Ceea ce nu vei şti între sentimentalism şi luciditate, ca să-ţi fie şi mai întrebător misterul, tresărirea continuă

Motto: Prin alţii ajungem la noi; nu ştii niciodată unde vei ajunge, iar dacă vei simţi câteodată că un vis din pereche va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, aminteşte-ţi că totul rămâne de văzut.
Adăstaţi înţelesurilor celor care trăiesc ceea ce spun şi nu vă smulgeţi-vă auzul de cei care povestesc ceea ce nu au trăit deoarece se întâmplă ca realitatea unora să fie câteodată motivată de fantastic, ceva anume pentru ei, ce apare în realitate, neputând în vreun fel evita trecerea prin imaginaţie, precum ficţiune suverană; cumva, lumea lor nu şi-a găsit calea.

 

Unele fiinţe, acelea care nu sunt frumuseţea, nu’s de adevăr, cele care cu închipuire, fantazând, îşi umplu nişte spaţii goale ale existenţei lor, cele care cer, fiind printre cei care nu înfăptuiesc, cele din care până şi visurile fug, cele pe care le vei simţi ca fiind semne abolite punându-le în ecuaţii derizorii şi absurde, semne care ţi-ar putea despica lumea, una în stânga şi una în dreapta, acele fiinţe  prin care niciodată nu vei ajunge la tine, din neîmperecheată sinceritate, pe care le vei simţi strecurându-te în tine ca frigul, încâlcind în tine senzaţii, îţi vor părea nepătrunsuri într-un timp fără orbite, doar presupuse despre partea lipsă a lor, cea cu care neagă şi se neagă, când daurile, în deschizânduri de opţiuni, se cumpănesc cu nuurile, până când ajungi să înţelegi că semnul lor este ceaţa, că în ei certitudinile au dispărut până la una iar neliniştile le-au ocupat pe deplin înăuntrul, dispunând atât de discreţionar de ei în deznădejdi…

…acele fiinţe care îşi toarnă din ele cuvinte din pasta lor psihică crescând derute, dar nimic din ceea ce povestesc nu s-a petrecut, făurindu-şi pe cale fabulatorie o lume fantastică pe care o alătură lumii acesteia, ştiind că fantasticul creează acea iluzie a eliberării dintr-o strânsoare a limitelor, dar poate fără a ieşi cu adevărat din ele, doar că ficţiunea lor este aceea care trece dincolo de o anume marjă admisibilă, fiind  fantazare…

…acei despre ale căror ficţiuni te-ai îndoi că ar putea deveni iluzii credibile, părând a fi dintre acei ce ard iluzia în iluzie, simţind că totul în ei deraiază, plăsmuind închipuiri în timp ce îşi plimbă prin ei singurătatea în amintiri aburite, nişte emigranţi în înăuntrul lor, nemaiputându-şi evada dintr-un vid macerator…

…sărmane suflete furişându-se în tăcerile unde îşi află răgazul trecător, unde îşi adăpostesc durerile de cândva, dureri despicându-le atât de adânc poate uniformitatea lor semantică şi dispunându-le în falii, disonant, registrele, în intensificări retorice, în conversii, încercând să îşi piardă urma de acei ce şi-au fost odată…

…acum părând a nu-şi fi doar o singură oglindă pe care o poartă decât într-o singură cameră ci lasă să se înţeleagă, dar mai cu seamă îţi arate, că sunt uşi, însă doar aparente, unde le este trupul sufletului pestetotul, viu şi neînterzicându-ţi nicio încăpere, te lasă să crezi că totul poate fi înspre văzut, deşi nu atât de previzibil, deşi făptura lor este placată pe un imaginat, un nereal de care se îndoiesc că l-ai putea simţi, ei, cu acribie creatori de fantastic, ademenindu-te să îi continui, oricât de des şi de mult s-au repeta, de acolo de unde se întorc ei, dintr-un larg îndepărat, dar făr’ de aură, rămaşi însă tot acolo…

…într-un loc în care prezentul lor este într-un impas…

…iar trecutul este ceva izgonit de care nu mai vor să îşi amintească pentru că poate şi-au aflat în el absurdul unei existenţe alunecoase ori evanescente şi nu au mai putut curge în alte clipe, decât în unele strînse la amândouă capetele şi spun despre ei în cuvinte măsluite şi înşelate, ca să nu moară de tot,vorbind în numele tuturor lucrurilor neîntâmplate şi pe care nu le vor trăi vreodată decât în fantazare…

…iar lumea lor astfel construită, cuvintele sunt realimaginare unele, altele care ar putea fi imaginare în exclusivitate, vin în căutare, cerând desluşirea, înţelesurile, explicaţiile, iar cele ale cărori mişcări sunt între realitatea cea dură şi ceea ce ar putea părea irealitate ies întotdeauna din formele previzibile, iar ţie îţi pare o nesfârşită întrebare, asemuindu-i cu nişte magi ai fantaziei…

…şi îţi spui trist că din toate măştile pe care şi le pun, niciuna nu li se potriveşte cu adevărat…

…şi te întrebi dacă pentru ei cuvântul realitate are tot felul de nuanţe, de voce şi de sens, şi dacă mai poate căpătă şi vreuna încă nebănuită, enigmatică, depinde de ce vrei să desfizi, depinde de cum vrei să ierarhizezi realitatea sau să îi hipertrofiezi importanţa, şi te întrebi dacă ştiu despre realismul privirii, despre ceea ce obnubilează, despre ce poate face ficţiunea, aceea pe care şi-o trăiesc când  ca şi cum ar înfrângea realitatea…

…dacă ştiu cum e când li se întâmplă să alterneze între luciditate şi reverie, cum e cu realul şi cu imaginarul extensiv cel care poate părea fantasmatic şi doar că poate părea, chiar este, dacă ştiu cum e când nuanţarea nu schimbă esenţialul şi cum e cu şocul acela al unei realităţi fanteziste…

…unele fiinţe, despre ale căror proiecţii himerice ai crede că nu sunt evaziuni, ci invaziuni ale lumii lor obişnuite, dintre acelea despre care nu ai putea spune că nu ar fi o natură receptivă, în ciuda aparenţei lor de fixare, dau despre ele ceea ce nu sunt, mai tot din ceea ce trăiesc fiind mistificat, povestind despre lucruri imaginare ca şi cum ar fi reale şi tratându-le ca atare, cu îndemânarea scrisului care caligrafiază, minţind frumos…

…căpătând o supleţe din ce în ce mai personală, cea a lumii lor, lumea ficţiunilor lor, restituită altora pe deplin convingătoare, acelora absorbiţi de cuvintele înşelătoare, fascinante, proiectate în virtualitatea care le instituie realitatea…

…unele fiinţe cărora nu ai putea să nu le bagi în seamă tonusul narativ, care ţi-ar putea părea că rămâne constant nealterat, în acea naraţiune care curge, tot curge, ca mai apoi să se întoarcă, momente epice efervescente, spectralităţi imaginative, închipuide, derulate ca printr-un caleidoscop, mai lent ori mai accelerat, potrivit fantazării, fantezie sprijinindu-se nicidecum pe vreo memorie a realităţii, ci pe una a fantasticului, unul deloc magic, dar de ei creatori, pentru că nu sunt altceva decât ceea ce îşi sunt, şi nicidecum ceea ce mărturisesc a-şi fi…

…iar pe ei să nu îi crezi vreodată…

…deşi ţi se spun cu un entuziasm febril, animaţi de vervă, iar felul lor de rostire nu suferă nici de stereotipii şi nici de fadoare, atunci când îşi toarnă gândurile din ei pe hârtie, îndreptându-şi-le înspre contemplativitate, obţinând o combinaţie liberă şi eliberatoare…

…fiinţe despre care poţi crede că au darul de a fi altceva, până nu începi să te întrebi asupra unor semnificaţii pe care poate până atunci nu îndrăzneai să îţi fie îndoială şi nu că te-ai fi prefăcut a nu vedea ce amprente ar fi putut purta, semnificaţii în care nu mai găseai nici o margine de adevăr, totul fiind consemnat mistificant, fabricând realul, ca pe o excrescenţă travestită, deschizându-ţi căi pe care se înmulţeau paşii înşiraţi şi deşiraţi ai neverosimilului…

…jucând roluri nu doar tragice, de care nu ştii însă să te fereşti a le fi însoţitori, şi asta pentru că nu i-ai putea bănui de ficţiune, având forţa convingătoare a detaliilor care, chipurile, le animă realitatea ţesută, însă doar ei ştiu că deşi sub cenuşa ei nu li se stinseseră toţi cărbunii, nicidecum nu li se va întâmpla să mai dea vreo flacără, pentru că tot ceea ce a mai rămas din ea nu este decât o străvezie închipuire de contur fără crâcnet, o pojghiţă, o sărmană formă fără fond pe care ai putea aşeza orice…

…iar pentru a a avea fond, încep să rupă formele…

…acele fiinţe care, ca nişte solitari îndărătnici, simt o nevoie pătrunzătoare de a căuta prezenţa altora, inapţi de a-şi găsi vreun refugiu în sine, în înăuntrul lor personal…

…creând propriile-şi fantasme în care freamătă viaţa, spontan ca un strigăt, însă întregul lor colind se termină sfâşiat, pentru că adevărul şi-l ştiu, deşi tăgăduit, ştiu că în ei sunt atâtea umbre care se întretaie, care gem în imensul spaţiu al suferinţei lor pe care şi-l lărgesc continuu înspre zarea interioară căreia îi caută marginile, cea în care nu vor mai găsi însă nicio formă, pentru că acolo e nimeni, doar vocea lor cea de dinainte şi de după adunată într-un singur punct…

…sfârşind într-un singur punct, pentru că dincolo de el e ceva ca un contur mişcător care se risipeşte cu fiecare atingere de privire, acel contur purtând şi el o mască inexpresivă, pe podelele a căror tuşă este, podele pe care se tărâsc mereu nişte umbre, zidindu-le atâta vid în jurul lor, în jurul acelor fiinţe despre care ştii că nimeni nu le-ar putea cunoaşte mai bine decât se cunosc ele singure…

…ele, cu infirmităţile alor ascunse cât mai adânc cu putinţă şi mereu asiduu, dacă nu le-ai simţi goana nespusă după ocotire, după tărâmuri tandre pe care poate şi le-au aflat întâmplător, dar pe care le-au pierdut de parcă nicicând nu au fost adevărate…

…şi-acum, în numele lor pierdut, îţi vorbesc de sub firul cusăturii, crezând că nu li se vede machiajul, dar artificiul te izbeşte…

…te izbeşte, pentru că rostirea lor e altare de cuvinte pe care le ridică unor întâmplări nicicând trăite, despre care spun ca şi cum s-ar fi petrecut, deşi nimic din ele nu a fost trăit, ci doar ei, personaje în nişte roluri alese, metamorfozându-şi cotidianul cât şi banalul în ireal, în fantastic, cu o inventivitate nesecată…

…neputându-i bănui vreo clipă de neverosimil, de o lume închipuită pe care şi-o vorbesc ca pe una a prezenţei, şi va trece ceva vreme până când în sfârşit le vei afla căile reale de semnificare, pentru că multe îţi vor părea cu cât mai apropiate, cu atât mai ascunse, iar realitatea lumii lor, o suprarealitate, astfel părându-ţi-se la un prim efect de receptare, iar până când te vei dumeri, va mai trece o vreme…

…până când vei înţelege că ei şi-au refăcut totul despre ei, făuritori himerici şi imaginari, renăscând în ficţiune tot viul care mai rămăsese în ei, dar părăsit, mutându-şi şi răsmutându-se în ei dintr-un loc în altul…

…însemnând şi creând spaţii în interiorul lor ca după o regie cu piese detaşabile şi hotărâtoare oricâte pietre li s-ar fi adunat la porţile uitării, apăsându-i greu ceea ce ai cheamă dinspre ei în sunete haotice şi dezagregante, atunci când înţeleg că nu ei sunt chemaţii, ci altcineva din ei de care nu îşi mai amintesc, făcându-i să tresară când simt că licoarea din solitarul lor le-a îngheţat în trupul sufletului, ducându-i pe mai departe, dar fără de căldură…

…bând din ei doar frig, surzenie şi singurătăţi, dar atât de bine ascunzându-le celorlalţi încovoierile, stările tulburi, imaginându-şi plecări din ei şi dilatând cu ochii imaginea, privind înspre drumuri fanteziste pe care nu le vor străbate nicicând, însă vorbesc despre ele ca şi cum le-ar fi trăit cu pricepere şi cu profunzime, compunându-şi înfăţişări desfăşurătoare, reparându-şi slăbiciunile, cucerind sensuri cu asemănări aparente pe ruinele altora amăgitoare pe care le-au simţit cândva a fi şi a nefiind…

…părând că spiritul îndoielii le coboară asupra unei posibile alterantive a contemplării în ei cu deschidere fertilă…

…îngăduind amestecuri fatale reîntoarse, cândva halte lăsate în urmă şi duse acum, fantasmând, pe aurite căi, povestind întâmplări neadevărate, cu puterea de a fi, încâlcire mişcătoare însă de existenţă şi nonexistenţă, căi aurite pe care îşi urmăresc continuarea a ceea ce în ei odată poate s-a rupt voluntar, dar asta tu nu ai de unde să o ştii, decât încercând să vezi în ei detaliile care exprimă completul…

…şi fără să ai încredere oarbă în cuvintele şi formele lor, acelea pe care le folosesc la obţinerea unor puternice efecte precum emoţiile, născând în tine acele stări ce permit receptarea, ştiind atât de bine să creeze copleşitorul, mai cu seamă în costumaţia filozofiei, în ascensiunea şi etericul imaginaţiei, având forţa de a stârni chiar şi cu un cuvânt azvârlit pe coarda sufletului tău, aceleaşi efecte pe care le-ar fi avut fântânile unor fraze întregi, aceleaşi sunete…

…spunându-ţi despre o amintire, despre un presentiment avut, o vorbă rostită în treacăt adunând în ea mister, seducţie şi inefabil cât nu ar fi putut cuprinde întinderi de timp cu jurăminte de clipe…

…un singur cuvânt spus ţie prelungind ecouri multiple…

…tu, care în tot acest timp cât le eşti întrebare despre real şi ireal, pereche locuitoare de magic şi solilocviu, şi nicăieri altundeva decât lăuntric  privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în tine cu gesturile orbului, le atingi nevăzutul după cum îţi simţi în tine chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, desfăşurând aţe prin tine, înnodându-ţi-le cu umbletul gândurilor, despicând înţelesuri…

…mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru care ai fi inventat chiar cuvinte, de ar fi fost nevoie, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu erau, pentru că le trăiai în spaţiul deschis din înăuntrul tău, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, nu erau clipe osificate, dar nici întrupate ar fi putut părea că nu sunt…

…despre care ştiai că vor genera metamorfore, vor reconfigura realul ori iluzia, şi îţi ascultai tăcerile rostitoare închis în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îţi eşti într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, spunându-ţi că acestor fiinţe pe care acum începusei să le auzi altfel niciodată nu le vor sta gândurile, fantasmând, pentru că în lipsa lor viaţa le va apărea ca un drum pustiu fără să zărească vreun reper care să le aducă liniştea…

…şi doar în spaţiul imaginarului lor, în semne de existent închipuind îşi pot zidi construcţii himerice zămislite de fantezie…

…acolo unde vor trăi în părăsirea realităţii, între pereţii văruiţi în culoarea indeciziilor, îngăduindu-şi şi oprindu-şi mersuri, mutându-se mai mereu dintr-unii într-alţii, vărsându-se continuu…

…dar niciodată având vreme şi timp să se întâmple decantarea…

…trăind nelimpezirea, neodihna şi doar rătăcirea, mereu în aşteptări, mereu în amânări, mereu ca nişte echivocuri…şi gândeai că e întristător să îţi pară că lămureşti ceea ce nu era de lămurit decât în parte sau deloc…

…în sufletul lor fiind mereu magme care niciodată nu se vor răci pe deplin, vor fi mereu vii, arzânde, zvârcoliri nesolidificate ale unui amalgam de fantome, poate, ori zbaterile reveriilor sedimentate in temniţele depărtărilor din care au venit din timp în utriculele ascunse ale memoriei căreia nu li se mai dau demult cu sinceritate, ci cu artificii, în absconzităţi forţate în repetate rânduri întâmplându-li-se zadarnic…

…producându-se vasalitatea prin machiaj, simulări şi roluri în cuvinte şi frumoase şi urâte la un loc, cu buzunarele şi încălţările pline de vorbe…

…pe care vreun astfel de magician, vreun mag al  fantazării le-a potrivit, aşezându-şi mâinile lui peste mâinile tale într-un ecran de umbră ca într-o tentativă de apropiere, neştiind însă că va fi cea de pe urmă, pentru că atingerea va înţepeni, însemnând sfârşitul definitiv al legăturii atinse iluzoriu, doar în intenţie, pentru că mâna ta altfel nu ar fi întâlnit decât un gol, deoarece în locul în care credeai a-l fi putut întâlni nu se afla decât părăsire…

…şi atunci îţi spui că unele fiinţe, acelea care nu îţi sunt la întâmplare, cele pe care le simţi în tine până la ultima lor fibră, acelea ale anotimpurilor tale, acelea ale visurilor pe care nu le vei înceta, cele care îţi vor fi pentru totdeauna, acele fiinţe de care îţi va fi sete şi foame, una mai neîndurătoare decât cealaltă, cele ale căror sunete celeste le auzi cum se depun pe misterioasa membrană a fiinţei tale, se spun celor ai adevărului adevărat, iar alţii…

…nu.

Publicitate

Februarie; ora douăzeci şi cinci

Motto: Nu te îndepărta prea mult de casa fiinţei tale, îţi vei deveni atât de ireală…cât despre un anume labirint, uneori fugim de noi înşine, pentru că ne suntem spaimă să nu ne rătăcim, deşi poate nicicând nu ni s-a întâmplat.

Nu poţi să faci să stea ce e făcut să plece.

 

Februarie, ora douăzeci şi cinci…detaşare necruţătoare…

…i s-ar putea întâmpla să scrie ca şi cum ar face-o cu acea mână desprinsă de trup atunci când şi-ar exprima unele gânduri pe care şi le-a reprimat…

…ca şi cum privind înspre ele ar fi aşteptat privirea altcuiva pentru a i le desluşi, descifrându-i-le ca pe o ascunsă încâlceală, într-o aparentă opacitate labirintică astfel văzută de un preagrăbit ochi, chinuit de un joc al mistuirii luminilor palide şi al contururilor fantomatice ale umbrelor, împiedicându-te în ele la fel de clătinătoare…

…în zăbrelite agonii ale culorilor zbătându-se sub pleoapă aidoma unei uitături clandestine pipăind zidurile ce acoperă retina, dar nevăzând nimic altceva decât altă oprelişte…

…ochi secătuţi zăbovind în somnuri cu visuri năruite şi nicidecum unele ale focurilor…

…ochi care nu ar mai trăi vreo licărire, trimiţându-le atenuări sau intensităţi ale luminii, trăind doar părerea, izvod de dubiu ori de înşelare…

…iar vocea tăcerii de ele, de acele gânduri poate i-ar tremura or’ poate nu, şi cu sfială ca într-o dramă al cărei subiect era şi le-ar îmbrăca având o ciudată senzaţie de strivire, de contuzie sufletească, gânduri în voia cărora s-ar lăsa…

…dar ar simţi că odată rostite, acolo, în comunicabil, le-ar deschide un tărâm al alienării, ar simţi cum se înstrăinează de sine, ar avea acea nostalgie a sfârşitului şi poate şi o cumplită dezamăgire a orice ar fi putut figura metamorfoza…

…oricum, pe unele gânduricuvinte le trăia ca şi cum nu s-ar fi putut perpetua vreodată, dar o străbăteau ca şi cum ar fi de nesfârşiind, nefiind însă decât înşelătoare; erau acelea care priveau neputinţa, cele pe care le auzea cum încep să se înece în inexprimabil…orice s-ar fi întâmplat, ar fi devenit nişte vorbe precare, în indiferenţa altcuiva pustiitor care le-ar fi distrus misterul să o secătuiască, să le lase în urmă asemenea unor leşuri…

…acel precum o fiinţă goală, fără de sevă, al cărui pedinăuntru ar suna precum un sâmbure sterp şi al cărui chip lăuntric ar semăna cu o piatră pleşuvă, sau cu una dintr-acele măşti ale neantului, acea altă fiinţă care i le-ar fi pângărit…

…februarie, ora douăzeci şi cinci…clipă a împotrivirii…

…ar renunţa să mai scrie, să mai aştearnă din ea pe hârtie, nu să se toarne, pentru că s-a lovit de cuvintele cuiva, sau ale mai multora poate, cuvintele având „darul” de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire mincinoasă;  spusuri mânuite întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul…

…creator pentru care verbul a părea are un regim privilegiat; nu este astfel precum pare, ci doar de o culoare incertă, unde se întâmplă iluzii optice voite şi din greu trudite…

… iluzie între ce trebuie spus şi spus ce trebuie…

…aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…

…creaturi care nu sunt decât farse…

…care reuşesc să manipuleze realul printr-o uşuratică seducţie exercitată cumva de o irealitate mediatoare a închipuirii, înscrisă într-un turbion al cuvintelor, al rostirii lor într-un limbaj ademenitor, în fond o biată fantezie dusă până la halucinaţie, încercând să îşi împodobească execrabilul ce îşi erau ca petrecere, cu artificii creându-se neîncetat, cu ajutorul unor cuvinte măsluite…

…simulându-şi o viaţă ca şi cum s-ar spune şi tot spunând, nedându-şi seama că  totul, absolut totul cândva de atâta prefăcut şi vânăt spus dar precum un dans favorit pe ritmuri convenabile, cutezând la flirturi în căutături furişe pe trotuare semantice le va fi acel în care vor sfârşi dezolator…cândva…

…de atâta spus ce se va degrada, pentru că nu este rostire pură, genuină şi inaptă de ipocrizie, prin venele cuvintelor acelora nefiind sânge cel care le străbate şi doar cruste mărunţite de la măştile pe care şi le-au aruncat în ei, fiinţe pândite de metastază, dar cu pretenţii, agăţându-se de cuvinte ca nişte simulacre de realitate…acelea de care se ţinea departe…

…apropiindu-li-se acelor fiinţe care erau comprehensive, care cădeau în nada şi în mrejele acutelor, chiar dacă mici intrigi ale intimităţii, dar făcând-o fără de căderi sentimentaliste…

…dintr-acestea cuvintele zvâcneau spontan, pulsând, şi deşi poate cândva imaginaţia lor realistă şi nu fantasmatică ar fi devenit o ficţiune, nu ar putea avea nicicând chipul înşelător al minciunii, ci doar ar putea părea o iluzie; una credibilă…

…dar asta întâmplându-se doar atunci când s-ar fi îndepărtat de ea, de acea relitate, ca şi cum ar îngusta-o, ca şi cum s-ar îndepărta de ea, sau de ceea ce ar fi putut crede că se află dincolo de ea, de ceea ce ar fi putut crede că se află în ea atunci când o clipă, oricare, le-ar fi împotmolitoare, iar înspre toate cele ce au trecut s-ar întoarce ca înspre ceva protector, toate ca nişte camere cu nişte uşi aparente, pe nici una dintre ele neinterzicându-le-o intrândului, la fel de vii continuând să fie, la fel de expresivi, dar, într-un fel ciudat, niciodată de la fel ca până acum de previzibili, sau poate că în acei împrejurători lor ceva sleise…

…acelora li se dădea întru atingere, întru auzitul ochilor, ai acelora pentru care scrisul este realitate textuală ce urmează virtualitatea auctorială, una individuală asemeni amprentelor…

…a acelora ale căror experienţe nu erau ficţionalizate, ci mai degrabă aşternute într-un fel metaforic cumva ca o distanţare pentru o privire mai clară, mai reală, dintr-acei care nu diabolizau cu sfâşietoare diatribe, cu vieţuiri excesive, cu fantezii prea desfrânate, unde orice urmă lăsată tindea înspre ficţiune, părând a avea amplitudine; dimensiune părelnică…cândva nu va mai crea nici un efect, se va fi tocit de mult, în cel mai fericit caz plictisind a lehamite…

…februarie, ora douăzeci şi cinci; contraste şi extreme stinse…

…ar scrie cu o înfiorătoare luciditate, încât şi-ar părea sieşi atât de înspăimântătoare, zidind în privire din materialele unei sensibilităţi cumva contradictorii, balansând pe alocuri între nişte furtuni atât de aprige şi unele reprimări suave, când şi-ar întoarce gânduri îndepăratate ca şi cum şi le-ar întâlni fugar, privind de undeva din dinafara ei, ca şi cum ar deveni aeriană şi de acolo s-ar uita la literele aşternute parcă de altcineva pe hârtie…

…şi, într-un fel ciudat, ar zări multe spaţii albe şi multe puncte de suspensie pe care le-ar folosi cu o frecvenţă delirantă, imaginându-şi astfel că ar putea institui distanţe…

…acele distanţe ciudate, ca şi cum i s-ar întâmpla un început de miopie, semn poate că i s-a îngreunat văzul, că se apropie sfârşitul privirii, că nu mai poate la fel să privească prin transparenţa gândurilor încât să îşi poţi vedea oasele şi articulaţiile majore…

…şi atunci simţea că va începe să îndoaie şi să rupă tot ceea ce ar putea părea drept logic gramatical şi o va face prin elipticităţi, ca şi cum s-ar pierde prin acele gânduri cărora ar fi vrut să le dea un trup de cuvinte, februarie, ora douăzeci şi cinci…va smulge şi va arunca acele cuvinte dintr-un loc într-altul netrăit încă, acolo unde niciunuia nu i s-ar potrivi, încercând să scrie negru, fără nume, doar înstrăinare, doar pierdere, doar sfârşit, însă făcând-o cu un cuvânt magic, singurul magic dar înşelător, pentru că ar fi şi cel fatidic, iar atunci când se va întâmpla va fi precum un spectru ce mereu a tremurat în ea, făcând-o să înţeleagă cum poate putrezi în lăuntrul ei nişte gânduri vii…

…dezagregându-se şi infestând-o, strivind şi închizând-o de parcă unele simţuri şi le-ar fi singură întemniţat, nemaiputând să le vorbească atingerii, vorbind-o, şi doar privirea i-ar mai fi rămas, dar tăcut văz…

…februarie, ora douăzeci şi cinci; totul va deveni apoi ceea ce a văzut…

…se va preface în ţăndări, pentru că era oricum o butaforie  pe care o intuise, de care trebuia să se înstrăineze, regăsindu-se, uitând mistificatorul, refuzând hrana nopţilor de insomnii care ar fi adâncit-o într-un somn de ea adânc asemeni celui de sfârşit, un somn în frigul de ea, cel întreziduri, spunând ceea ce nu este, sensuri pe care le negociase cândva şi pe care de acum nu le mai auzea, acel cândva când poate fusese în aşteptarea unuia, însă care era nonsens, unul cu atâtea nuanţe…

…sau poate că interpretase fals toate închipuitele sale iscoade pe care acum şi le arunca, imaginându-şi că sunt dincolo de real, dincolo de posibil, azvârlindu-şi rătăcirile cele neîncepute în care şi-ar fi fost noapte fără contenire, noapte care i le-ar fi escortat nestăpânit într-un februarie, ora douăzeci şi cinci…

…oră fără timp…

…clipă cu neputinţă pe care şi-ar fi trăit-o ca şi cum şi-ar fi pus frumuseţea care era vulnerabilitatea ei pe genunchi, clipă bătând ora durerii ei pure, oră în care i-ar fi fost teamă de precaritate, de perisabil, suferind de un patos prea sever al meditaţiei cu o întâmplare precisă…

…teamă că în unele lucruri s-ar simţi, neîncepute încă,  precum o enigmă ferecată pretutindeni ori atârnând zadarnic şi nicidecum ca şi cum i-ar prinde sufletul în drapajul lui ademenitor prin puritate cu amintiri neîntâmplate ca nişte iluzii de candoare în paşi neauziţi…

…ci precum un sfârşit…

…continuu.

Zăvorândă tăcere a gândului în care zăbovise; ferecătură

Motto: Va pătimi pentru ceva ce, trăind, va cunoaşte…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă…ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească.

Un gând târziu a răvăşit-o; gând care, deşi trăit, nu era în real, ci în imaginar; era ca şi cum vedea şi îşi imagina ceea ce nu i se întâmplase…ca un vis de un fantastic romantic peste care poate că ar fi trebuit să tragă obloanele şi nici măcar nu avusese timp să îl contemple intens şi îndelung…o întâmplare a unui crâmpei de suflet ce i-ar fi împlinit o nevoinţă tăinuită enigmatic…iar în ea exista încă zbaterea de a-l mai trăi astfel, precum gând căruia i se spunea cu cea mai trează luciditate acum şi de care nu se lepădase…gând rostit cu glas de tăcere într-o altfel de limbă peste care stăpânea taina neînceputului căreia ea îi revela înţelesurile, fiindu-i deopotrivă rostirii ei şi tâlcuitoare; limbajul ei sufletesc…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

…îşi descifrase nişte sensuri cărora le mistificase înţelesurile începuturilor, începuturi care aveau în ele sfârşitul, prin transparenţa lor având de acum senzaţia a lor pură şi atât de concretă, amestec tulbure pe care şi-l limpezise… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe tărâmul primejdios al dorinţei crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea…

…şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor…ştiind că se va întâmpla ca şoaptele de el, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia…îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…o iluzie înlocuitoare a dezamăgirii, poarta înspre el deschizându-se doar în imaginaţie, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al erorii, al greşelii, al aparenţelor, al aproximaţiilor atât de îndepăratat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, acel al intenţiei…doar că aceasta nu dusese la un adevăr de el, iar semnele fuseseră înşelătoare, se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul, uitând că aparenţele nu dezvăluie nicidecum realitatea, şi că totul e doar o ademenitoare vrajă, doar că nu dorea să îi înlăture încă vălul şi se întreba de ce, pentru că ştia că aceasta ar fi însemnat să trăiască gândul de el ca o iluminată pentru ceea ce ar fi urmat să se întâmple, de i-ar fi fost dat, şi pentru doar atât timp încât să nu fie uitată, ea, cea încă lui netrăită…

…dar poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea…în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire…dar uitând să caute noima…ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, din care ştia însă că se va reîntoarce, pentru că nu credea în efectele acestei seducţii…nu…nu încă…se desprinsese să citească mai mult de atât…nu dădea crezare rătăcirilor…ştia doar că unele sunt trezitoare…atât de bine o ştia…aşa că acum îşi asculta tăcerea, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica…să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat…părăsit…năruit…

…negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător…care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrvit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia…iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea…astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care ochii ei începuseră să privească înspre un răsărit plin de promisiuni, şi nu înspre asfinţitul de odată…clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei…pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru, acolo unde nu ne vede nimeni când ne plângem durerea, ca să nu îl tacă întunericului nespusului, simţea că nu se va apropia de adevărul de el…şi poate de nici un adevăr…şi, de aceea, trebuia să îi suprime mijlocirea…

…şi nevrând să îl sfărâme,nici să îl curme, îl încuia…în ea…şi ştia că o vreme va mai purta încă o urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…formă fără obiect pentru că nu i se găsise cheia cu care să fie deschisă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar acel dincolo de ea, deşi părea, nu îi era străin…ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei…doar că se întreba dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine… ei… însăşi…

Acest gând al ei fusese ceva unde pentru ea ea poate nu existase; un gând acum de ispita căruia încerca să fugă, ştiind că de va fi să scape el nu  va putea-o face decât…

…înfrângându-şi-l.

Hoinari pe străzile oamenilor; atât de singuri

Cred că toţi ne mai simţim câteodată hoinari pe străzile oamenilor; atât de singuri.

Haimanaua de suflet pribeag rătăceşte pe drumeaguri de doruri, uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoi, se îngroapă în amintirea ce l-a făcut să îi fie astfel, şi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec, nu îl latră câinii, îl simt a blând rătăcitor în neştire spre un nu ştiu unde, spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă; suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile, şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise, atunci începuse să simtă cum încep a păli, ar fi vrut să le reaprindă, dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul, şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz, aşa i se părea că aude, un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase, pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge, şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi…

…însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta; nu mai avea unde şi înspre ce călca, şi nici alături de cine.

Sufletul haimana  adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva, cine oare s-ar încumeta a o face? Şi tresare în somn şi se zvârcoleşte , sărman bietul de el, ce l-o bântui în vis, ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna?

Ţi-aş mângâia visul, pentru că ştiu cum e, sufletule, ştiu cum e când lumea ta se prăbuşeşte, când simţi neputinţa de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău şi ştii că aceasta într-o zi se va întâmpla,ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre într-acolo, înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer, dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două, că acolo nu vei ajunge niciodată  şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv, nu te lasă să te îndepărtezi…

…ştiu ce urlet are disperarea şi cum împietreşti când te prefaci în încremenire şi geamătul oaselor sfărâmându-se când îţi încleştezi pumnii a neputinţă când crezi că totul s-a sfârşit şi nimic nu se va mai întâmpla o crezi, deşi ştii că ne naştem praf de stele şi suntem meniţi a ne aprinde făclii, ştiu că oriunde se închide o uşă se deschide o fereastră, ştiu cum e să ai inima sfărâmată şi să te gândeşti că poate nici nu mai găseşti toate bucăţile să ţi le aduni şi să ţi le pui la loc, ştiu cum e să te sfârşeşti, dar mai ştiu că a fi solitar nu ni se potriveşte, suflet singuratic că vrei, sau însingurat că te-ai îndepărtat, ştiu că nu poţi fi sigur că nimeni nu te mai poate răni vreodată şi că invincibil îţi este dat să fii numai odată în viaţă, după aceea începi să îţi cari zidurile după tine, zidurile în a căror inexpugnabilitate începi să crezi, deşi cineva ţi le va doborî data viitoare fără nici cea mai mică împotrivire din partea ta în ciuda înverşunării  de a te crede dacă nu imun, măcar invulnerabil, apărându-ţi firava-ţi fragilitate, ca să nu aduni ce a mai rămas din sufletul tău căzut în ţărână, pentru că te bântuie spaima că asta ţi s-ar putea întâmpla, şi de tine îţi este mult mai teamă decât de celălalt…pentru că ştii cum i te abandonezi dragostei, dăruind fiecare ungher din tine.

Ştiu.

Ştiu cum e când simţi că atunci când ţi-a murit dragostea ai murit şi tu odată cu ea, când sufletul îţi este cuprins de amorţeală şi nu ar mai vrea şi nu ar mai putea nimic simţi pentru că s-a sfârşit în singura şi unica iubire, ştiu cum e când simţi că ceea ce ai pierdut nu vei mai regăsi vreodată şi va rămâne tot timpul un gol în tine pe care nimeni şi nimic nu îl va mai putea umple şi care care simţi că te-ar înghiţi ca un hău, ştiu cum e să îţi fie cineva, undeva, un trecut peste care nu ai putut trece şi pe care l-ai păstrat ca amintire într-un loc încuiat în tine, ştiu cum e să tresari când priveşti chipul acelei amintiri a ceea ce nu ai putut uita şi ştii că nu ţi s-ar mai putea întâmpla vreodată, încă mai simţi intensitatea acelui dintâi fior ca şi cum l-ai retrăi, şi de asta tresari, şi vei tresări ori de câte ori cei privi însprea acel trecut din viaţa ta care poartă un nume, ştiu cum e cu pierdutele iubiri…

…ştiu că suntem ceea ce într-adevăr ne dorim, rezultatul propriilor dorinţe, şi de aceea trebuie să avem grijă ce vrem cu adevărat pentru că ni s-ar putea împlini, ştiu că ai vrut să fii dragoste, ştiu că eşti, ştiu că iubeşti tot ce te înconjură şi iubirea ta, în nesfârşirea ei, ar putea acoperi planeta, ştiu că te dăruieşti pe tine, fiecare părticică a sufletului tău fără a cere ceva în schimb şi simţi cu fiecare atom al fiinţei tale şi că nimic din ceea ce este omenesc nu îţi e străin, ştiu că uneori simţi că ai vrea să dai timpul înapoi, dar la fel de bine ştiu că nu ţi-ar folosi la mare lucru să rememorezi trecutul, e mort şi îngropat şi nu mai poţi schimba nimic din ceea ce a fost, nu ai face decât să deschizi răni nelăsând închisă cutia Pandorei, s-ar înghesui multe gânduri să iasă de acolo şi multe dintre ele ar fi de tristeţe şi regret. Păduri ce ar fi putut să fie, ce niciodată nu vor fi…

…ştiu că nu poţi să schimbi sau să îndrepţi ceva, pentru că ce e făcut e bun făcut şi aşa va şi rămâne, că ceea ce a fost a fost când a fost, cât i-a fost şi când i-a fost şi cum i-a fost să fie; nu mai poţi întoarce nimic din drum, dar poţi să faci acel ceva altfel, ca un fel de metamorfoză în care te-ai putea regăsi altcumva, acelaşi, ştiu că greşelile au pe lumea asta rostul lor, ştiu că viaţa este dreptul tău de a face propriile greşeli; al nimănui altcuiva, doar dreptul tău şi nimeni nu are voie să te acuze pentru ele sau să te pună la zid şi să dea cu piatra, vei învăţa să nu le mai repeţi şi mai ales vei şti şi cum să o faci, va fi înţelepciune…

…vei învăţa să nu mai cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile,şi să nu dai prea tare în zid cu capul…

…ştiu că toate lucrurile se întâmplă cu un scop desluşit poate mai târziu, ştiu că trebuie să ne lăsăm purtaţi, să ne lăsăm trăiţi, să ne bucurăm în fiecare secundă a vieţii noastre de tot ceea ce ni se întâmplă, să nu ne refuzăm nici o trăire, să nu regreţi ceea ce ai făcut ci ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut, să nu mai aduni cuvinte în tine şi să le laşi acolo, în tine, nerostirile din teama de a fi respins, să îl laşi pe cel de lângă tine să te cunoască şi să i te dezvălui, cei care merită o vor afla…

…ştiu că trebuie să ai grijă de sufletul tău, dar aceasta nu înseamnă să ţi-l pui la adăpost, încuindu-ţi-l cu lacăte grele, pentru că tânjind după tine se va răzvrăti, nu îţi va mai da ascultare, îşi va rupe lanţurile şi nu îţi va mai fi plecat supus,va învăţa freamătul şi se va lăsa în voia gândului de val, acela care şterge urma pasului pe nisip pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, va fi gând ademenitor chiar de îi va fi amar, dar vrea să îl laşi să simtă, prea l-ai zidit şi l-ai strivit…nici nu îl asmuţi a mreajă, nu îl lăsa să asculte cuvinte vrăjite care l-ar putea atrage în adâncuri neştiute, dar nici nu îl lega cu ocale grele de tine, lasă-l slobod şi mergi în urma lui, pe nevăzutelea,să nu simtă că îi eşti umbră şi pavăză nevăzută…

…lasă-l să meargă pe cărbuni încinşi, a uitat focul sau poate nu l-a învăţat din vreme, lasă-l să îl înţepe spini şi mărăcini, chiar de va sângera, nu îşi mai aminteşte cum e să tresari la auzul chemarii sângelui, nu i-a mai fost şoaptă fiorul, nu a mai fost freamăt chiar de nelinişte i-ar fi fost, a fost doar uitare, a uitat culorile sunetelor şi ale luminilor…trebuie să îl laşi să fie liber pentru a fi liber pe drumul pe care învăţăm să mergem poticnindu-ne, căzând, zdrelindu-ne, rănindu-ne, rupându-ne, sfărâmându-ne, făcându-ne una cu pământul, poate…

Să îţi urmezi calea, eşti drum de tine însuţi, să iubeşti cu capul şi să gândeşti cu inima, să înveţi unul despre celălalt unul de la celălalt, să priveşti în ochii celui de lângă tine şi împreună, potrivindu-vă paşii unul alături de ai celuilalt, să o porniţi înspre  acel într-acolo al amândurora.

Ştiu, suflet străin, ţi-am auzit pasul; îţi părăseai o lume solitară în care trăisei singur şi neştiut de nimeni vreodată nu pentru că alţii te căutaseră şi nu te găsiseră, ci pentru că tu nu dorisei să te mai afle nimeni, îţi ascunsesei nu chipul, pe acela îl dăruisei tuturor, senin şi fără de umbre, cine te privise îşi spusese că nimeni şi nimic nu te-a întunecat vreodată, aşa le păreai, ci pe tine însuţi nu te dezvăluisei nimănui; nimeni nu te cunoscuse vreodată pentru că nu lăsaseşi să fii atins îndeajuns de aproape, nu te lăsaseşi auzit, cuvintele ţi le închiseseşi şi unele ţi le rosteai doar ţie,  îţi erau rugă a implorare, şi era sfâşiere că nu le puteai elibera din tine, dar ştiai că nu ar fi oricine cel sau cea care să ţi le înţeleagă, să le dezlege taina lor ştiută doar de tine…

Ţi-ai fi dorit ca cineva să îţi asculte gândul şi să nu îţi pună întrebări când ochii tăi priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de  nici tu nu ştiai de unde, dar îţi şopteai că urma să aibă contur de speranţă nu ceaţă de iluzie, acesta îţi fusese de atât de multe ori învăluire, de mult prea multe ori, o arătare, o închipuire a imaginaţiei tale.

Sufletul străin celorlalţi îşi imagina că cineva îl va înţelege fără de cuvinte, şi că îi va iubi nu chipul, ci pe el, şi că va aştepta îndeajuns la poarta sufletului lui fără vreo umbră de îndoială că s-ar întoarce spre într-acolo de unde a venit din zare, şi nu va bate ca să i se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea, nu ar fi avut, decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme,şi nu mai voia vreodată să se lase coborât.

Legături superficiale avusese, atunci când văzuse că fiinţele ce îl înconjurau se temeau, deşi el umbla cu palma întinsă, le era frică să se lege, poate,  îşi spusese cu o tristă resemnare, poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui, să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi, cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor, cu dezvelirea zbaterilor, a neliniştilor, a spaimelor, a zvârcolirilor, poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi, înşelaţi, iar atunci când dragostea este adevărul tău, nu iţi ierţi niciodată greşiţii.

Sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte, şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate, aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată; platoşa l-ar fi tinut îndeajuns de departe pe cel temerar şi la adăpost pe cel cu cicatrice poate încă sângerândă. Pavăză.

Îi simţiseră agonia sufletului, simţiseră cum e să le fie pe moarte; să le fie ucis de altcineva, şi îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată; îl condamnaseră ei înşişi să îl lase să moară, dar să nu le fie omorât de către altul, îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi, iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere, şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc.

Sufereau poate, nu ştiu, îşi zisese sufletul străin, ştiu doar că nu mai voiau să mai fie vreodată răniţi; la fel ca şi mie, aşa li se întâmplase şi lor, şi fiecare îşi trăia de acum singurătatea lumii lui, şi aşa se făcea că erau atâtea lumi solitare pe pământ, de teamă, de moarte de cel de lângă, care moarte oricum avea să ţi se întâmple, pentru că sufletul tău pierea încet, neauzit de nimeni, sunet imperceptibil, abia şoptit, încât nici tu însuţi nu mai puteai ajunge până la el, deja delira şi părea a nu te mai recunoaşte, simţeai doar cum neantul tăcerii te înghite.

Tăcerea de tine însuţi.

 

 

 

Ne dorim sinceritatea?

Motto: „A l’amour comme a la guerre; en amour, comme en guerre, tous les coups sont permis. En guerre, comme en amour, pour en finir, il faut se voir de pres”.

Mă  întreb oare dacă într-adevăr în dragoste, ca şi în război, toate loviturile sunt permise, doar că un lucru am înţeles însă; dragostea e uneori ca un câmp de război, iar alteori, adeseori, ne suntem înşine câmp de mine, teren primejdios şi fatal, fiecare câteodată ca o adevărată garnizoană de frontieră, limită între lumea noastră şi aceea în care îţi faci încercarea, şi sensul ei este sensul a ceea ce trebuie relevat, este acel sens al miracolului căruia îi căutăm răspunsurile, uneori răspunsurile acestei căutări fiind aporii, iar cuvântul începuturilor ei e mereu deasupra şi poate ascuns sufletului chinuit de contradicţii insolubile…nu încerc să îi dau o definiţie…e doar o poveste cu oameni, incluzând totul într-un mod enigmatic, dar şi într-unul stăpânitor…dragostea este nici ceea ce se scrie nici ceea ce se spune; este mai mult decât se poate şti…

…poveştile însă ne sunt ale fragilităţii, ale inconsistenţei poate, ale metamorfozelor, ale relativităţii, aceea a lucrurilor pieritoare.

Sinceritatea într-o relaţie; o revendicăm aproape constant şi uneori suntem nişte abile personaje într-un „discurs” atât de elaborat când ne spunem unul altuia întru amarul deliciu al înşelătoriei, pretextele rămânând cu adevărat personale, doar că poate cu greu răzbătute de celălalt, care a căpătat o încredere oarbă în visul lui de tine, şi în el nici un gând nu şi-ar reprima; ţi s-ar dezvălui în lumea din el fără de văluri,  fără de secrete, fără a-şi mai fi blindat în intimitate, ţie, viitor mărturisitor al lui, care de acum va fi trăit întru adevăr, dându-i expresie, iar el, celălalt suflet, ţi se va deschide cu totul, în cuvinte dezvelinde, netrunchiate, neprefăcute, nu edulcorate…

…şi nimic din ceea ce se aşteaptă de la tine să ţii zăvorât nu îi vei întemniţa în ascunzătoarea întunecătorului nespus, pentru că în tot acest răstimp a învăţat să te asculte, înţelegându-ţi semnele şi de i se va întâmpla, poate, ca ceva să îl împiedice să vadă limpede ce porţi în suflet, mărturiseşte-i-te, pentru că tot ceea ce semnifică trebuie spus…

…doar că unele gânduri ţi le vei simţi ca fiind amanetate unor surdine naivităţi, cu treaba himerelor de a-ţi strânge…

…nespusurile.