Cândva el, prin răzbătânde doruri, desferecat spus

Motto: Lui i se va spune într-o nouă limbă, trecând-o prin sieşi înspre el în tăcute cuvinte cu desluşiri diamantine, convertiţi la o nouă retorică, suflete pribegind unul de celălalt printre nedezlegăturile neînţelesurilor pline de înţeles ale lor, prin el la ea ajungând…ea, cea care îl gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu, dar este uniunea ei cu tine; tu eşti în ea, ea e pedinăuntrul tău, e cea care te priveşte din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită…

…ea,  simţind că l-a găsit înainte de a-l căuta, fără drum îndărăt…

Poate că asemeni ei, şi el era un suflet haimana; haimana de suflet rătăcind pe drumeaguri de doruri ademenitoare, înspre într-acolo unde îl voia, înfiorat, dorinţa,  pe unele dintre ele poate fără să şi le mai spună vreodată, în geamătul tăcerii înţelesului de ele acestea rămânând doar o himeră, fără a putea să şi le aducă, dându-li-se înapoi, ci doar purtându-le de parcă ar fi fost înveşmântat în răni…printre altele, aşchii de gânduri, încă mai pribegea…iar cel mai adesea i se făcea dor de el însuşi, un dor visceral, şi atunci îşi desfăcea toate cheotorile şi se lepăda de cel înfrânat, cu toate răzvrătirile care îl înăbuşeau, cu toate patimile care îl răscoleau şi care îl făceau atât de viu, pentru că astfel se trăia…

…ca pe un act pasional, îndepărtat în acele clipe de gânduri, de raţiune, de acea luciditate în care i se supunea realului, nemaiezitând între departe şi aproape, ştiind că altfel nu i s-ar fi putut da unui posibil atins, care altfel i-ar fi fost deşi dorit, cu neputinţă însă, lui, fiinţă între vis şi realitate, chip al dihotomiei, între el şi însuşi străbatere…şi niciodată ascunzându-se în propriu-i văz căruia i se atinseseră tot felul de priviri…

…iar să îşi ducă în surghiun ori să îşi pună stavilă dorurilor, a umbletului de el prin sufletul lui, să tacă acest cuvânt, în încrâncenarea de a îl ţine departe, parte pe dinăuntrul lui i se împotrivea aceluia din el căreia îi era deopotrivă regăsire, ca şi cum ar fi părut că este, dar nu mai era întru putinţa realului a ceea ce înţelegea, în uniunea lui de din afară pe dinăuntru cu celălalt, cel potrivnic, cel pe care nu îl lăsa să treacă pe dinaintea-i…

…acel căruia logica nu îi era minată…

…cel căruia îi reproşa, cu durere, oprirea şi adăstarea la hotarele simţului neprevăzutului, acel pe care îl intuia, cel încă nenăscut, neîntrupat, visat într-o necunoscută până atunci limbă…

…în rostire de cuvinte adamice  căreia i se va da mistuitor neîntrebată cu acea lumină căutată, căreia, generatoare fiindu-i şi păstrătoare se voia aidoma a-şi fi, iscat mundan, în pământul fiinţei şi în cerurile din el, într-un  încă netimp ce îi va fi dat, întâmplare prin forţa destinului, acel idiom personal, îndepărtat de toate rostirile de până atunci…

…cu predicate magice în acordurile lui altfel…inedite…

…el, descoperitor, el deopotrivă revelându-i şi înţelesurile, odată cu toate zvâcnirile din sieşi fără de oprelişti, cărora voia să le dea un sens, dar o făcea în tresăriri, pentru că desluşiri nu dezrădăcina din el, înţelegând ceea ce începuse să se înfiripe în tăcut, şi în preajma acelor semne zăbovea, deşi câteodată se simţea în ele a fi pretutindeni şi nicăieri,  spunându-şi atunci că nici o voinţă nu îl precede, iar ceea ce îi va urma îi va fi întemeiere; a lui, prin acea cunoaştere…trăirea…pe care şi-o gândea mai presus de intuire, simţind că astfel îl va transforma într-unul nou, altfel…

…cunoaştere care acum ar părea nemijlocită, dar de îndată ce universalul de acea pe care o va afla şi de el va fi sieşi perfect transparent, atunci deja va putea spune că  îi este mijlocită…abia atunci, în  rostirea ameţitor turbionară de ea, cu toate formele duse până la capăt, acolo unde se vor întregi cele două graiuri atât de diferite, însă ale aceluiaşi spus…în atingeri de rostiri dezgolite în întâmplarea lui de ea;  act magic…părând a fi a miraj…venind dintr-o pătrundere într-o dimensiune a lui poate funambulescă…ascunsă…

… aceea din lăuntru-i, neauzită şi nevăzută, de pe acele tărâmuri încă neatinse din el, acele mitice tărâmuri ale pedinăuntrului unde există un fel de demonie creatoare de ea, de acea întâmplare ce purta un nume, una romantică prin excelenţă…ştiind că acolo exista acea căutare a unor legi creatoare ale acelei de cândva metamorfoze creatoare a unei lumi, a lui şi a ei, posibile…

…căreia ştia că i se va supune atunci când doar trăirea unuia de celălalt îi va da noimă, construindu-se pe unul în altul, după ce mai întâi unul într-altul se zidiseră, deşi părea că scrierea celuilalt fusese paradoxală…precum o idealitate a lui pe care şi-o dorea imanentă, în care el şi însuşi, opuşi, urmau să se anuleze complet; era el, pe din două…fiecare încercând să îl dezrădăcineze pe cealalt; cândva, o parte din cele două îi spusesea  celeilalte că atinge o himeră, că dragostea e adeseori precum nălucile…

…şi i se va întâmpla să îl seducă în visul de ea cu o stranie şi neînţeleasă semnificare…şi niciunde nu îşi va mai afla refugiul atunci când va rătăci printre umbre, ţinând dorul pumn încleştat…

…el, pe din două; de o parte şi de alta, forme ce nu vor mai avea a se afla în înverşunare una alteia într-o împotrivire, atunci când i se va da auzului ascuns în rostirea de ea, cuvânt-femeie…dorul de ea nemaităgăduindu-l; nu îi va mai putea tăgădui existenţa,  cu îndoială în el mai mult decât cu certitudine…

…din toate clipele de sub talpă ale încănemersului unuia prin celălalt înspre sieşi  prin trupul sufletului înjunghiat de dor nestins care începuse deja să viseze la urmă…spusă doar în gând nealinat de nesomn al tăcerii…

…ei povestindu-i tot ceea ce se întâmplase în el până când ei îi fusese dat să vie…să fie…ci doar potente, atât una cât şi cealaltă…şi fiecare unică şi absolută, după nişte legi precum ale unui real identic; realitate enigmatică a lui, cu toate întruchipările ce rămâneau mai apoi în urmă…dar ştiind că nimic din el, cel atât de lucid, nu îi va nimici celuilalt,  în chinul sfărâmării noimei, dorurile de un cândva; un neîncă…pentru că simţea că nu i-ar fi putut şterge ori înlătura acea neîncă urmă pe care o păstra în el; urmă călăuzitoare a aceleia ce o iscase, pe care nu şi-o va înstrăina şi nu şi-o va nega vreodată, suprimând-o, şi chiar de aparent i se va întâmpla trecerea, aceasta nu ar fi decât o revenire, făcută într-un mult mai adânc al recunoaşterii…

…şi de ar fi să se gândească la el, pe din două, înţelegea că nicicând pe deplin va fi;  o parte nu va fi acoperită de cealaltă, cea a raţiunii…

…atunci când dorul de ea va fi covârşitor…

…deşi poate câteodată ezită, cu îndoială, să îl scrie  în el întreg, nedespărţit în litere nespuse încă, corp magic, fascinantă înlănţuită forţă, cataliză a unora cu altele ca într-o chimie tentaculară…dar mereu păstrat ca înţeles, ca o mărturisire, atingând-o cu degetele ochilor sufletului…atingându-i fiecare sunet mistuitor neştiut nici de ea, nedesfăcut rămas fiindu-i până la el…

…săvârşitorul ei, simţind că atunci când va fi, va trece atât de deplin în ea, unul în celălalt, şi apoi, ca într-o intimitate centrală, într-un întreg; două întrepătrunderi…

…două fiinţe până atunci relative îndreptându-se una spre cealaltă, într-un cândva, în nomade tâlcuri…

…nedesluşite azi străbătute mâine,  spre acel punct în care vor coincide…absolut…

…fiecare dintre ei căutându-şi întregul prin luarea în sine a celuilalt; celălalt care, fără rest, îl va întregi, precum o identitate de mai apoi în care transparenţa uniunii lor va fi desăvârşită, trăită întrepătrundere perfectă, geneza acesteia fiind acea puritate a mijlocirii, fără de orice împotrivire,fără drum îndărăt nici dezlegare de vrajă, în schimbul de taine în care ea, lui, îi va fi realitate…

…imanentă.

Publicitate

Tranzacţii de sentimente; născătoare de spectre

Motto:Nu şi-ar dori vreodată să intre într-un personaj de fantezie, contrariul celui al ei…iar de i se întâmplă vedenii de ea, ştie că acolo nu e locul unde să se lase îmbrăţişată de ele; atunci cineva din sieşi o strigă; strigătul ei din vocativ… şi îi spune că pentru ea nu va exista uitarea, iar plăsmuind îi va fi poate smintitor, pentru că nu ştie înspre ce se îndreaptă..şi nici cum...o fiinţă aruncată visului.

Pentru undevaul ei de cândva nu există nici început şi nici sfârşit; uneori îl simte ca fiindu-i isprăvit, semne sparte desfăcându-se în litere ghimpate pe care trupul sufletului ei rănit şi însângerat nu le-ar mai putea (re)împleti…alteori îşi doreşte să îl afle ştiindu-l undeva în afară de acest timp al ei şi atunci se ascunde în spatele unui gând, la capătul  liman al pasului netrăit pe care memoria ei mai apoi să îl urmeze…dar se abţine să facă anticipări în vreun fel ori în vreun altul intervenţii auctoriale ale personajului-actor; nu ar vrea să îşi dea la iveală actul narativ… şi, oricum, nu ar putea să povestească la prezent…

…ar însemna ca naraţiunea să îi fie simultană, ori ea simte cum se usucă, trup nevorbitor, în nerostirile lui azi…în neauzitul lui mâine…în negânditul lui poimâine…cum se stinge în monologurile ei interioare, ale ei cu însăşi… toate urmele-suflete cândva întâmplate în care calcă, a tuturor acelora care i-au rămas, plecând…acei în care şi-a lăsat gândurile…

…acolo, în lăuntrul ei, personajul ei narator dispare, ieşind la iveală cel care joacă, părând că exprimă un curs aparent spontan al acestui hăituind gând al ei şi o face fără de vreo instanţă intermediară, întrebându-se cum ar fi dacă ar încerca să provoace iluzia unei naraţiuni care să fie simultană cu prezentul; înşelătoare amăgire…niciodată nu a putut face decât spre înapoi întoarceri în amintiri…şi-a  îngăduit să o facă în voie, înţelegând  în extrospecţie acum mai bine unele semne dintr-un trecut…

…o rostire de cuvânt acum, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut atunci…

…a unor clipe pe care le privise cu acei ochi cărora li se atinsese o privire îndepărtândă fără să înţeleagă, vorbind în ei doar propria-i dorinţă…

…apoi, după ce se sfârşise, venise vremea reflecţiei spectatoare a tuturor anotimpurilor scuturate…

…undevaul ei îşi doreşte a şi-l afla în afara acestui timp ca într-un înafaratimpului; într-un neîncă timp căruia, în pribegia ei cu mâna întinsă cerşind stelelor şi lacrimi în ştersul din podul palmei, astral iscător de vise în trup de visuri truditor, pelerin în lumină de gânduri, atingându-i- se  în lăuntrul  altui chip născocit din şoapte pierdute în marea deşartă a nisipului fără urme de paşi,  hoinară prin pustiuri astrale, îi spune al cincilea anotimp…un anotimp straniu pe care îl simte fiind ceea ce este şi neputând fi ceea ce nu este…şi îşi spune că va fi…nu va putea să nu fie…acum e doar neîncă, iar atunci când îi va fi dat să se întâmple, când va exista, îi va fi totul, totul din ea va exista în el, în acel timp…

…în el şi prin el, atunci ea va fi totul dintr-un ceva…ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr…

…alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul…simţindu-se câteceva al acestuia; câteodată un ceva pe care vrând să îl păstreze va sfârşi poate prin a-l pierde, semn obliterat…

…sau un ceva pe care va simţi să îl azvârli cât mai departe de ea, pentru a-l rătăci; rătăcire a spusului de tine, retoric demon ducându-te înspre orizontul uni imposturi a rostirii de tine, pe care poate nu o vei putea măsura, găsindu-l într-un târziu, părăsit…

…un fragment al vieţii în care poate ai simţit, cumva, că ai ajuns la o resemnare interioară , la o indiferenţă rece sau la o pasivitate goală, la el întorcându-te în regăsirea de sieşi, după ce îi va fi descoperit înţelesul aruncat, pentru că îndelung aşteptasei să îl afle ca răspuns…şi i se întâmplase altădată, nu într-un acum; acel acum al acelui atunci, pe care îl înţelesese când se întorsese înapoi, în acele amintiri…

…într-un joc trecător, dureros joc doar de ea ştiut, personaj-actor povestind ce s-a întâmplat prin cuvinte definitive, căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l înstrăinase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…sau simţind poate că unele gânduri doar astfel le-ar putea limpezi, clarificându-le cu preţul simplificării…acela fiind mai degrabă al renunţării la ele, greu fiind cum şi prea puţin important însă, esenţial fiind trecutul acestuia prin ce…

…un cum va trece întotdeauna printr-un ce în povestea  ei de făptură precum cleştarul, prin transparenţa gândurilor putându-şi vedea oasele, durând-o însă fiecare străpungere…dar cu încredere că atât de bine a înţeles lumea cu toate alcătuirile ei încât, printr-un straniu metabolism ar putea părea că o va fi asimilat acestei fiinţe ale sale, ea devenind lumea; o urmă lăsată în ea a mereu unui alt tot pe care şi-l însemna ca încotro încercând să şi-l găsească precum un loc…un mereu totul altceva fără a i se împotrivi ei înşişi şi fără a simţi că se rupe de ea…

…neştiind dacă va avea putinţa de a stăpâni peste sieşi odată ajunsă acolo…

…dacă va putea mânui tot ceea ce va fi înafară de ea…se întreba cum se va putea supune acelor alte cuvinte hotărâtoare ele pentru ea, într-o nouă ivire şi ce se va întâmpla dacă s-ar putea împotrivi…ori dacă ar călca sau ar sări peste ea însăşi… s-ar sfărâma oare? s-ar smulge din ea însăşi?…s-ar îmbucătăţi?…s-ar rupe de ea sau de altceva? acel ceva căruia ar fi trebuit fără rest să i se dea pentru a se putea întregi, împreunându-se, topindu-se în el, în ast fel, devenind alt ceva…întâmplându-se ca mai întâi să fi ieşit din ea însăşi înspre…

…ieşind peste marginea ei, trecându-şi peste bariere şi închizându-se mai apoi extatic în dimpreună ca într-un cuvânt definitiv, închizându-se pe dinăuntru înăuntrului lui, iar de acolo privindu-se apoi, şi nu din afară…

…atunci când îi va fi acelui timp în care va iubi…

…iubirea; când i te dai celuilalt…nu iei…

…iar iubind, va putea ieşi astfel din ea însăşi, aceluia mărturisitoare..şi sieşi, pentru că dându-i-se lui se dă ei pe sieşi, nepierzându-se…a ei nemaifiind însă, nemaiapartinându-şi…dăruindu-se lui din credinţa ei de dragoste… dragostea, resort lăuntric, acel al pedinăuntrului…abia atunci simţind că nu îi va mai fi frică şi va avea putinţă şi va simţi starea de graţie…în iubire; iubire în care te zideşti cuvânt cu alte semnificaţii în celălalt în vis ce îşi găseşte înţelesul, consecuţie a înţelegerii, ce în absenţa ei nu ar fi rămas decât o himeră retorică;  iubirea, iluminarea harică…

…în acel neîncă nu va mai avea suferinţă aşa cum i se întâmplase cândva, la marginea nopţii ei din care pleca spre nevăzut o umbră pe care o regăsea când trăia acea amintire a trecutului, de i se mai întâmpla să o caute, a acelui cândva absolut când i-a fost, precum i-a fost dat să fie…şi îşi spunea că întotdeauna cei care au trecut prin noi au rămas în dor şi-n plâns ce doare în neatâtea lacrimi pe cât ai fi vrut; lacrimile cerului dinăuntrului  plângând toate dorurile întâmplărilor şi neîntâmplărilor, neînceputuri sau deja sfârşituri ale unui cuvânt; ceva…o taină ce se ascunde sub un nume; plăsmuire magică…

….iar acei cărora le va fi dat să vie…să fie, sunt ai altui timp, al altor vremuri; cele ale incertitudinilor, ale neîntâmplatului încă mâine, ale necunoscutului urmând ca întâmplare probabilă, întâmplare neîntâmplată; acel neîncă timp…

…şi ţi se întâmplă într-un câteodată nostalgic poate să închizi ochii…doar atât…pur şi simplu să închizi ochii… şi îţi pare că îl simţi pe cel de cândva al trecutului ca pe ceva din afară de tine, îl simţi încă tulburându-te în întunericul şi în lumina ta dezvelită de umbre, cea mărginită undeva în tine cu el, unde  îl vezi ca un întuneric albastru; apariţie misterioasă…şi ştii că nu mai poţi merge niciodată până acolo…ai avut atunci când i-a fost dat să fie dezlegarea căutării drumului de el, dar a sfârşit neîntemeiat ca sens şi te-a lăsat pustiit atunci când a plecat din tine, în tine urmă rămânând, umbră călcând…loc pentru o vreme de geamăt în care el, celălalt, nu a putut vedea cu sufletul…

……iar singurul înţeles a fost acel avut doar pentru tine…

…rămas neizbutit.