeai, o minţeai pe ea, ea cea care sinceră mereu cu sieţi nu te minţise vreodată aşa cum  nici pe altcineva nu minţise, neîngăduind vreunei aparenţe să fie ambigue, şi atunci când se întâmpla se înfuria teribil, ea vrând să te ferească de toţi şi de toate…

…şi, din cavităţile tale stând de veghe, te silea să o recunoşti, refuzând utopia unor locuri imposibil de împlinit şi totodată de abandonat, fără să te rănească prea tare, fără să te bruscheze, însă cu o detaşare necruţătoare, făcându-te să îţi alungi din închipuire tot ceea ce ascundeai pe după perdeluiri, vânându-ţi credulităţi, răsăriri care păruseră că se întâmplă şi pe care nu le puteai descuia pentru că nu aveai cheile potrivite…

…iar în vârşa lor ai fi putut intra lesne, doar că de ieşit ţi s-ar fi întâmplat anevoios sau chiar deloc…

…iar ea din tine voia să te ferească de a bate pentru tine prea din vreme acea oră a durerii pure, temându-se că nu vei avea putinţa de a deosebi realitatea de părere, văzând ceea ce nu era, în întâmplări brutale ori dezamăgitoare, amăgind aşteptările, în trăirea clipelor unui timp ce nu s-ar fi dovedit decât a fi unul fără găvane, fără forme de relief, un înveliş fără conţinut, simţindu-l, de l-ai fi trăit, ca şi cum şi-ar fi consumat prea excesiv poate erorile şi înţelesul, atentă la încercările de a te travesti în ceva ce nu ţi se potrivea, privindu-te atunci, suprinzător, cu o ironie tristă, şi atunci se distanţa de tine, pentru că te vedea ca pe o făptură străină, iar pe dinăuntru îi simţeai încleştarea şi se întrebare, doar că nu ademenitor, de unde se ivise în tine ceva ce îţi era mai degrabă o alchimie a alianţei unor contrarii, şi nu voia să te lase pe mâna timpului, creditor al tuturor curiozităţilor, timp ce înainte de a deveni înţelegere este iscodire, pentru a afla dacă asta te-ar fi prefăcut într-o fiinţă a singurătăţii de sine…

…ea, trăindu-te cu voluptate şi cu docilitate plină de raţiune ascultându-te, atentă sortându-ţi decorurile anotimpurilor prin care treceai, lăsând în urmă exuvii, ea păstrându-ţi-le de pe unde erau împrăştiate, încă una şi încă una cu fiecare clipă în care te ţeseai, împăcând din ce în ce mai multe orizonturi, neaşteptând de la tine ceva anume…

…aşteptând nimic, însă datorându-ţi totul…

de multe ori însă simţind că ai fi vrut să scapi de ea, deşi poţi scăpa de orice şi de oricine mai puţin de tine, de însăţi, iar de noi înşine abia la urmă scăpăm, când nu mai avem de cine şi de ce scăpa, şi de multe ori chiar ţi se întâmplase să vrei să o uiţi, să o  spulberi printr-o disecţie, dar fără de urmări imediate, pentru că era câteodată atât de tăietoare când îţi povestea despre înfăţişări de farduri, despre măşti, dar nu despre acelea eliberatoare ale unor izgoniri, ci despre cele ale unor aparenţe goale de orice substanţă,  încercând să îţi risipească ceţurile din jurul unui contur romantic, însă o făcea pentru că te proteja, pentru că îţi ştia atâtea clipe de dinainte care adunaseră în ele atâtea înţelesuri, pregătindu-te pentru un intim drum…

…un drum lung pe care nu ar fi vrut să trăieşti nostalgii şi retractilităţi, nu voia ca tu şi ea, perechea ta de nelinişti, să ajungeţi ca două aripi de talere ale unei balanţe cu zbor tragic, voi, tu şi ea,  ea, cea îndreptată spre tine de către tine, veşnic amestec de extreme, vă zideaţi pe dinăuntru una pe cealaltă ca între primejdii precum un sălaş ferit, având acoperământul de pândă…

ea din care nu voiai ca într-o zi să rămână doar resturi…

…pentru că ea, undeva, ar fi dispărut, luând înfăţişare de prevestiri şi lăsându-te singură ca o insulă pustie şi pustiită, şi speranţele ca să o mai chemi cândva la tine ţi s-ar fi carbonizat până la ultima, tu cu sufletul tău atunci la discreţia durerii, sub zăpezi satrapice de ierni contrariante pe care aveai să le simţi din ce în ce mai grele, din ce în ce mai disperată, din ce în ce mai de neînţeles fără ea, ea fiind cea care îţi împlinea aspiraţiile solare, cele cu neputinţă de urcat pe treptele sufletului tău dacă pe ea ai fi înstrăinat-o…

…ea restabilind echilibrul dintre tine şi lumea ta, ea, cea a multora tu de tăceri care vorbesc şi de zgomote ce tac, ea cea care ştia că uneori nu mai puteai să vorbeşti, tăcerea e graniţa autismului care te ia nemaipermiţând în vreun chip ambasada unei iluzii când întâmplarea e încheiată, fiindu-ţi agonie  în căptuşelile sufletului, iar speranţa înspre care priveai are acum încotrourile închise şi îşi mai găseşte loc în absurditate or’ poate nici acolo…

… şi tot ea începându-te ca poveste dintr-o viaţă de om, de mai multe ori,

…ea, fante spre tine ale fiecăror clipe, de fiecare dată o cu totul altă nouă răspântie, ea, cercurile tale concentrice învelindu-te spiralat din cochilii de scoică, ea o uşătoateuşile anotimpurilor tale vârstate cu turcoaz şi albumbrit cu pete de lacrimă ale unor clipe pe care, dacă le avusese cândva, nu le mai avea nici măcar în vis, ea însă surâsul tău pe marginea rosturilor lor tragice când ţi le străjuia cu iluzii, când îţi puneai la îndoială temeiniciile şi ea nu îţi dădea crezare când îi spuneai despre timp, despre timpul asemenea unor mişcânde cercuri, nesfârşite închideri şi deschideri…

…despre timpul care toceşte, despre uitarea cea sigură…

…iar ea se răzvrătea răspunzându-ţi că pasiunile pot exista la infinit, şi  te întreba atunci, te întreba fără sfârşit şi tu te prefăceai că nu o auzi, îndepărtând-o şi povestind apoi o rătăcire din celelalte amintiri despre ea, tu, lutul vasului uman în care poate câteodată mai răsună vreo durere din trecut ca un ecou torturator începute cu timpul ei, însă pe tine, cea de cândva, o vei aştepta la nesfârşit pentru că ea a fost locul tău în care ţi-ai putut trăi reveriile cele mai intime în toată plenitudinea lor în nopţile pedinăuntrului şi fără ea ai fi risipiri buimace, ea ţi-a fost cea care a făcut din apă foc şi căldură din frig şi din întuneric lumină şi a îngăduit să te întâmpli în ea şi prin ea…

…iar tu nu ai rămas la ea din întâmplare, pentru că prin ea renăşteai, te reinventai…

…ea îţi era reprimare suavă, tu, aprigă furtună, ea accelerându-ţi respiraţiile fiecărui acum pe care îl trăisei şi durerea poate a fiecărui drum până acolo, ea ştiind de fiecare dată că  nemişcările tale, cum puteau părea altora, ale unui hotar pe care când îl pierdeai, când îl găseai, pe dinăuntru îţi erau convulsii cu tresăriri dezdănăjduitoare iar împietririle tale sângerii de jăratec atât de înşelătoare, ea îţi era uimirea, veghea ta neamăgitoare, ea este cea care ţi-a stăpânit nuul atâtor răscruci, deşi adesea vulnerabilitatea ta, ea este ţesătura ta de feerie împletindu-ţi visurile, chiar dacă unele câteodată doar străvezii închipuiri de contur…

…şi nicicând nu o vei lăsa să plece din tine, şi-ai face-o a veşniciilor răsăriturilor, pentru că ea te-a învăţat limba chemării pe nume a dragostei în ciuda avertismentelor iminente ale vedeniilor, silabisind tresăriri în nopţile veghii pe care nu ţi-o putusei anestezia, ea este cea care aprinde iluziile de candoare şi de eternizare a dragostei, iar fără ea te-ai afla într-o absolută singurătate, ratând nu doar toate anotimpurile, ci mai cu seamă pe cel fundamental al tău, acela misterios şi anonim al înfloririi de fiecare dată când, destrămată, te-ai întoarce dintr-

veştejire.

 

Poveşti analfabete, căutătoare de cuvinte potrivite greu de aflat

Motto: Pentru nişte gânduri poate sunt de vină întoarcerile noastre în nişte întrebări cu tot dinadinsul, atunci când încercăm să ne înşelăm duios şovăielile unor răspunsuri hotărâtoare, când ne simţim deschişi la armură cum nu am mai fi fost vreodată în nişte lucruri, cele în care ceea ce semnifică trebuie spus.

Suntem poveşti, poveşti care dacă nu s’ar spune n-ar fi, poveşti după sfârşitul cărora nu-ţi mai rămâne decât să tragi aer în piept şi să îţi spui că măcar pe ultima ai mai fi ţinut-o puţin, încă puţin, poveşti cu timpul îndurerat, poveşti ale unor repetabilităţi, poveşti ale închipuirilor în căutarea realităţii, poveşti la sfârşitul cărora dăm vina pe un trecut uitat, poveşti ale unor dorinţe înfipte adânc în carnea sufletului, poveşti în care închipuirile scot şi includ realităţi, poveşti în care ne îmbrăcăm într-un fel numai al nostru, poveşti pe care le deschidem la întâmplare, dar încolo totul e cum trebuie, poveşti nenumite care se petrec atât de repede încât nu ne rămâne mai nimic de regretat la urmă, când sfârşim de aranjat amintiri…

…iar ăsta e felul de poveste în care, de te-ai întrupa, ai vrea să fie mâine, pentru că azi încă mai eşti femeia anotimpurilor din trecut care se întreabă, privindu-l, dacă el, bărbatul înainte de care nu a fost cu adevărat nimic era cel cu adevărat aşteptat sau doar o înfăţişare plină de semnificaţii a celui care, înfăţişat, nu era altceva decât închipuire, la fel de bine cum putea fi şi o realitate care ar fi putut avea un sens, doar că ceva din ochii lui părea a i-l refuza cu încăpăţânare, de parcă lumea în care s-ar fi văzut ar fi fost una ameninţătoare căreia nu i-ar fi spus da, sau poate că îi spusese cândva şi nu mai fusese nimic după aceea, poate că bărbatul acela cu drumuri asfinţite iubise odată ca niciodată prea mult cu totul totului încât acum nimic nu îi mai rămăsese…
…şi de-atunci poate că bărbatul cu treceri asfinţite îi uitase iubirii limba sau poate că nu ştiuse vreodată să o vorbească decât în vânt încărunţit cu durerea de a fi în ea întâmplător şi vremelnic şi hainele ei pe el nu ţinuseră, iar o vreme după aceea poate se mai uitase lung după ea, atât de lung încât privirile începuseră să îi sângereze, să îşi asfinţească sub pleoape tot ce se rupsese în el, astfel că bărbatul acela cu degete flămânde de dragoste uitase pe drumuri amurginde să se mai ia cu sine, şi se întâmplase tocmai când o întâlnise pe ea, pe femeia tuturor răsăriturilor, altunde, el, nealtcum…
…pe femeia ce părea a fi dintr-o poveste asfinţită cu pleoapele închise, poveste în cuvinte inexpresive tosmai pentru că odată ca niciodată, demult, exprimaseră totul, iar acum ce mai rămăsese din ele era istovit şi delicat şi nu te puteai apropia decât cu o delicateţe egală, aşa cum câteodată de apropiem de spectrul lucrurilor în măcinare şi în insecuritate, iar pentru a nu te opri la mai puţin, şi pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, un loc în care uitarea se trăieşte cu nerăbdare…
…un loc în care oamenii, pentru că e necesar pentru poveşti să fie oameni, oameni care ascultă şi la urmă ridică din umeri a nedumerire, nu şi-ar mai aminti când ar fi întâlnit-o ultima oară pe femeia de la apus, nu ar şti despre ea decât ceea ce aveau să uite după aceea, dar în vremea când ar fi văzut-o întâia dată ar fi simţit, straniu, că aceasta ar putea dispărea oricând, ca orice încetare, într-o tăcere şi linişte cuprinsă de muţenie în care nu mai era nimic şi nimeni de aşteptat, pentru că în povestea căutătoare de cuvinte greu de aflat,
…şi atunci fusese pentru prima oară când începuse să poarte atât de tare strânsă pe talia sufletului acea rochie care o sugruma de-a dreptul, dar era singura care îi mai venea, deşi începea să îi plesnească pe firul cusăturii, iar ea se temea că la fiecare mişcare pe care ar mai face-o avea să se deşire şi mai mult, lăsând la vedere urmele suspinânde pe care le purta pe piele, cele care la fiecare strânsoare căpătau o nuanţă vineţie de la puţinul aer pe care îl mai puteau respira, căci femeia care îşi gândea dragostea avea grijă să le acopere atunci când simţea că ar grăbi-o în neîncrederi care pentru ea erau lungi şi grele, şi asta se întâmplase de la prima ruptură, şi deşi trecuse ceva timp de atunci, tot i se părea că dacă cineva ar fi privit mai îndeaproape ar fi putut zări în acel loc, pe coapsa ei stângă, o rană a începutului, început din care totul mai apoi izvorăşte…
…pe zi ce trece, rochia femeii tot subţiindu-se, poate de la lucrurile care dispăreau treptat din fiecare fir până când din ele nu ar mai fi rămas decât nişte dâre abia văzute care până în cele din urmă s-ar fi pierdut şi ele, fir oarecum nepotrivit cu care, naivă, însăilase semnificaţii cu înţelesul doar pentru ea, şi  începea să se teamă ca nu cumva să ajungă de subţirimea unui fum, şi se temea ca nu cumva să ajungă să nu mai creadă, şi urmele să capete adâncimi, şi-n adâncimi să înceapă să se adune nişte gânduri cărora le-ar fi devenit limpede pradă, lipsindu-i magica îndemânare de a le face să sune plin, gânduri cărora le mai trebuiau doar câţiva paşi până să pătrundă în ea…
…aşa că tot ce îi mai rămânea de făcut era să le întoarcă din drum, să se ducă să fie ce-au fost, să nu le rămână, oricât de cuprinsă de teamă ar fi fost de la unul la altul, neîndrăznind să se întrebe ce s-ar  întâmpla dacă ar sta nemişcată, doar strângându-şi umerii gândurilor pe care îşi rezema câteodată visările, acele visări cărora le refuza altfel de auz decât al ei, pentru că ele erau singurele care o învăţaseră numărătoarea unui timp în care de unele lucruri putea să se apropie dar de altele nu, pentru că celor din urmă încă le mai purta urma muşcăturilor până la osul sufletului, dar simţea că dacă ar alege asta, dacă ar alege să rămână nemişcată ar însemna să înţeleagă definitiv că acel loc în care ar sta ar fi unul din care ar pleca mereu zadarnic pentru a se întoarce din nou, locul unde, între ezitare şi metamorfoză, simţea  în ce s-ar fi putut preschimba la cea mai slabă mişcare…
…locul în care nu exista nici sus nici jos,  ci doar un înainte după care nu ar mai fi fost niciun înapoi şi tot ce ar mai fi putut veni din urmă nu ar mai fi ajuns-o niciodată…
…şi se gândea cum să facă în aşa fel încât să se desprindă de acolo înnodând în fum doar ce vroia să părăsească, simţind cum încă o durea în timp ce se mişca, nestând locului, ca uitarea, aşa că femeia care îşi gândea povestea îi dădu drumul acelui loc, smulgându-şi-l din tivul rochiei care începu să curgă, atât de violentă fu smucitura, clipă în care mâinile ei parcă fură mult mai lungi, degetele lungindu-i-se la nesfârşit, aşa simţea, pentru că trebuia să ajungă să desprindă din ea orice ar mai fi putut însemna împrăştiere care ar mai fi putut rezista fără ca ea să aibă habar şi care cândva s-ar fi putut răsuci, răsucind-o, dezvăluind pe pielea ei semnele unor paşi târzii de timpuriu în care nu ştiuse, înainte de a fi apucat, cum să-şi potrivească urma, spunându-şi că suntem poveşti, câteodată cea adevărată rămânând aceea spusă pentru mai…
…târziu.

La finele unui sezon romantic, după un joc în lumina unei rampe imaginare, nu întotdeauna, însă nici numai uneori

Motto: Cu cât ajungi să cunoşti mai mult despre nişte lucruri, cu atât afli că ştii mai puţin despre ele, înţelegând că adevărat şi credibil este de atâtea şi de-atâtea ori doar relativul pentru că e mai puţin susceptibil ruginii, ruginirii, şi că absolutul pare, nu este, aşa cum îndoielile şi aproximaţiile sunt, nu doar par, şi asta pentru că sunt relative.

 

Ai nespusuri închise în tăceri când stai la fereastra unei adânci melancolii, tresărind la gemetele nopţii mărgăritarului rămas neînşirat între prima literă din trecut şi cea mai fragilă şi ultima care le-ar fi adunat pe toate la un loc, alcătuind un cuvânt mai lung decât veşnicia, unul care ar fi spus tot, într-o limbă cu un singur cuvânt, tăceri care au cele mai multe necuvinte, perechi de tăceri cu înlănţuiri  şi despărţiri alternative pe care le cuprinzi cu învăluiri tandre pe unele, tandru dureroase pe altele, nespusuri ce închid în ele tot ceea ce altele până acum au deschipuit, unele dintre ele uitându-se în oglindă cu grija să nu scape oglinda, prevenitoare…

…dar pe niciunul dintre ele nu l-ai coborât din gânduri travestit, spunând altceva decât ce l-a purtat, ferindu-te să faci jocul apropierii şi depărtării, devenind abilă în ambiguităţi între real şi imaginar, toate cuvintele ţi-au fost nude, nemachiate, pentru că altfel, oricât ai fi încercat să le ştergi fardul tot ar mai fi rămas urme, iar îmbrăcată, frumoasă cu ochii mieriu fierbinţi, ai fost mereu aşa, în rochia lor de stradă, în rochia de stradă a cuvintelor…

…acele străzi pe care cutreieri acum liniştită, şi, oricum, haine de teatru nu ai, nu ai avut niciodată, poate din când în când câte o poză patetică, atunci când îţi era de câte o punere în scenă, acea scenă despre care ai scris cândva, dar ai o valiză în care îţi ţii nişte lucruri pentru care încă plăteşti, şi s-ar putea să şi rămâi chiar debitoare iar preţul să urce, însă face să, aşa crezi, aşa încă mai crezi, deşi undeva în tine ceva îţi şopteşte că e dinspre partea cu timpul pe care l-ai înghesuit în opacităţi şi în niscavai orizonturi mărunte, dacă chiar orizonturi or fi sau ai uitat, pentru că ştii, că nu tot ce taie linie face orizont…

…doar că atunci când eşti aşa, total inocentă şi fundamental candidă, pentru că ai naivitatea acelora care trăiesc viaţa cu castitatea înţelesurilor precum şi cu candoarea percepţiilor, cu acea lumină a inocenţei pe care nimic nu le-a putut-o stinge, oricâte cenuşi ale acestui foc care e dragostea ar fi trăit, ale acestei arderi pe pământul şi în cerul sufletului, între cer şi pământ, infinită în ei geneză a acestei purităţi, a transparenţei prin care merg cu limpezimea fiinţei lor prin toate care au fost, prin toate care sunt, prin tot ce au cunoscut şi prin toate decunoscuturile ce au rămas neştiuturi, îţi spui că încă mai crezi în târziu…

…şi în mai târziu, şi în preatârziu ai ajuns să crezi, şi nu ai spus vreodată decât mai târziu, mai bine niciodată, deşi pe unele lucruri le-ai confundat în repetate dăţi…

…dar ai zâmbit şi ţi-ai spus cu ironie că multe au ţinut de disponibilităţile de eroare, atunci când cauţi fără ochi, asta despre un altfel de ştiut, unul care câteodată merge din înşelare în înşelare, însă slavă cerului că există erori trezitoare, deşi tot ni se mai întâmplă moira neîndurătoare câteodată…

…iar tristă ai fost doar atunci când ai înţeles că înşelător e să nu ştii cum să asculţi ci doar să ţi se pară că o faci, ce aleargă în tine ascuns, intim şi substanţial, şi aşa ajungi să îţi închizi lumile pe care le puteai face la nesfârşit, să îţi baţi paşii în cuie, să ţi se pară că nu te întregeşti dacă te pierzi, şi ştii, da, că asta sună a contradicţie, însă doar aşa se nasc metamorfozele, iar asta se cheamă viaţă, sau ce facem noi din ea ca joc secund, dacă totul e cu un deznodământ prestabilit…

…şi niciodată nu ai făcut altceva, şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea, dar tu te căzneai, pentru că zideai din dragoste…

…spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei, deoarece ştiai ce s-ar putea întâmpla, şi atunci încercai să pari suverană atât peste supoziţii cât şi peste aparenţe, dorindu-ţi să nu ajungi la hotarul autismului care ar fi fost cel al tăcerii, să taci, căzând de-acolo de pe acele schele pe care stătusei cu gând de boltă ca o catedrală, gând de clădire pe care o simţeai ca pe un altar la care ai fi ajuns în final, doar că până acolo mai era, ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, deşi nu aveai vocaţia asta, a imaginaţiei, aşa cum nici pe cea a ficţiunii nu o aveai, imaginaţia, ficţiune suverană…

…nu ţi se potrivea nici una nici cealaltă, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire, pentru că statutul tău de personaj într-o poveste era atât de restrâns, erai doar o subţirime de fum, erai doar un murmur de lună, aşa că în închipuire lărgeai decorul în timp ce în minte te aşezai în întâmplări în mijlocul scenei goale, de fapt un spaţiu alcătuit numai din gândurile tale…

…toată fiinţa gândirii tale simţindu-se asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită, lumea şi nelumea, şi îţi spuneai că poveştile dragostei, dragostea ca un joc  al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s’ar spune, n’ar fi…

…nu ţi-ar desface braţele să-ţi poţi cuprinde cerul până atunci tăcut, nu ţi-ai încorda auzul să asculţi cum vine înspre tine din cuvinte adormite visul trezit care fericea realitatea, vis în care locuiai doar cu o jumătate de trup pentru că cealaltă jumătate era răsucită înspre vedenii…

…nu te-ar face să simţi cum începe să ţi se împlinească o cerinţa de taină ca un necontenind continuu, nu te-ar face să începi să crezi că există un tărâm unde trăieşte dragostea viaţă fără de moarte, tărâm edenic pe care începi să îl simţi la marginea lumii tale, dincolo, fiindu-ţi deopotrivă şi real şi fantasmatic, nu utopic, nu imposibil de împlinit şi totodată de abandonat…

…dacă nu s’ar spune, n’ar fi, nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi înstelate a cărei lumină nu va fi vreodată trădată, una care nu se va ofili şi nu va muri vreodată, sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie trăiai  ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie dar acum, în casa visului, păşeai pragul ca sacră pereche şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta, că starea lui va continua să se înalţe la cer, că nu se va pustii…

…nu va muri începând din unul şi împreună din doi…

…nu se va despărţi niciodată în silabe cărora să fie trebuitor să le pui măşti dintr-acelea ocrotitoare, încercând  să le protejezi de ceea ce le-ar debilita fragila fiinţă, vulnerabilitatea lor…

…şi atunci, din cuvintele acelui scenariu diegetic, magic, al poveştii care e dragostea, poveste în care de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată, ca să fii departe de moartea lor, începi să ştergi…

…ştiind că atunci când ştergi, trebuie să pui ceva în loc, atunci când le-ai desfăcut din tine şi le-ai pus în litere, în cuvinte, proiecţie a sufltului tău în ele, forme de tremur şi vibraţie, şi-atât de multe verbe din care ai stors până la ultima picătură de sânge, şi ai spus, dezlegându-le de tăcere, despre nişte lucruri care la vremea lor au avut semnificaţia lor, asumarea şi mai cu seamă depăşirea atunci când ţi-a fost să scrii despre ele, despre acele trăituri, despre succesiuni, toate având calea unei deveniri, a ceva ce nu era, urmând să devină, atunci când fusese, întemeind ceva, iar ştergând ştii că nu mai poţi să revii, fiind o alegere radicală…

…şi simţi cum pierderea, pentru că ai vrut-o, începe să pună ipotecă pe tine, şi atunci simţi că trebuie să pui altceva în loc, pentru fiecare acest altceva având semnificaţia proprie, iar dacă tot ştergi şi tot ştergi, sfârşeşti prin a deveni pierdere neîntreruptă, ştergând devenind un gol, doar că golului fiindu-i trebuitor să îi dai urmare

…iar dacă ai şters, ai crezut că odată cu asta ai putea face să dispară durerea din carnea trupul sufletului tău, cea pe care o trăisei în singurătatea ei a, durerii, a nimănui altcuiva decât a ta, şi atunci a fost ca şi cum un sunet minim a chemat la el acea tăcere maximă ca să îţi dea de ştire că s-a surpat un tot, acel tot de la acea vreme din acel timp ce părea infinit şi atât de vremelnic, şi atunci când a fost ai simţit că suferi o durere fără nume, cea întrupată, ai simţit că eşti între durere şi maidurere de fiecare dată când îţi aminteai, iar totul cădea atunci în tine cu o suferinţă nouă, şi când a fost să o deghizezi, când ai vrut să îi pui o mască, te-ai ascuns într-o cavernă ca într-un refugiu unde ai simţit că poţi trăi, doar că tu aveai nevoie de deschidere, de protecţie, nu şi de închidere ca într-un chit, pentru că asta se întâmpla şi nu voiai să fii închisă iar tu asta făceai…

…şi erai departe, şi te alungai şi alungai din tine tot ce însemnase cândva chemare,  şi gândurile se făceau tot mai amare până când ai înţeles, iar atunci când s-a întâmplat pentru unele lucruri ai avut resemnarea iar pe altele, cele consumate cu febră, le-ai adormit neştiind pentru câtă vreme, şi le auzeai câteodată somnolenţa cutreierată de coşmare şi îţi era teamă să le trezeşti ca să nu greşeşti, ca să nu le încurci, deşi acum ştiai, nu mai erai atât de naivă încât să dai vina pe stângăcii…

…acum chiar începeai să priveşti înspre ele cu o cunoaştere blazată, ieşeai în întâmpinarea unor gânduri cu un surâs de o ironie amară, pentru că nu îţi mai doreai acea tandreţe jalnică pe care o avusesei pe vremea în care încă mai credeai, şi fără pendulări între credinţă şi tăgadă, că până acolo unde ai fi vrut să ajungi nu o să te doară, dar te-a durut, aşa că ai început să ştergi…

…doar că aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune…

…litere neisprăvite despre a căror închegare nu ştiai dacă întâmplându-ţi-se iar cândva de ai fi reluat repetiţia nu ar fi însemnat din nou încetânduri, litere ca nişte răni de-acum înainte dar nu pentru totdeauna, aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut era să iei lucrurile aşa cum sunt, cu înţelesuri definitive, pentru că în acest timp, din clipa care se spărsese, de unde începuse să înnopteze destrămarea, apropierea şi depărtarea ştiuseră ce au de…

…făcut.

Undeva, probabil nu departe, în aşteptare, anotimpul clipelor întârziate

Motto: Dragostea este autocunoaştere.

 

Poate că e de vină primăvara  în părul ei, din creştet până pe umeri fierbinţi, poate unele resturi de iarnă ascunse în buzunarele argintii ale rochiei tremurătoare de iarbă, acolo unde îşi păstrează nişte amintiri, poate vina o poartă celelalte anotimpuri ale insulei ei deasupra nemărginirii, atât de asemănătoare altor insule prin singurătate, insulă unde îşi ascunsese în tăceri întrebătoare neliniştitoarele dorinţe de pe care mâna se ridica greu…

… poate că e de vină visul cu ochi de o adâncime nespusă care îi adăposteşte fiinţa fragilei îndrăgostite, poate că e de vină ceea ce ascultă şi îi pare de neînţeles, poate că vina e a ei  pentru că nu uită să îşi amintească de toate lucrurile care sunt ca nişte zale ale unui lanţ cu semnificaţii şi că tot ce e evident uneori nu’i altceva decât părelnic, iar asta câteodată îşi dorea să uite cu voluptate, doar că unele amintiri aveau fluxuri şi refluxuri ciudate ale unor sunete ude pe care le urma, dar nemaiîncăpătoare în ele, iar unora încerca să le pună capcane pe întregile lor întinderi ca să le prindă timpul în ele fără dezlegări iluzorii, cu toate simţurile încordate la pândă, aşteptând, restul fiind speranţă…

…poate că de vină pentru gândurile ei este faptul că uneori îi pare că trăieşte ceva în cu totul alte dimensiuni decât el, simţind cum cade din dragoste…

…poate că de vină  pentru  gândurile ei nepierdute din care niciunul nu se retrăgea învins e tot ceea ce se întorcea înspre ea în chinuitoare întrebări din uitări provizorii, dorindu-şi ca ultimele ei amintiri cu ochi sticloşi în care i se făcea frig să fie şi ultimele ei tristeţi…

…gânduri care câteodată răsturnau multe în ea, dacă nu totul, regăsind în urmă ceva din ce credea  că ar fi pus înstrăinare înţelesurilor, gânduri cărora le spunea nişte cuvinte pe care le scotea, unul câte unul, de-acolo de unde le ţinea ascunse în faldurile rochiei de vânt, acolo unde le păstra, unde erau în negânduri, erau în nedeferecare  neîncepute până în clipa în care le atingea, iar în clipa în care o făcea, pe niciunul spunându-l la modul ezitării, al retractilităţii sau melancoliei, tot ceea ce era nelinişte se limpezea, tot ce era tulbure se netezea, tot ceea ce era sfărâmat se făcea piatră din nou…

…doar că dedesubt unele cuvinte mai aveau încă nedesfăcute umbre în care se ferea să se strecoare, umbre care se întorceau dintr-un amurg înspre un netrăit răsărit, putând vorbi tot ce ea ţintea cu ochi ficşi ţinând arcul gândurilor încordat, doar că timpul lor era unul furiş, al unui timp fără mesaj, unul care îşi sfârşise înţelesul, adevăratul lor timp fiind cel în care totul lui îi părea ştiut dintotdeauna, doar că abia acum începea să înţeleagă că pe ea nu o putea poate asemui cu nimic, că era făptura cu sânge ireal, cu vine arzânde, febrilitate sangvină, făptura cea fără de care ar fi trist pe pământul lui dacă nu ar învăţa să îi strige numele pe dinăuntru, acolo unde îi creşte timpul înţelesului, acolo unde o simte ca pe un cuvânt fără sfârşit…

…aşa că pentru nişte gânduri poate sunt de vină întoarcerile ei în nişte întrebări cu tot dinadinsul, atunci când încerca să îşi înşele duios şovăielile unor răspunsuri hotărâtoare, când se simţea deschisă la armură cum nu ar mai fi fost vreodată în nişte lucruri, cele pe care cu cât le cunoscuse mai mult cu atât ştiuse mai puţin despre ele, şi atunci le spunea alte cuvinte, cuvinte cu care poate nu se aseamănau, dar pe care le chema pentru că erau lângă ea ca să le potrivească privirile de ele închise în ochi, cuvinte pe care le jupuia de pe tăcerile ei când le era balans lor între furtună şi reprimare suavă, tăceri care aveau cele mai multe necuvinte pe insula ei, scrise pe glezne de vânt în locuri pe nisip care nu au cunoscut niciodată dragostea, glezne dintr-un material sensibil făcute ca  şi învelitura cuvintelor, ca şi întruparea în formă sensibilă…

…din răsuciri labirintice când totul e împietrit şi timpul nu mai este, nu că n’ar mai fi cândva, când eşti într-un undeva în care aproape că nu se mai vede ceva, mai cu seamă atunci când eşti  glas stins, ele facând tot ceea ce e cu putinţă pentru tine, doar că ţie numai îţi umplu tăcerile, şi mai ales noaptea, de tăceri născătoare în continuare, noapte care ţi se lipeşte de tălpi, înăuntru căreia îţi eşti irespiratorie şi care te face să îţi aminteşti ce nu îndrăzneşti

…şi litere din noapte încep să se deşire, să se lăţească, să se facă cercuri tot mai de neînţeles, se despică în fire pe care încerci să le urmezi, să le strângi ghem, şi nu ştii cine e de vină când îţi pare că ceea ce trăiai atunci când îţi părea că este, că îţi doreai să fie, pleacă din tine cu ceea ce avea, iar înainte de asta tresărise pe tine carnea unor amintiri în care îţi era răspunsul, dar tu  îl tăgăduiai sau erai ispitită a i te împotrivi, îi tot ocoleai numele dat pe din două pentru că fiecare jumătate te făcea să visezi diferit, doar că dincolo de tot ce ai fi putut privi era un înainte nevăzut, unul cu putere magnetică şi aşteptat cu nerăbdare şi nu cu ochi întâmplători, în povestea din clipe frământate bine, crescute în tine care aveau să se întâmple şi fără de culori contradictorii, neclare…

…povestea în care ai începe de mai multe ori, poveste în care nemaiavând, nu poţi face din rămasul a ceea ce ar fi putut ficţiune ai căror paşi de cuvinte, în sensurile lor proprii, nu s-ar fi putut înlănţui, deşi cândva privirile înspre nefăcute urme tăiau linie, cea a orizontului, cu puterea ochilor de a îl stăpâni, doar că după o extatică abandonare pe acel crug ai putea înţelege că nu tot ce taie face orizont…

… numai că o vreme, încă nişte vreme, tot urmăreşti linia asta imaginară în tine cu gând de paşi, ştiind că atât de tare te vor durea visările efemere, aşteptând clipe, oriunde or fi ele, la nadir sau la zenit, de unde ţi s’o părea că îşi amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo, ştiind când să nu te opreşti întinedintine într-un preadevreme şi un preatârziu…

…să  înveţi să recunoşti distanţele dintre utopie şi realitate…

…şi să nu uiţi că uneori, doar uneori, pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil, doar că niciodată să nu ajungi până acolo încât să ţi-l amâni, neîndrăznindu-ţi-l, pentru că ar fi ca şi cum te-ai amâna pe tine, între timp fiind căutânduri între ezitări şi metamorfoze, între contururi de cuvinte care dacă au ascuns cândva ceva acum ascund nimic, limpezimea lor fiind demult pătrunsă neavând adâncime, între maluri şi apele dintre ele cu întinderi şi scurtări…

…mişcări neliniştitoare care îţi deschideau misterioase orizonturi pe care le-ai vâna cu uimire, pentru că te uiţi înspre ele de pe cele mai înalte trepte ale sufletului tău fără să te mişti şi fără să cobori privirea, pentru că dinspre acolo aştepţi ceva să vină, nenăscut, dinspre acelaşi omţărm care rămâne pentru că nu ştie  să nu fie, doar că încă nu a aflat-o…

…mâinile lui încă îţi parându-ţi câteodată că întârzie…

…deşi atât de mult te-a adunat în ochii sufletului încât abia de mai poate să închidă pleoapele, doar că se teme de ceea ce l-ar putea despărţi de el însuşi, şi asta o ştii…

…aşa cum ştii despre sensibilităţile lui particulare care nu şi-au modificat liniile cardinale, despre densităţi particulare ale sentimentelor, deşi câteodată îţi par a fi doar ale unuia dar şi cele ale lui păreau a fi aidoma, ştii despre reversul lui a putea când începusei să simţi de la început că îl tulbura ceva necunoscut pentru tine…

… ştii  despre cum îl apasă aşteptarea în care ochiul lui vede câteodată fără putere, asta având-o doar peste azi, un azi întrebător, nu şi peste mâine...

…un mâine incert, poate de fum, un cuvânt cochilie în care s’ar fi putut ascunde dintr-o teamă de a nu putea potrivi vremea lui cu tot ceea ce ar simţi şi ar gândi, cu tot ce ar iubi sau neiubi, iar asta poate îl face să simtă până şi prezentul asemeni unui chit în care este închis, prezent care s-ar fi vrut al unui timp pur, singurul posibil, pentru că prezentul ăsta uneori îi aduce aproape, deşi departe, amintiri trecute, sălbatice fiare ale amintirii pe care le însemnase cu fierul roşu al tăcerii…

…amintiri ale unor vremuri când toate se întâmplaseră precum a trebuit, dar asta îşi spusese după un timp mai târziu, când îşi mai îmblânzise memoria…

… iar asta pentru el fusese îndeajuns, pentru tine nu încă, nu îl simţeai ca topindu-şi nişte spaime, ca destrămându-le, nu îl simţeai ca şi cum toate legăturile cu acel timp de cândva ar fi fost dizolvate, deşi firesc ar fi fost să nu îţi mai aducă aminte de nimic, să uite, pentru că ceea ce trăia acum nu era lipsit de realitate ca atunci, erai  realitatea lui încă nedesfăcută pe de-a’ntregul, realitatea pe care o respira fără iluzie şi nu întorcând iluzia cu faţa la el pe un drum care nu ducea nicăieri, pe un drum cu clipe fără timp, cel trecut…

…clipe pierdute până la urmă şi ele pentru că nu atinseseră decât umbre ale absenţei cu mâini de orb…

…iar tu, începând în toate de unde el se sfârşea, lui cea adevărată,  îl auzeai preabine şi nu confundai ceea  ce vedeai cu ceea ce auzeai,  îl simţisei ca pe un naufragiat sufleteşte de o luciditate fără cruţare iar pe tine insula lui, însemnând crezul tău, insula lui, cea care nu ar fi încetat vreodată să fie cu putinţă, insula, cuvânt definitiv pe care l-ai fi vrut spus la infinit, un fel de cuvânt magic aparent fragil în timpul rar care îţi vorbea pe şoptite, dar care nu îşi părăsea înţelesul şi conturul, loc nemişcător  de zămislire când i te-ai întâmplat în taină, tremur şi fior, când unor răscoliri  a început să le funcţioneze auzul, când se credea infirm de un fel de zbor pentru că nu mai îndrăznea…

…iar din braţele tale  a început să crească termic, sentimental, căutându-te, într-un anotimp, din partea cu dragostea…

…insulă înspre care trebuia să meargă pe drumul inimii  fără a se teme că nu va ajunge teafăr  înspre acolo unde îl purta precum îl vroia şi de care cândva se îndepărtase prea tare încât poate că şi uitase cum să mai ajungă cu nopţi şi cu zile, doar că pentru el acel timp îşi sfârşise înţelesul, plecase din el, îl încheiase, aşa că dacă l-ai fi întrebat ai fi primit răspunsul adevărat, distingând între ceea ce trebuia spus şi ceea ce trebuia să dea doar iluzia că a fost sau că ar fi putut fi spus, doar că dacă despre nişte lucruri nu ţi-ar fi vorbit de vină poate că ar fi fost ceea ce ţi-ar fi ţinut ascuns, ceea ce însuşi şi-ar fi recunoscut legat de clipe ale prezentului care aduceau aproape experienţe trecute, pentru că în unele întâmplări totul mai fusese odată în neliniştitele aşteptări deşi acum nimic nu era aidoma pentru a-l împiedica să îndrăznească…

…să uite că  pentru el ceva, cândva, a fost ca un avatar în care s-a căutat dar nu s-a regăsit…

…de vină pentru asta fiind himerele care nu s-au închegat în apele fără oglindire, şi nici tu, înainte de el, nu ştiai ce va urma, şi dacă şi-ar fi întrebat singurătatea ar fi aflat răspunsul, pentru că ea i-ar fi spus că la fel ca şi altădată, va fi asemănător, doar că ea îţi va fi ce nicio alta nu’ţi va fi fost din clipa în care ai începe să o trăieşti prin toate oasele, prin toate venele, dezbrăcând trupuri de gânduri întârziate zămislite imaginar, căci dintre toate, gândurile au rămas şi sunt cu el, iar pentru asta de vină e ea, pentru că atunci când a început să vorbească nu s-a mai simţit ca şi cum nu l-ar auzi nimeni, timpul tăcerii spărgându-se pentru el, cel cu puterea de a se fereca în sine, de a nu-şi descheotora gândurile, de a nu-şi dezveli sentimentele, deşi ştia că ele există, ca şi lucrurile, prin întrebuinţare, poate cândva, poate că niciodată…

…aşa după cum ştia şi că fiinţele cu profunzimi câteodată în viaţă trăiesc drame lăuntrice, ocolind adevăratele răspunsuri care i-ar slei, tăcându-le cu tăcerea fiinţei resemnate multe vreme întrebările cardinale sau fiindu-i peste putinţă să le cunoască, tristeţea, vadul lui,  iar ceva un ţărm mult prea îndepărtat, zădărnicit, trebuitor pentru un altcândva un alt sânge, o altă naştere cu taine ce nu au fost pătrunse, un alt vis nesfârşit de adevărat…

…aşa că aştepta să audă cum, pe nesimţitelea, ar începe să iasă din el, suflet rătăcitor, deloc cameleonic, căutând, fără să ştie, identitatea cu ea sub semnul focului, îndrăznind să se azvârle în flacără…

…întrebându-se dacă pentru asta de vină ar fi ea, cotropitoare, imaginară cu flori de nu-mă uita şi stele în păr, în rochia ei ivorie din mătase grea de vânt în care era de-a dreptul înnebunitoare, sau poate doar o linişte pe care simţea că i-ar putea-o dărui, una în care aşteptarea lui nu ar mai fi avut înţelesul unui timp de cândva, linişte în care, necerând niciunul celuilalt ceva şi-ar datora totul, îngăduind să se întâmple prin ea şi el, după întâiele întrebări speriate, câteodată simţind că totul se petrece într-un vis hrănindu-se din ei ca să poată exista, un vis nesigur…

…poate că e de vină este ea  pentru că nu vrea să îl lase să uite ceea ce nu a fost, ceea ce nu a spus, poate că ea este de vină pentru că nu ar fi vrut să îl lase să uite…

…dragostea.

 

Ceea ce nu vei şti între sentimentalism şi luciditate, ca să-ţi fie şi mai întrebător misterul, tresărirea continuă

Motto: Prin alţii ajungem la noi; nu ştii niciodată unde vei ajunge, iar dacă vei simţi câteodată că un vis din pereche va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, aminteşte-ţi că totul rămâne de văzut.
Adăstaţi înţelesurilor celor care trăiesc ceea ce spun şi nu vă smulgeţi-vă auzul de cei care povestesc ceea ce nu au trăit deoarece se întâmplă ca realitatea unora să fie câteodată motivată de fantastic, ceva anume pentru ei, ce apare în realitate, neputând în vreun fel evita trecerea prin imaginaţie, precum ficţiune suverană; cumva, lumea lor nu şi-a găsit calea.

 

Unele fiinţe, acelea care nu sunt frumuseţea, nu’s de adevăr, cele care cu închipuire, fantazând, îşi umplu nişte spaţii goale ale existenţei lor, cele care cer, fiind printre cei care nu înfăptuiesc, cele din care până şi visurile fug, cele pe care le vei simţi ca fiind semne abolite punându-le în ecuaţii derizorii şi absurde, semne care ţi-ar putea despica lumea, una în stânga şi una în dreapta, acele fiinţe  prin care niciodată nu vei ajunge la tine, din neîmperecheată sinceritate, pe care le vei simţi strecurându-te în tine ca frigul, încâlcind în tine senzaţii, îţi vor părea nepătrunsuri într-un timp fără orbite, doar presupuse despre partea lipsă a lor, cea cu care neagă şi se neagă, când daurile, în deschizânduri de opţiuni, se cumpănesc cu nuurile, până când ajungi să înţelegi că semnul lor este ceaţa, că în ei certitudinile au dispărut până la una iar neliniştile le-au ocupat pe deplin înăuntrul, dispunând atât de discreţionar de ei în deznădejdi…

…acele fiinţe care îşi toarnă din ele cuvinte din pasta lor psihică crescând derute, dar nimic din ceea ce povestesc nu s-a petrecut, făurindu-şi pe cale fabulatorie o lume fantastică pe care o alătură lumii acesteia, ştiind că fantasticul creează acea iluzie a eliberării dintr-o strânsoare a limitelor, dar poate fără a ieşi cu adevărat din ele, doar că ficţiunea lor este aceea care trece dincolo de o anume marjă admisibilă, fiind  fantazare

…acei despre ale căror ficţiuni te-ai îndoi că ar putea deveni iluzii credibile, părând a fi dintre acei ce ard iluzia în iluzie, simţind că totul în ei deraiază, plăsmuind închipuiri în timp ce îşi plimbă prin ei singurătatea în amintiri aburite, nişte emigranţi în înăuntrul lor, nemaiputându-şi evada dintr-un vid macerator…

…sărmane suflete furişându-se în tăcerile unde îşi află răgazul trecător, unde îşi adăpostesc durerile de cândva, dureri despicându-le atât de adânc poate uniformitatea lor semantică şi dispunându-le în falii, disonant, registrele, în intensificări retorice, în conversii, încercând să îşi piardă urma de acei ce şi-au fost odată…

…acum părând a nu-şi fi doar o singură oglindă pe care o poartă decât într-o singură cameră ci lasă să se înţeleagă, dar mai cu seamă îţi arate, că sunt uşi, însă doar aparente, unde le este trupul sufletului pestetotul, viu şi neînterzicându-ţi nicio încăpere, te lasă să crezi că totul poate fi înspre văzut, deşi nu atât de previzibil, deşi făptura lor este placată pe un imaginat, un nereal de care se îndoiesc că l-ai putea simţi, ei, cu acribie creatori de fantastic, ademenindu-te să îi continui, oricât de des şi de mult s-au repeta, de acolo de unde se întorc ei, dintr-un larg îndepărat, dar făr’ de aură, rămaşi însă tot acolo…

…într-un loc în care prezentul lor este într-un impas…

…iar trecutul este ceva izgonit de care nu mai vor să îşi amintească pentru că poate şi-au aflat în el absurdul unei existenţe alunecoase ori evanescente şi nu au mai putut curge în alte clipe, decât în unele strînse la amândouă capetele şi spun despre ei în cuvinte măsluite şi înşelate, ca să nu moară de tot,vorbind în numele tuturor lucrurilor neîntâmplate şi pe care nu le vor trăi vreodată decât în fantazare…

…iar lumea lor astfel construită, cuvintele sunt realimaginare unele, altele care ar putea fi imaginare în exclusivitate, vin în căutare, cerând desluşirea, înţelesurile, explicaţiile, iar cele ale cărori mişcări sunt între realitatea cea dură şi ceea ce ar putea părea irealitate ies întotdeauna din formele previzibile, iar ţie îţi pare o nesfârşită întrebare, asemuindu-i cu nişte magi ai fantaziei…

şi îţi spui trist că din toate măştile pe care şi le pun, niciuna nu li se potriveşte cu adevărat…

…şi te întrebi dacă pentru ei cuvântul realitate are tot felul de nuanţe, de voce şi de sens, şi dacă mai poate căpătă şi vreuna încă nebănuită, enigmatică, depinde de ce vrei să desfizi, depinde de cum vrei să ierarhizezi realitatea sau să îi hipertrofiezi importanţa, şi te întrebi dacă ştiu despre realismul privirii, despre ceea ce obnubilează, despre ce poate face ficţiunea, aceea pe care şi-o trăiesc când  ca şi cum ar înfrângea realitatea…

…dacă ştiu cum e când li se întâmplă să alterneze între luciditate şi reverie, cum e cu realul şi cu imaginarul extensiv cel care poate părea fantasmatic şi doar că poate părea, chiar este, dacă ştiu cum e când nuanţarea nu schimbă esenţialul şi cum e cu şocul acela al unei realităţi fanteziste…

…unele fiinţe, despre ale căror proiecţii himerice ai crede că nu sunt evaziuni, ci invaziuni ale lumii lor obişnuite, dintre acelea despre care nu ai putea spune că nu ar fi o natură receptivă, în ciuda aparenţei lor de fixare, dau despre ele ceea ce nu sunt, mai tot din ceea ce trăiesc fiind mistificat, povestind despre lucruri imaginare ca şi cum ar fi reale şi tratându-le ca atare, cu îndemânarea scrisului care caligrafiază, minţind frumos…

…căpătând o supleţe din ce în ce mai personală, cea a lumii lor, lumea ficţiunilor lor, restituită altora pe deplin convingătoare, acelora absorbiţi de cuvintele înşelătoare, fascinante, proiectate în virtualitatea care le instituie realitatea…

…unele fiinţe cărora nu ai putea să nu le bagi în seamă tonusul narativ, care ţi-ar putea părea că rămâne constant nealterat, în acea naraţiune care curge, tot curge, ca mai apoi să se întoarcă, momente epice efervescente, spectralităţi imaginative, închipuide, derulate ca printr-un caleidoscop, mai lent ori mai accelerat, potrivit fantazării, fantezie sprijinindu-se nicidecum pe vreo memorie a realităţii, ci pe una a fantasticului, unul deloc magic, dar de ei creatori, pentru că nu sunt altceva decât ceea ce îşi sunt, şi nicidecum ceea ce mărturisesc a-şi fi…

…iar pe ei să nu îi crezi vreodată…

…deşi ţi se spun cu un entuziasm febril, animaţi de vervă, iar felul lor de rostire nu suferă nici de stereotipii şi nici de fadoare, atunci când îşi toarnă gândurile din ei pe hârtie, îndreptându-şi-le înspre contemplativitate, obţinând o combinaţie liberă şi eliberatoare…

…fiinţe despre care poţi crede că au darul de a fi altceva, până nu începi să te întrebi asupra unor semnificaţii pe care poate până atunci nu îndrăzneai să îţi fie îndoială şi nu că te-ai fi prefăcut a nu vedea ce amprente ar fi putut purta, semnificaţii în care nu mai găseai nici o margine de adevăr, totul fiind consemnat mistificant, fabricând realul, ca pe o excrescenţă travestită, deschizându-ţi căi pe care se înmulţeau paşii înşiraţi şi deşiraţi ai neverosimilului…

…jucând roluri nu doar tragice, de care nu ştii însă să te fereşti a le fi însoţitori, şi asta pentru că nu i-ai putea bănui de ficţiune, având forţa convingătoare a detaliilor care, chipurile, le animă realitatea ţesută, însă doar ei ştiu că deşi sub cenuşa ei nu li se stinseseră toţi cărbunii, nicidecum nu li se va întâmpla să mai dea vreo flacără, pentru că tot ceea ce a mai rămas din ea nu este decât o străvezie închipuire de contur fără crâcnet, o pojghiţă, o sărmană formă fără fond pe care ai putea aşeza orice…

…iar pentru a a avea fond, încep să rupă formele…

…acele fiinţe care, ca nişte solitari îndărătnici, simt o nevoie pătrunzătoare de a căuta prezenţa altora, inapţi de a-şi găsi vreun refugiu în sine, în înăuntrul lor personal…

…creând propriile-şi fantasme în care freamătă viaţa, spontan ca un strigăt, însă întregul lor colind se termină sfâşiat, pentru că adevărul şi-l ştiu, deşi tăgăduit, ştiu că în ei sunt atâtea umbre care se întretaie, care gem în imensul spaţiu al suferinţei lor pe care şi-l lărgesc continuu înspre zarea interioară căreia îi caută marginile, cea în care nu vor mai găsi însă nicio formă, pentru că acolo e nimeni, doar vocea lor cea de dinainte şi de după adunată într-un singur punct…

…sfârşind într-un singur punct, pentru că dincolo de el e ceva ca un contur mişcător care se risipeşte cu fiecare atingere de privire, acel contur purtând şi el o mască inexpresivă, pe podelele a căror tuşă este, podele pe care se tărâsc mereu nişte umbre, zidindu-le atâta vid în jurul lor, în jurul acelor fiinţe despre care ştii că nimeni nu le-ar putea cunoaşte mai bine decât se cunosc ele singure…

…ele, cu infirmităţile alor ascunse cât mai adânc cu putinţă şi mereu asiduu, dacă nu le-ai simţi goana nespusă după ocotire, după tărâmuri tandre pe care poate şi le-au aflat întâmplător, dar pe care le-au pierdut de parcă nicicând nu au fost adevărate…

…şi-acum, în numele lor pierdut, îţi vorbesc de sub firul cusăturii, crezând că nu li se vede machiajul, dar artificiul te izbeşte…

…te izbeşte, pentru că rostirea lor e altare de cuvinte pe care le ridică unor întâmplări nicicând trăite, despre care spun ca şi cum s-ar fi petrecut, deşi nimic din ele nu a fost trăit, ci doar ei, personaje în nişte roluri alese, metamorfozându-şi cotidianul cât şi banalul în ireal, în fantastic, cu o inventivitate nesecată…

…neputându-i bănui vreo clipă de neverosimil, de o lume închipuită pe care şi-o vorbesc ca pe una a prezenţei, şi va trece ceva vreme până când în sfârşit le vei afla căile reale de semnificare, pentru că multe îţi vor părea cu cât mai apropiate, cu atât mai ascunse, iar realitatea lumii lor, o suprarealitate, astfel părându-ţi-se la un prim efect de receptare, iar până când te vei dumeri, va mai trece o vreme…

…până când vei înţelege că ei şi-au refăcut totul despre ei, făuritori himerici şi imaginari, renăscând în ficţiune tot viul care mai rămăsese în ei, dar părăsit, mutându-şi şi răsmutându-se în ei dintr-un loc în altul…

…însemnând şi creând spaţii în interiorul lor ca după o regie cu piese detaşabile şi hotărâtoare oricâte pietre li s-ar fi adunat la porţile uitării, apăsându-i greu ceea ce ai cheamă dinspre ei în sunete haotice şi dezagregante, atunci când înţeleg că nu ei sunt chemaţii, ci altcineva din ei de care nu îşi mai amintesc, făcându-i să tresară când simt că licoarea din solitarul lor le-a îngheţat în trupul sufletului, ducându-i pe mai departe, dar fără de căldură…

…bând din ei doar frig, surzenie şi singurătăţi, dar atât de bine ascunzându-le celorlalţi încovoierile, stările tulburi, imaginându-şi plecări din ei şi dilatând cu ochii imaginea, privind înspre drumuri fanteziste pe care nu le vor străbate nicicând, însă vorbesc despre ele ca şi cum le-ar fi trăit cu pricepere şi cu profunzime, compunându-şi înfăţişări desfăşurătoare, reparându-şi slăbiciunile, cucerind sensuri cu asemănări aparente pe ruinele altora amăgitoare pe care le-au simţit cândva a fi şi a nefiind…

…părând că spiritul îndoielii le coboară asupra unei posibile alterantive a contemplării în ei cu deschidere fertilă…

…îngăduind amestecuri fatale reîntoarse, cândva halte lăsate în urmă şi duse acum, fantasmând, pe aurite căi, povestind întâmplări neadevărate, cu puterea de a fi, încâlcire mişcătoare însă de existenţă şi nonexistenţă, căi aurite pe care îşi urmăresc continuarea a ceea ce în ei odată poate s-a rupt voluntar, dar asta tu nu ai de unde să o ştii, decât încercând să vezi în ei detaliile care exprimă completul…

…şi fără să ai încredere oarbă în cuvintele şi formele lor, acelea pe care le folosesc la obţinerea unor puternice efecte precum emoţiile, născând în tine acele stări ce permit receptarea, ştiind atât de bine să creeze copleşitorul, mai cu seamă în costumaţia filozofiei, în ascensiunea şi etericul imaginaţiei, având forţa de a stârni chiar şi cu un cuvânt azvârlit pe coarda sufletului tău, aceleaşi efecte pe care le-ar fi avut fântânile unor fraze întregi, aceleaşi sunete…

…spunându-ţi despre o amintire, despre un presentiment avut, o vorbă rostită în treacăt adunând în ea mister, seducţie şi inefabil cât nu ar fi putut cuprinde întinderi de timp cu jurăminte de clipe…

…un singur cuvânt spus ţie prelungind ecouri multiple…

…tu, care în tot acest timp cât le eşti întrebare despre real şi ireal, pereche locuitoare de magic şi solilocviu, şi nicăieri altundeva decât lăuntric  privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în tine cu gesturile orbului, le atingi nevăzutul după cum îţi simţi în tine chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, desfăşurând aţe prin tine, înnodându-ţi-le cu umbletul gândurilor, despicând înţelesuri…

…mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru care ai fi inventat chiar cuvinte, de ar fi fost nevoie, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu erau, pentru că le trăiai în spaţiul deschis din înăuntrul tău, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, nu erau clipe osificate, dar nici întrupate ar fi putut părea că nu sunt…

…despre care ştiai că vor genera metamorfore, vor reconfigura realul ori iluzia, şi îţi ascultai tăcerile rostitoare închis în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îţi eşti într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, spunându-ţi că acestor fiinţe pe care acum începusei să le auzi altfel niciodată nu le vor sta gândurile, fantasmând, pentru că în lipsa lor viaţa le va apărea ca un drum pustiu fără să zărească vreun reper care să le aducă liniştea…

…şi doar în spaţiul imaginarului lor, în semne de existent închipuind îşi pot zidi construcţii himerice zămislite de fantezie…

…acolo unde vor trăi în părăsirea realităţii, între pereţii văruiţi în culoarea indeciziilor, îngăduindu-şi şi oprindu-şi mersuri, mutându-se mai mereu dintr-unii într-alţii, vărsându-se continuu…

…dar niciodată având vreme şi timp să se întâmple decantarea…

…trăind nelimpezirea, neodihna şi doar rătăcirea, mereu în aşteptări, mereu în amânări, mereu ca nişte echivocuri…şi gândeai că e întristător să îţi pară că lămureşti ceea ce nu era de lămurit decât în parte sau deloc…

…în sufletul lor fiind mereu magme care niciodată nu se vor răci pe deplin, vor fi mereu vii, arzânde, zvârcoliri nesolidificate ale unui amalgam de fantome, poate, ori zbaterile reveriilor sedimentate in temniţele depărtărilor din care au venit din timp în utriculele ascunse ale memoriei căreia nu li se mai dau demult cu sinceritate, ci cu artificii, în absconzităţi forţate în repetate rânduri întâmplându-li-se zadarnic…

…producându-se vasalitatea prin machiaj, simulări şi roluri în cuvinte şi frumoase şi urâte la un loc, cu buzunarele şi încălţările pline de vorbe…

…pe care vreun astfel de magician, vreun mag al  fantazării le-a potrivit, aşezându-şi mâinile lui peste mâinile tale într-un ecran de umbră ca într-o tentativă de apropiere, neştiind însă că va fi cea de pe urmă, pentru că atingerea va înţepeni, însemnând sfârşitul definitiv al legăturii atinse iluzoriu, doar în intenţie, pentru că mâna ta altfel nu ar fi întâlnit decât un gol, deoarece în locul în care credeai a-l fi putut întâlni nu se afla decât părăsire

…şi atunci îţi spui că unele fiinţe, acelea care nu îţi sunt la întâmplare, cele pe care le simţi în tine până la ultima lor fibră, acelea ale anotimpurilor tale, acelea ale visurilor pe care nu le vei înceta, cele care îţi vor fi pentru totdeauna, acele fiinţe de care îţi va fi sete şi foame, una mai neîndurătoare decât cealaltă, cele ale căror sunete celeste le auzi cum se depun pe misterioasa membrană a fiinţei tale, se spun celor ai adevărului adevărat, iar alţii…

…nu.

Transparenţa gândurilor prin care ţi s-ar putea vedea oasele, gânduri păstrând denespusul, în cuvinte definitive prin care nu vrei să fii doar trecător

Motto: Gândeşte-te când scoţi lucruri din buzunarele sufletului că ţi se poate întâmpla ca înainte de a fi ceva să îţi pară doar că este, când îţi spui că te atrag lucrurile care nu au putinţa să se împlinească or’ să dăinuie, când ştii că tăceriile sunt avarii sufleteşti atunci când ajung să te cuvânte, când văd ceea ce nu se vede, când simţi tăcerea ca pe o damnare în stare pură, când unor gânduri nu le vrei travestirea din cuvinte.

 

Când  unor gânduri  le eşti rostire fără găteli, castanie despletire îmbrăcată în rochia de stradă a cuvintelor, încălţată cu pantofii reveriei în picioare de anotimpuri pure, în  tăcere păstrându-le nepierdute şi înmulţite pe cele mai multe, zgârcită în accesorii, având asupra ta, în buzunare, doar câteva obiecte dintre care o sferă de sensuri, un câmp magnetic, nişte stele  dintr-acelea care nu se văd, cele în care citeşti şi de care nu te vei depărta vreodată, acolo ascunzându-ţi bogăţiile, într-un fabulos departe ce părea, deşi nu era aşa…

…că departele te desparte de tine şi niciodată nu îl vei  putea atinge, pentru că îţi era un avut nesigur, deşi asta ştiai că rămânea de văzut…

…aşa că atunci când îţi înveşmântai gândurile în cuvinte o făceai în tăceri deoarece măcar pentru o clipă acolo te simţeai stăpânitoarea efemerului, acolo căutând metodic dezlegări de înţelegeri imposibile de presupus, frământată de întrebări în care te căutai simţindu-te ca un continuu avatar încercând să te găseşti în răspunsuri, părându-ţi că nu le vei sfârşi vreodată aşa cum nu vei sfârşi nici întrebările…

…că nu există ultimă întrebare, că nu va exista ultim răspuns…

…şi atunci te strigai în înapoi, şi umbrele din cuvinte îţi spuneau să mergi mai departe pentru că era ca şi cum nu ai fi chemat pe nimeni din gânduri, ca şi cum nu ai fi aşteptat pe nimeni, ca şi cum puţinul pe care l-ai mai fi putut articula şi-ar fi rezervat apartamente întregi ale dificultăţilor de silabisire pentru că altfel ar fi fost zdrobite de gândul care pusese stăpânire pe tine cu sângele sfâşierilor peste tot ce însemnasei ca să ţii minte…

…ca să nu uiţi că ai putea isca încurcături cu consecinţe inevitabil legate de mişcările daurilor şi nuurilor tale, şovăieli îndoite de propria-ţi dorinţă, nexuri de oprelişti care făceau cuvintele să se închidă, negaţia ta fiind ubicuitară în toate aducerile în tine ale unor ultime înţelesuri, bine împlinită şi impecabil instalată, cu toate tăcerile pe care le ştiai cum vin şi te privesc iar tu te făceai că nu le vezi deşi auzeai ce simţuri tulbură în tine, ştiai în inima ta că te vroieşte ceva…

…pentru că nu numai mintea ştie, şi sufletul ştie, şi inima ştie…

…ştiai că timpul acelui ceva nu îl rupsesei, doar astfel părea, şi că te murmurau tăinuit, intim, clipele lui, că nu renunţaseră să te caute fie şi în strigăte frânte, pe furiş, tu prefăcându-te că nu le auzi, că nu te auzi, ca şi cum de însăţi ţi-ai fi smuls şi văzul şi auzul, pe jumătate tu într-o linişte glacială care îţi recunoştea solitudinea femeii trăind o aşteptare al cărei sfârşit părea că se tot amână…

…pe care o tot înşelai, travestindu-i tăcerea, cufundându-i înţelesul în muţenii, tăcere pe care ai fi asediat-o dacă ai fi ştiut că ar ceda, doar că te închisesei în ea ca într-un chit şi dacă ai fi făcut-o, dacă ai fi încercat să o străpungi, ai fi fost înfrântă, aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut fusese să pactizezi cu învinşii, stârnind doar plăsmuiri…

…rugându-te ca ceva să se răscoale în tine pentru că auzeai visurile care de la o vreme începuseră să pară a fi cuprinse de o manie a vagabondării, şi nu doar că păreau, ci chiar erau…

…şi nici măcar ele nu mai voiau să îţi stea prin preajmă, să îţi însoţească singurătatea, să aştepte până când îţi mureai în ele nenăscuţii fluturi albi…

…şi unul doar poate încă era undeva, uitat prin buzunarele sufletului tău, la început ascuns aşa încât să te poată face să recunoşti ceea ce nu ţi-ai fi recunoscut-o nici ţie însăţi, că vina pentru umerii cărora le tăiasei aripile o purtai doar tu, şi asta din clipa în care te încrâncenasei să crezi că timpul toceşte deşi ştiai că în inima ta uitasei demult de când nu mai mersesei mai departe de ceea ce numeai cândva până acolo, şi asta până când acel dincolo neatins începuse să pară un rest pe care timpul de care îl ferisei, timp de altele cheltuitor, uitase să îl ia înapoi, ca şi cum nu ţi-ar mai fi păsat dacă i l-ai fi dat…

…vis care nu mai ştia cum să privească în afară de când îl tot păstrai legat la ochi încât uitase lumina, vis care nu mai ştia nici cum din afară să te înşele aşa încât să nu îi mai ţii respiraţiile supravegheate când le auzeai cifrurile lor oraculare făcându-te să tresari, şi că îl supravegheai astfel era din pricina incapacităţii tale de respiraţie descătuşată pe care o simţeai ca pe o convulsie atunci când începeai să silabiseşti un anume cuvânt de-a-ndoaselea…

iar dacă cineva te-ar fi întrebat de ce faci asta, răspunsul l-ai fi ocolit şi i-ai fi spus doar că pentru multe lucruri…

…era doar sistemul tău de apărare, ca să nu fii cândva la picioarele zidului tău, părându-ţi a fi pe coama întăriturilor…

…ca să nu ţi se pară că în acel joc de-a întâmplarea, când ceva nu ai greşit, ci ai vrut să greşeşti, în locul tău, în propria piesă, să nu îţi pari un arlechin dintr-o alta care a nimerit, naiv şi stângaci, într-o altă reprezentaţie, şi atunci să îţi dai seama că nici măcar nu ţi-o cunoşteai pe de rost, te lăsai jucată de parcă te-ai fi aflat sub o putere magică şi nestăpânită şi nu prea ştiai ce faci, deşi ţi se părea că ştii, şi simţeai cum te cuprinde teama că ţi se vor risipi cuvintele în loc să le dezrobeşti pe cele pe care cu magie ţi le-ai fi potrivit pentru că le-ai îmbrăcat…

…şi continuai să joci pentru a (te) afla…

…fără să te descompui şi fără să devii incoerentă, fără să îţi fii sleire de inventivitate, fără să îţi modifici liniile cardinale, fără să pari că nu te-ai mira de tot ceea ce ţi se relevă cuprinzând prezentul continuu ca pe unul ireal de care te lăsai îmbrăţişată ca de un mereu neîncheiat temporal…

…pentru că totul stătea în joc şi în replici când te lăsai purtată…

… întrebându-te dacă ce ţi se întâmpla era sau doar părea…

…iar dacă doar ar fi părut, asta nu însemna că ar fi fost imposibil sau cu totul imposibil…

…neuitând că ar putea fi acel fel de joc din care câteodată nu ieşi teafăr când nu ai dorinţa de a-ţi construi cortina, devenind ceea ce păreai la început a fi…

…mai cu seamă asta întâmplându-li-se lunaticilor, celor cărora după ce îşi ard aripile tot sângele din ei se scurge, din ei rămânând tresărirea continuă a unor lucruri care nu vor înceta să se zvârcolească, care mai târziu vor zăvorî în ei senzaţii pe care şi le vor retrage din geologiile lor sufleteşti încât fie şi cea mai mică amintire despre amalgamul de fantome pe care l-au făcut ascuns în utriculele memoriei cu preţul unor limpezimi, cele ale renunţărilor, pentru că doar astfel ar fi putut trăi iar transparenţa reveriei cu acea putere explozivă…

…doar astfel i-ar fi făcut să îşi aducă iar aproape clipele zadarnice şi caduce pe care ar simţi că le repetă când nimic din vreo faună a durerii nu mai rămăsese în căptuşeala sufletului lor…

…iar cândva fuseseşi şi tu asemeni lor, în gânduri cu unghii cândva îngereşti, acum tocite, care în loc să se închege în cuvinte, le destrămau, salvându-te din zbuciumul lor pentru că te voiau, te chemau la ele mişcându-ţi-se pe dinăuntru cu şerpi de foc, încercând să te împace cu acelea definitive în care îţi pierdusei credinţa pentru că trecători ţi se întâmplase suflete prin ele, iar tu rămăsesei în urma lor să te întrebi de unde erau, dinspre ce veniseră ca nişte zămisliri aiurea şi nu mai voiai să îţi inmulţeşti erorile…

… întrebându-le ce ar mai vrea de la tine fără a mai căuta în ele vreo sinonimie gratuită…

…pentru că spuseseră tot ce avuseseră de spus, aşa credeai, cuvintele de ele zdrenţuindu-şi toate împerecherile, iar din tot ce mai atârna acolo, de unde le pusesei înţelesurile, nu mai erau nici măcar epavele vreunor sensuri, erai departe de ele şi de tot ce însemnase cândva iluzie ce dispăruse odată cu ele, ultima fărâmă aninată de ultimul cuvânt…

…toate apoi tăceri…

…despărţiri în care nu avea ce să caute nici tristeţea, nici melancolia, nici părerea de rău, nici dorinţa de a mai întoarce vreodată capul, pentru tine fiind într-un ieri adunânând în el toţi ierii întâmplaţi lăsaţi la uşa timpului din clipa în care te descălţasei de ei, de paşii lor cu picioare de flăcări glaciale, devenită acum un foc rece, peregrină în ger printre rămăşiţele umbrelor ca printre capcane, umbre pe care cândva îţi fuseseră proiecţii onirice, pe care şi după ce pieriseră, alungate fiind, tot le mai simţeai ca încercând să te mai facă să visezi în culoare romantică, făcută din transparenţa, o culoare palidă purtând urme în care îţi lăsasei nişte gânduri, urmele unor nostalgii de fericire, a nostalgiei unor visuri care acum se topiseră, din care nu mai rămăseseră decât contururi vagi, cu paşi care nu se mai auzeau, erau muţi…

…muţi ca şi aşteptările, ca şi tresăririle, ca şi ascultările, ca şi întoarcerile, ca şi nespusurile…

…iar altcuiva înafară de sieţi te tăceai cu moartea cuvintelor, de parcă ţi-ai fi profeţit că îţi vor fi cândva înfrânte…

…te tăceai, încât asta făcuse din tine adâncime…

…te tăceai cu atâtea predicate şi cu atâtea argumente…

…te tăceai, şi tăcerea te preschimba într-un demon cu două talere, şi te muta când pe unul când pe altul…

…te tăceai despre liniile durerii tale din palmă născute din romantism în vremea când utopia mai avea forţă…

…te tăceai despre înăbuşirile tale, despre epuizările tale până la zădărnice  când poate că făcusei un pas înspre nişte înţelesuri dar te mânuisei atât de lucid nelăsându-te să mergi mai departe, să părăseşti o realitate pe care  ţi-o zămislea fantezia pentru că astfel nu te-ai mai fi văzut pe tine pentru că poate ai fi prins viaţă în el dacă ar fi ţâşnit ceea ce ţi-ar fi fost făuritor ca verb dacă nu ar fi locuit în alt spaţiu din lăuntrul tău…

…în alte interioare dedalice…

…şi nimic apoi, dacă te-ai fi pierdut de acea rostire nu te-ar mai fi ajutat să regăseşti celălalt capăt unde ai început să te auzi fără rezistenţă la izolare, pentru că asta era ceea ce sporea drama şi atunci se întâmplase să decizi şi esenţialul…

…atunci ai simţit că ai alege nişte accesorii şi ai înţeles şi că asta nu s-ar fi putut petrece decât după ceremonial, acel ceremonial al resemnării, după ce ai fi desluşit amprentele morţii literelor în cuvinte definitive, în  în toate şi în tot din tine şi din neîntâmplata ta…

…când îţi spui că niciodată unui cuvânt definitiv nu-i sfârşeşti înţelesurile…

…pentru că asta ar fi prea simplu şi prea trist, oricâte precauţii ţi-ai lua pentru a evita greşelile unor descâlciri de demult, când devenisei vulnerabilă la sâmburele de taină al dinăuntrului în care nu te pricepusei să vezi pentru că nu ştiusei să pui întrebarea potrivită, cea care astfel ar fi fost, şi nu doar ar fi părut, întrebarea hotărâtoare

…pentru că mereu îţi va părea că un înţeles îţi va fi complet înfăţişat, deşi abia născut, deşi abur şi subţirime de fum, iscat din plăsmuirea ta, din dorinţa ca visul unei cuvânt real să fie şi întrupare, realitate a cuvântului visat, suflet îmbrăcat în dantela de tresăriri care şoptea voluptoaselor clipiri ale semnelor pe care începeai să le descheotori din tine cu mâini tremurânde când muţenia ce erai începea să sune, nu doar părea…

…când ceea ce era în gândurile tale refuza cu tăcerea îmbrăţişarea cuvintelor, înfrângându-le ca nu cumva să îţi fie din ele amărăciune, doar că asta nu aveai cum să o ştii, nu se întâmplase…

…nu ştiai decât cum şi de unde începusei gândul, doar asta ţi-era ştiut, nu ştiai cum şi dacă vei ajunge să îl pui în trup de cuvânt când ceea ce simţeai că ţi se întâmplă îţi întorcea faţa înspre tine, atât cât îţi erai cu putinţă, pentru că taina care te seducea îţi supunea şi neîncrederea…

…neîncrederea că fiinţa de tine rostitoare va fi un cuvânt definitiv, trecând prin el, pierzându-l, lăsând apoi în urma lui un semn pierdut ca un ethos al durerii de a nu fi ştiut, deşi ar fi putut, cum să îl poţi face să fie ceea ce nu era, dar părea a fi, o dorinţă neliniştită pe care trebuia să o curmi, pentru că trebuia să laşi jocul aparenţelor în libertate…

…acel joc pe o scenă cu podeaua veche, o podea cu cioturi la finele unui sezon romantic…

…cioturi de care cuvintele s-ar împiedica dacă le-ar lăsa gândurile să cadă din ele, o podea pe care umbrele tutelare se clatină în fiecare noapte ca nişte santinele istovite ale singurătăţilor tăcute…

…o podea pe care arlechinul ireal se reformulează ca una, ca o umbră, ca o proiecţie, fiind propria lui aparenţă, o podea pe care fecare pas în urmă se adânceşte într-una din umbrele pe care calcă…

…o podea pe care când închizi ochii o simţi cum se depărtează de tine în timp ce îţi rosteşti în gând că fără o proiecţie a sufletului tău în cuvânt, acesta nu va fi viu, şi-aşa fiind fără nici un strop de sânge…

…şi înţelegi mai bine ca niciodată până acum că trebuie să îţi aminteşti să nu uiţi  tot ce învăţasei despre cuvintele cu limbi de flăcări…

…despre metafora care minte, despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul, despre intrările şi ieşirile din scenă, despre adevărul care uneori poate să nu fie neverosimil, despre explicaţiile de neînţeles pe care ar fi trebuit să le dea unor lucruri, iar asta ar fi însemnat că nu ar mai fi explicaţii, despre ceea ce trebuie să spui dând iluzia că a fost ceea ce ai fi putut să spui cu adevărat, precum a părut. doar că ce ai vrut să spui nu putea fi spus…

…despre lucrurile în care locuiai în acelaşi timp şi împreună şi separat…

…despre preatârziul ca o manta ce te acoperă cu totul…

…despre un undeva, dar mult mai departe decât acolo…

…despre acel neaşteptat şi totuşi prin care ai trăi balansul indeciziei, despre punctele de suspensie care te vorbeau pe care de la o vreme le-ai înlocuit cu virgule, despre visul care nu e doar prielnicie ideală, trebuitor fiindu-i şi altceva…

…despre clipele în care îţi alăturasei apa şi focul, sfâşiindu-te între ele, despre adâncurile nopţii din tine către care să îţi desfaci hublouri, altfel neputând auzi întreagă marea altor suflete…

…despre felul în care câteodată lăuntric te-ai complicat înşelător, despre faptul că ceva întâi pare, apoi este…

…despre ştiutul căruia nu trebuie să îi ajungă să fie ci să şi facă…

…despre întinderi şi scurtări, despre sensibilităţi particulare, despre densităţi particulare ale sentimentelor, despre reversul lui a putea, despre ceea ce este inseparabil, despre refuzul opţiunii unice, ori într-un sens ori într-un altul, despre faptul că a putea nu înseamnă totdeauna că tot ce este, părând mai întâi a fi, este posibil, şi că tot ce-ţi poţi închipui este cu putinţă…

…despre dragostea care leagă cu libertatea…

…despre cuvintele în care ne amorsăm neliniştile, numind în gând pe cele definitive, trecând prin ale altora ca printr-o fermecătoare lume a amăgirilor uneori, crezând că mergi prin transparenţa lor, asta fiind  câteodată doar o iluzie…

…despre faptul că fiecare e un conştient de fragilitatea lui, suflet transparent al atâtor purtânduri de gânduri, de linii cardinale sedimentând în geologii senzoriale chipul tuturor întretăierilor întâmplate ale compoziţiilor lor şi ale altora definite şi conturate în fiecare încrucişare cu clipele trăite în cuvinte, unele definitive, pe arcanele timpului…asta poate întâmplându-se, sau poate că deloc…

…niciodată.

Oamenicuvinte; noduri dezlegătoare, deschipuitoare, din prinzătoarea sufletului

Motto: Viaţa în care fiecare este ceea ce caută e aventura aflării; a noastră de înşine, noi, pereche de nelinişti pe pământ şi între cer şi pământ, spundu-ţi că ce se află deasupra se află şi dedesubt, rătăcitori pe drumurile ei între da şi nu, viaţă pe care ţi-o trăieşti dorindu-ţi să îţi cunoşti alcătuirile şi contrariile, acea teribilă dihotomie care îi e fiecăruia chip, toţi semănând prin suferinţa limitării, deosebindu-se prin împlinire, fiecare fiind creaţie a sinelui, desăvârşitor al lumii lui, fiecare un foc lăuntric ce arde, fiecare, omdrum pe care trăieşte aflarea de alte suflete de oameni prin care ajunge la el, oameni care, aidoma lucrurilor, sunt zugrăveli sub care se ascunde mereu ceva, trebuind deschipuite…

…fiecăruia întâmplându-i-se să îşi prindă sufletul în capcana dragostei.

 

Când un omcuvânt îşi face încercarea în lumea ta, mergând pe drumul pe care inima îl duce, primeşte-l ca pe o sferă…întâmplare de cuvinte care leagă un suflet de un altul, restul potrivindu-se pe tăcute, făurind al armoniei simţurilor, cuvinte care sunt Cuvântul, spus cu puterea unei rugăciuni, dacă e rostit cu credinţă în ele, rostiri trecându-le dintr-un gând într-altul…

…cuvintele unora prăbuşindu-se cu înţelesul mărginit în silabe negăsind nici unul care să îl ridice, lăsându-le acolo, ale nimănui, refuzate, netrăite, negândite, fiecare cu tăcerile-i rostitoare, într-atâtea nuanţe de voce şi de sens,  lumea ferecăturilor acestora fiind aceea în care te închizi fără de fragmente înstrăinate, deschizându-te în urme; cele răzbătute şi cele previzibile, unde ascultatul lor este liber şi nu reprimat, după o vreme multe dintre aceste gânduri căpătând o finalitate; a unora tulburătoare, enigmatică a altora…

…oameni de nesfârşinde semne zvâcnind în litere şi ţinându-se strâns de rostire, precum înecaţii senzorial şi afectiv în marea sufletelor, răvăşitori de valuri; suntem gânduri în cuvinte, sublinieri de semne, dintre acei magi ai lui, ai limbajului, unii…

…oamenisubstantive şi oameniverbe care nu sunt semne uscate…

…tuturor, cuvântul dragoste ne dă o tresărire a venelor…toţi avem speranţe; iluzii pe care le născocim şi în care suntem ispitiţi să credem şi începem să o facem cu toată fiinţa noastră şi cărora ne rugăm cu ochii închişi iar alţii poate se dau nerostirii, îşi închid cuvintele, fără de zgomot, lin, şi le tac ca să nu mai audă nimic şi să nu mai fie răscoliţi, iar semnele lor vor sfârşi prin a fi, într-un cândva, obliterate…

…unii poate se rostesc cu pauze şi cu străduinţe, cu o mare silinţă în a o face, încercând să iasă din ei, din lumea lor, ca într-un timp al unei enunţări regăsite în ei înşişi prea mult pribegind…alţii poate sunt nişte singuratici în sine şi nu le-ai putea desluşi spusul, pentru că nu s-ar da rostirii, şi poate că ar trebui lăsaţi în desluşirea lor, cât o poate duce până la capăt, neavând nevoie de cuvintele altora alături, împiedicaţi de ele dincoace or’ dincolo…

…cuvintele unora sunt înşelătoare, atât de înşelătoare în travestiul lor discursiv…

cuvintele altora au darul de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire înşelătoare, spusuri ale celui care le mânuieşte întru prefăcătorie; cuvinte măsluite de care sufletele lăsate pe pământ în spus de alb, cele care aud pedinăuntruri, revărsându-se fără de tulburări peste semne, trebuie să înveţe să se ferească, pentru că acestea nu vor înceta să vină înspre ei…

…uitând cu aceeaşi uşurinţă cu care au făgăduit…

…urzeală învăluitoare în timpul amăgirii, cel al chemării insistente fără a le putea bănui ameninţarea desfăşurătoare în voie, împresurătoare, răsturnată înfăţişare, strecurare în sufletele voastre nebănuitoare, alunecând prin voi până la os, împletitură otrăvitoare; treziţi-vă de ele, de cuvintele cu ochi sticloşi privind înspre voi, încercând să vă dizolve în ele, să vă facă să vreţi să le fiţi acolo, în lumea lor…

…lumea unor suflete de apă otrăvită pe care dacă le vei sorbi te vor avea, avându-le; refuzaţi-le mizeria spiritului, a comunicării…refuzaţi-le impuritatea, acolo cuvintele au putrezit şi oricât veţi aştepta să apară ceva din ei pe drumul pe care îl veţi crede a fi dusul, acolo nu veţi vedea pe cineva; veţi întâlni pe nimeni…iar acel drum nu vă va duce nicăieri, este dintr-acela ce merge înapoi, niciodată înspre înainte; este cuprinsul privirii din umbră nespusă a ochilor hâzi, acei din care au murit toate poveştile, de ar fi existat vreunele cândva; sub numele lor se ascunde uscăciunea lumii lor oarbe…

…nu îi lăsaţi să vă citească ei mai mult decât vi se va întâmpla vouă, nu îi primiţi în voi; existenţa voastră în a lor viaţă va deveni un simulacru, şi de nu un joc, ca un joc atunci şi îl veţi învăţa pe cel al plânsului mai cu seamă, atunci când veţi simţi realitatea ca şi cum vi s-ar lichefia; nu vă încurcaţi cuvintele cu fiinţele înghiţitoare, vor sfârşi prin a vă devora, de le-aţi rămâne…

…sfărâmaţi-le venirea înspre voi, aduceţi-vi-i aproape pe acei din semnul sângelui vostru…

… pentru că cei din sângele vostru vă vor fi urmă călăuzitoare, vor fi acei pe care îi veţi simţi crescând în voi întru dăruirea într-acea taină fără putinţa spusului care încrucişează infinitul finitului cu finitul infinitului…

…acei ce vă vor fi urmesuflete  pe care le veţi privi, aidoma lor, pe dinăuntru, pătrunzându-le şi deluşindu-le, ducându-le din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-le precum sunt şi iubindu-le pe mai departe, negândind vreun sfârşit, acela de a nu le mai fi  pământ oamenilor-rădăcini, de a pleca, nemaifiindu-le rămâietori, pe alte drumuri ale atingerilor altor paşi în ascultatul mersului a urmă…

…şi chiar dacă va fi să se întâmple cândva, atunci când sentimentele vor pleca înspre trecere, încercănatele însingurări de ele vor rămâne încatenate în amintiri, şi mereu îi vom purta cu noi ce acei în care ne-am lăsat gândurile, ni se va întâmpla să ne rostim acelor amintiri de ei de odată, dacă nu vom rezista seducţiei memoriei, această atât de primejdioasă cutie a pandorei câteodată…

…voi, oameni atingere de ceilalţi din ochii sufletului vostru, singură vedere, văz desăvârşit şi pur, rămânând în ei ceea ce sunteţi, sufletedragoste, fiinţe de gânduri minunate, primite cu uimire în trupurile voastre de visuri truditoare, cândva pustii, cândvaul de dinaintea venirii lor, când nu eraţi decât pelerini în lumină de gânduri fără urmele lor de paşi, nemaipustiu fiindu-vă din clipa în care ei, ceilalţiidinvoi, v-au chemat la ei singurătatea în mirajul apei vii şi clare precum cleştarul, sorbindu-vă stinşi şi arşi de dorinţa altor suflete fără de prihană, purtându-vă înăuntrul lor ca pe un drum al neîncăpăşitelor urme, cele de acum ale împreună cu dragostea călcând…

dragostea eşti tu, sufletule, tu, cel sau cea în care se încearcă o lume, ademenindu-te ispititor, una stăpânitoare, în clipele reale ori iluzorii ale suveranităţii ei; uneori ni se revelează ascunzându-se, potenţându-şi astfel prezenţa; dragostea, unora splendidă nălucă…pentru alţii o poveste de mult adormită, o poveste cu a fost odată ca şi când niciodată nu s-ar fi întâmplat…

…dragostele noastre sunt arcane de începuturi şi sfârşituri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei, din înăuntrul lui…

… acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, în lumea dragostei, vis edenic; un el şi o ea călătorind ademenitor unul prin visul celuilalt, ascunzător al misterelor cerului pedinăuntrului în graiul stelelor, făclii ale voastre…voi suflete ce aveţi vocaţia iubirii…

…cei care ştiţi că dragostea este o întâmplare, putându-vi-se întâmpla sau nu…

… un act magic…

…care, ca oricare act magic, ia timp; clipe trecând pe arcada lui, poate uneori prea multe;prea mult câteodată… de aici ispita uneori de a nu mai crede în mirajul ei, iar acest miraj pe care cred că fiecare îl simte a fi astfel, acest miraj produs de dragoste vine dintr-o pătrundere într-o dimensiune a noastră, una poate funambulescă…

… o dimensiune ascunsă, aceea din lăuntrul nostru, neauzită şi nevăzută, de pe acele tărâmuri încă neatinse din noi, acele mitice tărâmuri din fiecare; acolo cred că există un fel de demonie creatoare de ea, una romantică prin excelenţă, căreia fiecare i se va supune, atunci când i se va întâmpla să îi vină dinspre partea cu ea, cu dragostea…

…acel suflet căreia i se va spune cu ochii închişi într-o nouă limbă, cel care te va trece prin tine înspre însuşi în tăcute cuvinte cu înţelesuri diamantine, convertiţi la o nouă retorică, acel suflet care te va duce până la capăt, în lumea de peste margini, unde cuvântul unuia de celălalt se va pierde unul într-altul, într-o rostire pură, trăindu-şi paradisul scriptural…

…acel suflet care îţi va topi toate acele clipe în care ai fost doar gânduri, prea multe, copleşitoare vreme îndelungată, bântuindu-se unele pe altele câteva şi apoi dezvelite în cuvinte descojite, care altfel de nu ar fi fost, ci rămase în crustă ar fi ascuns, nedeschipuind lucrurile, gânduri încă agăţate de lacrimi care mai povesteau dar nu era nimeni căruia să şi le spună, aflate, oricum, într-o primejduire a enunţării, rămânând astfel nespus, instanţe solitare de acum fără purtând de legătură, aprinzături de dedesubturi de cuvinte, dintre cele văzânde cu ochiul închis, multe văzuturi dar mai cu seamă nevăzuturi în suflet, oglindiri în ape otrăvite…

…multe clipe deşarte ale unor gânduri cu chipuri de poveste, răsărituri deloc lesnicioase, multe semne obliterate, multe fărâmate, multe pulbere…o oareşice învoială cu cele reprimate, cu cele răzgândite, cu cele întârziinde…toate atât de expresive neexprimând totul, mai şovăind, mai istovind, pe toate, atât cât au fost să fie vorbindu-le; cuvintele, doar pretexte pentru ele, pentru alte gânduri când poate nu mai credeai în întâmplarea magică în care două fiinţe, într-o realitate absolută, se vor topi una într-alta într-o unică şi translucidă compoziţie în dragoste…

…dragoste căreia fiecare i se va rosti în limbajul inimii, dragostea semiotizează enunţarea, dragostea pe care o receptezi prin coduri sinestezice, dragostea care îţi e pătrundere până în rădăcinile fiinţei, dându-ţi darul dezvăluirii nespusului, fiind căutătoare în tine de rostiri potrivite pe care le credeai cu neputinţă de a-ţi fi aflate…

…dragostea care e Cuvântul, neuitând vreodată că pe măsură ce spusul creşte, creşte şi nespusul, iar de unele tăinuite nonspusuri vi se va întâmpla poate să vă amintiţi obsesiv, dar zăgăzuite vor rămâne în voi, dintr-un motiv anume ori dintr-un anume motiv, unul dintre ele fiind cel real, unele cuvinte ale gândurilor cautând poate o cale de scrutare a înţelesurilor, rămânând pentru o vreme încuiate, pentru a nu fi obligate sufletele purtătoare ale lor să şi le travestească sau să le pună măşti retorice, semiotice, depinzând de succesiunea caleidoscopică a trăirilor fiinţei, astfel tăcându-le doar; semnificativ…nu le lăsaţi acestor cuvinte prea mult singurătatea; nu fiţi prea singuri de ele…

….suflete călătoare înspre rostire de taină, pe care au simţit-o cândva, cumva, ferecată în enigmaticul unei poveşti ca o utopie; o combinaţie de fantastic şi alegoric, acolo unde închidem câteodată o lume ca o enclavă, o paranteză, un spus în şoaptă plină de magie când începi să îl trăieşti pe celălalt suflet care a pătruns în tine ca pe o parabolă demistificatoare şi demitizantă, care îţi va stăpâni realitatea dragostei, în vârtejul existenţei lui în cea a ta, aceea a rostirii, a lui de tine, a ta de el; descântec în jar albastru…

…vouă, suflete ce aveţi vocaţia iubirii, pe care o trăiţi ca pe o iluminare harică, voi cei care ştiţi că trăirile semiotizează şi că în dragoste cuvintele au alte înţelesuri;  semnificaţii consimţite…

…voi, cei care în frumuseţe vă rostiţi în voi, din voi în alţii revărsându-vă, voi cei care nu uitaţi că toate cuvintele au duh, stârnind sonorietăţi secrete, şi că sentimentalismul are o gramatică solitară, vouă fie-vă toate verbele rostitoare, făuritoare, întemeind, vouă fie-vă niciodată rămas ascuns ceva, voi cei care îl iubiţi pe celălalt cu taina sufletului vostru, asemănându-l cu voi înşivă, şi nici o desluşire de-a lui să nu vă rămână tainică, pătrunzându-l prin transparenţa semnelor şi de el nicicând să nu cunoaşteţi suspinul…

…fie-vă lumea voastră, cea în care vă faceţi încercarea într-a lui, a celui ce va fost mai întâi drum pe dinăuntru, al străbaterilor labirintice ale fiinţei, învăţându-l şi învăţându-vă pe de rost şi apoi spunându-vă pe dinafară, înspre în afară, unul altuia, o lume a codurilor, în afara cărora nimic să nu mai poată exista, ţesătură a sufletelor, sacre altare ale fiinţei…

… fie-vă rostirea precum o religie, una neţărmurită, a unei geneze perpetue, neadorminde cuvinte…

…iar de vă va fi apropiere călcătură de suflet necuvântând, din care v-ar putea părea că ele, cuvintele, au pierit cu desăvârşire, curmate la netimp sau au uitat să vorbească, sau poate că ceea ce au avut de spus au tăcut de mult, tăiaţi-le tăcerea pentru care lumea lor s-a sfârşit, cu paşi de ei negândiţi, neuitând că fiinţele, toate fiinţele, sunt zugrăveli, asemeni lor şi lucrurile, şi întotdeauna dedesubtul lor ascunde ceva; aprindeţi-le astfel cuvintele şi citiţi-i, deschipuindu-le cuvintele; dezleveliţi-vi-le, de aveţi această putinţă, cea a albastrului; adevărul de ele se află înăuntru, de vi se va părea că aţi ştiut vedea, pentru că aţi desluşit cum să îi priviţi…

…amintindu-vă că înţelesul ochiului nu’i mai presus decât cel al minţii, şi nici al minţii nu’i mai presus de înţelesuri şi neuitând vreodată că nu toţi ochii care ştiu să vadă sunt pe dinafară…

…adăstaţi înţelesurilor celor care trăiesc ceea ce spun şi nu vă smulgeţi-vă auzul de cei care povestesc ceea ce nu au trăit; se întâmplă ca realitatea unora să fie câteodată motivată de fantastic, ceva anume pentru ei, ce apare în realitate, nu poate în vreun fel evita trecerea prin imaginaţie, precum ficţiune suverană; cumva, lumea lor nu şi-a găsit calea…

…ocoliţi-i însă pe acei care, cu închipuire, îşi umplu nişte spaţii goale ale existenţei lor…

…nu vă încredeţi în cei care cer…sunt printre acei ce nu înfăptuiesc…

…şi nu uitaţi vreodată, sufletelor-rostire, că în absenţa iubirii, înţelesul ei, precum o consecuţie a înţelegerii, rămâne doar o himeră, una dintr-aceea retorică…nu vă chinuiţi astfel unii pe alţii, în vreo dragoste mistificatoarepentru că veţi muri în ea, în propria voastră limbă, neauzind-o, una pecetluită ce nu vă va vorbi nici unuia, nici celuilalt…

…iar de crezut să aveţi credinţa în povestea încănescrisă din ochii voştri; alchimie a cuvintelor de lumină,  în atingere de literă sacră de vreme a dragostei, ornată cu volută, literă precum un eon, în ea toate alcătuirile tuturor necunoscutelor neîntâmplate, ale tuturor neştiutelor, poveste magică în rostirea dragostei, logos păzitor…

…dragostea, prinzătoarea sufletelor în atingerea altor sufleteoameni de care să se înnoade, pentru că el, sufletul, pe drumul pe care inima îl duce precum îl vroieşte, ştie…

…şi pentru că vrea să ştie, va şti cum să…

…afle.


Povestind rătăciri, spunânde labirinturi golite în neadormit de cuvinte; joc ratat al himerelor în care visurile nu au amurguri nici surdine

Motto: Când începi un înspre, sfârşeşti cu însuţi, în lumi îndeschizânde  în care te visezi, despre acelea în care te imaginezi, având condiţiile de adevăr suspendate, cunoscând forţa închipuirii cea cu infinite braţe prinzătoare, mergând cu clipele timpului tău,  trăind într-un vis mărturisitor, miraculoasă protecţie legătoare, dar şi al durerii în braţelegânduri care nu pot să cuprindă decât dorul, amintindu-ţi  să nu îţi spui că pentru unele lucruri vei avea cândva timp, un cândva suspendat, pentru că atunci când îţi vei da seama că nu e astfel, va fi  prea târziu.

Aşa se întâmplă adesea; prea târziu şi ireversibil.

 

Timpul unor gânduri la nadir, timp fără găvane unde ai fi putut ciopli fantome, un timp cu coridoare dedalice, purtat chinuitor şi dureros în nespus,  sfâşiind în carnea sufletului când începuseşi să  simţi că te tac nişte lucruri ascultându-ţi glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele, tăcerea refuzându-ţi nişte iluzii pentru a nu te mai antrena în altele, nepierzându-ţi necuvintele, ci înmulţindu-ţi-le, ştiind că tot ce pierzi te va pierde…

…timp purtat  în rupturi lăuntrice ca nişte surpări, de drum al cărui gând de capăt, mişcătoare înfrângere, nu fusese vrut, nu fusese gândit, pentru că astfel poate s-ar fi retras învins ori uitat…

…pentru că uitarea este atât de puternică şi de sigură…

…timp când ceva în tine te închidea ca într-un chit cu speranţe trucate, fără găuri de scurgere, fără de vreo fantă, în pasul în care realitatea ta nu voia să ştie de vis, însă într-o existenţă particulară, într-un unde în care tăcerea nu era un torţionar al elocuţiei, închipuirile cuvintelor tale cele de toate zilele erau spunânduri limpezi, conectând nuanţe şi resorturi, dezrobitoare magic potrivite, într-un pur firesc şi împerecheate în sinceritate, fără disonanţă, fără prisos şi mai cu seamă fără de fard…

…care in intimitatea cu arterele tale veneau să poarte, să te poarte iscând din ele emoţii, rezolvând cu atâta simplitate tot amalgamul de năluci, de precauţii, de ezitări, de gând de renunţare, acea renunţare care este preţul clarificării, atunci când simplificarea nu reuşeşte să o facă, de reverii ale unor sedimentări ale depărtărilor în tine…

…acele ascunsuri cărora rar le făceai să le apară chipul, absconzităţi cumva forţate şi în atât de repetate rânduri caduce pe care acum le lăsai în înfăţişarea lor cea mai liberă, acelea care se zvârcoleau în tine căutând tremurând răspunsuri…

…iar când nu ştii unde să îţi cauţi răspunsurile, când întrebările îţi sunt făr’ de conţinut, ori conţinutul lor îţi pare unul atât de ridicol, densificând ratarea înţelesurilor,  aşezând în ele agonie şi himeră, fereşte-te să îţi imaginezi, să îţi născoceşti desluşiri…

…deoarece chiar şi gratuitatea acestei închipuiri îţi va fi una neîndurătoare, simţind că învârţi în gol mori oarbe…

…şi asta te poate proiecta sau arunca într-una din cele mai absurde lumi posibile, în tropotitoare galopuri ale nugândului, confundând ceea ce este cu ceea ce poate înfăptui, făcând din tine o fiinţă credulă…

…în timp ce peroraţiile vântului pe care îl vei vâna, pe care l-ai simţi cum ar anihila totul, deşi încrederea pe care o ai în cofrajele care nu s-ar lăsa la mâna capriciilor unei furtuni ar dura peste oricare nimicire, de toate felurile, cu taina în care şi-a îngăduit în secret tentaţia, ar spulbera în tine toate înrâuririle pe care le avusese un cineştiecând pe care îl credeai şters  din oricare atom al memoriei tale…

…şi asta până când ţi se întâmplase să dibuieşti în fiinţa ta căutări care năşteau dezechilibre crispante dezarticulând soliditatea acelui teritoriu pe care îl simţeai în tine ca pe un refugiu neîncetat…

…acolo unde te ascundeai când ceva din tine începea să cadă şi tu găseai în asta ironia zonelor de contact, singura pe care ţi-o propuneai ca unitate de măsură care te-ar fi salvat de la a consimţi deformările ravagiilor…

…blocând în tine funcţiunea care i s-ar cuvenit unui spaţiu aparte, de luminat labirinturi, de teamă că ţi s-ar surpa echilibrul…

…şi-atunci forţai absconzităţi într-o teribilă decizie de aparentă respingere a oricărui artificiu, pentru că în ele simţeai cum te zvârcoleşti de fapt, şi transmiţi alarmă, însă erai doar tu de jur-împrejurului tău…

…aşa că în tine era enigma adevăratei rezistenţe când te temeai de sineţi fără să ştii cu adevărat motivul sau era unul anapoda vânturat…

…şi în tine nu te aştepta nimeni cu ghicitori…

…nimic nu anticipa ceva ce ar fi putut avea chipul unui hărăzit, şi găseai că e îndeajuns de întristător să îţi pară că poţi să lămureşti un inexistent oricât ţi-ar fi fost de inventivă natura în simbiozele tale de contrarii împlinind un joc viclean având capriciul împlinirii unui mister care nu se supunea defel logicii, nefiind limpede şi deci tăgăduindu-i profunzimea, sensul cât şi surprizele…

…o întreagă visterie a tainelor dar de la care pierdusei cheia şansei, pilduind stări de semnificare egale cu nimicul…

…şi îţi făceai precizarea aceasta deşi ştiai că nu şi-ar avea nicio urmă de rost, simţind în tine cum începeai să venerezi nuul secondându-ţi fiecare simţ, fiecare zvâcnire de restaurare a unui fragil echilibru între contrarii…

nuul căruia îi forţai opţiunile până la liziera unde orice părea întrebător şi incert şi unde mai nimic nu scăpa negării şi totul se întâmpla din teamă, şi nici măcar nu mai conta că era absurdă, că era absurd de fiecare dată când îţi spuneai despre orice că nu

…şi o făceai tuturor tăgadelor tale, apărându-te şi nu simţeai cum pe nevăzutelea şi pe neauzitelea, frigul pătrundea sub calotele cerului din tine şi de ce tresăreai continuu ţi te întrebai, venind dintr-un timp din tine unde cândva  nu se produsese întinarea unor cuvinte pe care le potrivisei cu tot ce ştiai despre părţile incompletitudinii din zona ta de minus care îţi lăsa senzaţia de impalpabil…

…intoxicaţia ta voluntară cu terori ale friabilei şi fragilei tale structuri făcând să îţi ulcereze stratificările pretutindeni în tine acolo unde nu puteai rămâne în tine unui loc din care plecai cu zgomotele, cu tegumentele spaimei, cu tentaculele, cu tendoanele ei fără măcar a şti de ce îi eşti ţintă propriului tău ochitor pe dinăuntru cu muţenia spaimelor tale nedivulgate neştiind vreodată cu anticipaţie când şi unde şi cum se vor sfârşi…

… însă amintindu-ţi mereu cum ţi le-ai început atunci, năpădindu-te un trecut de gânduri, când te-au înspăimântat unele chemări din tine în adâncuri, dar zbătându-se din ce în ce mai neauzite şi mai surpate, ca un fel de expansiune a tăcerii şi poate şi a muţeniei, şi te simţeai, deşi alungai dintre ele, ca şi cum le vei fi mai mult nicăieri şi oriunde, ducându-te din mine în toate, de parcă ai fi devenit o fiinţă ubicuă, dar fără propria ta voie, acum asemenea unor cataclisme pe care le trăiai în secret, dar de parcă era pândită o anume mecanică a trupului sufletului tău…

… iar asta îţi dezarticula toate solidităţile şi simţeai că oricât ai încerca să îţi clădeşti un refugiu, ceva mereu se va clătina, va aluneca, se va prăbuşi, va sfârşi în încleştările de-a curmezişul, în încleştările cu poticnirea, făcând din tine metafora căderii sub greutatea sensului, sugrumând orice intenţie de trepidaţie a posibilelor desluşiri care ar fi dus la nişte intime consecinţe, cu neputinţă a fi crezute, care odată ivite nu putea să se înfăptuiască la întâmplare…

…pentru că simţeai că asta te va împrăştia prea tare şi nu va face decât să îţi piară puterea de pătrundere, iar tu ştiai că orice pieri, te piere…

…aşa că încercai să te fereşti în a-ţi asedia imensitatea…

…pentru că vei fi îngrozit de  ce simţiri puteai muri cu simţuri atrofiate, iar apoi nu va mai fi timp…

…acea clipă pe care mereu ai trăi-o ca şi cum veşnic şi-ar amâna sosirea, nicicând nu va mai veni, niciodată paşii ei în cale nu te vor mai întâlni pe tine, deşi s-ar fi putut, pentru că tu vei fi închisă în împieterirea unor foste gânduri în care nu mai mişcai nimic…

…fiinţa ta din filigranele chinurilor semănând atât de bine cu tine…

…fiind tu deşi poate asta nu îţi convenea, pentru că nu voiai să ţi-o recunoşti, îţi spuneai că te cunoşti atât de bine prin instinctul de orientare în sieţi, şi adesea te rătăcisei fără a te fi rătăcit cu adevărat doar că nu îţi ştiai ungherele din planeta pierdută pe care o uitasei ori pe care o ascunsesei, şi o ascunsesei asiduu în goana ta după ocrotire, pentru că ea era mărturisitoarea unei decepţii în atât de puţine cuvinte spusă, în locul cărora acum nu mai vorbeau decât oasele împietrite ale gândurilor din cuvintelevisuri…

…cele de a căror evanescenţă făptura ta nu ştiuse, crezând în nesfârşit, dacă să se piardă or’să se treacă…

…dar nici să le atingă în altfel de contururi şi de aceea şi le dăduse suspinului, în tresărind, în aşteptând de auzit întoarceri în semne cândva refuzate simbolic, părând mesianic, al nerostitului tânjind, tragic dar nu tânguitor, deja simţit astfel ca şi când i-ar fi dată nerostirea undevaului, acel preaîndelung, preanicicând părând, prea atâtdetârziu gândindu-i uneori nevenirea, prea cu multe ocoale în samsari de nespus, şi ale căror cuvinte ar fi putut atunci când le fusese timpul când  să şi le petreacă înspreului de-a dreptul, dezlegându-le de tăcut ascuns, doar că asta nu se întâmplase…

…însă îţi dovedise că eşti neîntrecută în ştiinţa cititului înlăuntru, ceea ce, inevitabil, dusese la agresiunea unui flux continuu al unor semne de întrebare, care ar fi putut face din tine o interogaţie nesfârşită…

…crescând în trupul de umbră al tăcerilor tale grele care îţi consacrau prizonieratul, purtând stigmate…

…tăceri în care îţi locuia nicăieriul şi înstrăinarea era tot ce se consola în lăuntrurile tale, depărtându-te de sineţi, alienându-te, deşi atunci când simţeai teama trecută ca pe apele styxului îţi spuneai că nu e nimic mai natural decât ea…

…doar că nu ştiai de ce o spaimă inexplicabilă te înfiora din orice şi nu înţelegeai foarte limpede motivul, pentru că frica ta era mai mult umbră…

…însă una care zdrenţuia speranţa…

…resturile ei care încă mai stăteau agăţate de restul fiinţei tale, în patria ta de visări, acolo unde încă acel cândva era suspendat, acel cândva care ştia cât visezi, acel cândva în care credeai…

…spunându-ţi că numai acel vis care nu va înceta, acela este vis

…şi simţeai atunci cum tot ceea ce lăsasei să plece din tine în gânduri fidele ori infidele era şi va fi, trecând, mereu rămânere, şi nu toat atât, ci ca o paradoxală venire şi le lăsai să te cutremure în voie…

…aceleaşi braţe ostenite de umbre având…

…umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…dar tot mai încercând să zămisleşti din închipuire, doar că nu ştiai dacă acel nimerit era şi cel adevărat după chipul a ceea ce ştiai şi a ceea ce nu ai fi putut şti vreodată…

…pentru că nu voiai să calci linia, acea limită extremă a unui imaginar care te-ar fi hrănit cu sângele lui viclean…

…ştiind că iluzia frecvent şi compensatoriu se realizează prin ficţiune…

…iar acea ficţiune cuprindea dorinţa ta care te vorbea pe tine, mută, în muţeniile tale rostitoare, care căptuşau şi te acopereau, ambalate în estuarele gândurilor tale, şi nu că nu mai credeai în ea te tortura, ci faptul că nu mai credeai în tine…

…pentru că ea erai tu…

…şi astfel înţelegeai că poate fugeai de tine însăţi din frica de a nu te rătăci fără a te fi pierdut, deşi ştiai că uneori nu te poţi regăsi fără a te pierde…

…iar tu nu făceai altceva decât să te întorci în labirint atunci când simţisei că erai pe cale să părăseşti în tine ceva sigur, lăsându-l pentru ceva nesigur, deşi ştiai că nimeni, dar nimeni nu face asta, mai cu seamă că ar fi însemnat minarea visului ale cărui decoruri erau atât de fragede, nuclee ale supliciului tău atunci când îi visai ipostazele prin toate încăputurile ficţiunilor tale, cele în care credeai…

…din trebuinţa ta de puritate şi iluzie…

…spunându-ţi că orice inexistenţă, în clipa în  care începi să o gândeşti devine existenţă…

…iar tu o făceai inversând imagini în care spusurile ţi se dezarticulau însă, privirea căutând un punct dincolo de care ştia că rămânea ceva inform, ceva în care liniile se topeau în contururi mişcătoare, margini topindu-se în tine pe o pânză cu umbre mişcătoare iar singura lor dimensiune era lărgimea nimicului…

…nimic făcându-te să tremuri de frig, acela care te interoga uneori retrăgându-ţi orice respiraţie, îngheţându-te ca ceva hărăzit să nu dispară vreodată când îţi simţeai în ochii privirea cu gratii înfipte în ziduri groase ascunzând vederii imaginile labirintului celuilalt care ţinea de o imaginaţie atât de neliniştitoare, părând a avea deschidere dar numai dacă vei păşi peste pragul tainei, acea mângâietoare taină a adăpostitului cu puterea iluziei că înăuntru erai departe într-o tăcere care îţi îneca orice suprindere pentru că îţi aranjase amăgirile, oprindu-ţi spaima şi vorbind himerelor gândurilor tale ca într-un labirint…

…şi nicidecum ca într-un sfârşit neîncetat acumatunci, asfixiind înstrăinarea, lăsând-o să dispară pe drumuri culcate în clepsidre cu timpul în care îi rămânea cicatricea dar avea vindecarea vremii în care îşi retrăsese nişte cuvinte şi odată cu ele şi semnificaţia lor, vreme când îşi simţea sufletul mut, nemaivrând să vorbească şi răbdând, aşa făcând-o şi acum, ca şi atunci, nemaiputând însă să rabde spaima lipsei de relief tăiată cu paşi şovăielnici pe care îi simţea că se duc dar nu se mai întorc de unde plecaseră ci cât mai înainte, cât mai departe, aşezând distanţe între acel început şi locul în care ajunsese acum…

…ea  înţelegând abia acum că fusese din totdeauna acolo de unde niciodată nu ar fi trebuit să plece, însă nu o ştia, având sentimentul că trăieşte nu un vis, ca şi cum acesta nu este, nu va fi şi nici nu a fost, ci o dramă care mereu porneşte mai departe pe un drum în labirint care pare mai mereu acelaşi cel puţin până într-un punct când devine echivoc…

…purtându-se într-una şi într-una singură de parcă acesta i-ar fi fost destinul; neperechea

…durând-o până la singurătate veghea provizoratelor ale căror enigme aparţineau fiecărei zile în care se simţea departe de uitarea a ceva ce nefusese, neputând fi, desperecheat, a unui gol din adâncul prezenţei pe care ştia că îl va umple cândva,când irealul nu va mai fi prezent şi realul va exista, acea absenţă pe care o trăia în prezenţa a ceea ce ştia că va regăsi şi căruia acum îi încerca un nou veşmânt, spunându-şi că viaţa visului ei nu se învaţă, mergând continuu în ea, renunţând pe jumătate la pendularea stearpă între a fi şi a nu fi şi rămânând să îndeplinească restul…

…ştiind că  atunci când ţi se întâmplă să te înfrângă rătăcirea, înainte de a te regăsi, îţi rămâne doar înţelegerea a ceea ce a alcătuit-o…

…dar înspăimântător e sentimentul pe care îl ai de a nu mai fi niciunde, un fel de spaimă ca o dezancorare, una absolută părându-ţi drumul fără întoarcere, cel pe care te-ai rătăcit şi nu îţi mai găseşti îndărătul, ştiind că stabilităţile au securităţi, imensitate şi intimitate, rătăcirile dispun de tine ca nişte agresori, împrăştiindu-te în cele patru vânturi, înfingându-te în vertrebrele tăioase ale morilor de vânt, aruncându-te în măruntaiele pustiului fără de margine ale labirintului unor gânduri în care totul în tine îl simţi ca pe un drum pierdut…

… drum îndelung, ajungere…

…improbabilă.