Istovitoare gândite şi răzgândite, umbre ademenindu-se unele pe celelalte; cezuri

Motto: Tot ceea ce îţi poţi închipui este cu putinţă, la marginea unui scenariu diegetic magic…prefă-te că nu te îndoieşti că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară...prefă-te că te joci de-a orice joc, mai puţin cel de-a războiul amintirilor; este unul nedrept, în unele dintre ele putând rămâne rece ca iarna, de le-ai fi lor rămâietor; prefă-te că te joci de-a dinainte de a ţi se fi întâmplat, ştiind că mereu va exista o cezură, aceea a unui dinainte şi a unui după…

Prefă-te ca şi cum ai începe continuu.

Prefă-te, când ştii că locuieşti tărâmuri de gânduri în tăceri volute, unele ca nişte podele cu cicatrici, gânduri neîncetate care te-ar putea face, febricitant, să dârdâi, exhibându-ţi fragilitatea…dar prefă-te îndepărtat-apropiat de deschipuirea fiindnefiindului cevacândvaului ca început al prezentului, ceva despre care tot ce ştii este că va fi într-un acolo din care nu ai trăit nimic; nimic, aşa ca în ceva anume, ştiind că toate simţurile participă la înţelesul lui sistematic întâmplându-se însă ca uneori neînţelesurile să fie pline de înţeles, doar că neînţelegerea acestor neînţelesuri cuiva îi poate părea o înţelegere inaccesibilă…

…însă tu ai simţul nuanţelor…

…iar imaginile gânduri, ale privirii stăpânitoare descifrând, închipuindele, în acele monologuri adresate cheamă cuvintele, decizând sintaxa, ca într-un nerostit turnir întru cucerirea tainei tainelor; cuvinte- senzaţii pe care ţi le investeşti cu o putere, mereu spunând altceva decât ar putea părea, şi niciodată precum stupefiante mistificări, ocultând însă sensuri, neadăpostind înţelesurile falacioase, fără de artificii ori prefăcătorii dintr-acelea care ar deconstrui semnificarea, fiind pretextuale, alibiuri pentru eliberarea lor, a acelor gânduri pe care nu le opreşti la tine…

…cele încătuşate în colivii, departe de dorinţă şi abia pronunţate,  flămânzind înţelesurilor lor, ca oricare altă fiinţă, în jocul dintre ea şi însăşi, de-a iluzia şi de-a realitatea…

…unul şi acelaşi lucru, diferit fiind doar momentul în care le confundăm…

…iar fiecăruia dintre aceste gânduri îţi eşti ispitită să îi cauţi ascunzişurile şi să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor fi amăgire sau cât de înşelătoare îţi vor fi; pleci însă înspre ele, înspre aflarea lor, pentru că nu doreşti în vreun chip să îţi clădeşti o realitate, aceea a visului de tine, a orişicărui vis din tine, şi să se dovedească a fi avut la final puterea doar a unor castele de nisip, atunci când jocul dintre tine şi însăţi este unul al neliniştilor, nelinişti care te-au minat şi care continuă să o facă, şi tot ceea ce îţi spui, auzindu-te-ţi, tu, doar tu, îl simţi ca pe un acord atât de şovăielnic, pentru că ştii că e unul improvizat…

…i te spui nimănui în tine, doar sieţi, doar tu prin preajmă, vis petecat, singură sufleteşte…

…acel nevenit este o ficţiune, însă una a realităţii tale, deoarece pentru oricare visător, acel ce crede nu în vise, ci în visuri, a închipui ca şi a întruchipa înseamnă a institui realitatea al cărei făcător este

…un gând friabil, un gând improvizat, un gând iluzoriu, unul care te tulbură, te simte că nu îşi are sensul întemeiat, că prin tot ceea ce te pronunţă, atingere cu atingere a semnelor, eşti din ce în ce mai temător cu tine, eşti la fel de aproape de suflet singur, eşti la fel de suspin, eşti la fel de doar unul într-o culoare tainică netrăită, poate neîndrăznind neînaintată spre mai departe, cea aprinsă de dorinţă, de o înspăimântândă tulburare…

… în gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicând acum, deşi îţi spun totul, îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru în culoare nevăzută, înfăşurare învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printr ele în zbucium între a le vorbi şi a le tăcea…

…tu, doar una, atât de laolaltă doar cu trecătoarele priviri în tine, reîntorcându-te mărturisirilor, acelea în care îţi rupi tristeţi, spunându-ţi că trebuie să fii departe de ele, departe de o ficţiune lângă umbra căreia te-ai putea iluziona, care nu ar face decât să îţi dea nuanţe, coloratură emotivă, fulguraţii însă himerice; prefă-te că e altfel, acolo, la tine în locul din vis…

…un loc cu tâlc, locul din suflet, în care te spui sieţi, acordându-ţi un privilegiu însuţi, acela al descoperirii, atunci când te dai cuvântului, auzindu-te în gânduri de taină…o taină în care, înainte de a porni spre a o desluşi, te simţi ca acel cuvânt al spusului de tine, cel care întemeiază, şi te rosteşti atingându-ţi fiecare literă, sfârşindu-te apoi în fiecare, ca şi cum ai fi un pustiu nevorbit pe care ai începe a-l articula şi în care tu ai stăpâni semnele şi tot tu ai fi stăpânitor al înţelesurilor….acel loc căruia vrei să îi ajungi, altundeva nu, acel loc pe care vrei să ţi-l fereşti de rătăciri, pentru că îţi aminteşti de vremea când dinspre el îţi întorsesei privirea, dezlocuindu-l…

…un loc căruia nu mai ştii cum i-ai spune pe nume, dar unde ţi-ai dori să trăieşti totul atât de intens…

…un loc pe care ţi-l chemi, şi astfel îţi recunoşti şi agonia, pentru că te porţi de parcă i-ai perverti însuşi sfârşitul, nemaicrezându-i, de parcă l-ai rosti, doar că atunci ai începe să te gândeşti deja la înfrângere; i-ai profeţi moartea, l-ai osândi la necredinţă…

…doar că nu poţi trece mai departe fără să înţelegi iar petreceri  poate îţi  vor părea ca un prolog al tainei; acela al întâmplării de a fi acolo, aşa că îi vei fi acelui dezvăluind, simţind că nu îl vei putea părăsi mai înainte de a-l fi pătruns, odată atins în auzitul sufletului pas purtat nu mai ştii cum înspre el, dar odată acolo, te vei lăsa chemării, încercând să îi pătrunzi dincoloul, în transcendenţă…deşi poate îţi va fi cu neputinţă, închipuieşte-ţi că eşti deja acolo, în lumea de peste margini, acolo unde începe paradisul…

…fireşte, paradisul nu există, dar tu prefă-te că o crezi…

…şi imaginează-ţi că l-ai putea atinge…răspunsul nu e doar în tine; tu, ceea ce ştii, deja cunoşti, ai trăit, iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni, ci doar că prin cineva vei ajunge la el, la acel răspuns, într-un joc al opţiunilor în care predicaţia are făr’ de îndoială o incertitudine; aceea a nuanţelor, aici şi dincolo, văzut şi nevăzut; acel neatins încă tărâm ce poate fi unul de farmec, putând sfârşi sfâşiat însă de tragic… de asta te temi; prefă-te însă că nu

…prefă-te că nu, şi nu înceta gândul să vină…du-te cu el…

…ştiu că îţi întorci multe drumuri, gândind că poate nu ai ştiut să faci să dureze; nu ai ştiut-o cum…nu ai ştiut ce să jertfeşti aşa încât să poţi întemeia şi te întrebi de ce mereu simţi cum o frică de prăbuşire te cutremură atunci când ai gând de înfăptuire…e ca şi cum o spaimă venită din interiorul tău te înfaşcă din amândouă părţile, spintecându-te în două; teama din dreapta ta, a ceea ce încă nu cunoscusei, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea  mai adâncă…

…şi îţi spui că de ar fi să ţi se mai întâmple din nou drumul, vei şti să dai ascultare paşilor, punând urechea pe pământ, atingându-i te şi că vei trăi  această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îţi va fi fost dat să mergi, tu cu perechea de sieţi; tu, lumea… tu umbra şi tu lumina…tu aparentul şi tu realul…tu a taina, tu dezvăluirea…tu fericirea, tu nefericirea…tu neînţeles şi tu aflare…tu nod, tu dezlegare…tu certitudine, tu îndoială…tu iluzie şi tu realitate…tu, prefă-te…

…prefă-te că ai băut din licoarea uitării, neliniştită fiinţă simţindu-te câteodată de a nu-ţi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de tine, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu vrei să îţi fii ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum…prefă-te că nu mai ştii precis, aşa, absolut precis, ca şi cum ochilor tăi sau auzului li s-ar întâmpla o vedenie, ca şi cum poate nu aşa arată, ci doar pare aşa…

…ştii cât poţi fi de subiectivă când înjghebi întocmiri ale întruchipărilor, de parcă ai vrea să cazi în capcana lor, stăruind zadarnic de pretins că le vezi, ca şi cum dacă le-ai înţelege, oricum ar fi de prisos, îngheţând…

…le îngheţi în toate abisurile din tine, în durerile din tine, neşterse, încă neatrofiate urme şi doar tu, nimeni altcineva, îţi torni în ele noapte peste noapte, râuri întunecate de gânduri negre ce îţi sapă carii în trupul sufletului…prefă-te că făureşti…că nu te înfioară tenebrele, că nu tremuri negândurilor, că nu le goneşti ca şi cum, începându-le, continuu te-ai goni, pentru că dacă li te-ai abandona, ar fi fascinant, ar fi abisurilor şi vertigiilor primejduitoare desluşiri, cine ştie dacă nu şi ele himerice, ca mai toate închipuirile…prefă-te că eziţi…

…prefă-te că eziţi între sensul deplin şi cel absurd, încercând, şi închipuindu-ţi că şi izbuteşti, o împăcare a lor în incertitudine, cumva între sens şi nonsens, dacă ţi se potriveşte vocaţia ficţiunii…

…prefă-te că nu te joci de-a desluşirile, mai mereu labirintice, mai întunecate, depinde de cât de opace îţi sunt câteodată împrejurimile, prefă-te că nu iei totul câteodată aşa în tragic, şi, ca în propriul tău spectacol, ţi-l mai diluezi printr-un joc al contrastelor, în împletituri din tine, precum în  clar obscur lumina se împleteşte cu umbra…

…prefă-te că încă îţi mai pui dorinţe încurcate fără chip neştiut exaltându-ţi simţurile  în culori vrăjite, halucinante…

…şi prefă-te că încă mai crezi că ţi se vor şi întâmpla când ceva va veni răscolitor dinspre partea cu chemarea de care te vei lăsa purtată; ceva ce te va atrage să mergi într-acolo, singură, ştiind că tot ceea ce vei iubi vei salva în încâlceli, sfidând toate împotrivirile în care îţi fusesei atât de temătoare, ca şi cum ai înfrunta calea către sine, îmblânzind paşi sălbăticiţi acolo unde ştiai că îţi eşti cu neputinţă de a fi atinsă de ceva exprimând totul, enigmatic şi ispititor ca o aparenţă, sedusă de mister, care, la rândul lui, îţi va supune neîncrederea…

…întrebându-ţi-se.



Anunțuri

Împlântânde priviri în nespus; neaplecate

Motto: Ni se întâmplă uneori să trecem prin dreptul unor gânduri ca pe dinaintea închipurilor înfăptuite ale unei poveşti…dar pe care nu are cine să ţi-o spună...gânduri nerostite gemând de dorinţa spusului, aşteptând îngrămădite de atâta amar de vreme în ochi; câteodată facerea unor cuvinte rămânând netrăită între gol şi umbră, căutând ceva ce nu îşi vor explica de parcă, într-un fel straniu, ar avea o ciudată dorinţă de a nu găsi nimic şi doar închipui, pe care i s-ar părea cumva că îl cunoaşte, spunând-o pe nume, până atunci ne-gând, ea, care îşi dorea să poată ajunge să îl vadă  cu un fel de văz desăvârşit şi pur, trăindu-l cu toate simţurile.

 

Dacă îşi descleşta privirea dinspre neatinsul acolo, simţea cum îi rămân fărâme de el în ochi; lacrimi dezlegate amintindu-i că există ce vrei şi poţi să vezi…dacă voia să atingă gânduri, îşi încălzea literele  însângerate în nespus crestate în semnele pribege înnodate din palmă, scrise în ştiut şi neştiut precum plăsmuire a unui cuvânt real dar poate nicicând realitate a cuvântului visat, vis creat prin cuvinte; le îngheţaseră flăcările în desfăcut şi strâns din răvăşiri  zdrenţuite de clipe pe care le privise cu acei ochi cărora li se atinsese o privire îndepărtândă fără să înţeleagă, vorbind în ei doar propria-i dorinţă, izbite în supunerea şi în spunerea lor unde nevăzutul se zbatuse întunecat în zădărnicia înţelesului uitatului îndeaproape, ce n’avea aflare, privire zăbrelind clipe dureroase, dinspre, dar nicicând plecată…

… nevrând să se aplece, să îşi piardă semnificarea, aventurându-se fără să tremure, călcând cu tălpi de foc mistuitor prin trupul sufletului din jar albastru, atingând urme înainte ca ele să se ivească, de parcă le-ar fi trăit într-un dinainte nemers aproape de margine, aproape de nicăieri…

…întrupat lăuntric, ea către el, ea, legându-l în toate împreunările, mărturisitor pas fără şovăială pe calea ei, adânc tulburat într-o ademenire de rătăcire furişă, ţinându-se după el, cu o privire flămândă rezemată de un preaîndepărtat pământ  ispitind…

…câteodată de unele gânduri sprijinită ca de umbre; nu găseşti în ele ceva din ceea ce ai văzut…

…şi strâns în căuşul palmei ei, acolo unde era suspinul de ceva al acelui vis ce i-ar fi spus poveşti, simţindu-şi sfârşitul apropiindu-se, se grăbea…

…se grăbea într-un fel copilăresc să creadă că, din  neîntâmplări ea-el, când aici, când acolo, înspre într-acolo împletind nume şi verbe făuritoare care câteodată stau dincolo de ei, vor fi într-un cândva imaginat, închipuit cu o putere demonică aproape, ca şi când tot ceea ce ţi-ai putea închipui ar şi fi cu putinţă… când ele, negrăitele gânduri, o vor spune nemaifrângând cuvinte în vocea tăcerii, cuvinte ce le dăduseră o tresărire a vinelor, înţelegându-le după ce le negaseră, neînţelesuri pline de înţeles, cuvinte cu semnificaţii consimţite, acele rostiri uitate ori nicicând spuse ca un început continuu al unui desluşit mai mult decât şi l-ar putea închipui, acela dincolo de semn…

…acele ce vor pune laolaltă cevaurile pe care să le aibă din credinţă, în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă de nu cumva sunt fantasme; cevauri din ea deschizând treceri înspre un loc încă neatins, în dreptul lor întârziindu-i privirea…

…loc al unei suave întâlniri mai presus de prudenţă al ei cu însăşi, loc născut din semne în tăcere preadeparte dar făgăduind neazvârliri înapoi şi altcevaurile înspre care putea doar privi ca venind împreună, sensul lor născându-se mai târziu; acum nu semnifică, nu exprimă, sunt doar drumeţe, putând fi orice; pot da această iluzie încoace în pas nemai…cele neîncă, desperecheate de înţelesurile a ceea ce ar fi trebuit să vină înspre ele dar nu a venit, nenăscute dar pe de-a-ntregul în ea trăind…

…şi îşi trăda acea nerăbdare cu fiecare gând de pas apropiindu-se de ea, prin el, cu o distanţare pe care şi-o impusese…înapoi…încât să poată vedea imaginativ; astfel avea putinţa vizibilului trăirea ei în reconstituirea de fragmente dintr-un tăcut cu inducţie sentimentală, doar că înţelesurile pe care le căuta aveau o prea mare îndrăzneală; prin acelea spunea multe despre altele năzuite, care încă mai atârnau, dar dezarticulat, refuzând să fie desprinse atunci când încercase să le smulgă, de parcă ar fi vrut să îşi smulgă auzul de ele…

…atunci când se răzvrătise cuvintelor prin cuvinte, aducându-le aminte că semnele se rostesc, articulându-se reciproc, doar astfel închegându-se un spus precum răsfrângere a propriilor esenţe în şoapta închegării formei…

…acum fiind doar ispititor, părând…

…zvâcnind şi astfel amintindu-i că ceva uitase în şoapta de ele, ceva ce poate ar fi dezlegat-o de arătarea lor dincoace de care îşi era străină sieşi; acel încă atârnând în ea gând cândva crezut înfrânt, aşteptând ca pe o întâmplare a hazardului, ceva înăuntrul căruia alte cevauri pe care şi le-ar fi pus laolaltă, împreunându-şi-le, ar fi creat  împărtăşirea, răsfrângerea întru facerea temeliei pe dinăuntru, acolo unde, lăuntric, ar fi început să îl zidească pe acel aşteptând acum din sieşi…

…gând nemărturisit, hoţeşte în jurul flăcării dansând, gând nemărturisit pe care nu mai îndrăznea să îl privească, îngăduit doar noaptea, abia îngăimat în cuvintele pe care le-ar fi chemat la ea pe nume cu vrajă stârnitoare de parcă ar fi vrut să deschidă o succesiune a două lumi intrânde una într-alta, a ei şi a lui, cu puterea literei de ea devenind precum o fracţie, într-un fel fascinant dar şi temător, prevestind ceva ce ar conţine toate neatingerile neştiute şi le-ar continua, nevăzute şi hoinare tâlcuri în clipa de acuma cu putinţa vederii lor într-un nevenit împlinit mâine, unul mereu altcândva…

…fiindu-i nefiind doar ceva ce se va întâmpla întâmplându-se, vorbindu-le fără să le grăiască, auzind doar în absorbindul gândurilor, oglindit în apa sufletelor, acum făr’ de adăpost unul într-altul, aşteptând…

…aşteptând într-un fel  înspăimântat de nelinişte când tăcerea se auzea atât de desluşit şi înfricoşător, atunci când simţea cum îi creşteau în ochi uitături tulburi ce priveau cumva speriate, dar atât de hotărâte să vadă în gânduri stoarse, vineţii, zbătânde ca şi cum şi-ar fi dat ultima suflare, nemaiştiind ce sunt şi întrebându-se de ce păreau a fi umbre

…ieşind unele dintr-altele ca nălucile, din prea multe căzute, lipite de pământ, smerite, înşelând dezlănţuirea, nevorbite, negândite încremeniri ale degetelor neîmpreunate în ceruri, ci uscate de neatinse doruri care deşi îngropate adânc sub paşi, chinuite şi din ce în ce mai pământii, bântuiau neîncetând să vină…

… trăind ceea ce spuneau…

…netrăind fiindu-le mult mai uşor decât făptuind; le lipsea verbul făuritor, şi atunci se simţeau precum gândul de care te lepezi, pentru că nu mai are a-ţi spune, deşi ştia că dedesubturile ascund mereu ceva şi pentru a-l afla ar fi trebuit să stea la pândă, smulgând fără primejdii înţelesuri, acum eşuând doar în himere, dincolo de sensuri; din acele gânduri cuvintele fuseseră întemniţate, ori pieriseră cu desăvârşire… sau nu mai ştiau să vorbească…să îşi spună că tot ceea ce şi-ar putea închipui ar fi cu putinţă…

…doar privirea pedinăuntrului răbdând adeseori tristeţea le pornea înspre un întracolo, aducându-i-l în chip aproape în ochi atingându-i-se toate încăneprivirile;  în văzul ei, ochii lui încolţind…

…el-undeva, încă departe, dar încă spunându-i despre el, ca şi cum l-ar fi chemat pe nume, neştiind ce va fi după; ştiind doar că va fi acolo…atât de aproapedeparte, atâtde departeaproape, cu cât mai aproape cu atât părând că s-ar îndepărta mai tare de delirul plăsmuirilor în pândă şi seducţie, atât de cuprinzător învăluitor în volută, într-un neunde atât de întruchipat, atât de substitutiv compensativ al vedeniei împreunător în vise, atât de mărturisitor nespunând, atât de înnebunitor de neadevărat existând; încercuire îndepărtată a  înlăuntrului ei în gând născător parcă din el însuşi…

…un într-acolo al neivitului ei răsărit adormit în apusuri, neasfinţind dor, neîncăînnoptândul ei…

…nespus.

Gânduri neplecate sparte în cerul gurii

Motto: Gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicândacum, deşi îţi spun totul; îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru, înfăşurare  învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printre eleîn auzitul crescând al înfioratului dor de vis; zbucium între a le vorbi şi a le tăcea.

 

Se întreba ce gânduri şi-ar putea înnoi pentru a i le putea înapoia mai târziu, împletitură în ea ale răsfrântelor absenţe ale rostirii într-un timp de cândva, trecut şi cel neîncă venit; urzeală de lumină şi umbre, mai mult umbre, încercând să le spulbere în cercul tău de lumină al cerurilor dinăuntrului al desluşirilor pe care şi le simţea însă prăbuşite într-un abis al întunericului nonsensurilor, în pustiul zbaterilor între a fi şi a nu fi…

…sau a nu fi dar a părea că este…

…veşmânt neatins în vreme indiscernabilă ori, cumva suspendată, care apasă cu durere peste; durerea de a nu-i fi acelui cândva, de a nu-i fi fost atunci şi poate nici acum, ci mereu altcândva, deşi simţea că nimic nu i-ar fi oprire, fără să îl bagatelizeze pe vreunul, fiecare dintre ele un monolog al înăuntrului…

…printre cuvinte deşirate or’ strivite, unele spunând cum ar fi vrut să fie decât mai degrabă cum au fost; nedefinite exact, zadarnică fugă înspre ele, precum paşii înspre ei înşişi nicicând, simţind că odată dispărute le-au pierit secretele pe care nicicând nu vor mai avea cum să le descopere; cuvintele astfel, despre un nicicând vreodată, nu se vor mai regăsi în ele însele şi nici în lumea lor; aveau ce să spună, nu doar cum…

…le-a răzgândit însă neîmplinirea, întristător…

…iar ea, fiinţa din depărtare rămasă în mers peste smulsul literelor neînfăptuite, vinovată cu o vinovăţie adânc ascunsă în durere în trupul sufletului pentru unele cărora le pusese oprelişte atunci când simţise că se va întâmpla să le exhibe fragilitatea, deşi în van i se părea pentru împiedicarea luminii ca o pravilă, le-a zâmbit de pe patul de moarte, scufundându-le în gol şi încheindu-le existenţa…

…neducându-le până la capăt, ar fi avut poate o coerenţă, dar nu ar fi fost decât într-o lume ficţională…

…cum aidoma ar fi putut părea şi protagoniştii; închipuiri a ceea ce li s-a părut a se arăta…imaginaţie…

…deşi ştia că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate…

…şi atunci se gândea la el ca la un vis, ea, ca o somnanbulă dorindu-şi să stăpânească un tărâm neatins încă, ştiind că prin voinţă şi prin vis, era liberă a-şi provoca realul de către posibil, ieşind dintr-un fel de joc, acela al întâmplării; visul, ca o ficţiune…

…in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aducea astfel  pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă…

…un vis al ei doar că rămas în urmă de gând, un vis ce fusese ca o dorinţă stăpânitoare dorinţa de a-l atinge orice cu patima de ea; o dorinţă pe care o trăise extatic; trăise  întru existenţa ei; pe care o atinsese ca pe o metaforă a ducerii ei dincolo de sine, deşi nu era îndepărtare…

…dincolo de sine, acolo unde nu îşi era încă şi a aşezării mai apoi în sieşi, ştiind că devenirea şi-o va afla în timp, simţind că de va fi fost să şi-o strige, i s-ar fi întâmplat cu toată disperarea inimii; strigătul său, vocea fiinţei sale; dorinţă urmată şi urmărită, săvârşindă cândva mărturisire, ea, precum un utopist…

…o fiinţă din casta visătorilor…

…pentru ea a-şi închipui şi a întruchipa însemnând a institui realitatea; visului ei fiindu-i voitor şi doritor a-l crea; un monolog al spusului de ea ca o confesiune făcută sieşi, camuflată, defulatorie şi părând poate fabulatorie…

… dorindu-şi ca visului ce pe ea pusese stăpânire pe tine să îi trăiască realitatea cuvântului visat şi să nu rămână doar vis al acestei realităţi…

…doar că astfel i se înfăţişase; fantomatic parcă fiecare gând, or’ deghizat vrându-l, coborâte până la urmă într-un infern al realităţii şi expresiei unuia de celălalt; pe urmele lor mai apoi, doar o zbatere a unui fel de subiectivitate; una a visceralităţii, dar înainte de asta, simţea că s-ar fi strecurat unele pe lângă altele, atingându-se poate din întâmplare şi cutremurându-se…

…solitare atât unele cât şi celelalte într-un irepetabil, spunându-şi că poate altădată ar înţelege; cândva…

mâine însă nu…

…nicicând în cel ce va veni, mereu într-altul, încovoiat pe articulaţiile semnificării, neputând-o pătrunde, iar de ar fi făcut-o, ar fi devenit un biet substantiv efemer mai apoi lângă un verb ce nu se va rosti niciodată, pentru că înţelesul îi fusese refuzat, ca şi cum ar fi fost o realitate de spaimă, necutezându-i desluşirii, răsturnând-o pentru a nu mai putea simţi…

…între pereţii despuiaţi şi zgrunţuroşi ai coridoarelor inextricabile ale pedinăuntrului labirinturilor întrebărilor de a alege între a-i fi pătrundere înlăuntrul ei or a rămâne în afara-i, necunoscând-o niciodată  în setea de a o trăi, strigându-i numele în echivoc şi lumină…

…simţindu-şi luciditatea poate pierzându-şi frânele, dezarticulându-se în zbaterea de a-i străbate sensurile; vis ţesut între ziduri arse de piatră şi sticlă, simţindu-se însă târât pe un drum fără de capăt…

…spunându-şi că se joacă ademenitor, nicăieri, lângă umbre pretutindeni învinse….şi mai ales definitiv…

…iar atunci i se părea că vede în ele cuvinte tulburătoare, omologii în trupul literelor; el şi ea în chipul lor ar fi fost înţelesuri până la urmă, doar că nu ar mai putea-o afla; într-o vreme a fost un amestec tulbure ce ar fi trebuit limpezit…

…gânduri pretutindeni şi nicăieri…

…desprinzându-se cu ea negrăindu-le, supunându-le tăcute fără de vreun refugiu, pentru că nu mai aveau unde să scape; se întrebau de ce mai erau invocate…

…păreau prăpăstii ce o cereau primejduitor, întorcându-se înspre ele şi spunându-se umbrei lor, privindu-le într-un fel ciudat, nemaiştiind de e cu dragoste or’ cu mânie, neînţelegând cum de se mai lega de ele, dar însă nerobită…

…iar atunci şi le dorea înfrânte, prăbuşindu-le, pentru că o pătrundeau, simţindu-le mereu aici şi dincolo, ştiind că metamorfozele lor ar putea deveni o renaştere, ele, nenăscutele şi neînţelesele, dar poate ar fi eşuat în absurd, de parcă doar pentru asta ar fi existat doar…pentru a-şi rata această naştere, neştiind ce pierd…

…gânduri stranii care nu ar fi trebuit să fie, pentru că doar într-o asemenea lume din ea ar fi putut trăi; în aceea în care nu ar fi putut fi…iar atunci îşi spunea că nimic nu trebuie cu adevărat să se întâmple, aşa că…se va juca doar, dacă ar şti să o facă…i se întâmpla doar jocul între ea şi însăşi; uneori un joc trecător…

…dureros joc doar de ea ştiut, prin cuvinte definitive…

…căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l îndepărtase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…ea, în lumea ei, aceea a labirinturilor din înăuntru-i , mereu şi mereu altele, neputincioasă câteodată simţindu-se în înţelesul semnelor, poate rătăcitoare altuneori ori mergând alteori în zigzag…

…lume a întâmplărilor posibile, cu forme când distincte, când amestecate, captivă a simţurilor, a raţiunii şi a închipuirii, fiinţă ca oricare măcinată dual, alcătuire de cupluri de contrarii…

…altădată într-un joc al neliniştilor unde i se întâlneau luminile cu umbrele, umbre ce erau mereu cu ea; fără de ele nu ar fi fost decât în înăuntrul ei, iar cele pe care nu şi le putea topi în uitare uneori fiind acele reflexii ca nişte imagini ale sufletului…maculatul cu imaculatul dar mereu purul ca aspiraţie…

…un joc simţindu-se câteodată ca prinsă între şine de tren, între speranţă şi deznădejde…mereu acelaşi între da şi nu, şi poate că i se ca întâmpla şi acel nejucat încă al gândurilor, al acelora încremenite în ele însele…

…o farsă nesfârşită însă ar fi fost în a le umple, străbătând travestiurile…

…şi atunci îşi spunea că e mai bine poate să le închidă înţelesurile, pentru a nu fi obligată să şi le travestească ori să le pună măşti, ştiind că adevăratele desluşiri nu astfel ar fi putut fi aflate; nu în acest regim al farsei, ci într-acel al adevărului, adevăr de ele ce rămânea un mister…

…era prea departe pentru a şi le putea călători în trup de cioburi, aşa că îi rămânea doar seducţia lor, şi atunci simţea cum jocul îi scăpa din mână, de parcă ar fi fost al altcuiva şi doar noaptea când venea le dădea suflet, şi, pe nevăzute, pleca împreună cu ele, simţind că le-a înviat, pe drumul umbrelor, înăuntrul ei, acolo unde era întuneric, întrebându-se dacă ar fi refuzat să îi răspundă, de le-ar întreba…

…spusul lor circumscriindu-şi-l unei secundarităţi, în tăcere; nonspus...

…amintindu-şi cu tristeţe că gândurile nu pot să vorbească…

…şi simţea atunci cum i se sparg unul câte unul în cerul gurii şi îşi spunea că tot ce ar ieşi din ele nu ar fi decât cuvinte…

…amare.

Toamna oamenilor-copaci în urmă de gânduri; dor în lacrimă

Motto: El, celălalt suflet îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată pentru că în ea îţi vei fi pierdut gândurile…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; copaci în înăuntrul altor copaci; cezuri în interiorul altor cezuriîi auzim pe alţii cum cresc în lăuntrul nostru, întrupări din visurile noastre în gânduri, rădăcini din dorurile noastre purtate ori încă nestrăbătute.


Toamna, vremea când trupul sufletului-departe al omului-copac rămâne suspendat în lumină blândă de amintiri, amintiri de care se temea că ar reînsufleţi în chip înşelător stratagemele spusului despre un cândva când îi fuseseră, încolăcindu-se în altfelneînţelesuri; ale unora care se frânseseră în ea şi ale căror aşchii  rămăseseră bine înfipte, nemaiatinse de demult,  şi despicate acum, în ea crestate, dar simţind că poate niciodată nu le va desluşi pe deplin, pentru că uitându-se la ele pe dinăuntru, cu privirea atât de intensă spre a vedea, acolo unde i-au fost şi îi rămăseseră, îi vor spune mereu altceva..

….că una dintre ele, nesfârşită atunci pe de-a-ntregul, acum îi va părea infinită, întocmită din multe altele care se desfăceau, deosebindu-li-se înţelesurile dintr-un cândva când le fusese dat, parcă toate începute de mai multe ori şi, ciudat, nicicând sfârşite, simţind însă că nu şi le mai putea împreuna…

…întrebându-se de ce oare le tulburase,  dar ştiind că nu ar mai fi putut evita întâlnirea cu ele, atât de multe şi atât de strânse unele într-altele, făcând-o să dârdâie, să tremure, pentru că, fără de oprelişti, sfredelind-o, intrau acum în ea precum clipele, cele odată zăgăzuite potrivnic, pe care şi le curmase pe nerăzgândite, de care însă nu mai avea unde în ea să se ascundă şi nu le putea împiedica să nu o facă să le privească în urmă, urmă pe care atunci o atinsese până la istovire, încercând să audă şoaptele…

…doar că tălpile se descălţaseră de paşi şi credea că nu i se vor mai rosti vreodată…

…sau că ea va fi cea care nu le va mai putea deosebi spusurile de nonspusuri, ceea ce fusese real şi ceea ce ar fi putut părea că se întâmplă, însă sub această mască a ascunderii de înţelesuri lipsea dispensa, nu le voia eliberate, nu ştia cui din ea ar fi trebuit să ceară, ce din ea ar fi trebuit să lase să plece şi nici înspre ce încotro, despre care gândea că atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând, va fi acel încotro înspre care să nu se îndrepte…

…iar să ştie încotro să nu se îndrepte înseamna să meargă spre într-acolo, neştiind unde va ajunge, dar ştiind că odată ajunsă acolo, aici unde îşi fusese acum nu se va mai întoarce poate niciodată, pentru că nu se va mai regăsi în nimic din ceea ce a fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde era cea care îi fusese, fiindu-i, atunci; atunci, al acelui cândva, de acum încolo devenea  încotro-ul ei…înspre acum…un acum pe care nu şi-l mai voia refuzat…

…un acum în care simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi; era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei, şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase…

…pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia oară…

…şi că de astă-dată nu s-ar mai putea da nescultatului în tăcere chemări pentru că de ar fi făcut-o, plecându-l şi iarsfârşindu-l, precum alţii făcuseră, s-ar fi transformat în desţelenit om-copac , rămânând din acel ceva ce îi fusese prins în gând de rădăcină, fiindu-i, doar o semnificaţie de-acum îndepărtată, difuză, cu toate sensurile descărnate, descompuse, atârnând deşirat pe scheletul de cândva al unui gând prin care i se mai întâmpla să treacă uneori încercând să îl mai îmbrace de faţă cu noaptea, alteori să îl lepede în răsărit, până într-un târziu când nu o mai putuse face, pentru că îl simţise a fi pierit, aşa credea…

…doar că atunci când îi căuta în ea leşul, nu i-l găsea, şi îşi spunea că undeva trebuie să fie, trăindu-şi agonia…şi că va sfârşi totuşi aşa precum şi începuse, în deşertăciune, aşa credea…

…aşa îşi şi dorea să se întâmple?

…voia cumva să îi mistifice înţelesul cu nesăbuinţă? încerca un nou început de el neştiut ci doar de ea? îi dădea acelei amintiri formă şi relief în gând, fără însă să înceapă să curgă din el, revărsându-se în cel nemersîncă? se transforma într-un preatârziu într-o fiinţă dubitativă? nu, asta nu credea, nu credea în preatârziu…

…ci doar în neîncă, acela de care o răzbea foamea...

…şi întorcându-se într-o amintire, în absenţa clipelor şi a vieţii, încerca să o învie ştiind că va începe poate să simtă că memoria îi joacă feste pe măsură ce se husmea să înlăture pietrele sub care o îngropase, cu descântec ori cu rugăciune, vorbindu-i în tăcere, întrebând-o cu duioşie despre ce a mai făcut de când îi fusese trăire…şi care mai apoi plecase înspre trecere, acum încatenată în ea…

…ea, cea căreia voia să i se mai spună, încercănată însingurare de ea urmă nicicând îndepărtată or’ alungată în vreun fel ci doar atât de departe, urmă de suflet întâmplată cândva,  suflet pe care îl privise pe dinăuntru, pătrunzându-l şi pe care desluşindu-l îl dusese din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-l precum era şi atingându-l până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu îi mai fie pământ acelui om-rădăcină…

…uimită fiind acum de noile ei metamorfoze, mişcată de ceea ce începeau să îi spună…la fel, şi nici altcumva, ci doar ceva mai târziu, când credea despre ele că nu îi vor mai fi vreodată decât pâmântul sub care le acoperise, în ţărăna din trupul sufletului ei…amintiri semne, de parcă şi-ar fi ocultat toate sensurile de până atunci, când crezuse că muriseră în gândurile-frunză ale unui om-copac, rămase risipite în ea, şi nemaiîndrăzninde desfăcături, ci doar atingeri împietrite, în care nu se mai afla nici măcar umbră, nici grai…

…le murise, tăcându-le, tăcând demult ceea ce avusese a le spune, aşa credea, nemaiputându-le rămâne, şi, într-un straniu fel, simţea cum ieşea dintr-un neînceput care o absorbise, părându-i viu, atunci când doar ea singură îi purtase semnul în lumea din înăuntrul ei în care nimic nu i se putea opune, şi poate că o făcuse cu acea inocentă inconştienţă a ei târzie, dar deghizată altora, în ea atât de nestrăjuită, de nemărginită, unde nu se înfricoşa de nimic că ar putea-o împrejmui…

…ci doar cuprinde…

…şi acelea erau dorurile ei de întâmplări neîntâmplate, ca pe un mers înspre un încotro neştiut pe drumul veciilor, în lumea ei de peste margini unde totul devenea atât de pur, de inocent, acea inocenţă a începuturilor gândite în foc mocnit al jarului albastru cândva crezut repede trecător, înţelegând abia acum că încă mai ascundea ceva, şi  a celor negândite în toamna cea atât de ispititoare cu flacăra din frunze înspre chemări nelămurite  atunci şi poate că nicicând având să fie, doar că o treziseră de nişte neadormite lucruri care tăcuseră în ea, pe care încă nu ştia cum să le…

…numească.

Zăvorândă tăcere a gândului în care zăbovise; ferecătură

Motto: Va pătimi pentru ceva ce, trăind, va cunoaşte…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă…ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească.


Un gând târziu a răvăşit-o; gând care, deşi trăit, nu era în real, ci în imaginar; era ca şi cum vedea şi îşi imagina ceea ce nu i se întâmplase…ca un vis de un fantastic romantic peste care poate că ar fi trebuit să tragă obloanele şi nici măcar nu avusese timp să îl contemple intens şi îndelung…o întâmplare a unui crâmpei de suflet ce i-ar fi împlinit o nevoinţă tăinuită enigmatic…iar în ea exista încă zbaterea de a-l mai trăi astfel, precum gând căruia i se spunea cu cea mai trează luciditate acum şi de care nu se lepădase…gând rostit cu glas de tăcere într-o altfel de limbă peste care stăpânea taina neînceputului căreia ea îi revela înţelesurile, fiindu-i deopotrivă rostirii ei şi tâlcuitoare; limbajul ei sufletesc…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

…îşi descifrase nişte sensuri cărora le mistificase înţelesurile începuturilor, începuturi care aveau în ele sfârşitul, prin transparenţa lor având de acum senzaţia a lor pură şi atât de concretă, amestec tulbure pe care şi-l limpezise… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe tărâmul primejdios al dorinţei crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea…

…şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor…ştiind că se va întâmpla ca şoaptele de el, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia…îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…o iluzie înlocuitoare a dezamăgirii, poarta înspre el deschizându-se doar în imaginaţie, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al erorii, al greşelii, al aparenţelor, al aproximaţiilor atât de îndepăratat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, acel al intenţiei…doar că aceasta nu dusese la un adevăr de el, iar semnele fuseseră înşelătoare, se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul, uitând că aparenţele nu dezvăluie nicidecum realitatea, şi că totul e doar o ademenitoare vrajă, doar că nu dorea să îi înlăture încă vălul şi se întreba de ce, pentru că ştia că aceasta ar fi însemnat să trăiască gândul de el ca o iluminată pentru ceea ce ar fi urmat să se întâmple, de i-ar fi fost dat, şi pentru doar atât timp încât să nu fie uitată, ea, cea încă lui netrăită…

…dar poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea…în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire…dar uitând să caute noima…ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, din care ştia însă că se va reîntoarce, pentru că nu credea în efectele acestei seducţii…nu…nu încă…se desprinsese să citească mai mult de atât…nu dădea crezare rătăcirilor…ştia doar că unele sunt trezitoare…atât de bine o ştia…aşa că acum îşi asculta tăcerea, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica…să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat…părăsit…năruit…

…negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător…care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrvit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia…iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea…astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care ochii ei începuseră să privească înspre un răsărit plin de promisiuni, şi nu înspre asfinţitul de odată…clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei…pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru, acolo unde nu ne vede nimeni când ne plângem durerea, ca să nu îl tacă întunericului nespusului, simţea că nu se va apropia de adevărul de el…şi poate de nici un adevăr…şi, de aceea, trebuia să îi suprime mijlocirea…

…şi nevrând să îl sfărâme,nici să îl curme, îl încuia…în ea…şi ştia că o vreme va mai purta încă o urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…formă fără obiect pentru că nu i se găsise cheia cu care să fie deschisă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar acel dincolo de ea, deşi părea, nu îi era străin…ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei…doar că se întreba dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine… ei… însăşi…

Acest gând al ei fusese ceva unde pentru ea ea poate nu existase; un gând acum de ispita căruia încerca să fugă, ştiind că de va fi să scape el nu  va putea-o face decât…

…înfrângându-şi-l.

Ceva, cândva, odată, ca niciodată; de parcă nicicând nu ar fi fost

Motto: Şi tot orbecăind din dragoste în dragoste, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina..iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte; ar recrea spusul…un altfel de grai necuvântat…

 

Ar fi vrut să creadă în ceva, ceva pe care să îl aibă din credinţă, ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă e real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească, deşi simţea că un neştiut, cumva, pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o atunci când s-ar fi aflat acolo, undeva; un ceva din ea într-un loc încă neatins, dintr-un capăt unde s-ar opri cândva, capăt nezidit şi neferestruit al unei lumi între cer şi pământ în a cărei atingere încă nu i s-a dat; nu ştie unde este…ştia doar că este un încotro…

iar de gândul lui s-ar fi eliberat atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând…era acel încotro înspre care să nu te îndrepţi; să ştii încotro să nu te îndrepţi înseamnă să mergi spre într-acolo, neştiind unde vei ajunge, dar ştiind că odată ajuns acolo, aici, unde ai fost acum nu te vei mai întoarce poate niciodată, pentru că nu te vei mai regăsi în nimic din ceea ce ai fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde fusesei cel care fusesei atunci, atunci, de acumîncolo devenind un încotro  înspre acum

…şi ştia că nu există un acum, ci fiecare acum, aşa precum nu există o clipă, există fiecare clipă, şi uneia anume i s-ar fi dat definitiv, trăindu-i veşnicia fără de timp, fără de început şi fără de sfârşit…unui anume neştiut încă…

…căruia îi spune acolo, loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende…ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri…sau poate al unei uitări..

… uitând ca şi cum acum ar descoperi pentru întâia dată ceva, ca într-un vis odată, cândva, îndrăznit, într-o închipuire, aceea a dragostei… ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acelei logici, cumva neputincioasă, într-o situaţie limită în care s-ar fi întrebat dacă ar vrea să trăiască pentru tot restul vieţii ca un iluminat, neavând nevoie de vraja şi magia ei, de iluzia ei, refuzând de la început acest joc al amăgirii… sau dacă ar fi putut privi în ochii dragostei, spunându-i să aibă încredere în ea, ştiind că poate i se va întâmpla ca tot ea să fie aceea care în final o va ucide, şoptindu-i la ureche ceva ce nu ar mai fi putut auzi, pentru că ar fi fost deja prea târziu…

…ar fi fost deja curmată, iar mâinii ei ucigaşe nici un înger nu i s-ar fi putut împotrivi…

…îngerii oricum nu înţeleg dragostea, ar fi gândit; nu ştiu să desluşească această taină dintre muritori, rămasă pentru ei un neînţeles…

…sau ar fi putut trece doar pe lângă ea şi să o lase cerşindu-i, cerşindu-o, cu mâna întinsă.

O vreme a simţit, după ce a sfârşit-o, murindu-l, murind, că rătăceşte ca un suflet deşert tânguitor, cu un leş în braţe, aşteptând în zadar un miracol…şi ca într-o transă, aceea a mărturisirilor, îşi spunea că ar fi vrut ca ea, dragostea, să ştie un lucru şi să nu îl uite niciodată….că a crezut în ea…aceasta îi şoptise, atunci, în agonia ei…

…şi i-ar mai fi spus că dacă printr-o minune i s-ar mai întâmpla, acum ar şti ce să îi spună înainte de a fi prea târziu…

…acum ştia să o vorbească, îi învăţase cuvintele, învăţase cum să o atingă… şi i-ar fi spus celuilalt suflet că pentru a o vorbi, fără a suferi vreo traumă lingvistică atunci când se va strămuta în propriu-i limbaj, va trebui să îi fi desluşit literele, fiecare sunet al lor şi să o  afle în cunoaşterea cu adevărat pură, trăirea…să o trăiască…nu exista alt grai pentru a o putea rosti…

… să o facă precum un orb în braille, în acel limbaj în care palmele tale se dau întru atingerea celuilalt, citindu-l cu vârful degetelor şi apoi scriindu-l în trupul sufletului, după ce şi-l spusese, spunându-i-se, simţindu-l precum un fluid ce l-ar pătrunde, curgându-i prin vene…aşa i se rostise în dragoste, fiinţei din care se aflase…

…şi în ochii ei citeai nerostirea, dincolo de cuvinte, cuvinte ce nu îşi mai aveau rostul, pentru că simţise cum de multe ori, pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusul…şi aşa ajunsese să adune în ea atât de multe tăceri; mai multe tăceri, înţelesuri, decât cuvinte…acele cuvinte despre ceva în care îşi pierduse credinţa, credinţa în dragoste, ca şi cum ar fi anulat-o, doar că dacă ar fi făcut-o, s-ar fi anulat pe sine…

…şi l-ar fi anulat pe acel suflet, pe acel cineva anume pe care îl căuta în cei pe care se întâmplase să îi iubescă până la el, dar doar pe el aflându-l simţea că va fi întâia oară când a iubit vreodată, pe el, alt copil singur al timpului, acel fără de rest, cel care o va întregi, acel pe care îl aproximase poate până atunci în cei de dinainte, doar că el, cel caruia îi va fi dat să o găsească, el va fi cel aşteptat

…lui îi va fi dat să fie cel care va consfinţi adevărul despre acel ceva…

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele, care o purtaseră prin ceruri şi o azvârliseră pe pământuri…

…ea, suflet copil angelic al timpului, hoinar între cer şi pământ, singură în toate suferinţele şi durerile ei, spunând o poveste despre ea, în eternitatea din sieşi, a ceva, acum…ea, în jocul ei de-a viaţa şi de-a moartea cu însăşi, cândva a amintirii, contemplând esenţa, asemeni unui suflet care altfel nu ar fi putut intra în trup de om, ea, nevrând nicicând să îşi uite misterele; sufletul e un eu, duce mai departe amintirea fiinţeiea, care îşi dorea să poată ajunge să vadă ceva cu un fel de văz desăvârşit şi pur, trăindu-l cu toate simţurile şi ştia că atunci când se va întâmpla se va opri din povestit…

devenind povestea.


Poveste din alt timp în gând visând de unicorn

Motto: era o întâmplare căreia i se atinseseră tot felul de priviri ce făcuseră într-un sfârşit din ea o privire ubicuă; din ea era peste tot…şi se dădea vieţii cu toate simţurile iar uneori nu mai voia să se mai supună nici unei logici; atunci simţea că se desprinde de pământ şi trup nu mai avea, ci îşi era doar suflet, şi că s-ar fi privit din dinafara lui şi nimic altceva nu îşi mai era decât un fior.


Ea, suflet visător, se întreba dacă poţi trăi în imaginaţie, plăsmuind, iscând, visând, născocind…dacă poţi vorbi despre obiecte imaginare ca despre nişte obiecte reale şi a le trata ca atare, atunci când le spunea poveşti viselor…ştia că raţionalul şi iraţionalul sunt forme ale spiritului deschise înspre privitul lumii; sufletul nostru are adâncuri profunde, iraţionale; meandrele noastre sufleteşti…ştia că există în noi trăiri mistice, focuri ale sufletului; ne spunem în poveşti,  ne scriem în chip de cuvânt asemenea unui vis ce primeşte o oraţiune…

…scrisul, ca o căutare, creaţie balansând între gândire şi emoţie ca sentiment, între real şi imaginar, realul fiind tot ceea ce ţine de judecată, de prudenţă, acel ideal înspre echilibru şi armonie, a tot ceea ce se află sub semnul ordinii, tot ceea ce este logic aflându-se acolo unde raţiunea domină, uitând de multe ori că natura umană nu este stăpânită doar de luciditate şi de măsură; există în noi viziune, intuiţie, inspiraţie…total opus cu raţio, ca facultate conceptuală a intelectului…

…ştia că gândirea este cel mai independent lucru al omului, singura lui liberatate fiind raţiunea, această putere de a gândi, toiag pe care se sprijinea, acel care suţine adevărul, dar se întreba care trebuie să fie acel adevăr, pentru că atât de alte nenumărate lucruri nu aveau de a face cu puterea de judecată, şi erau atât de multe pentru a putea fi numite doar o întâmplare.

Sufletul nu l-a văzut nimeni până acum, dar toţi îl simţim ca fiind dinăuntrul nostru; nu este unul dintre acele adevăruri demonstrate, ci dintr-acelea ce ar putea părea neverosimile…sufletul nu se vede, dar în om există şi altceva ce nu se vede, nu se poate atinge; fiinţa umană este una psihică…spiritul nostru percepe nişte lucruri prin facultăţi încă necunoscute, iar acest secret al nostru, al oamenilor, acel secret ce ne face în timp şi în spaţiu prelungirea noastră dincolo de noi înşine şi care face din existenţa noastră un punct pe o întindere a infinitului destinului încă nu l-a aflat nimeni; nimeni nu are cheia, acea clavis abs conditorum.

Sufletul există; este lăuntrul fiinţei noastre; acolo e esenţa vieţii, acolo există cu adevărat…

…iar ea, zburdalnic copil al timpului, voia să alerge desculţă prin auzitul crescând al ierbii, fără să se mai sprijine pe acest toiag al raţiunii…

…ştia că realitatea e cea a lumii tale; eşti tu, o lume în care, fiindu-ţi unică alegere, îţi eşti totală dedicaţie, asta însemnând a învăţa să te cunoşti, a te afla după cum îţi vei fi putinţă şi vrere în a o face şi cu dorinţa de a nu îţi fi o realitate iluzorie, ci una a ştiutului de tine, şi nici una utopică, aceea a visului, deşi erai vis de viaţă, aşa precum viaţa primeşte o raţiune; raţiunea de a visa…aşa precum îţi plăsmuieşti o lume de vis; lumea ta, lumea din tine; tu eşti lumea…o parte din tine este peste tot…

… peste tot parte din tine, copil al amintirii celui ce a fost şi al celui ce vei deveni, în ai cărui ochi, poartă înspre suflet, de ai şti să priveşti, ai vedea poveşti nescrise şi ai face-o până în adâncul sufletului,dacă ai şti să vezi, şi mai cu seamă să o faci cu acel  ochi interior, tu fiind omul,  Absolutul; căruia trebuie să îi dezlegi taina, dincoace fiind funcţionarea reală a gândirii; esenţa se află dincolo…noi încă nu l-am atins…noi, cei care avem acel spirit care gândeşte, care are voinţă, care caută; creierul fiind doar instrumentul acestei gândiri…

…acest spirit  despre care se spune că este de origine divină, nemuritor şi transcendent, scânteia divină din noi, spirit ale cărui gânduri călătoresc,  şi este posibil să nu aibă nimic în comun cu materia, spaţiul şi timpul…

… noi, oamenii, îşi spunea, suntem fiinţe creative, putând da gândului o formă, slobozindu-l apoi; el, gândul însuşi, fiind o formă de energie…

… în fiecare există ceva ce nu se vede, nu se poate pipăi, nu se poate atinge; sunt fiinţe printre noi care îşi integrează, îşi transfigurează, îşi convertesc energia pe care o au în spirit; omul este o taină…o taină cu lumini şi umbre, umbre care sunt mereu cu noi, fără de ele nu am fi decât în înăuntrul nostru, iar cele pe care nu le putem , uneori , topi în uitare, sunt acele reflexii, ca nişte imagini ale sufletului; suflet care, într-adevăr, nu este un adevăr demonstrat, dar care până la urmă se va impune singur.

Omul este visare de vis; e viaţă…viaţă căreia i s-a dat raţiunea de a visa…astfel viaţa devine vis, visul devine viaţă, doar că ea, copil de poveste în povestea cu ea, deşi e visătoare, în înăuntrul ei e veşnic trează; visează şi nu visează…caută cu o privire stranie ceva dincolo de ea…dincoace e deja ştiut; ceva nu ar mai putea afla; o ştie, altceva nu ar mai afla ea, omul-cuvânt ca vis, ca fantezie…

…noi, oamenii, suntem animale ciudate ce visează cu ochii deschişi…

…omul-cuvânt cu răscolitoarele răvăşiri ale labirintului lăuntrului încercând să dezlege înţelesurile mărilor sufletului cărora nu le ştie toate valurile; visătorul care în tăcere îşi spune poveşti pe care le aude doar el însuşi…

Asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti, ştiind însă că nu trebuia  să cadă în capcana visului, în setea sufletului său însetat de absolut…

Ştia că trebuie să se cunoască în adâncime, să se vadă; să îşi vadă acea lume din ea, aceea unde îşi era luptă interioară între ea şi însăşi, într-o călătorie a drumului ei, ea, omul-drum, drum cu poveşti pe care nu le voia uitate, copil al amintirii absorbindu-le în ea…şi îşi spunea că poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis…

…şi chiar şi atinsă undeva, în imaginar, trăieşte;  himeră, plăsmuită din dorinţele tale…dragostea; o poveste cu inorog…o poveste despre ceva…

ceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă, şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat, deşi, părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…aşa îşi spunea când gând de unicorn o atingea ca aripă…

…o poveste de vis de dragoste, un adevăr dincolo de cuvinte; un spus tăcut de tăcere, acea tăcere care spune ceva anume atunci când cuvintele nu mai spun…

…atunci sufletul ei visa visul în care ea se ascundea şi în care uneori i se părea că cineva o strigă de deasupra, din cerul pământului fiinţei ei iar alteori i se părea că pe acest cer călca, jucându-se între ea şi însăşi pe pământ, ca între cer şi pământ, un joc în care trebuia să o caute pe acea ce va veni din ea, rostindu-i-se pe dinafară, în cerul de deasupra ei,  după ce i se va fi adâncit acelui al dinăuntrului, şi uneori îşi spunea cu tristeţe că poate nu a ştiut cum să înceapă o iubire, dar a ştiut când să sfârşească o poveste, ieşind din scenă; o ieşire dintr-o poveste fiind începutul alteia..şi aşa păşea înspre încotro-ul unui drum de viaţă într-un continuum ce consfinţea astfel nemuritoarea poveste, aceea fără de sfârşit…

…poveste de viaţă de dragoste în gând visând de unicorn, animal solitar făcut din gânduri spiralate, ce trăieşte în pădurile ascunse din lăuntrul nostru, acolo unde ne suntem liberi în lume, acele păduri în care ne căutăm înţelesurile, şi îl vom vedea atunci când îi va fi să se întoarcă, de se va întâmpla, iar asta va fi atunci când noi, fiinţe telurice din praf celest, desfidătoare de anateme, ne vom atinge în puritate sufletele…

…aşa visa în lumea ei, acolo unde cobora în ea însăşi, acolo se întorcea ca într-o întregire a ei de sieşi, aşa simţea că îşi este, deşi această parte nu şi-o cunoscuse niciodată, doar că, într-un fel ciudat, o recunoştea ca aparţinându-i, îşi părea a îi pătrunde lăuntrul celei înăuntrul căreia se afla şi simţea că, deşi tot ea, alt cineva i-ar fi luat locul, ea nemaifiindu-şi, şi îi părea atât de real ceea ce i se întâmpla, deşi ştia că era doar o născocire iscată de dorurile ei de întâmplari neîntâmplate, de patima de ea, aceea care îi născuse visul, i-l stârnise din setea şi foamea de ea, ea cea ce simţea cum fiorurile îi nasc lumea; gândurile i-o întrupau şi înspre ea pornea…

…ca într-un înţeles dintotdeauna ştiut… ochi ascuns în piatră, văz de deasupra altor începuturi neîntâmplate încă, aşteptând întoarcerea unicornului, metaforă a căutării, a adevărului, a iubirii şi a purităţii, ca pe acel ceva doar al său pe care nimeni altcineva nu îl putea vedea, doar ea; ea, suflet visător de dragoste, semn de foc al altor sfere….ascunzător de taine…

…şi simboluri.


Ea, sufletul dragoste

Motto: …ştia că iubirea uită ca să îşi dobândească puritatea…să îşi trăiască de fiecare dată inocenţa începutului. Şi mâna îţi va da să îţi fie călăuză înspre ea, să o afli; să o poţi desluşi înspre cercul dinăuntrului ei, acolo unde vi se vor întâlni tainele pământurilor cu cerul visurilor nezămislitelor încă anotimpuri şi i în dragoste o vei cuvânta atunci într-o limbă necunoscută ţie, necunoscută ei, în simboluri de sunet divin, în limba adamică…în care ea îţi va fi întâiul cuvânt, adevărul fiinţei tale.


Ea, sufletul dragoste, este cea care te gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu dar este uniunea ta cu tine; tu eşti în ea, ea e în tine, e cea care te priveşte din înăuntrul tău, din suflet, din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită,este ceea ce nu poţi fi fără de ea, ea, cea care atunci când te priveşte îţi vede dinăuntrul, iar când va fi să îţi vorbească o va face în cuvinte neştiute de alţii, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine, şi acolo, pe dinăuntru, te silabiseşte, învăţându-te litere încă neivite ale rostirii în care o vei cuvânta…iar tu, odată desluşită înţeles a dezlegată taină, o vei spune pe de rost, pe dinafară.

Ea, pe tine, te ştie mai bine decât te-ai fi putut cunoaşte, pentru că îţi este geneză; s-a întrupat din tine, în zilele începuturilor, iscat mudan din împreunarea celestului cu teluricul, de-atunci s-a legat de tine, de atunci este cuvântul tău sacru, ea, cea pe care o simţi contur de gânduri şi tresari la fiecare atingere a ei în înăuntrul tău a tremur de şoapte de nespuse cuvinte încă…de dezlegat, îţi va fi cu putinţa albastrului să o desluşeşti şi în alfabetul braille o vei recunoaşte după urmele atingerii pe care le va avea în tine şi pe care le vei purta  oriunde, fiecare linie, fiecare unduire a trupului sufletului ei, şi în tine toate gândurile de ea se învălmăşesc şi te cutreieră şi te străbat, fiindu-ţi răvăşire…

…şi o auzi ca pe o şoaptă ispititoare, răscolitoare înfiorare chemându-te pe nume, în numele ei, al dragostei,ea, cea închisă între consoane şi vocale, nume de adevăr…

…şi nu o poţi afla decât dacă adevărul tău e dragostea…

… şi în ochii ei citeşti  poveşti nescrise, doar că  într-un altfel de grai, acela al necuvintelor ei care tânjesc de dorinţa spusului,grai al începutului şi al sfârşitului, al ştiutului şi al neştiutului,al nepuselor întrebări şi al înşelăciunii răspunsurilor, al tristeţii şi al ploii, al surâsului şi al mării, al durerii şi al sângelui, al bucuriei şi al copilăriei, al părţii de pod între cer şi pământ, al drumului în şerpuitoare încolăcire spiralată înlănţuind necuprinsul,al curbei perfecte închizând sacre universuri ale tainei infinite,al auzului şi al freamătului…

…al apei vii a sufletului în care sorbind-o, te vei avea; având-o; aflând-o, te vei găsi…

…al întrupării luminii împreunării a amândoi , al mâinilor şi al descântecului, al tălpilor şi al trupului, al chinului şi al cununii uniunii cerului ei cu cel al pământului făgăduit dragostei, al credinţei şi al treptelor de trup înspre lăcaşul ce îţi va fi, acela al dinăuntrului ei, al palmelor şi al suspinului, al lacrimilor şi al opalului, al cochiliilor scoicilor echinoxului, al pavezei de cerc alb şi albastru, al asfinţitului şi al tâmplei, al scâncetului şi al drumului întoarcerii spre înapoia ta, în tine, al geamătului şi al scrâşnetului, al nestrăbătutelor încă  neauzite unghere, al zvâcnetului şi al icnetului, al încotroului totului , al tresăririi şi al fiorului, al temniţei şi al descătuşătoarelor nerostiri, al spovedaniei, al izbăvirii şi al eliberării…

…iar dacă îţi este teamă de moarte de dragoste precum îi este teamă că o vei muri cu prima atingere, tot ea, sufletul dragoste te va învia din toate sfârşiturile tale niciodată închise şi din toate începuturile tale nicicând încheiate, şi te va trece dincolo de tine, într-un neînceput al altui timp de nicicând până acum, timp al înşelăciunii aşteptărilor, în plăsmuirea clipelor, în  ademenirea lor de a vă fi cu putinţă de întruchipare, şi în lăuntrul tău te va locui, din ea vei porni şi la ea te vei întoarce, căci îţi va fi înlăuntrul tău, încercuirea…

…şi de ea nu vei putea scăpa decât dacă o vei smulge din tine, sfârtecându-te…va fi dorul tău când eşti beteag de ea, atunci când o vei cauta şi sufletul îţi va şchiopătă de negăsirea ei, şi sete îţi va fi de şoapta sufletului ei ce îşi va găsi în tine trup, şi o vei sorbi să o ai, să te aibă, şi foame de dragoste, în zbaterea drumului, întindere  fără de vreo altă urmă decât a voastră, doi hoinari în pustiuri astrale, suflete rătăcitoare cu degetele împreunate, născocitori din dor ai cerului pământului, din începutul de fior ce răscoleşte val în suflete, săpându-vă malul  şi măcinându-vă-n chinuri de patima ţărmului neatins, flacără a sângelui scormonind în tresărirea întunecaţilor tăciuni ai jarului albastru în descântecul focului…

…timp neîntâmplat iscat din din dor de întâmplări neîntâmplate, întâmplare ţie, ea, neîntâmplată...

…şi înspre încotroul ei te vei lăsa purtat, irezistibilă atracţie căreia ai simţi că nu i te-ai putea opune, şi o vei rosti în graiul ei, după ce îi vei fi ştiut a-i desluşi literele, fiecare sunet al lor, aflând-o în  în cunoaşterea cu adevărat pură, trăindu-o…nu există alt grai pentru a o putea rosti; o vei vorbi în propria-i limbă, învăţând-o să o asculţi; putând-o auzi atunci când tace,atunci când va tăcea vei şti a-i desluşi închisă, nerostirea, vei şti să o auzi…

…şi vei şti să să auzi poate ceea ce avusese de spus, dar tăcuse demult,

ar ea, la rândul ei, va învăţa grai nou,acel al tău, învăţând să îţi desluşească înţelesurile, ascultându-ţi literele de va vrea să te rostească în noaptea în care aflând-o pe ea, pe tine te vei găsi, în noaptea cea fără de început şi fără de sfârşit, în care ea este fiinţa de pe acest pământ va aştepta întoarcerea inorogului; metaforă a ceea ce căutăm noi, sufletele dragoste, metaforă a adevărului, a iubirii şi a purităţii…legenda spune că trăieşte în pădurile acelea ascunse din lăuntrul nostru, acelea în care ne căutăm înţelesurile, răspunsurile pe care nu le dădusem întrebărilor potrivite, întrebările cărora le răspunsesem demult, doar că le rostisem cu glas de tăcere, le şoptisem în gând…

…şi că îl vei vedea atunci când se va întoarce; şi o va face când noi, fiinţele telurice din praf celest, desfidătoare de anateme, ne vom atinge în puritate sufletele…

…iar ea crede în ea, în întoarcerea inorogului, aşa cum crede în tainica noapte, în misterul întunericului  umbrelor ei, cele care învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei, noaptea cea fără de timp, fără trecut, făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute, în veşnicia ei tremurând în neantul spaimei de sfârşit…

…noapte în care te-a auzit de dinainte de a şti să te asculţi, deşi nu ţi-a fost nicicând rostirea vreunui grai; nu ai trăit-o…te-a desluşit pătrunzându-te; atunci când o vei găsi, te vei afla…îţi este cea dintâi femeie, deşi nu ţi-a fost nicicând, vreodată…va fi prima ta iubire; de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată…niciodată nu ai mai iubit până la ea, nicicând nu o vei fi iubit, după ce nu îţi va mai fi; vei fi, în schimb, singur de ea, tăcut şi sfâşiat de taina ei, mister opalin în care, evanescent, s-a prelins în tine, pătrunzându-te şi apoi s-a scurs în gând de amândoi, o singură fiinţă, noapte în care ea, făptură a şoaptelor timpului, îţi va veghea somnul umbrelor, reflexie a sufletului tău hăituit de nelinişte,formă diafană a descântecului de dragoste ce a înţeles semnele lumii tale, acelea ale focului din timpul netimp al nopţii, cel fără de început şi fără de sfârşit, şi te priveşte cum şerpii roşii ai răscolitoarelor cercuri de rug demult încremenit îţi carbonizează tenebrele pe dinăuntru şi din durerea jarului zvâcnesc naşteri albe ale mării gândurilor…

…şi de acolo, din lumea apelor adânci ale neclintirilor tale neatinse până la ea, îţi vei isca o altă înfăţişare ce îţi va umple spaţiul infinit al rostirii de tine în graiul născocirii ei, din tine plăsmuită, din dorurile tale de tine, călător pribeag prin pustiuri celeste cerşind stelelor din colţuri sfărâmânde pulberea aprinsului pe drumuri de făclie, aceea pe care ai risipit-o cu fiecare neştiut de rug, căci nu ţi-a fost să arzi, doar te-ai topit de patima flăcării, nu i te-ai dat nici visului, nici vieţii, ci doar umbrei dorului care te-a adâncit între a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era…şi ştiai că undeva e adevărul cercului, între pereţii căruia îţi închisesei răvăşirea dorinţei răscolindă care te măcina şi îţi desfigurase chipul sufletului…

…îşi sfâşiase tălpile mergând desculţ fără urmă de paşi alături, în plânsetul drumului, prin povârnişurile pietroase ale gândurilor dintre pământurile lumii tale fără putinţa de a te elibera şi mistuit de flacăra de tine fără de tânguire şi fără de vaiet, căutai în zadar mântuirea, şi nici o apă nu te stinsese, nici una nu îţi potolise setea, şi doar în vis chinuitor îţi păstrai povestea…acolo, în alte tărâmuri ale tale, erai plăsmuire de tine, aceea cu neputinţă altfel…

…acolo, în visul de tine de dragoste, povestea rămânea neatinsă de himera înşelătoare a iluziei de a-ţi fi fost cu putinţă, a amăgirii că ţi-ar fi putut dat să îţi fie întrupare în trăire…şi-a colo, în vis, în singurul loc în care ai putut-o face, nefiinţată, existenţa ei ţi-a părut atât de reală…acolo, în vis, te întorceai în tine, unde purtai toate drumurile care alte suflete ţi-au fost şi dezgropai amintiri,acelea din abisurile tale, acelea care te dureau cel mai tare…şi vedeai conturul a ceva ce ţi-ai fi dorit întrupare…

…ştiai că este dorinţa, dar îţi vei fi chin până să îi dai formei închegare…a o trăi, a o atinge…a fi reală…a te pătrunde, a te străpunge…a te avea; simţeai că nu poţi fără a te întoarce în vis, acolo sufletul îţi şopteştea vorbe…

…acolo căutai semne ascunse, desluşiri ale unor adevăruri, cele ale clipelor ce ţi-au fost vremelnice şi pe care le-ai stins în tine şi nu voiai să pieri, dar te prelingeai din tine cu fiecare neputinţă, deşi focul din tine te striga, dar nu te mai atrăgea chemarea rugului; murisei cândva şi uitasei, până la venirea ei…

…şi pe acel rug, vei renaşte din cenuşa celui ce fuseseşi, va renaşte din cenuşa celei ce fusese, din tot ce fusesei până la ea, din tot ce fusese până la tine, din nimic ce îşi fusese până la tine, din nimic ce îţi fusesei până la ea…şi singur fără de nimeni pentru tot restul veşniciei îţi va fi dat să simţi că vei rămâne, de ea ar fi să nu îţi mai fie cândva, şi acolo, în lăcaş sacru vă veţi fi  împreunat cenuşa în gând de jar şi flăcări au izbucnit până la cerurile nevăzute şi neatinse şi vă veţi  întregi unul în altul; două chipuri ale închipuirii visului de voi, şi între cer şi pământ veţi fi de acum aripă, liberi cutreierători de albastru, însemn de absolut.

Îţi va fi gând de copac, şoaptă de jad, şi în atingere de senin te va lua de mână şi se va urca împreună cu tine în copacul cu viaţă,  căţărându-se în clinchet de verde malahit pe cea mai de sus creangă, şi de acolo vei privi lumea ca pe un opal de foc prin ochii-i de copil; veţi privi cerul pe care de jos, de pe pământ, nu avea timp să îl privească nici ea, nici tu; uitaseţi să priviţi înspre el, ştiaţi doar că e acolo unde trebuia să fie…iar acum aveaţi să îl priviţi ca şi cum i-aţi fi trăit azurul pentru întâia oară…

…atinge-i-te copacului cu ramuri atârnând din cerurile tale de gânduri,smulge-i-te ţintuirii pământului şi zboară-ţi dragostea spre văzduhurile ei albastre, găseşte-i-te căutării de sfârşit, sfârşeşte-ţi pustiul, acolo, sub nisipul tânguitor sunt lacrimile tale neştiute de nimeni, dezgroapă-ţi marea şi dezleagă-i-te ţărmului de toate neatingerile; ea îţi va fi răsărit de argint din apă de lună, dă-i-te urmei să îţi calce pe umbrele pământului…

… ea,sufletul dragoste, povestea ta cea nescrisă încă ţie, făptură aievea, fiinţa din vis;, răsfrângere a propriilor tale esenţe în şoapta închegării formei, cuprinzând în înăuntrul dinăuntrului tău lăuntrul ei, împletitură de teluric şi celest în îngemănarea zborului, şi amuletă nestemată îţi va fi, îţi va zvâcni în tâmplă şi arzândă, o vei simţi fiinţă translucidă între vis şi adevăr prelingându-se în trupul tău şi va curge prin venele tale incandescentă lavă…

…îţi va fi adiere a toamnă,zvâcnet  răscolitor a şoaptă de diamantină iarnă, primăvăratec în înfiorat verde va alerga zburdalnic desculţă cu tălpile goale prin trupul tău şi în păr flori de câmp îşi va împleti vara printre răsfirările atingerilor degetelor tale în visurile din pletele ei, şi îţi va fi spusul şi nespusul, ştiutul şi neştiutul, cuvântul şi tăcerea, lipsa şi întregirea, frigul şi dogoarea, gândul şi fiorul, zbuciumul şi aleanul şi noaptea îţi va fi sărut de înger născut din lacrimă de lună şi o vei simţi albastru-argintiu tremurândă nelinişte când te dezleagă de înfăşurări negre ale spaimelor…

…şi îţi va fi culoarea mântuirii, cea mai adâncă, şi te va pătrunde, şi te va străbate şi îţi va colinda toate ungherele neatinse ale lăcaşului fiinţei tale, şi te va înălţa prin ea, dincolo de tine, înspre imensitatea cerului din tine şi din fiinţa ei, şi cu smerenie i te vei închina mântuirii de tine, atunci când aceea ea fi-va-ţi…şi în ea te vei stinge,  în apa vie care îţi va fi…şi îi vei fi martir,mărturisitor al trupului sufletului ei murind întru credinţă, pentru că îţi va fi crucea sfărâmărilor ei pe care o vei purta în tine, când în tine se va întrupa…

…nu va avea nici început şi nici sfârşit,va fi întregul cosmosului cerului şi al pământulu,uniunea întregului cerului ei cu acel al pământului tău întru credinţa dragostei,vei fi întâiul ei cuvânt,îţi va fi spusul iubirii, îţi va fi întâiul cuvânt, îi vei fi învelişul rostirii.

Ea va fi sufletului tău atât, simplu şi pur…

…dragostea.

Iubirea în noi; dragostea ca stare de a fi

Motto: Suntem iubire; simţim nevoia de a ne dărui dragostea.

Suntem suflete truditoare ale zidului de lumină, cel al dinăuntrului nostru; acolo, în lăuntrul nostru, simţim mereu că suntem purtaţi pe drumul nostru, al omului, de  o veşnic călăuză, aceea a luminii din noi, lumina LUI…astfel, în lumea noastră din adânc nu este nicicând frică, deoarece îl avem pe EL ca înalt…

…în fiinţa umană există ceva nemuritor şi transcendent, acela al spiritului, ca entitate de origine divină, acea scânteie din noi.

Sufletul este  dinăuntrul nostru şi al dragostei fie-ne  întru atingere, căci iubirea este în noi, lăuntrul nostru…iubirea este esenţa creştinismului ce nu va pieri vreodată…sufletul este un eu; poartă amintirea fiinţei care am fost, copil al timpului, veşnic îndrăgostit…

…sufletul meu este un templu sacru căruia mă închin cu sfinţenie, eu, desăvârşitor al lumii mele de lumină albă.

Dragostele noastre sunt arcane de începuturi şi sfârşituri; dragostea împarte viaţa în cezuri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…şi stând în lotus, vei privi cu ochii închişi în adâncurile sufletului celuilalt, aşa cum şi el îţi pătrunde adâncurile în împreunare fără de atingerea degetelor, doar a trupurilor sufletelor, în ascultatul şoaptei fluidului ce se prelinge în tine; acel al celuilalt…

…în  tăcere iscat spus de iubire…

…dragostea ta purtând numele ei şi dragostea ei purtând numele tău, atingeri  formând o alcătuire a silabelor amândurora, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele noastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…contopindu-vă în rostirea trăirii unei încă netrăite culori, de îndepărtată chemare de a îl împleti pe celălalt  în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de el, spunându-i numele în alcătuirea literelor care este; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor…

…pe care le vei simţi vibrând în seva din care, hrănindu-l, îţi va da chip când va simţi cum te vei întrupa în el, dăruindu-i-te.

Dăruirea de sine în dragoste este a te da pe tine altuia gând de rădăcină din care el va creşte copac…a te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde îl va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale…iar el, la rândul lui, îţi e lăcaş…un singur trunchi…

…înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru…învaţă să te asculţi; să îţi asculţi valurile mării sufletului…aceluia care şterge urma pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, aceluia desluşeşte-i zbuciumul…atinge-i-te nisipului, fărâmă de suflet şoptindu-i din tine…lasă-te pătruns de umbra încă nedezlegată de gând a pasului; împreunează-te învăluit în amurg cu lumina răsăritului…nu îţi mai ridica privirea a nu cer; calcă pe cerul pământului…atinge-i durerea neîntâmplărilor şi gândeşte-te că acolo, în pământurile tale translucide, exişti doar prin zbuciumul şi neliniştea ta…prin străbătânde fioruri…prin chinuri…prin tristeţi…prin alean şi fericire…

…deşi chiar şi fericirea poate fi traumatizantă, dacă e creatoare de falii în continuumul identităţii; dacă dizlocă…dezarticulându-te…altfel de nu o faci, eşti nisip; nici măcar iluzia clădirii nu îţi eşti…eşti praf; vântul te va risipi în cele patru zări…fiinţa care vibrează este cea din înăuntrul lumii tale albe…îţi eşti tot; fiorurile noastre ne stârnesc lumea; ne iscă, născocindu-ne…fără de ele, nimic ne-am fi…

…ne suntem străbateri şi le cuvântăm în atingeri când sufletul întâlneşte trupul, ne rostim în închegări nestatornicia aparenţelor în desişul amăgirii, ne cutreierăm labirinturile din lăuntrurile noastre şi uneori ne pare că încă nu le-am desluşit…ne lăsăm pradă născocirilor spaimei; teama de sfârşit…şi înainte ca cel care creşte în noi – auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă prin vene şi devenim o singură culoare şi ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă, să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine…

…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei a dragoste…şi străbătându-ne drumurile pe dinăuntrul nostru, ne rătăcesc prin ungherele fiinţei, acolo unde nu ne-am ştiut ajunge pentru că tăcute şi nearătate ne-au fost, necunoscute rămase, până să vină ea…el… să ne pătrundă, învăţându-ne acum să ne rostim întru grafia dragostei…

…grafia dragostei; ca pe reliefuri de literă să îl atingi pe acel, celălalt suflet, simţindu-l cu vârfurile degetelor, şi apoi să îl cuvânţi în trup; să îl scrii.

Acolo, în neştiutele până la ei ale noastre unghere, ne aprind  flăcări netrăite încă…acolo ne dezleagă de taina de noi şi ne leagă de secretele neaflatelor închiselor lor încă dezlegări, hoinari în neştire prin sufletul nostru, căutând răspunsul drumului de noi…drum de dor; urmă încă necălcată de paşi…acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din tine se va ivi, copil veşnic îndrăgostit al timpului, fiinţă transparentă de cleştar…dintr-un iscat mundan…şi vei simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor te îndrepţi spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…acel pământ care acel sau acea  ce va veni, îţi va fi cândva…şi-n adâncit mister te va cuvânta într-o limbă necunoscută ţie, necunoscută lui or’ ei, în simboluri de sunet divin…

…în limba adamică, în care tu vei fi întâiul lui cuvânt, al celuilalt suflet; adevărul fiinţei lui…tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată şi adunate-n el doar pentru tine, voi doi, fiinţe de început şi de sfârşit, sfântă sacralitate a cercului…

… în care nu va mai şti care l-a născocit, iscându-l, pe celălalt din dragoste….

…dragoste care, în drumul nostru este o întâmplare înspre un dincolo căruia va trebui să îi treci hotarul şi poate că îţi este teamă de ceea ce vei putea afla; uneori visezi că eşti deja acolo, în celălalt; dragostea este dorinţa găsirii sinelui nostru în el, în uniunea întru întreg…odată ce îi transcendem, ne întâlnim în el cu noi…

…noi, suntem dragostea; poveştile de dragoste ne sunt altele…orice poveste e începutul alteia, asigurând astfel continuumul iubirii şi al vieţii, noi, ducând dragostea în alţii, cu mereu aceeaşi inocenţă a începutului tainei de la începuturile lumii, cea dintre un bărbat şi o femeie…

…dragostea este o întâmplare; ţi se poate întâmpla sau nu…

Dragostea este ca un prinzător de vise…este visul pe care îl trăieşti în atingerea inocenţei şi a purităţii…acea inocenţă în care tu o simţi precum cea dintâi a ta femeie; ea ţi se va dărui ca şi cum i-ai fi primul bărbat şi vă veţi iubi ca singurii oameni de pe pământ, cu acea dragoste de la început de lume…
…dragostea este atunci când simţi că îţi răsar stele din vârful degetelor când atingi acea fiinţă pe care o auzi şoptindu-i sufletului tău în cuvinte nerostite de nimeni încă pe pământ…şi simţi că ai vrea să inventezi pentru cineva litere pe care încă nu le-ai trăit; să vă cuvântaţi în graiul vostru…dragostea te atinge în cuvinte nerostite în tăcerea de dincolo de ele a şoaptei trupurilor şi a sufletelor, când sufletul întâlneşte trupul…

Dăruirea de sine e acea taină fără putinţa spusului care încrucişează infinitul finitului…

…cu finitul infinitului.

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”. Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

Paşte fericit, sufletelor dragoste!


Trepte în cuvânt; de-a valma decupaje din spiralate gânduri

Motto: Oamenii nu sunt; ei devin…nimeni nu este el, va deveni nu un altul, ci doar altfel de cum fusese; suntem, pe dinăuntru, ca nişte copaci…cezuri în înăuntrul altor cezuri; cele de dinainte şi cele de după…acesta este drumul devenirii noastre, povestea căutărilor întru aflarea de noi înşine; călătorie înspre noi înşine, cei de la capăt, capăt la care ne întâlnim cu noi.


Era, în scris, cuvinte în trepte; ştia că le va urca până va deveni, cândva, trepte de cuvânt…cuvintele, cuvinte pe care şi le compunea şi le recompunea, pe care şi le amintea că le-ar fi vrut spuse şi şi le reamintea, până ajungea la adevărul spususului de ele în scris îi erau decupaje ale reprezentării unor forme…din trăirile ei, din gândurile ei; decupa din forma exprimării care era…suntem ceea ce simţim…suntem ceea ce gândim…

…ştia că există o afinitate între cuvinte, între cele ale noastre şi ale altora, ceea ce le făcea ca să se atragă, într-o formă de ataşare, unele spre altele, creând legături…scrisul îi era căutare, trebuia să o citeşti pe dinăuntru, şi nu pe dinafară, să o descoperi, tu, alt copil năvalnic al timpului, atât cât voia ea ca tu să o afli; să se arate, să se spună în aşternuturi de litere…de cunoscut, nu aveai să o cunoşti vreodată…nu ai trăi-o.

Nu te-ai dat atingerii ei, nu ai rostit-o, nu te-a rostit, nu v-aţi dat graiului, nu v-aţi privit în ochi poveştile nescrise, nu v-aţi ascultat tăcerile care spun atât de mult când noi, omul-cuvânt, nu mai dăm glas grăitului…

…nu ştie dacă tu, oricare ai fi tu, simţi că a şti nu valorează prea mult şi că a cunoaşte înseamnă mai mult decât a înţelege, iar cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea…

nu ştie dacă tu, cel care îi citeşti rândurile, auzi cum creşte iarba, sau dacă îi trăieşti verdele încolţind în suflet, acolo unde îţi este cerul pământului, acela pe care calci cu sfinţenie, nu ştie dacă îţi mai trece prin gând uneori să  te întorci acolo unde niciunde din tine altundeva nu eşti doar tu, tu şi cu tine…ci doar acolo, în înăuntrul amintirii de început, unde simţi să te întorci ca după un lung drum deşart al rătăcirii, şi unde ţi se face dor de tine, cel ce isca întâmplări; trepte de fioruri născătoare ale lumii tale, stârnindu-te să fii aflatul de tine, înlănţuind spiralat gândul de cel ce vei fi, când va fi…

…când te vei da vremii, copil al clipelor, câteodată atât de pustiu fără de vreun încotro, în realitatea ştiutului de tine; a te şti până în punctul în care ceea ce ştii, deja cunoşti, şi nu vei putea afla  altceva decât ceea ce ştii…iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni; nimeni altcineva decât tu însuţi, dar va trebui să o afli, căutând în tine şi în alţii…în viaţă suntem conexiuni, suntem cercuri înlănţuite de alte cercuri ale altora…

Ne dăm vremii, noi, fiecare dintre noi copil hoinar al clipelor, câteodată atât de pustiu şi fără de vreun încotro, rătăcitor şi pribeag, ferindu-te de capcanele timpului, simţind uneori cum în încleştare  pari a-ţi fi zădărnicie, de parcă ai fi vrut să strângi apa în pumn; teribil exerciţiu de inutilitate…şi făr’ de rost îţi pari a fi uneori…că nu însemni nimic…că eşti absenţa acelui ceva anume…deşi eşti poate prea aspru şi nedrept cu tine însuţi…îţi spui că toţi doresc să îşi fie cumva…şi toţi erau, în felul lor, nişte cuvinte speciale; cele ale propriilor rostiri…doar că  unii, altora, nu îşi dezleagă înţelesurile atât de uşor pentru că ei, pe ei înşişi, nu s-au ştiut a se dezlega…

…nu ne putem lega de alţii nod până nu ne-am dezlegat, desluşindu-ne, fir…

…şi într-un joc al aparenţelor, luptau cu disperare să nu lase aceasta la vedere; să nu se vadă…păreau a vrea a se da desluşirii, doar că erau dezarticulate cuvinte, urmă a unei traume a vorbitului de ei, împleticită limbă, deformate sunete, confundând în ei înşişi literele, dar vrând să pară dintre acei ce ştiu totul, când habar nu aveau despre ceva; nu se ştiau pe ei, nu aveau în vreun fel cum să îi afle pe alţii.

Ne suntem taină a acelei uniuni a absolutului cu relativul, călătorie între infinitul finitului şi finitul infinitului, fruntariile nemărginirii noastre…acea căutare de sine care nu are sfârşit, căci ţinta nu se află la acel capăt al drumului, ci este aflarea, parcursul călătoriei…

…şi o vei face scormonind în tine, să te afli, căutător însetat cu patimă de tine, tărâm de poveste al dorurilor de întâmplări neîntâmplate, când îţi spui că cele mai frumoase întâmplări pe care le-ai trăit sunt cele ce urmează să ţi se întâmple, ţie, blând copil al timpului, ce te tragi din lumină, care eşti durere pentru că te-ai născut din suferinţă, eşti suferinţă pentru că te doare, în durerea ta, toată durerea lumii, iar nimic din ce îţi este omenesc nu ţi-a fost străin…

…tu, care eşti vuiet pentru că eşti freamăt de viaţă, eşti zvâcnet pentru că tresari la toate atingerile cărora te dărui cu toate simţurile, eşti nelinişte pentru că te străbat învolburări, eşti geamăt surd când îţi auzi prăbuşirile şi îţi înăbuşi strigătul, eşti icnet scurt când eşti, în lăuntrul tău, rupere în scrâşnet, eşti gând, fiinţa din gânduri ale jocului tău, acel al vieţii, gânduri aşezate unele peste altele şi poate că vraişte şi de-a valma tăvălug venind peste tine, în strădania săvârşirii realităţii tale în templul închinării timpului în libertatea întrupării de tine, în spirit; singura ta cu adevărat libertate…

…şi atunci alergi desculţ, atingându-te fiecăruia dintre aceste gânduri şi lăsându-te ispitit să le cauţi ascunzişurile, să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor putea fi amăgire sau cât de înşelătoare…dar te laşi dus în călătoria lor înspre aflare şi dezlegare, nevrând să fii făptura ce îşi clădeşte realitatea visului cu frenezie, şi care să se dovedească a fi avut la final doar puterea unor castele de nisip…

…nu vrei, deşi eşti copil în jocul vieţii, ca vieţii să îi fii doar un joc…

…eşti uimire în farmecul de lume, fără a fi captiv al timpului, extaz în aflarea clipei în care să îţi fii zvâcnet întru iscarea fiorurilor ce îţi vor naşte această lume a ta, spirit a corps perdu, ţâşnind din tine, sunet căutător de atingere, în nesfârşite combinaţii melodice, cântec viu în însemn de adevăr al rostirii de tine, câteodată joc silabisit intuitiv; un fel de-a baba-oarba, neducând la esenţă…esenţa se află dincolo; acel dincolo pe care încă nu l-ai atins şi nici nu ştii de o vei face…o vei şti, atunci când te vei acolo; acum urci acele trepte spiralate ale devenirii.

În spaţiul lui închis altora, acel al visului, îşi era fantastic, stranie formă a unei închipuiri; umbre atât de ciudate simţind a veni din ea, de undeva neştiut…şi atunci îşi părea a fi sieşi un loc ce îl ţinea captiv, fără de vreo ieşire decât cea a iluziei…de aceea se ferea ca unele visuri, în setea ei de absolut, să înceapă a le visa altfel…uneori,în  timpul nopţii, cel al evenescenţei viselor, timp fără de început şi de sfârşit, cum îi părea, se simţea asemeni unui ecou venit dinspre undeva, în care făcea legături, iar singurele legături pe care le putea face erau cele ale gândurilor de cândva, atât de departe din ea, şi încerca să găsească, de ar fi fost, corespondenţe…dar mai degrabă taine îi păreau, şi neputincioasă se simţea în neaflarea cheii.

Alteori se întreba de nu este doar o iluzie, de există cu adevărat în înţelesul ei de sine…de, într-adevăr, se auzise, ea, cuvântul spusului de ea, al ascultatului ei de ea, acela al tăcerii; tăcerea însemnând a şti să asculţi ceea ce glasul nu îţi spune…

…auzea cum, în lăuntru-i, prindea rădăcini întru desăvârşirea ei, a omului…ea, visătoare cu ochii deschişi şi solitară, atât de hoinară uneori pe străzile oamenilor, neliniştită simţindu-se câteodată de a nu-şi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de ea, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu voia să îşi fie ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum… şi să îşi fi fost de fapt doar uitarea de ea, ea, căutătoare a încotro-ului tărâmurilor stăpânite de mister aşteptând a fi străpuns…necunoscut şi atât de răsfrânt pretutindeni, şi atât de greu putându-i-se părea uneori a îl străbate…

…dar ştia că va continua să meargă, ţinta ei  fiind călătoria, aflarea…

…şi că o va face în străbaterea translucidităţii lucrurilor, pe care şi le limpezea, trăindu-le transparenţa, pentru a putea privi clar prin ele, învăţând să vadă, prin ochii ei, lumea; această lume care îi părea o fereastră deschisă spre absolut în care ea se simţea revelaţie, căutare împletindă a atâtor frâmântări şi fioruri şi niciodată gând de întors, ştiind că undeva o va aştepta cea de dincolo de ea, acea ce nu este încă, dar care va deveni, contemplând-o pe aceasta, cea de pe urmă, fiecare urmă a fiecărui acum…

…un acum al înlănţuirii ei, al încolăcirii gândurilor spiralate în jurul  întâmplărilor descoperirilor lui de ea, copil trup al nesfârşitelor semne de valuri purtătoare de urme de paşi în care învaţă să citească simboluri; imagini ale mersului de ea, din spaţiul infinit al lăuntrului fiinţei sale înspre cel de dinafara căutării, în aspiraţia pură de ea, în dorinţa de înfăptuire, aceea a creaţiei de sieşi, ea, perechea ei… ea, lumea… ea  umbra şi ea lumina…ea aparentul şi ea realul…ea taina, ea dezvăluirea…ea fericirea, ea nefericirea…ea neînţeles şi ea aflare…ea nod, ea dezlegare… ea certitudine, ea îndoială…

…ea, creatoare a creaţiei de sieşi, ea, om viu, mişcându-se între finitul infinitului şi infinitul finitului în lăuntrul spaţiului sacru al fiinţei sale, acolo unde este esenţa vieţii; acolo existând cu adevărat, în jocul în doi, acel dintre ea şi însăşi, învăţând să îşi asculte urma…

…ea, desăvârşitoare a lumii…

…ei.


În felul ei, aflarea

Motto:…ea, copilul timpului, căutător de altceva, acel ceva doar de ea ştiut, rătăcea în neştire printre suflete, pe cărările de apă ale mării lor, răvăşind valurile, gândindu-le că nu le ştie pe toate, şi simţea că altfel de fericită nu va fi decât atunci când îl va găsi, şi căutările ei nu vor înceta niciodată până când nu îşi va atinge Tot-ul…atunci va fi cu adevărat împlinită, aceasta îi va fi zbaterea.

Era vocea adevărului ei de ea, neliniştit copil al timpului; poţi şti doar ce ai în tine…nu ştia dacă este altceva; voia să afle ceva-ul care îşi era…nu ştia dacă este altfel, altora…ştia că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva…că, într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel…acel alt ceva…altceva…

…voia să îşi fie, să treacă dincolo de ea de i-ar fi fost dat cu putinţă; să îşi fie cu putinţă în a o face, deşi nelinişte simţea că şi-ar fi putut fi iluzie şi să îi pară a-şi fi atât de real…ştia că aparenţa nu  certifică realitatea…nu ştia când şi dacă se va afla a fi altfel precum îşi dorea a fi…nu ştia cum se va duce până la capăt, vrând să îşi afle dincolo-ul de altfel-ul realităţii ce îşi va întruchipa, dându-i contur de vis mai întâi şi apoi frământându-l cu tot ce are în ea, în înăuntru-i, atât cât şi în afara ei…

…îşi dorea să fie, nu să se piardă în viaţă, să băjbâie, orbecăind, prin ceţurile ei, undeva, cumva, un trup pustiit şi ros de valuri; prezenţa ei în propria-şi viaţă şi-o simţea ca fiind uneori un extaz, o frenezie…şi atunci simţea o foame şi o sete nestăvilită de sine…alteori o gheară de nelinişte o sfâşia la gândul că poate nu va reuşi a-şi deveni crezul de ea, al ei, din clipa în care în credinţa ei de sieşi a ştiut că nu viaţă îşi va da, ci un destin…un drum…drumul căutării lui de ea, acela al aflării…

…îşi făcuse din viaţă aventura căutării; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singur şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul

…şi ştia că o va face în felul ei; valorile lui îi erau credinţă; adevărul său…

Ştia că prin hăţişurile fiinţei ei, ea îşi era explorator, ea călăuză…ea se descoperea, ea îşi dădea la o parte bolovanii din drum, ea se înfrunta pe sieşi…tot ea era aceeaşi care se provoca, iscând întâmplări…ea era acela care îşi dădea contur, ea se zămislea cu suflet din sufletul său, ea se întrupa pentru a-şi da formă, ea se trăia pe ea ca adevăr pe care căuta să şi-l afle, acela de ea însăşi…

…ştia că nu există o clipă, există fiecare clipă…şi se dădea veşniciei fiecărui acum ea, ei însăşi; trăia fiecare clipă a fiecărui acum ca una definitivă, făr’ de-nceput şi fără de sfârşit…datul ei de sine, ei, în care se simţea ea, Omul…nu îşi mai era doar acel ceva dintr-un tot; se simţea totul…şi se dăruia cu toată fiinţa lui sieşi…ea era trăirea, pe ea se trăia întru adevăr…

…iar pentru ea, rătăcitoare în aflarea acelui ceva, acel anume ceva pe care fiecare în caută, doar că o face diferit, în funcţie de ceea ce îşi doreşte de la el şi de la viaţă, după cum vrea să îi fie parcursul, călătoria înspre aflarea de el după cum îşi vrea înalturile, viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…viitorul nu îl putea prevedea, îl putea doar intui; de l-ar fi putut vedea, ar fi însemnat că deja l-ar fi trăit…

…ştia că fiecare are în faţă un destin, doar că fiecare şi-l făureşte potrivit putinţei de a o face; era făuritorul propriului lui destin; libertatea lui consta în a alege ceea ce este preferabil, dar ştia prea bine că este una relativă…în această alegere acţiona gândirea de nezdruncinat în acea convingere a alegerii, hotărârile lui fiind determinate de o voinţă de nestrămutat dar şi de întâmplări…conjuncturi…

…ştia că ceea ce se întâmplă nu este obligatoriu, cu toate că este urmarea firească a unor cauze, noi fiind aceia care cooperăm la desfăşurarea unor evenimente…ştia că nu este neapărat fals ceea ce este contradictoriu, aşa precum ceea ce pare evident nu era neapărat adevărat…ştia că două lucruri diferite nu sunt neapărat potrivnice; nu se exclud reciproc…trăia în realitate, cu rădăcinile bine înfipte în pământ, ştiind că cea utopică este cea a visului; în înăuntrul lui era veşnic treaz; visa şi nu visa…

…ştia că visele de noapte sunt evanescente; erau forme deghizate ale unor trăiri interioare ce trebuiau descifrate…unele vise erau travestite, reprezentând mascat dorinţe refulate; aveau o cheie, dar nu o interesa prea tare să deschidă vreo uşă…nu credea în ele, nu credea în vise…

credea în visuri.

Ştia că suntem un univers de lumi; fiecare dintre noi cu lumea lui…trăită ca un caleidoscop al atingerii gândurilor care îl separă în forme de diverse mărimi şi înfăţişări…dar precum altfel decât privirea altuia o face; altceva distingând…lumea lui era aceea a creaţiei de sine şi îşi spunea mereu că pentru a cunoaşte ceea ce eşti trebuie să afli ceea ce nu eşti…realitatea lui era aceea a lumii lui; nu ştia ce realitate trăiesc orbii luminii, aceia ce şi-au murit-o, murind, dar  gândea că trăiesc undeva, acolo unde îşi dau propriile definiţii ale culorilor, îşi închipuie forme, şi le modelează, în nevederea lor fiind atât de văzători…

…nu ştia ce se întâmplă cu acei ce şi-au pierdut lumina şi nu se mai dăruiesc atingerii zărilor de senin, pentru că s-au dat îngropatului de zori, dar îşi spunea cu durere că pe aceştia nimic nu pare a-i tulbura, şi chiar de-ar fi să piară odată cu răsăritul, o vor face atât de împăcaţi, poate, şi nici măcar nu îşi vor fi amintit că au trăit…nu au avut umeri…

…cine nu are umeri, nu are nici aripi…cine nu are aripi, nu are nici visuri…

 

Nu ştia de vreodată îşi va fi acel tot al desăvârşirii interioare…ştim doar ce avem în noi…şi putem spune că am cunoscut ceva doar când acesta ni s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea, o ştia atât de bine…

…ştia că iubirea adevărată este dăruirea de tine tuturor, aceea necondiţionată, cea care ar presupune renunţarea la ego, doar zvâcnet pur, dar într-o lume în care condiţia avea darul ubicuităţii, iubirea lui ar fi avut destinul unei eşuări…

…ştia că iubirea, ea, era fără de condiţii, noi fiind aceia care i le impunem; îi punem iubirii condiţii şi amar este că le  şi le trăim experienţa…a lor, a condiţiilor, nu a iubirii…ca şi cum am întâlni forma şi nu înăuntrul, conţinutul…şi îşi spunea că trebuie să iubească în libertate, fără de ataşament faţă de formă; de multe ori i se părea că ataşamentul era chipul strigătului  incertitudinii, al nesiguranţei…

…ştia că iubirea reală nu se schimbă; este înăuntrul nostru…ştia că iubirea uită ca să îşi dobândească puritatea; să îşi trăiască de fiecare dată inocenţa purităţii începutului…

…ştia că simţi că nu eşti singur în iubire atunci când cineva îţi vorbeşte în propria-ţi limbă, fără a suferi în vreun fel vreo traumă lingvistică…atunci când te învaţă pe dinăuntru, pe de rost, şi te cuvântă pe dinafară…

…şi îşi spunea, cu tristeţe, că de cele mai multe ori, unul iubeşte, iar celălalt este iubit.

De multe ori îşi închisese eul în nerostire; atunci sufletul fusese acela care începuse să cuvânte, şi de multe ori asculta cu ochii închişi…când o făcea, ochiul ei interior ştia să vadă ceea ce privirea nu ştiuse a desluşi…ochiul ei interior vedea atât de bine lăuntrurile…avea o altă privire, vedea ce alţii nu văd…sau cum alţii nu o pot face…

…ştia că în lumea  aceasta ne manifestăm prin particularităţi, fiecare înţelegând prin prisma lui, în mod subiectiv, în funcţie de plăcerile sale, preferinţele fiind cele care fac deosebirea, valorile cele care fac asemănarea, aducând dimpreună spirite întru comuniune; aceea spirituală…ştia că în fiinţa umană există ceva nemuritor şi transcendent, acela al spiritului, ca entitate de origine divină, acea scânteie din noi…

…ştia că valorile ei sunt preţuirile vieţii, încrederea în ele; crezul ei…valorile ei erau cele ale adevărului, iar adevărul ei cel al virtuţilor, acelea care ne făuresc lumea…al legăturilor noastre, cele ale nodurilor, fără de putinţă a fi uşor deznodate…

…iar pe drumul de ea înspre însăşi îşi era calea aflării de sieşi şi îşi era trudă întru devenirea fiinţei;  şi o făcea…

…în felul ei.

Lungul drum al amintirii

Motto: „Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor…Am  şi-un defect, un păcat; iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările perfecte ale cerului”… Nichita Stănescu

Se gândea uneori că poate nu a ştiut să facă să dureze; nu a ştiut-o cum…nu a ştiut ce să jertfească aşa încât să poată întemeia…se întreba de ce mereu simte cum o frică de prăbuşire o cutremură atunci când avea gând de înfăptuire…era ca şi cum o spaimă venită din interiorul ei o înfăşca din amândouă părţile, spintecând-o în două; teama din dreapta ei, a ceea ce încă nu cunoscuse, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea  mai adâncă…

…şi îşi repeta că de ar fi să i se mai întâmple din nou drumul, va şti să dea ascultare paşilor, punând urechea pe pământ,atingându-i se în auzitul crescând al ierbii, ea, suflet cu ochi miraţi de copil veşnic al timpului…şi că nu avea să calce în aceleaşi urme; le va ocoli…şi că va trăi  această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îi va fi fost dat să meargă; avusese puterea de a uita, pentru a putea face totul ca şi cum nimic din tot ce fusese nu s-ar fi întâmplat…de parcă niciodată nu ar fi fost…

…iertase şi uitase; doar iertând ştia că va izgoni din preajma ei vrajba unor amintiri…

…şi o înfiora gândul că poate cumva, i se va întâmpla la fel, şi atunci întrebările o mistuiau, sleind-o de puteri; o secătuiau de vlagă şi îi despicau pământul fiinţei în două…deasupra era cerul atât de albastru, deschizându-se deasupra ei; cerul din înăuntru-i îi plângea lacrimile urmelor pătimite crestate în trupul sufletului… partea ei dreaptă simţea, apropiindu-se, ameninţător, chipul stihiei…dinspre partea cu inima, îşi  auzea glas de împotrivire…în golul din mijloc i se părea că vede apropierea umbrei…şi îşi simţea atunci zădărnicia…îşi simţea trupul nevolnic; o adunătură haotică de molecule…se simţea schingiuită de neputinţă şi se gândea că poate nicicând nu şi-o va afla pe aceea din ea, atât de altfel, altceva…

…iar pe acea ea atât de imprevizibil…de acesta se temea cel mai tare; nu o putea anticipa…

…atunci simţea cum i se prăbuşeau înăuntru ei visele, ca pietrele, în suferinţă, acele pietre pe care gândurile ei de atâtea ori le atinsese, când privea cu ochii pierduţi înspre ceva, la asfinţit; se dăduse atingerii lor în atât de multe închise dureri…atunci îi fusese cel mai frică de drumul pe care se găsea, ştiind că este cel pe care trebuia să se afle; se întreba dacă este ceea ce îşi dorea într-adevăr…şi i-ar fi fost poate lesne să se întoarcă…doar că în ziua aceea a înţeles că niciodată nu o va face…

…ziua în care a înţeles că îşi este şi început şi sfârşit; că să trăieşti înseamnă şi să ştii să părăseşti atunci când simţi că a venit vremea să o faci tot ceea ce ai iubit odată…atunci a aflat că niciodată nu îşi va fi pustiu, deşi poate sufletul şi-l va mai simţi deşert tânguitor.

Era în ea dorul după un paradis pierdut trăit cândva; şi atunci când o sfâşia, îşi lua această amintire şi şi-o sfărâma; o amintire pe care nu o putuse ierta în uitare, deşi încercase de multe ori să o facă, dar se simţea tot mai neliniştită…voise să facă pace cu sufletul acelei umbre, care îi dădea târcoale, înconjurând-o dureros…ştia că amintirile blânde sunt delicate; stau acolo până dai tu de ele; nu vin nechemate…şi le căuta ori de câte ori simţea să o facă; nu le uita prin ungherele sufletului, pentru că s-ar fi rătăcit astfel de ele, putându-le pierde…

…şi mai ştia că cele care ne-au lovit şi ne-au prefăcut în bucăţi…ne-au sfărâmat…au tăiat în carne adânc, sfâşiindu-ne…acelea care ne-au ucis…sunt cele pe care nu ni le putem îndepărta; nu le uităm…şi ori de câte ori privim înspre ele, şi nu pentru că am vrea să o facem, ci pentru că ne încolţesc, forţându-ne să întoarcem capul înspre ele, sfredelindu-ne cu privirea, simţim iarăşi fierul încins, ca şi cum le-am trăi din nou, uneori poate la fel de intens, alteori ceva mai difuz…dar ne pătrund; le simţim cum intră înlăuntrul fiinţei noastre cu toată puterea, amintiri ce ne vor a fi ale lor…

…ne desfid, strigându-şi supremaţia, vrând să pună stăpânire pe noi şi să ne aducă aminte de clipa când le-au devenit robi; ele, stăpânitoarele, venind cele dintâi atunci când memoria cheamă, grăbite să ne aducă aminte că am fost cândva victime ale unor calamităţi ţinând de un trecut peste care poate nicicând nu vom trece dacă nu ne vom ierta greşiţii…

Ştia că aceste amintiri le-ar vrea strivite, doar că niciodată nu vor pieri; şi le va aduce aminte mereu pe acelea pe care le-ar fi vrut îndepărtate de ea; voia să le îngroape acolo, în adânc, undeva în sine…şi atunci îşi aşeza toate umbrele de jur-împrejur şi le atingea, pe rând, pe fiecare, privindu-le chipul, şi simţea că o lumină venită din înăuntrul ei le învelea blând, şi o linişte se pogora apoi în ea, şi de nimic nu îi mai era frică, de niciuna dintre ele, deşi suferise atunci când le trăise, suferise ori de câte ori le ascultase ecoul, tresărindu-i spasmodic fiinţa…

Acum îşi deschidea inima şi le primea pe toate în ea, cu iubire, fără de teamă că ar mai putea-o sfâşia…le uita astfel durerea; nu o mai speria aducerea aminte… îi închidea porţile tristeţii, pribeagă cândva prin descătuşerile ei, încleştându-şi lacrimile în tăcerea ei care mereu avea ceva să îi spună, atunci când cuvintele spusului de ea nu îi mai spuneau nimic…

…nimicul fiind absenţa a ceva, dar nu a orice, ci a ceva anume…

…atunci când ea-cuvântul, îşi simtea renunţarea rostirii de sieşi…atunci când îşi închidea acele amintiri, spunându-şi că totul este exact aşa cum trebuie să fie…să îi fi fost atunci când i-a fost întâmplare, pentru că ştia că toate ne sunt date cu un rost, desluşit mai devreme ori mai târziu…şi atunci făcea pace cu ea şi cu sufletul altora.

Simţea cumva că deşi spunea unei amintiri cât mai puţin…cu cât încerca să facă asta… cu atât i se părea că o despica în cât mai multe înţelesuri, cu mai multe semnificaţii pe care abia acum, în clipa acestui acum, înţelegea , în sfârşit, cum să le privească…atunci îşi fusese poate mai puţină pătrundere  a înţelesului; se înţepase în spini şi sângerase, rătăcindu-se pe cărările acelei amintiri abia acum, altfel, în ea; o regăsise şi se regăsise; o atingea ca şi cum i s-ar fi întâmplat pentru întâia oară…o aşezase în linişte, după ce o deznodase şi o înnodase iar, găsindu-i calea spre adevărata ei înţelegere…atunci fusese doar o iluzie; i se păruse a o dezlega…

Trăia acum adevărul de ea cu toată fiinţa, iar adevărul de ea o eliberase; o gândea, de acum, într-un singur cuvânt spus în gând, trăit în transcenderea iluziei de atunci; abia acum ierta, sfârşindu-i uitând, suferinţa, după un rătăcitor lung drum…

…al amintirii.

Rău de catran

Motto: „Răutatea e o osândă, o moarte anticipată”.

Încerca să anuleze mental întâmplări dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărat care îl mâhniseră amarnic şi căuta să dea contur închipuit unor prezenturi sau viitoruri; visa o lume atingându-i-se luminii albe, deşi vedea prea bine cum întunericul punea din ce în ce mai mult stăpânire pe suflete, orbindu-le; acele suflete care amuţiseră lumina albă a atingerii, neştiind să o simtă în auzit de albastru…ca să facă nodul legăturii rostirilor…

…ştia că, fără a fi vreun maestru în arta dezlegării, era cel mai îndemânatic în a se desluşi pe sine…

…încerca să înţeleagă şi întrebări ştia să îşi pună…căuta să se afle pe el, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va fi ştiind-o, fiindu-şi cunoaştere, la sfârşit…atunci când îi va fi dat cu el însuşi să se întâlnească, la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…drum al lui înspre el în străbaterea căruia vrea să afle ceea ce nu este, ca să ştie ce sau cine îşi este, în cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea… în atingerea căreia i se dădea cu toate simţurile, fiind propria-şi creaţie, aceea de sine…un fel de moarte a sufletului ştiind că este refuzul acestei creaţii…drum al nostru, al omului, pe calea iubirii de el şi de altul…

Viaţa lui era în spirit; adevărata individualitate, monada esenţială, în inimă…căuta ca să se ştie, pentru a se putea înţelege, nu pentru a încerca să se ghicească, pe bâjbâite…simţea că este ceva din încă neştiutul totului de el şi totul său din ceva; nu ar fi putut lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în înăuntru-i…şi mai ştia că nu putea impune nimănui exigenţa la care el se supusese de bunăvoie, şi nici nu credea a fi în posesia vreunui adevăr decât acela despre el, al lui, cel al virtuţilor lui, un regret având că uneori poate şi-l exhibase, dar unii nu ştiuseră, fără de prihană, a i-l preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea…

…ştia că de ar fi simţit altfel, ar fi fost pierdut, pentru că ar fi început o luptă surdă împotriva acelora care nu ar fi crezut în acel adevăr al său, luptă care s-ar fi transformat în războiul lui cu întreaga lume; unul în care nu ar fi existat învingători, ci doar învinşi

…dacă îşi va ierta vreodată greşiţii, se întreba însă…

…ştia că cerul de deasupra este acel din dinăuntrul lui, în împărăţia lui; pământul sacru al fiinţei… şi că acolo trebuie să îl caute pe acel ce se va ivi din el, rostindu-se pe dinafară…ştia că acolo, în inima lui era el, adevărata sa individualitate; acolo era lumea din el…şi el era lumea…acolo era el, viu…acolo îşi simţea cel mai adânc atingerea…acolo îşi simţea iubirea de el…de Dumnezeu…acolo, în inimă avea acea lumină pe care o ştia acum ca fiindu-i mereu atingere, doar că de înţeles, nu o înţelesese dintotdeauna…

…şi ceea ce nu înţelegea, oricât ar fi încercat, era de ce o altă fiinţă ca şi el alegea să fie de catran, ucigându-şi sufletul; suflet hâd care îşi trăia flăcările de smoală ale  iadului de el, întinzându-şi ca o caracatiţă tentacule ale gândurilor scârnave  pline de batjocură înspre alţii, lovind în ei cu josnicie şi cu furie , semn al nimicniciei lui, atât de înrobit şi de posedat de ură, chip schimonosit care hulpav se hrăneşte cu răutatea neagră…

…şi el, copil mereu al timpului, se întreba cât de tare se ura acel suflet pe el însuşi, încât nu putea să iubească, atingându-i cu ură pe alţii din jurul lui…când oare încetase să se iubească, de într-adevăr îşi va fi fost vreodată iubirea  acelei dăruiri de tine celor din jurul tău…când oare pierise acel sentiment plin de magie care te face să simţi că ai atinge stelele cu mâna, că EL te-ar lua de mână şi te-ai lăsa dus…purtat înspre lumină; acea lumină pe care o ai acolo, în lăuntrul tău…acea căldură care se împrăştie prin toate ungherele spaţiului infinit al fiinţei tale pe care o simţi devenind una cu nemărginirea atunci când ţi se pare că totul în preajma ta se dilată a necuprins…

…şi ochii tăi privesc cu pupilele mărite halucinant iar ochilor transfiguraţi li se întâmplă uimirea extazului căutării în tine şi în alţii pe drumul care eşti, acela înspre aflarea de sine, şi în fiecare pas pe care îl faci simţi fierbinţeala urmei, atunci când zvâcneşti întru atingerea acelei minuni de tine şi de alţii…

Când începusei tu, sufletule pierdut de paşi, să devii hain?

Hâd.

Când începe să îţi pălească acea lumină, pâlpâind până se stinge, nemairămânând nimic din ea? când dispari în negura şi în întunericul urii? când începi să îţi trăieşti iadul, tu, cel care fusesei odată rai? ce pune stăpânire pe tine şi cum i te dai urii, abandonându-te ei, fără de luptă, fără de împotrivire, fără de încleştare şi ajungi  să devii un trăitor al iadului? cum din iubire te preschimbi în blestem de tine însuţi?…blestemându-i apoi şi pe alţii fără de vreo vină, atunci când ajungi să te târăşti ca o hidoasă şi monstruoasă creatură cu solzi alunecoşi, scuipându-ţi veninul şi împroşcând cu atingerea lui totul, din răzbunare, din dispreţ, din furie…în grohăinde dezacorduri, spurcate cuvinte scârnav aruncate…

…suflet schilodit, rob al tiranicei uri…

…şi cu răutate crâncenă începi să semeni discordie, asmuţind precum câinii turbaţi gânduri netrebnice asupra altora şi urzind nimicnicii, ţesători abjecţi de plase de cuvinte în care, cu o plăcere diabolică încerci să îi striveşti pe alţii cărora poate nici măcar întâmplare nu le-ai fost; nu îi cunoşti, dar le înscenezi, debil, abracadabrante  interpretări iscate din hidoşenia dinăuntrului de smoală…

Sufletul hâd, la primul semn de albă iubire, va încerca să o înlăture, să o strivească, pentru că nu o poate duce, nu o poate privi în ochi pentru că nu i-ar putea suporta privirea, deşi iubire avusese şi el în el dar o omorâse… fără să îşi dea seama murind, murind-o; cândva, demult, trăise în petale de alb şi albastru, dar strivise corola sub talpă, din urma pasului răsărind grotescă creatură, în triumf malefic care de atunci începuse să devoreze cu ură tot ce era verde, doar că în el îşi săpa caverne…iar prin tenebroasele-i galerii unde îi era ascunzişul se târa, bâjbâind şi orbecăind prin tunelurile intunericului lui, el, omul-negru, în agonia de el, nemaiştiind a-şi învia sufletul, după care nu tânjea pentru că şi-l dăduse de bunăvoie răului…

…iar din calea lui ceilalţi se fereau şi se rugau pentru el ca într-o zi să îşi poată afla drumul…acela al fericirii, al iubirii de sine şi de alţii…

…se înconjurau ei, oricare ar fi fost ei aceia, fiinţe albe din gânduri neîntinate, de acel zid de lumină care vibra în lăuntrul lor, şi nu îl lăsau pe acel suflet rău să le atingă tărâmul lumii…să le pătrundă în sălaşul sacru şi să le pângărească fiinţa…nu uitau că el, răul, sufletul hâd există, fie că o credeau, fie că nu

… şi chiar de nu le era teamă de hidoasa creatură cu chip de om şi învăţaseră  a se feri de ea, nu voiau să creadă că ea există cu adevărat;  îşi spuneau că doar li  s-a părut…că fusese doar un vis…urât şi vrăjmaş… el, omul negru… rău de catran, suflet de smoală ce îşi pierduse demult inocenţa, iar izbăvirea poate nu şi-o va mai afla nicicând… îngerul păzitor îi era tot acolo, în preajmă, să îi apere sufletul, doar că glasul nu i se mai auzea…

…de multă vreme.


În chipul visului, închipuire

Motto: Atunci când închidea ochii, visa că era o întâmplare căreia i se atinseseră tot felul de priviri.

Câteodată i se părea că ceva îi scapă ca înţeles; ştia că trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului şi simţea că oricât ar fi căutat răspunsurile, poate niciodată nu le va găsi; doar că făcuse din această căutare aventura vieţii ei…i se dădea atingerii tuturor lucrurilor, încercând să le audă… ar fi vrut să ia lumea întreagă şi să o facă a ei… şi ar fi simţit că este lumea, iar pe ceilalţi i-ar fi sorbit în ea să îl aibă, având-o, în împărăţia sufletului său…în ea era astfel lumea; lumea era în ea… în acel univers al dinăuntrului plăsmuit din înalturi…visurile adâncurilor fiinţei lui sacre; lume ce îi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile din dinăuntru în care, asemeni unui vis, ea, copil al şoaptei timpului, îşi spunea poveşti…

…şi poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi; îşi investise cuvintele cu alte semnificaţii; alte înţelesuri…mereu spuneau altceva decât păreau a spune…uneori simţea cum între ea şi însăşi se duce o luptă încrâncenată a dualismului; când obosea, se simţea învinsă, dar nu mai ştia cine fusese cu adevărat învingătoare; lupta cu morile de vânt întotdeauna o duruse cel mai tare…atunci îşi simţea visul spulberându-se…acela visat cu ochii larg deschişi, acel de care se temea să îl viseze altcumva pentru că nu ar mai fi putut ieşi nicicând din temniţa lui…pentru că atât de real i s-ar fi putut părea, deşi ar fi fost doar o plăsmuire a imaginaţiei ei…

…nu voia să trăiască visul născocirii, întâmplări însă isca…iar cea mai pătimaşă întâmplare îşi era…

…simţea uneori că ar vrea să îşi mai întâlnească nişte bucăţi pierdute din ea, ar mai fi vrut să li se atingă unor clipe…să le recompună , de ar fi fost cu putinţă, altfel, acum…în clipa de acum …acest acum pe care să îl compună dezgolit de ceea ce i-au fost atunci, cândva, înfăşurarea fâşiilor din ea…fără nimic din toate acestea, ar mai fi vrut să se strige pe ea, celei ce era acum, şi simţea că acea chemare, acel strigăt, i-ar fi răscolit întreaga fiinţă, tresărind în ea fioruri nedeşteptate acolo, tăcute în adormirea simţurilor…aşteptând clipa în care îi vor isca lumea…erau acolo, în tăcerea de ea, cea de acum, purtând-o mereu în înăuntrul ei pe acea alta cândva, care, la rândul ei purtase în lăuntru-i o alta…ca nişte păpuşi matrioshka…

…şi gândea câteodată că nimeni nu’i el însuşi…mereu va fi al altei clipe, al fiecărei clipe…un altcumva în fiecare acum, altfel de cum fuseseplecat în acea veşnică aventură a căutării; a lui întru aflarea de el…a lui în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi purta…a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celui care îi va lua locul în amintire…acelaşi el, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum un altul…

…şi atunci când i se întâmpla să nu se mai recunoască pe sine, ştia că trebuie să se întoarcă acolo, undeva în ea, să vadă de se mai regăseşte în acea ce-a fost…

…câteodată simţea cum se destramă; şi îşi uita de ea în întregime…atunci sfârşea orice amintire…le sfâşia pe cele care o duruseră, sângerând iar la prima lor chemare, semn că rana încă nu se închisese…acele amintiri ştia că vor veni să o sfideze, să o desfidă, strigându-şi supremaţia asupra ei…sunt acelea care vin cele dintâi atunci când memoria cheamă…şi le chema la ea, încercând să le descompună, şi apoi să le sfărâme, să le prefacă în pulbere…dar simţea că tot în închisoarea lor va rămâne; se strecura prin intruziunea lor, pierzându-se în uitare; uita…pentru o vreme, uita…doar că uitându-le, ştia prea bine că nu vor dispărea vreodată; într-un final, învăţase să trăiască împreună cu ele, risipindu-le în ea…îşi amintea că într-o vreme încercase să facă din ele ceea ce nu îi fuseseră, dându-le alt chip; şi le închipuise altfel…încercase să şi le imagineze altfel...

…şi atunci, îşi închisese o poveste de odată într-un vis…o fantezie, deşi ştia că şi în final de fantezie totul, chiar şi în vise are un sfârşit şi consimţi fără de împotrivire inevitabilul, chiar dacă o vreme ţi-a fost evadare şi refugiu; era locul tău pe care ochii altora nu îl puteau vedea…iar atunci când îi vezi finalul, ca un fel de am văzut sfârşitul înainte de a începe poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis…

…şi îi era teamă ca nu cumva acest vis să înceapă a-l visa cu ochii deschişi…să înceapă a-l visa altcumva şi să înceapă să creadă în el…atunci s-ar fi temut că orice ar fi văzut, nu ar fi fost decât o plăsmuire a imaginaţiei sale…că l-ar fi născocit dintr-o dorinţă de altfel; de acest vis era înspăimântată…gândul acesta uneori o îngrozea şi încerca să îl strivească, pentru că simţea cum sinele ei , din patima ei de absolut, ar da alt chip realităţii, făcând din ea a sa creaţie, închipuindu-şi-o altfel de cum este…

…iar odată prinsă în această capcană, şi-ar fi fost cu neputinţă de scăpare; tot ce îl înconjura ar fi devenit o prefacere…ar fi prefăcut cu o atingere tot ce era, altcumva…şi nu în acel altfel pe care îl căuta…ci în acel în care nu s-ar mai fi putut recunoaşte…pe care nu l-ar fi putut stăpâni…

…şi nu voia să îşi hrănească visurile cu ceva de care căuta să se îndepărteze, pentru că acolo nu era locul ei; uneori simţea că nici unui loc nu i-ar aparţine vreodată…că nu ar prinde rădăcini niciunde; nu i-ar fi dat să se împământenească vreundeva…doar în visul ei s-ar înrădăcina, aşa încât să nu poată fi smuls…acolo, în visul lui de ea…

Uneori i se părea, în vis, visându-se că visează, că visul o visa pe ea…că nu e ea, ci o alta este, sau ea într-o alta, în  înăuntrul ei…iar visul i se părea atât de real…în vis  atingerile lui, deşi imaginare, păreau atât de reale, şi le astfel le trăia, simţindu-le…în vis se întreba de era ea, cea ce visează în timpul nopţii, ori visul o visa pe ea…în visele de noapte nu credea; câteodată simţea însă că erau neliniştile adâncurilor ei, deghizate….travestite…pândind-o să le desluşească înţelesurile; alte vise o înfiorau, pentru că i se părea că se desfăşurau după un scenariu ce nu îi aparţinea, derulându-se sub propii-i ochi imagini din care simţea că ar fi trebuit să înţeleagă ceva; unele o aruncau într-o neînsemnătate…altele păreau a-i arăta o cale de dezlegare; aşa o simţea ca fiind…îi grăiau într-o limbă încă necunoscută ceva, ei…ceva ce avea chipul premoniţiei de a se întâmpla odată…

…cândva, nu se întreba de unde vin; ştia că în vis ne întoarcem în sine, şi în noi purtăm urme; calea le-o ştia, dar nu voia să afle de unde vin, iar semne nu căuta…simţea doar că vin de undeva, de atât de departe din ea; îndepărtate tărâmuri ancenstrale…

Ştia că vor fi mereu întrebări la care nu îşi va afla răspunsurile, deşi ştia că în ea trebuie să le caute, şi nu în alţii…şi căuta cu o ciudată lumină în priviri, halucinant, crezând mai departe în acel ceva nedesluşit; nu voia să trăiască în resemnarea de a-şi fi fost cu neputinţă să pătrundă taina, deşi ştia că nimeni nu avea cheia…şi neputincioasă şi nevolnică se simţise de atâtea ori, obosită să tot privească înspre atâtea ceruri…şi atunci parcă prea era întunecată…parcă prea era înnegurată…parcă prea era înnourată…

…parcă prea nu era…

…şi simţea că şi-ar dori să fie altceva…o floare…un fir de iarbă…o gâză; şi atunci i se dădea atingerii pământului…îl auzea cu palmele şi simţea cum parcă pământul începe să se prelingă în ea, şi devenea una cu pământul, trup din trupul lui…şi adormea acolo, de parcă ar fi trăit întoarcerea…şi visa că se juca de-a ea…şi atât de bine o făcea, încât nu mai ştia dacă ei, ceilalţi, urmele ei, o credeau a fi ea ori vreo alta…şi uneori nici ea nu mai ştia de ce voia să se ascundă într-o alta pentru a nu mai fi găsită de cineva…i se părea că se privea cumva, din dinafara ei…

…i se părea a fi fost totul doar o iluzie iar  nu realitatea...a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era; unul şi acelaşi lucru…diferit fusese doar momentul în care…

…le confundase.


In chip de vis

Motto: Simţea că uneori visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea ei de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume, aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul.

Se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar el însuşi; asemenea unui vis, el îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de el; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul…sau visul o visa pe ea.

 

Era un suflet visător; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, îşi transfigurase realitatea cotidianului ce o înconjura, dându-i o aură şi o sacralitate; făcuse din pământul ei o împărăţie a cerului; o potenţase divin…şi acum călca pe cerul pământului lui şi pe toate umbrele…

…dar deşi era un visătoare, în înăuntrul ei era veşnic trează; visa şi nu visa…

…în visurile cu ochii larg deschişi învăluia în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amesteca imaginile şi apoi le le spărgea în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil – ea, copilul timpului…şi în tot acest răstimp gândea că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească…

…uneori se gândea că va fi istovită de atâtea ceruri înspre care privise şi îi era teamă că va începe să nu mai vadă clar întunericul prin transparenţa acestui pământ al ei…că va trăi umblând cu palma întinsă printre stele şi poate şi-o va simţi atât de deşartă, dar când îşi va sfârâma tenebrele, le va auzi cum răsar de sub tălpile sale, călăuzindu-i paşii în atingerea drumului luminii, în ea luptându-se cu gândul rătăcirii în umbre, şi atunci se va răzvrăti, pentru că asculta spinii cum cresc pe arcada efemerităţii clipei… şi simţea cu toată fiinţa ei cum i se va împotrivi vremelniciei ei, şi o va lua şi o va preface veşnicie, în clipa de acum

…a fiecărui acum.

…nu se dăduse nimănui, suflet tăcut, cu acea dezvelire, cu acea dezgolire a abandonului de sine…nu se arătase nimănui până la capăt; nu se dăduse spusului nimănui; se rostise doar întâmplării care era trăirea…ei i se cuvântase, rostindu-i-se în graiul ei, cel neştiut altora…pe ea o iscase, născocind-o, iar apoi o înfăşcase şi se dăduse ei cu toată patima din ea…patima de ea nicicând neostoită, căutând în drumul înspre aflarea de sieşi cu o febrilitate halucinantă şi hipnotică înţelesurile…desluşirile lui…

…ştia că trebuie să te dezlegi, să îţi descâlceşti toate firele, pentru a te putea lega de altul cu nod…şi atunci se îndepărta de ceilalţi, deşi le părea a fi tot acolo…

…i se părea câteodată că nu se înţelege pe sine… şi atunci, solitară, se închidea în acea peşteră ae neştiută nimănui, unde îşi trăia monologul lăuntrului…trebuia să se desluşească, să îşi atingă relieful literelor cu care se spunea pe nume…trebuia să îşi descâlcească alcătuirile expresiei care era aşa încât să se poată cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-l în arta vorbirii

…aceea cu tine însuţi.

Solitudinea nu o speria…acolo, în peştera ei, aceea săpată în ea din lacrima pietrei  şi durerea stâncii, îşi căuta adevărurile sale, acelea despre sine…se întâlnea cu ea însăşi întru regăsire…ştia că atunci când  te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră a ta… într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…aşa se facă că atunci când voia să se retragă în ea, o făcea…era o regăsire; acel monolog al lăuntrului…acolo, în solitudinea minţii sale, nu era singură…era cu alţii; acei care îi fuseseră şi îi erau, pentru că au făcut parte din nodurile ei de rostire – ea-omul cuvânt…din înnnodările încrucişărilor trăirilor ei; spusul ei, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu o cunoscuse cu adevărat; nimeni nu o ascultase cu acea taină a înţelesului…le fuseseră cu neputinţă a o auzi…

…spusul ei, atunci când se cuvânta altora…cuvintele ei, ea omul-cuvânt emanau spiritualitate…tot timpul spuneau altceva…păreau a spune altceva decât voiau să spună…trebuia să ştii cum să le atingi dincolo de aparenţă…şi nu ţi-ar fi fost cu putinţă, pentru că ea le trăise; le cunoscuse, trăindu-le…singura cunoaştere cu adevărat pură…

…ea, sufletul visător, semn dublu a cărui putere era din adâncuri, era dintre acei cărora înălţarea îi era cu putinţă de a fi atinsă, focul din ea era năzuinţa spre spaţiul nemărginit…veşnic rătăcitor în căutarea acelui ceva…şi ştia că de l-ar găsi, ar afla secretul a ceea ce în timp şi spaţiu ne face prelungirea noastră dincolo de noi înşine…acel ceva pe care fiecare îl caută, doar că o face diferit…după cum îi e fiecăruia drumul şi după cum îşi vrea înalturile…

…suntem călătorie a sufletului înspre aflarea de noi înşine…

…iar ea ştia că în această călătorie spre tine şi spre alţii, trebuie să ai dorinţa de a călători şi nu se întreba niciodată când se va sfârşi acel drum al căutării de sine…ţinta nu se afla la acel capăt al drumului…ţelul acestuia era aflarea…parcursul călătoriei…desluşirea întortocherilor spiralate ale lăuntrului în descâlcirea înţelesurilor întru desluşirea de sine, acea a alcătuirilor; a fiecărei alcătuiri…labirint în care uneori trebuie mai întâi să te pierzi pentru a te putea regăsi…

…în care se pierdea în ea însăşi, pentru a se putea afla…

…şi îşi trăia acea solitudine în ascunsul ei, în adâncul dinăuntrului, învăţând să şi-l audă; acolo unde învăţa să se asculte…lumea este acolo, în ea; şi ea era lumea…iar cu fiecare adâncire în înăuntru, în sieşi, învăţa să privească înspre cerul de dinafară…

…îşi trăia această însingurare la fel cum îşi trăia viaţa în care îşi dorea să fie precum divinităţile care cunosc atât binele cât şi răul…să îşi cunoască alcătuirile, contrariile care este…acea teribilă dihotomie care îi e fiecăruia chip…împotrivirea gândurilor în încleştarea cu sentimentele…împotriviri şi sloboziri…înfrânări şi eliberări, temniceri şi descătuşători de lanţuri; sărmane făpturi măcinate dual în truda care ne suntem întru devenirea fiinţei…întoarceri de roată…moarte şi înviere, şi de învăţat să moară în lacrimă de sfârşit a învăţat… şi a ştiut cum să învie din glas de lumina din acel lăuntru al ei…

…îşi amintea cum odată, cândva, se rostise altui suflet şi fusese atât de aproape  şi atât de departe îşi lăsase atunci lumea opreliştilor…

…şi încă mai simţea acele cioburi de vis…

…în tălpile sufletului.


Cuvintele dinăuntrului ascunse în tăcere

Motto: Se închisese în nerostire ca să îşi dezlege tăcerile, sau poate că ceea ce avea de spus, tăcuse demult.

Îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul, sunetele dinăuntrului, îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor  rune  pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească, se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din ea ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…ştia că va trăi prin toţi cei care îşi vor aminti de ea, deşi de ceva vreme le-ar fi putut părea că nu le mai este, se îndepărtase, lăsase în urmă un trecut înspre care nu îşi mai întorcea vreo amintire, dintre acelea care nu vin nechemate, pentru că acolo, în nerostirile orbirii trăise cândva printre ei, printre cuvintele spusului lor înşelătoare capcane, şi, odată ce le întemniţase, nemaivăzându-le chipul şi ieşise din închisoarea lor, i se părea că se întoarce la alt cuvânt, începutul altor rostiri în alt grai necuvântat de nimeni până atunci…

…şi simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi…

…era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat, neatins, acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei…se temea…şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase, pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului de care se lepădase într-o prea mare singurătate…

…se lepădase de amăgitoare rostiri ale altora, părăsindu-le paradisul cândva, sau fiind izgonit din el…şi tot orbecăind din dragoste în dragoste de cuvânt, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina, iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte, ar recrea spusul, un altfel de grai necuvântat…

…ştia că de mult unii nu se mai auzeau pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră, nu le mai dădeau glas…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă, ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…

…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei, fuseseră nevolnici a-şi ajunge, nu avuseseră putinţa…

…ea, mereu copil al timpului, îşi căuta înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei ei împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi…asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o  visa pe ea…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…

…îşi făcuse din viaţă aventura căutării, ştiind că nu viaţă îşi va da, ci un destin; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singură şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul…o spirală în trepte…ştia că unele dintre fiinţele ce o înconjurau se fereau de necunoscutul drumurilor…se temeau; le era teamă să nu se rătăcească şi mergeau pe cărări umblate, purtând urmele altora; aceia nici nu ştiau a asculta pasul…

…aşa se face că era veşnic singură în veşnicia clipei lui de acum, acel acum al fiecărei clipe, pentru că alt timp decât cel prezent pentru ea nu exista…viitorul urma unui trecut şi pentru ea nu putea avea o taină mai mare decât o avusese trecutul, înainte de a-l fi cunoscut…

…şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori mai o durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau, nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi fie că vor, fie că nu vor…pe-atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei, singură în regăsiri, singură în neputinţă, singură în salvarea e; o recunoşteai de la depărtare după cum ochii ei priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusulcreştea, cu atât se adâncea nespusul şi nimeni, niciodată, nu o auzise…

…cu adevărat.

Povestea ei, copil al timpului.

Foc nestins în rug de cer

Motto: „Dă-mi, Doamne, seninătate ca să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj ca să schimb lucrurile pe care le pot schimba, şi înţelepciune ca să fac diferenţa între ele”. Reinhold Niebuhr

Ea, copil al timpului, în sălaşul sufletului vântul îi isca furtuni pe care încercase să şi le stingă, să şi le tacă în şoapte inaudibile; şi atunci îşi închidea rostirile…şi poate că ce avusese de spus, tăcuse demult…cândva; şi de atunci, nimănui nu i se mai dăduse spusului…nu se mai mistuise în patimi, chiar dacă îşi aprinsese rugul; se dăduse doar luminii focului de ea, risipindu-şi una câte una umbrele întunericului…ale spaimelor…doar lui i se cuvântase; pe străzile oamenilor umblase destul hoinară; atât de singură…deşi păşise cu palma căuş altar de flăcări de suflet şi inimă…văzuse prea multe degete strivindu-se a pumn, încleştândă sfărâmare de nod.

Uneori simţea cum vântul plânge în braţele timpului vânarea zădărniciei de a fi vrut să prindă clipa în goană şi să îi trăiască veşnicia…acea clipă, fiecare clipă…în care ar fi vrut să uite semnul de foc şi sfărâmarea între cele două sfere; aceea a dezlănţuirii şi cea a mâinii care purta iubirea ca sceptru…cea care căuta neînţelesul acolo unde ceilalţi îl pironiseră pe rugul adjudecării de a fi cu neputinţă altfel de cum îl văzuseră ei…şi pentru că nu îl putuseră pătrunde, îl sfidaseră cu trufie şi aroganţă şi,  spulberându-l, consideraseră că nu’i nimic dincolo de el…nimic din ceea ce ei nu ar fi putut vedea; pentru că ei credeau în ceea ce li s-ar fi întâmplat dinaintea ochilor…

…or’ nu toţi ochii care văd sunt pe dinafară…

…şi în acea clipă, fiecare clipă, ea păşea pe poteca setei de a şti altfel de cum şi decât s-au aflat alţii; şi nu ştia unde o ducea drumul, dar simţea că nu se împăca defel doar cu întâmplările ce îi fuseseră date spre dezlegare…pe acelea le dezlegase, după ce se înfăşurase şi se înnnodase ca să afle despre sieşi de ar putea, aşa, rătăcitor în ea, întortocheat în sine cum şi-ar putea slobozi înfrânările şi slăbi chingile, pentru că nevrednică se simţea să încerce să zboare în alte sfere până nu le trăia pe cele ale tărâmurilor nisipurilor mişcătoare ale ispitelor pământului; acelea în care cu cât de zbaţi să le scapi, cu atât de afunzi mai tare…şi nu voia să se sfărâme pentru a-şi aduna fărâmele…

…aşa că îşi înfrânase patimile cu gândul că acelea vor trece; sunt efemere şi deşarte…nu credea în flacările şerpilor amăgitori…încercase să îşi biruiască lăuntrurile strigării patimilor departe de lume, în peştera din înăuntru-i, născută din plânsul pietrei şi durerea stâncii; acolo gândurile simţea cum i se lovesc uneori de colţuri şi îi sângerează tâmplele sufletului şi deznădăjduia, cum altădată î se întâmplase când urlase la ziduri şi nu auzise decât ecoul indiferenţei…acolo, în locul neştiut de alţii, se închisese urmelor paşilor altora şi pustnic între un sfârşit şi alt început, în eliberarea de lanţurile amăgirii şi ale iluziei, în lumină albă începuse să asculte forme şi culori cu neputinţă a fi văzute de alţi ochi; semn de foc al altor sfere, ascunzătoare de arcane pe arcadele clipelor…

…acolo, în locul neştiut nimănui se încrâncena să îşi zdrobească patimile pe care şi le simţise haină purpurie îmbrăcăminte tăieturilor crestate în trupul ei de alte fiinţe înşelătoare şi pe care şi le oblojise singuăr şi neaflată de nimeni…şi acele ispite şi le izgonise; le spulberase, nu le lăsase să o  ardă ori să o mistuie, le resorbise în înăuntru-i, transformându-le în focuri ale înţelepciunii, în mistere necuprinse ale desăvârşirii pe calea pe care îşi pornise în căutare de sieşi, călăuză înspre ea însăşi, ştiind că pe drumul de la capătul ei îi va apărea în cale acea  nevăzută altora care o va învăţa să se desluşească…să se alcătuiască…să se rostuiască pe dinăuntru şi să se rostească pe dinafară, neîngăimat şi cu biruinţa cuvântului de el…să se înfrâneze…să se cumpănească…

…dar nici nu trecea totul prin foc şi sabie decât atunci când îşi nimicea spaimele…când îşi sfida, înfruntând, spectrul neputincioaselor întoarceri în sălaşul urmei, atunci când pasul rămas era cel în care credea, pentru că în afara cercului lui stăpânea stihiile potrivnice visului; le îngenunchease…credea în visul lăsat pe pământ, în împărăţia sacră a fiinţei fiecăruia…lumea albă şi sfântă a fiecăruia; pământul înăuntrului făpturii, precum şi cerul acelui pământ, precum în cer, aşa şi pe pământ…

…şi cum ştia că nu este decât o închipuire, o plăsmuire a dorinţei de altfel, a desăvârşirii lăuntrului în care ea, copilul timpului, căutător de altceva, acel ceva doar de ea ştiut, rătăcea în neştire printre suflete, pe cărările de apă ale mării lor, şi simţea că altfel de fericită nu va fi decât atunci când îl va găsi, şi căutările ei nu vor înceta niciodată până când nu îşi va atinge Totul, atunci va fi cu adevărat împlinită; aceasta îi va fi zbaterea şi nu în vânt şi nu în van…şi încetare nu îşi va fi decât  când va fi atins sfârşitul; atunci va şti că a ajuns acolo de unde a plecat odată, înspre ea şi lumea din ea..şi lumea de dincolo de ea şi de alţii…

…şi când va izbândi, va afla că pentru întâia dată în viaţă s-a cunoscut cu adevărat; îşi va fi cunoaştere pentru prima oară.

Şi vânător de vânt pare altora a fi, acelora ce nu le împărtăşeşte crezul; credinţa într-un dat odată pentru totdeauna…acelora le-a pierit de mult uimirea; nu mai caută demult înţelesuri în ei şi în alţii…sfânta ei legătură este aceea dintre ea, cel a încercărilor, şi ceea ce îi fusese dat cu putinţă până acum să cunoască, doar că simţea că altundeva e acel alt-ceva şi neştiut altora şi ei încă ne-ajuns…şi acel altceva era căutarea ei de cunoaştere; ne-cunoscut încă.

Răspunsurile erau în ea şi nu avea cui să i le ceară şi frământările ei ştia că nu îşi vor afla prea curând sau poate niciodată liniştea; îşi amintea uneori ca printr-o pâclă începuturile sfioase de cândva, dintr-o vreme când privirile şi le îndrepta spre toate încotrourile încercând să cuprindă cât mai multe înţelesuri, doar că dezlegările nu ştia pe atunci că vor fi ale destinului pe care urma să şi-l făurească potrivit putinţei de a o face şi nici nu îi spusese cineva că nu îşi va fi doar povestea ei, aceea a creaţiei sinelui, ci o împletitură în care viaţa îi va înnoda şi pe alţii, şi nu mereu aceiaşi…

…că asupra ei se va stârni glasul strămoşilor să o cheme din lăuntruri să îşi spună numele ei şi în numele lor precum şi a tuturor începuturilor fiinţei iscate pe tărâmurile care le aparţineau…

…că va fi, într-un final, tot ceea ce alţii îşi fuseseră şi îi fuseseră, precum şi ceea ce îşi devenise până acum ei însăşi ca spirit, ca fiinţă…nu îi spusese nimeni că ceea ce avea să i se întâmple nu era de nestrămutat, cu toate că uneori era o urmare firească a unor cauze…

…că dacă avea să îşi fie durere, şi de ar fi putut-o şti înainte de tăiş, nu i s-ar fi întâmplat; dar, neputând-o şti, se aruncase înspre ea, împlântându-şi-o până în prăsele…de ar fi putut-o şti; nu avea cum însă, şi nici de unde…deşi de auzit, o auzise de pe la alţii; de cunoscut, o cunoscuse atunci când o trăise.

Mai târziu, când ieşise de pe o cărare a vieţii şi păşise pe o alta, dar îndreptându-se tot înspre un într-acolo al necunoscutului lui, acela despre care nu ştia unde o va duce, dar de pe care nu avea cum să se întoarcă, înţelesese că trebuia să îşi afle iscusinţa dezlegării piedicilor, înlăturând mărăcinişuri şi bolovani, ucigând spaime înfricoşătoare, învingându-şi întunericul şi alinând tremururi ale încheieturilor sufletului de una singură, pentru că doar în ea îi era credinţa şi încrederea, în urma călcată apăsat a pasului ei, acea care ardea de dorinţa de ea în înverşunarea de a-şi ţine  cu cumpănă, chibzuinţă şi dârzenie frâiele cârmuirii de sieşi, cele ale propriului destin, începuse să simtă cum anii o făceau tot mai stăpână pe ea şi pe viaţă…

…începuse să privească lumea cu alţi ochi şi să trăiască atingând-o cu toate simţurile…nu mai şovăia demult; nu mai păşea a sfială…deşi rămăsese acelaşi copil al timpului.

Începuse să asculte  pasul drumului şi învăţase să desluşească gândurile altor suflete fără de prihană care, la rândul lor, îl auziseră pe al ei; îl iscodiseră de la depărtare, fără îndrăzneala atingerii din apropiere; se spuseseră unii altora fără de ochi…şi fără de grai; se cuvântau în aceeaşi limbă…

…a rostirii.


A nimănui altcuiva decât a mea, durerea…

Motto: „Iartă-mă, Julieta, dacă nu ştiu să mor pentru dragoste…Iartă-mi fiecare rătăcire, fiecare pas ce vrea să se întoarcă…Pe aici, pe la noi, oamenii nu mor decât pentru moarte”. George Dan Olteanu


Nu ştiu dacă trebuie să rătăceşti pe cărările  întortocheate ale înlăuntrului fiinţei tale…ale labirintului care îţi eşti…pentru a te putea regăsi  mai întâi pierzându-te de sine…nu ştiu; sunt drum niciodată altfel decât sinuos  al căutării de mine…rătăcesc prin meandrele propriului labirint; adesea mă pierd printre gânduri ce mă răscolesc, încercând să îmi desluşesc tainele fiinţei mele înnodate…să mă dezleg de ele…pentru că, de multe ori, simt asfinţit în sufletul meu şi fir călăuzitor al răspântiilor îmi este tot mai greu să desluşesc întrucât îmi pare că m-ar duce înspre amăgitoare himere…

…ştiu că pentru a fi liber trebuie să fii liber ca să poţi alege, fără de umbre învăluitoare, a gând alb…ştiu că odată ce ai murit ai învăţat să revii la viaţă pe cărarea întrupării visului ce ai fost lăsat pe pământ pentru a fi trăit, odată ce a învăţat aripa…ştiu că la răspântii  ostenim într-un vălmăşag de gânduri pentru că ne înspăimântă răspunsurile şi ne este teamă să ne încumetăm undeva…altundeva de noi…pe tărâmuri necunoscute înşine, hotarele altuia, pe care nu le putem încălca fără de ştirea aceluia, dar pe care îl simţim liman, simţim că ne-a fost dat să ne fie… a fost menit că acolo ne vom întrupa în făptura adevărului de noi atât de aproape şi atât de cu neputinţă de a fi atins putând părea, pentru că ne-ar înspăimânta cumplit când i-am dezvălui chipul…întrucât simţim că acolo vom începe să aprindem focul din noi…

…cel al dorinţei de sine şi te va îngrozi atunci când vei simţi că atât de înstrăinată îţi este şi ţi-a devenit din clipa în care te-ai îndepărtat de tine şi te-ai închis în sihăstria-ţi…

…dar odată ce te-ai apropiat de cel ce fusesei odată şi pe care îl rătăcisei, uitându-l îngropării sub lespede grea de suflet, te vei aprinde, redându-te ţie însuţi.

…şi în lumină albă şi trudă îţi va fi să te afli…în lumină de gând alb şi trudă îmi va fi să mă aflu…şi  sunt rostire pură, iar trăirea mea este aceea de a fi eu însămi în neîncetarea uimirii de mine şi a minunii de vis lăsat pe pământ…şi odată ce am devenit trebuie să mă las trăită în neliniştea întrebărilor şi în căutarea dezlegătoarelor de taine răspunsuri, necontenit şi poate fără de suflet hoinar alături de mine simt uneori că aş vrea să fiu pentru că vreau să mă auzi pe dinăuntru deşi îţi şoptesc pe dinafară…şi vreau să aud cum rădăcină cresc înlăuntrul lăcaşului sacru al fiinţei tale…şi poate făr’ de urme am fost pentru că pe tărâmul meu deşartelor iluzii le-a fost cu neputinţă a mă lega de ele, cu împotrivire curmându-le gândul de a-mi macula şi întina pământul pe care calc cu sfinţenie, acel al fiinţei mele…şi pe care mi l-am păzit cu străşnicie…

…şi atât de singură poate uneori mă întorc noaptea într-un loc ştiut doar de mine şi mă prefac că nu simt golul…dar atunci când închid ochii mă năpădesc a înfiorare doruri de care încerc să mă ascund ştiind că poate nu am să mi le ostoiesc prea curând…doruri de întâmplări neîntâmplate.

Şi care mă dor, dar este durerea nimănui altcuiva decât a mea.

Tu… oricare tu ai fi acela atunci când vei fi acel ce va să fie…tu nu mă vei putea durea vreodată…nu mă va durea inima ta, ci a mea mă doare şi mă va poate durea…nu mă doare singurătatea ta…nici a mea nu mă doare; nu mi-o exhib, nu mi-o strig…atunci când se vor întâlni cele două singurătăţi ale noastre poate că asta se va numi dragoste, şi pe pământ vor fi cu două fiinţe solitare mai puţin…ciudat cum uneori gândim că putem avea puteri tămăduitoare în lumea altora, că îi putem vindeca de singurătate, când poate aceştia nu şi-ar dori decât să le-o facem  mai uşor de îndurat, deşi niciodată nu mi-a părut a fi un chin…la urma urmei, singuri venim pe lume şi după ce am trăit marea trecere , singuri suntem atunci când ne întoarcem în pământul din lutul căruia a fost plămădită făptura…

…singuri suntem când iubim…în dragostele noastre, cum spunea un suflet...

…nu îmi iubesc singurătatea dar nici nu mi-o urăsc, nu am atins nicicând ura; pentru aceasta ar fi trebuit să o fac în adânc…iar a urî  îmi este îndeajuns de departe şi niciodată până acum nu mi-am ajuns până într-acolo încât să o ating…îmi trăiesc această solitudine aşa cum îmi trăiesc viaţa în care îmi doresc să fiu precum divinităţile care cunosc atât binele cât şi răul…să îmi cunosc alcătuirile, contrariile care sunt…acea teribilă dihotomie care îi este fiecăruia chip…împotrivirea gândurilor în încleştarea cu sentimentele…împotriviri şi sloboziri…înfrânări şi eliberări, temniceri şi descătuşători de lanţuri; sărmane făpturi măcinate dual în truda care ne suntem întru devenirea fiinţei…întoarceri de roată…moarte şi înviere, şi de învăţat să mor în lacrimă de sfârşit am învăţat şi am ştiut cum să învii din glas de lumina din lăuntrul meu…

…mă pierd rătăcind în mine însămi căutând a mă afla şi ţi-aş putea da mâna să îţi fiu călăuză înspre mine ca să mă poţi desluşi spre cercul dinăuntrului meu, acolo unde ni se vor întâlni tainele pământurilor cu cerul visurilor, străbătând întortocherile întoarcerilor regăsitelor mele pierdute cărări pietruite cu cochilii de echinocţiu ale încă nezămislitelor anotimpuri…

…dar dacă mă va durea că nu vei şti să îţi potriveşti pasul după al meu? că nu vei şti să îmi auzi gândul de urmă? va fi durerea ta? nu…mă va durea doar pe mine…mă vor durea doar pe mine toate gândurile care se vor învălmăşi şi mă vor cutreiera şi mă vor străbate şi mă vor răscoli…şi voi simţi cum mă va pătrunde haosul şi neputincioasă poate mi-aş părea a fi în strădania de a desluşi taina şi înţelesul încrucişărilor lor, care mă vor face să ating la răspântii halucinante capcane…şi acolo, pe piatra gândurilor, voi sta, cumpănind, de care dintre ele să mă las ademenită…de acela pe care îl voi auzi ca pe o şoaptă ispititoare şi nu chemându-mă pe nume? înspre încotro-ul aceluia m-aş lăsa purtată…lui i-aş simţi chemarea-i hipnotică…magnetismul; irezistibilă atracţie căreia aş simţi că nu i m-aş putea opune…dar gândul m-ar chema în tot acest timp înapoi spre mine, în mine, închisă…

…şi atunci aş simţi undeva, în lăuntrul fiinţei mele acea durere surdă de la cătuşele cu care mi-am întemniţat sufletul…şi împotrivirea acestuia de a ţi se pune de-a curmezişul pe mine mă va durea…nu pe tine…

…nu există graiul altcuiva pentru a mă putea rosti; îmi sunt trăire pentru a mă şti, a mă cunoaşte pentru a mă putea cuvînta eu, pe mine însămi, în limbajul meu…ca tu să mă vorbeşti fără a suferi vreo traumă…vreo comoţie lingvistică atunci când strămuta-te-vei în propriul meu limbaj, va trebui să vei fi ştiut a-mi desluşi literele, fiecare sunet al lor, şi să mă afli  în cunoaşterea cu adevărat pură, trăindu-mă…nu există alt grai pentru a mă putea rosti…

…cum ai putea crede că m-ai putea vorbi în propria-mi limbă? vei învăţa să mă asculţi? mă vei putea auzi atunci când tac? când te voi tăcea, vei şti a-mi desluşi închisă, nerostirea? vei şti să mă auzi şi atunci când tac? vei simţi poate că ceea ce am avut de spus am tăcut demult? că poate îngrădită în propria-mi tăcere nu voi şti cum să îmi eliberez cuvintele de tine, şi poate nu te voi izbuti, definindu-te?…nu te cunosc; pe mine mă doare neştiinţa mea de mine, nu propria-ţi necunoaştere de tine…drum înspre aflarea de noi înşine suntem şi tu şi eu…la capătul lui ne întâlnim cu noi.

Ştiu să văd şi orice lucru mi-ar putea fi învăluit pentru mine devine transparent pentru că ştiu să privesc…şi fiecare fibră a fiinţei mele îşi strigă dorinţa de a o face…îmi simt dorinţa…dar trebuie să învăţ a asculta grai nou şi să încerc să îi desluşesc adâncul fără să mă reped cu ascuţiş neîndemânatic de cuvinte să-i scrijelesc suprafaţa, căci înţelesurile sunt pe limba mea şi trebuie să învăţ să le ascult în limba ta, dacă vreau să te rostesc trebuie să îţi învăţ literele…şi m-ar putea durea neputinţa de a o face, dacă ascunzişurile lor ar fi prea alambicate pentru înţelesul meu…dar ar fi durerea mea de a nu te fi putut citi…nu a ta…

…de a-mi fi fost ţie fără de putinţă…

…întotdeauna va fi durerea mea de a nu fi ştiut sau de a nu fi putut gândi şi de a nu fi ştiut căuta pentru că nu am putut desluşi înspre care acel într-acolo să mă pot îndrepta…mă vor durea întotdeauna pierdutele mele rătăciri….nu rătăcitoarele tale cărări…durerea va fi mereu doar a mea; a nimănui…

… altcuiva.

Visam că visasem dragostea

Motto: „Ştiu tot ce e mai departe de tine, / atât de departe, încât nu mai există aproape”. Nichita Stănescu

Se făcea că eram din cleştar făptura în abur neclar din visele lui şi păream a fi şi cea a visurilor şi într-o vreme de demult am crezut că semantica face diferenţa, doar că nu era de această dată un loc de refugiu; nu îmi mai căutam adăpost în ascunzişul cuvintelor…începusem să iubesc înţelesul lor; eram în noapte, timp fără de trecut şi făr’ de viitor…eram dorinţă de întrupare şi nu aveam să pier în neliniştea zorilor şi nici în întrebări de amurg nu era cu putinţă de a mă împotrivi, nedesluşindu-mă, dar, într-un fel ciudat, simţeam că eram tot acolo, pe vechea uliţă a gândurilor, zdrenţuită, cerşind…

…în timp ce priveam pe furiş, pe sub gene…dar ele se prefăceau a nu mă vedea şi treceau pe lângă mine, lăsându-mă cu mâna întinsă, la fel cum îmi rămăsese dragostea când mă privise plecând de lângă ea… atunci când paşii mei mă îndepărtaseră din locul  în care o frântură de inimă se pierduse, cumva, fără de înţeles…locul în care strivisem o fărâmă din mine; nici un gând nu se mai oprea însă în dreptul meu, deşi într-un timp se strânseseră într-un dans al ielelor în jurul meu, după ce mai înainte îmi dăduseră târcol; încercasem să le scap…şi reuşisem…dar mă prinseseră din urmă şi nu mai îmi dăduseră drumul…doar noaptea, în somn, slăbeau prinsoarea…

…dar şi atunci se întâmpla să mă bântuie în vis; mă trezeau în miez de noapte…mă hăituiau năluci…şi atunci când au simţit că încep să mă împotrivesc, şi-au dat seama că nu mai are nici un rost; nu mai aveau nici o putere asupra-mi…şi au dispărut ca prin farmec…ca şi cum niciodată nu m-ar fi sfâşiat, eliberându-mă de ele, dar într-un fel straniu, nu aş fi crezut vreodată că voi avea acest sentiment de pustiu; că îmi vor lipsi…aveam ceea ce îmi dorisem în sfârşit…linişte; doar  că era atât de adâncă încât abia mă mai puteam auzi…şi atunci am încercat să le chem înapoi, dar oricât aş fi fost strădanie, simţeam că e zadarnic; odată alungate, nu mai voiau să întoarcă înspre mine capul…îmi deveniseră potrivnice, aşa cum şi eu mă împotrivisem…luptasem împotriva lor cu fiecare fibră a fiinţei mele…şi aşa am ajuns să le cerşesc cu mâna întinsă.

Mult timp am stat acolo, pe uliţa gândurilor mele, aşteptând vreo rătăcire să treacă…priveam pe furiş să nu le simtă cineva înaintea mea şi să mi le întoarcă din drum, doar că nu era nimeni prin preajmă; eram singură…eram fiinţa sihastră aşteptând pe un ţărm doar al ei, fata din castelul de gânduri de nisip şi vânt…şi era pentru întâia dată când i-am înţeles chipul…i l-am desluşit…deşi dintotdeauna am simţit-o acolo, undeva, în mine; o auzeam, dar nu ştiam să o văd…nu o înţelegeam de ce este acolo…şi pentru ce…nu-i dezlegam înţelesul; era încâlcit fir…mai târziu am ştiut; ea aştepta.

Cine se ascunde sub chipul aparenţelor înşelătoare? Amăgirea…a ademeni prin trupul cuvintelor a înspământător de înfiorătoare răscolitoare atingeri întru pătrunderea în adâncul fiinţei tale a unui vremelnic călător; şoaptă rătăcitoare şi păgână…cuvinte…ce se vor dovedi într-un preatârziu, deja fiindu-le captivă, atât de deşarte, fiind sălaş de minciuni…seducţie a contur himeric al unei năluci de iubire a iluzie într-o aventură a hazardului în care vei păşi pe drum rătăcitor a ţie însuţi şi poate cărare a pierzanie îţi va fi de nu vei mai ştii a recunoaşte glasul stins al regăsirii când va încerca să te strige a înapoi înspre tine însuţi şi nu spre încotro-ul tărâmului pe care se află ruine ale gândurilor din castele de nisip şi vânt…sălaş înlăuntrul unei fiinţe zbuciumate de gânduri pribege de sihăstrie necuprinsă de ţărmuri…

Iubirea-i ademenitoare mreajă; e un joc amăgitor; e o iluzie…iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie… a nevoii dragostei de el…a am nevoie de tine pentru că te iubesc…o fantezie în care el este acel diferit de ceilalţi muritori, iubirea lui fiind cea pe care o aşteptai de o viaţă ca să te scoată din sihăstria dinlăuntrul fiinţei tale; miracolul întâmplării ce îţi va fi şi minunea ce fi-i-vei în taina închisă în el a cutreierării pământului pentru a te întâlni doar pe tine…Iubirea este înveşmântată a acoperământ de văl…dar chiar de-i o învăluire, nu o dezvălui. Lasă-i amăgirea…lasă-te sedus de vraja ei. E magie.

Într-un ciudat fel, simt că aştept…

…ca acel să ştie unde să mă caute şi cum să mă găsească; al cărui ţărm sunt…şi care până atunci a trăit într-un vălmăşag de întortocheri de răsucite rătăciri, orbecâind şi bâjbâind în căutări a chipuri cu degetele care nu i se înfiorau, zvâcnind, la atingeri…pentru că amprentele ce purtau erau ale mele…doar că el nu o ştia încă; în memoria lor eram eu, din alte vremuri, întipărită într-un timp în care mă va auzi crescând în el a rădăcină…

…o aşteptare cu înfăţişare ciudată a umbră mesianică la capătul căreia pasul i-l voi auzi celui ce a fost lăsat pe acest pământ doar pentru mine…şi doar pentru el fi-i-voi născută chip şi asemănare; jumătatea negăsită vreodată…în căutarea căreia porni-va ca într-o sarabandă nebunească a desluşirii de sieşi…căci trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod…într-un firesc atât de simplu în aparenţă…sacră sfântă aparenţă, simplitatea…şi voi fi nodul lui…al aceluia… atât de simplu; o amăgire…poate se va amăgi că putea-mă-va înnoda atât de firesc şi de neanevoios…ca mă să desluşească fir şi cutreierând să mă poată străbate îl pot pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor…dar îi voi fi nod făcut cu fir roşu; pavăză a deochi de ochi vrăjmaşi şi peiziş privind înspre el, iar cu mine purtată la încheietura mâini lui stângi îi voi fi sufletului său scut de dezlănţuite stihii ale întunecimilor…

…şi în mine îşi va afla sălaşul…şi poate îi voi fi amăgire…şi poate amăgire fi-mi-va; dar magie va fi mai presus de înţelesuri…iar de va fi să nu mai poată trăi mai apoi făr’ de mine…o va face fără de îndoială şi putinţă de tăgadă…va supravieţui iubirii mele; dar nu va putea trăi însă fără a mă putea afla.

Pentru că sunt fiinţa sihastră de la capătul drumului său…când va ajunge la mine va începe să simtă cum îmi cresc rădăcini în el a copac…şi nimeni, niciodată, nu mi le va putea smulge. Va sfârşi de a mai fi beteag; pentru că îl voi întregi; îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum; şi niciodată rătăcire…şi în timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii…gând de iubire…că într-o zi va fi întâmplare de dragoste lui, celui care va veni dinspre răsărit, cu palma întinsă…

…şi te va iubi, fiinţă sihastră, pentru că eşti un poem. ..pentru că îi vei fi odisee…cruciadă…luptă…pentru că îi vei fi crucifix…pentru că trupul îţi va fi templul pe care îl va venera şi în faţa căruia i se va închina când îi vei deveni religie…pentru că eşti foc mistuitor…pentru că îl stârneşti a  pasiune şi haos nimicitor şi devastator…pentru că îi eşti ţărm pe care abia aşteaptă să îl atingă după ce a rătăcit în derivă pe mări scrutându-te în zare…pentru că îi eşti abis…îl cobori în adâncuri doar de tine ştiute…pentru că îi eşti nisipuri mişcătoare; cu cât încearcă să se elibereze cu atât se afundă mai tare…pentru că îi eşti împotrivire fără a-i fi  potrivnică…pentru că îi eşti nevoie şi strădanie…îi eşti drum şi destinaţie…pentru că te inspiră; te trage cu nesaţ, pe nări, fiindu-i aerul fără de care nu ar putea trăi… fără de el nu ar avea cine să te inhaleze însă… ca pe un narcotic…te va iubi  pentru că îi vei fi drogul vieţii…nu va putea trăi fără de tine; nici tu fără de el nu vei putea.

În visul tău el te iubeşte pentru că dai năvală în sufletul lui şi smulgi de acolo bucată cu bucată…îl sfârteci pătimaş…îl pustieşti…te iubeşte pentru că îl faci să ardă pe rugul dorinţelor…pentru că îi eşti palmă pe tâmplă şi mângâiere fierbinte…pentru că îi eşti gând arzător şi gând ascuns…pentru că îi eşti început şi sfârşit…pentru că îi devii lacrimă de sfâşiere…

…pentru că îi eşti  uneori morganatică iubire efemeră…pentru că drumul spre tine e cărarea spre nirvana…pentru că îi eşti izbândă dar şi înfrângere…pentru că îi eşti raţiunea luptelor lui interioare…pentru că eşti inconştienţa cu care se lasă purtat într-acolo unde vrei să îl duci…pentru că eşti stâlpul pe care el îşi înalţă construcţia…pentru că eşti mâna care îl poartă arătându-i drumul şi calea până la stea…pentru că eşti praf de stele pe care el îl aprinde…pentru că eşti universul lui…

…pentru că îi eşti sprijin dar îi eşti şi prăbuşire…pentru că îi eşti chemarea necunoscutului…pentru că îi eşti descântec dar îi eşti şi blestem , este blestemat să îl iubeşti… iar  iubirea poate avea uneori chip de blestem…pentru că îl ademeneşti, îl ispiteşti, îl răscoleşti, îl răvăşeşti, îl risipeşti, îl rătăceşti, îl transformi, îl transfigurezi, îl metamorfozezi, îl pierzi…pentru că îl poţi  ridica pe culmile extazului şi îl înveţi căderea…pentru că fără de el nu ai vrea să trăieşti; deşi ai putea…pentru că făr’ de tine nu ar vrea să trăiască…pentru că îi eşti alcătuire  şi dacă tu nu ai exista ar fi schilod…infirm…beteag…te iubeşte pentru că îi eşti toiag; reazem sufletului lui câteodată cu crengile până la pământ, istovit…

…eşti amuleta pe care o poartă…în tine îi este rădăcina…tu îi eşti totul, în el are puterea ta; eşti cercul lui, îi eşti forţă…eşti eterna poveste… eterna reîntoarcere a tuturor anotimpurilor…când înviaţi a naştere, înălţăndu-vă apoi a şerpuitoare încolăciri spiralate, înlănţuind necuprinsul…şi apoi vă stingeţi a moarte, prelingându-vă în pământul care vă înghite până la devenirea întrupării viitoare…eşti curba perfectă care închide în ea infinite universuri sacre ale tainei care vă leagă întru religia dragostei…este ceea ce nu poţi fi fără de ea…partea de pod între cer şi pământ fără de care trecerea nu ţi-ar fi spre viaţă ci în nefiinţă; căci făr’ de ea nu eşti viu…este nodul tău, atât de simplu; şi ştii că lucrurile pot fi simple, dar nu mai simple de atât; par doar…iar aparenţele pot fi atât de înşelătoare…aşa că nu te amăgi că o poţi înnoda atât de firesc şi de neanevoios…

…ca să îi desluşeşti firul  şi cutreierând să o poţi străbate, te poate pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor; şi îţi este nod făcut cu fir roşu, iar cu ea purtată înfăşurată la încheietura mâinii tale stângi de şapte ori, sufletului tău îi este scut de cremene…te stârneşte a fior…a dragoste…a patima urii, poate…îţi poate fi ruginie a toamnă sau năpraznică  năvalnică poate alerga zburdalnic desculţă, cu tălpile goale prin trupul tău…şi te poate răscoli…şi răsfira şi presăra şi revărsa peste ea…şi cu smerenie ţi se poate închina mântuirii de ea care îi eşti de patima în care arde a vâlvătaia pasiunii de care se stinge în tine…în apa vie care îi eşti…şi îi eşti martir; mărturisitor al trupului sufletului ei murind întru credinţă…

…pentru că îţi este crucea sfărâmărilor ei pe care o porţi în tine…şi ea în tine se întrupează; şi vă uniţi în lumea din visul care este, în lumina împreunării voastre a amândoi...şi uneori o înduri a chin, dar setea ta de ea îţi este patimă, şi de ea pătimeşti...ea îţi este cunună; îţi este încununarea dorinţelor…ţi-ai purtat bătăliile pentru a o putea avea…nu are nici început şi nici sfârşit…e doar întregul cosmosului cerului şi al pământului; uniunea întregului cerului ei cu cel al pământului întru credinţa dragostei; treptele trupului ei sunt cele  pe care le urci întru desăvârşirea lumii tale  când îţi va fi timpul împlinirii de ea…în care lăcaş fi-îţi-va…şi refugiu şi adăpost de furtună, departe de dezlănţuirile şi zbuciumurile ce te înconjură şi te împresoară…

…ea te va locui şi în ea îţi vei găsi aleanul şi mângâierea şi atingerile ei îţi vor da forţa universului ei de a lupta cu stihiile lumii întregi, de vor veni, cândva, ameninţător, să te spulbere…din ea vei porni şi la ea te vei întoarce, căci îţi este înlăuntrul tău, încercuirea…şi de ea nu vei putea scăpa decât dacă o vei smulge din tine…sfârtecându-te…este  dorul tău când eşti beteag de ea; atunci când o cauţi şi sufletul îţi şchioapătă de negăsirea ei…şi în străfunduri îţi e albastruiar uneori îţi este durere înainte de a-ţi fi împlinire…îţi poate fi neputinţă de atins deşi îţi este vis…dar noaptea zbori şi o trăieşti a gând; vis de opal.

Ea eram eu… şi visa…şi în vis se făcea că el, chip nevăzut şi neştiut, se sfărâmă de dor şi de dorinţa de a o atinge, fie şi doar privind-o, de la depărtare… doar să o vadă… nu îi gonise amintirea…nu mai ştia nimic de ea…iar ea nu se mai întreba de ar vrea sau nu să îi mai fie gând; al ei pribegise destul printre cruci şi morminte, cărând lespedea sub care să îl îngroape; şi nu a mai ştiut de atunci de el se mai gândea la ceea ce şi-ar fi putut fi, de  şi-ar fi fost cu putinţă. ..nu îl mai căuta în visuri din acea ultimă noapte când i-a îngheţat sufletul; când a închis uşa trupului sufletului lui…

…şi ea visa în visul ei că  el mergea pe cioburile de visuri ale sufletului ei şi pe acolo unde picăturii sângerii  lăcrimau  se iveau camelii…atingeri halucinante de opal…şi simţea că undeva le-ar fi auzit odată strigătul; şi se făcea că în urma de dinapoi a paşilor lui era un nesfârşit alb care îl orbea şi care începea să îl cuprindă pe dinăuntru, acoperindu-i crăpăturile sufletului…căci ea îi fusese odată fragilă petală  ce îl învăluise şi îi veghease chipul încruntat de zbaterile chinurilor iadului care îşi era de a nu fi aproape de sufletul care era departe a drum, dar care îl chema la el… şi-l sfâşia chemarea.

Şi mai visă că totul dispăruse.

Undeva, pe pământul rece, zăcea aruncat ceva transparent…o formă nedefinită…şi nu mai ştie nici acum dacă era o fărâmă de suflet ce se pierduse…sau ciobul unui vis din el..şi mai visa că în visul  lui simţea o urmă în trup, atunci când îl umbreau gândurile îndărătul unor mascate paravane, şi dincolo de ele urla durerea atât de asurzitor şi îl zdrobea cu pumnii din clipa în care îl pătrunsese…şi tăcerea îl măcina în ascunzătoarea de unde se ferea în a-şi recunoaşte sieşi gândul înspre ea.

În visul  visat de ea  el plecase spre undeva unde îşi voia a-şi fi singur, departe de tot ce îşi fusese cândva…şi cu cât îşi căuta mai adânc dezlegarea înţelesurilor propriului labirint, cu atât se pierdea mai tare în întuneric a necunoscut…dar mai ştia că îşi este însuşi fir al recunoaşterii…şi singura mântuire şi adevăruri sunt cele închise în el, şi doar aşa îşi va putea afla calea de dincolo de el…visase că el visa că  trăiau o  noapte a rămas bun unul altuia, înainte de a ieşi unul din viaţa celuilalt, şi că le lăsaseră trupurilor  să îşi spună ultimele cuvinte…ultimele rostiri înainte de a se rătăci unul de altul, ei, ce fuseseră cândva o întrupare a unui vis…îşi atingeau luminile contururilor sufletelor, cu ochii închişi…

Ea visa că era alta decât eu; eu visam că visasem că iubeam. Nu cred în vise; cred în visuri...în dragoste cred.

În cea a mea.


Noi, nu, niciodată…noi, nouă, nicicând

Motto: Dragostea e liberă…las-o să zboare! Dacă se întoarce, e a ta…de nu, n-a fost niciodată.

Dă-mi drumul…lasă-mă să plec! îi auzi el gândul de strigăt din depărtare…ciudat…nu suna a disperare; ci mai degrabă a invocaţie.
Ştiu că nu ai să vrei; ştiu că nu ai să poţi; ştiu că nu vrei să mă laşi să plec de lângă tine; ştiu că nici lângă tine nu vrei să rămân; ştiu că niciodată nu îmi vei da drumul. Ştii că niciodată nu voi vrea să îmi dai drumul…ştii că niciodată nu îţi voi da drumul să îmi dai drumul…nu, asta încă nu o ştii, abia mi-am recunoscut-o mie însămi…o simţeai cumva, însă, nu ţi-ai fi dorit să îmi fi dorit altceva…ştiu că niciodată însă nu ai recunoaşte-o…

Mi-ai dat drumul sub mai multe forme dar niciodată sub cea a definiţiei; încă nu mi-ai dezlegat toate sensurile…deşi amândoi ne-am întrebat ce rost sau sens ar mai avea; nu am desluşit însă răspunsul…de câte ori ţi-am dat drumul nu m-am îndepărtat niciodată prea mult de lângă tine…dacă mă gândesc bine, nici nu plecasem; de câte ori mi-ai dat drumul, ai rămas pe loc, aşteptând…ca eu să fac primul pas spre tine, înapoi; nu te-ai îndoit vreo clipă că nu l-aş face…de temut însă, te-ai temut că poate nu se va mai întâmpla; paradoxal, nu? ştiai că mă voi întoarce, pentru că ţi-o doreai…dar îţi era teamă că aş putea să n-o mai fac, pentru că poate nu aş mai fi vrut-o…că nu te-aş mai fi vrut…ştiu că nici aceasta nu ai recunoaşte-o vreodată.

Ştii că  îmi eşti drum; ai devenit din prima clipă în care m-ai învăţat mersul spre tine…ştii că nu vei pleca din fiinţa mea vreodată…te-ai înrădăcinat; ţi-au crescut rădăcini în mine…nu aş putea să îmi smulg o parte…ştiu că ai vrea să fiu eu cea care o va face; să aleagă să plece…şi nu ai vrea ca eu să o fac; să plec…ştii că nu mi-aş dori ca tu să fii cel ce ar vrea să o facă…să se elibereze, eliberându-mă. Nu vreau să o fac…nu vreau să îţi dau drumul să îmi dai drumul, pentru că ştiu că nu o vrei…o  ştim amândoi. Că dacă ne-am da drumul…ne-am rătăci…şi gândul mă doare, pentru că e drum spre întâmplări…

…neîntâmplate.

Şi poate ea era uneori nelinişte pentru că s-ar fi putut gândi să nu îi devii urmă; cea de dinapoi…şi îşi amintea de tristeţea gândurilor sale pe care într-o vreme şi le încătuşase, nelăsându-le să crească şi să îşi devină visuri…şi sufletul îi amorţise întru încremenire pentru că se împotrivea să îl lase să se înfioare a trăire şi îi pusese lanţ de oprelişte…iar el începuse să îi moară câte puţin…şi tremurat a nelinişte dintre întrebare şi răspuns fusese amarul dorinţei căreia îi înăbuşise strigătul, iar chemării sângelui îi pusese potrivnică încrâncenată stavilă.

Dar a fost drum; suntem drumuri…şi ai învăţat-o să păşească pe tine înspre tine şi ai ţinut-o de mână şi i-ai arătat calea pentru că era steaua şi era luminată ca tu să ţi-o poţi vedea într-o zi pe a ta; iar ea era steaua ta şi nu voia să o stingi…şi poate au fost clipe când a simţit că îţi alunecă printre degete…printre acele întrebări şi răspunsuri, în înnegurarea dintre ele; şi era, poate, să se piardă printre tăceri…şi ai simţit, auzindu-i necuvintele, teama de ea însăşi şi ai purtat-o departe de toate zbaterile neliniştilor; şi zgribulită, şi-a cuibărit sufletul într-al tău…şi nici acum poate nu ştii de tremura de frig…or de teamă tremura…şi a trecut atât de multă vreme de atunci încât nici ea nu mai ştie.

Ce faci acum? o laşi în urma paşilor tăi? te priveşte lung în timp ce se îndepărtează de tine…ai vrea să o strigi…ar vrea să te cheme să te întorci…dar cuvintele voastre s-au stins de durere şi nimic nu mai puteţi rosti; sunteţi lacrimă şi tu…şi ea; şi o parte din fiecare din voi doi va muri atunci când celălalt va pleca din cel de lângă din el fără de întoarcere…şi în tine…şi în ea va striga glasul urmei pasului care ar fi trebuit să îţi fie…şi să îi fii…şi tălpile vă vor fi sfâşiate când veţi întoarce amândoi spatele dragostei care vă va privi cu ochii stinşi şi cu mâna întinsă în timp ce degetele vostre a visare odată împreunate se vor descătuşa, lâsând să cadă în nisip şoapta din palmele care ţinuseră odată strâns a pumn un gând…

…şi mai târziu, când celălalt îţi va fi doar în amintiri şi cicatrice în trupul tău, te vei sfărâma în depărtarea pădurilor în care o vreme te-ai rătăcit, dar de care te-ai pierdut…şi încă vei mai simţi, când păşeşti cu tălpile desculţe prin sufletul tău, cum mai sângerează când te sfâşie cioburi de vis ce au mai rămas înfipte acolo pentru că le-ai fi smuls…

Dar îţi intraseră în carne.

Răscolite adâncuri de gânduri…drumuri înspre tine…de aş atinge străbaterile-n mine ale  încă netrăitelor tale urme…de m-aş lăsa dusă de ele, a nevăzută culoare încă…unde te-ar găsi, oare? şi din toate nerostirile mele, cum aş alege să îţi cuvânt?…printre atâtea litere încă ascunse în mine…printre atâtea vibraţii ale sunetelor, nuanţe de nesfârşit albastru ale semnelor care îţi alcătuiesc definiţia…grafie scriind în trupul sufletului meu chemare de dor…şi atunci când mă atinge, în lăuntrul fiinţei mele, a dorinţa de urmă încă necălcată de pasul tău, îmi este prefacere-n durere de neputinţă de a-ţi fi aproape…şi în vis te trăiesc.

În visare de drumîn culoarea de nevedere, de îndepărtată chemare de  a mă împleti în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de mine, spunându-mi numele…în alcătuirea literelor care sunt; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor,  ocrotitoare căuşuri ale revărsării de  petale albe, pe care le simţi vibrând în seva din care, hrănindu-mă, îţi dau viaţă…chip de vânt…după conturul pe care ţi l-a atins palma mea, privindu-ţi închipuirea cu ochii larg deschişi, simţindu-te cum te întrupezi în mine…

…răvăşindu-mă în cele ale tale, contopindu-ne, alcătuire a silabelor amândurora, în rostirea trăirii culorii  nevăzute încă, cea a întunecatului albastru şi cea a albei lumini a răsăritului, înfăşurate  de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele noastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis.

Străbătându-mi drumurile pe dinăuntrul meu, mă rătăceşti prin ungherele fiinţei mele, acolo unde nu mi-am ştiut ajunge pentru că tăcute şi nearătate mi-au fost, necunoscute rămase, până să vii tu, să le pătrunzi, învăţându-mă acum să mă rostesc…şi acolo, în neştiutele până la tine ale mele unghere, îmi aprinzi flăcări netrăite încă…acolo mă dezlegi de taina de mine şi mă legi de secretele neaflatelor închiselor tale încă dezlegări, hoinar în neştire prin sufletul meu, căutând răspunsul drumului de noi…drum de dor; urmă încă necălcată de paşi ce doare.

A te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde te va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale; iar el, la rândul lui, îţi e lăcaş…un singur trunchi .

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.
Înainte ca cel care creşte în noi – auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă prin vene şi devenim o singură culoare şi ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

Acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.
A dragoste.

Gând…

“Infrânt nu esti atunci când sângeri
si nici când ochii’n lacrimi ţi-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renuntãrile la vis”.

Radu Gyr


Şi de ar fi ştiind, i-ar fi spus, în visul ei şi al lui, că îi va fi cu putinţă să nu se lase pradă disperării…să nu se mai agaţe cu mâinile de ceea ce ar fi vrut să plece din viaţa ei, căci dacă asta e întâmplarea, e toată cu un rost…şi într-o zi paşii rătăcirilor îşi vor auzi drumul spre înapoi…şi că puterea e în lăuntrul ei. Şi să nu se mai amăgească…nu există alt timp în afară de cel de acum şi nu înspre vreun alt încotro trebuie să mai privească a căutare, căci nu va găsi ceva ce nu ar putea şti.

Şi că ceea ce caută, deja cunoaşte.

Nu poţi face să stea ce e făcut să plece.

Noi, nouă, nu ne-am fost cu putinţă.