Sub cerul de iluzii al anotimpurilor fără nume

Motto: Fast în zdrenţe, joc de paiete, fermecător şi inocent, constituiri din aparenţe, totul convingător.

 

Dacă te-ar întreba cineva cu care te-ai întâlni după multă vreme, muncindu-ţi cu privirea încordată memoria să îl aduni din amintiri pentru că uitarea are o memorie fără cusur, să îl potriveşti într-un nume, recunoscându-vă cu mirare dintr-o altă viaţă parcă, a altor tărâmuri demult umblate, ce ai făcut în ultimii ani, cine mai eşti, nu i-ai răspunde că ai învăţat toate dezgusturile, că ai învăţat indiferenţa faţă de ceilalţi cu ochi şterşi, nu ai avea acea privire pe care o aşezi când te uiţi înspre edenul pentru totdeauna pierdut sau înspre lumea ta ireală, cea fără contururi lămurite,

i-ai spune ceva la nimereală în fraze scurte, cuvinte fără greutate, fraze de care ai atârna un zâmbet, te-ai întreba la ce bun să îl împotmoleşti în gândurile tale întortocheate şi de neînţeles, la ce bun să îi spui că după ce ai dat colţul tinereţii, viaţa limpede, viaţa liberă, ai rămas în unele lucruri acelaşi adolescent până la moarte cald, dulce, veşnic, aşa, ca într-o iubire, iar în altele cu mintea de la douăzeci de ani când totul în tine era o demenţă, nicotină, cofeină, alcool, sex, agonii şi căderi şi dorinţe cosmice,

ani stupizi şi năuci când tot ce voiai era să fii liber, să fii tu însuţi aşa cum ai şi rămas de-atunci în orice întâmplare a vieţii, chiar şi în acelea cărora nu le-ai înţeles sensul, nădăjduind că în ele era un rost pe care l-ai fi desluşit ceva mai târziu, la ce bun să îi spui cuiva lucruri sperând să înţeleagă când nici tu nu te-ai putut înţelege în ele în ceasurile tale de rupere când te mai gândeai şi la tine, pentru că şi faţă de tine îţi părea uneori că începi să înveţi indiferenţa, nimeni n-ar înţelege pentru că nu e nimic de înţeles ţi-ai spus când ai început să mai îmblânzeşti memoria,

căutând acele vedenii stupide ca o rafală de gânduri străine care te întorceau în cel care ai fost ca în nişte nostalgii care nu îţi aparţineau deşi când te gândeşti la tine, cel de atunci, îţi simţi ochii umezi şi nu eşti un sentimental, toată viaţa ta de până acum te-ai încăpăţânat în sentimente să grăbeşti pasul, la ce bun să i te arăţi cuiva cum eşti tu într-adevăr, câteodată nici tu măcar nu te mai recunoşti, adevărul e că ştii cine eşti, ai rămas mereu cu tine însuţi, ţi-ai ajuns sieţi, simplul fapt de a fi tu a rămas necurmat de-a lungul anilor, doar câteodată ţi-e teamă că ai rămas atât de

singur.

Anunțuri

Cea pe care am continuat-o în toate cele care au urmat, cumva ca un refren al unei clipe încheiate dar nesfârşite

Motto: Câteodată  simţi că ai trăit câteva vieţi, nu una, spunându-ţi că tot ce trăieşti a mai fost cândva, dar nimic nu a mai fost şi nu va fi vreodată aidoma.


Aş  vrea să ningă sălbatic pe sânul iernii atunci când aş începe să o spun ca pe o poveste pe cea a demulturilor mele, cea din memoria tuturor simţurilor mele, cea a arhipelagului  sensibilităţii mele uneori prea complicate, cea pe care aş auzi-o cum vine în tăcere şi mă priveşte cu ochi încercănaţi cu albastru sau verde, ascultându-mă odată ca niciodată, fiind numai vedere şi tresărind din când în când, strângându-şi rochia în jurul trupului ca şi cum ar vrea să-şi strângă toate uitările pe care şi le pierduse sau pe care şi le lăsase undeva departe ca să le rătăcească drumul şi care acum o cotropeau,

şi, uitându-mă la ea cum mă priveşte cu o oboseală tandră după atâtea întoarceri din care am adus-o, aş începe să-mi amintesc de ea şi de stângăciile ei duioase, ea, căptuşeala mea cu umeri de zăpadă, cea care mi-a visat ipostazele, ea, filigranele mele,  cea de la care mi-au rămas poveştile nescrise în ochii cu irisul de catifea maro şi visătoria care curge în sângele meu, ea, cea căreia i-am urmat şi care mi-a fost ascultare chiar şi atunci când doar neînţelegerea mi-o mai înţelegea,

ea, adâncirea mea, ea, intuiţia mea despre mine, ea, tot ceea ce am devenit, fiind de la începutul începutului, eu, sublima ei complicaţie, ea având atâtea de povestit despre mine, despre împlinirile mele sau nu, despre pendulările mele între vremelnic şi etern, între tăgadă şi credinţă, ea, cea care, atunci când mă aflu pe o  latitudine a unui timp atât de îndepărtat faţă de semnele mele cardinale, ştie că nu sunt departe, doar că îmi ia timp să nu mă las derutată de frică atunci când e despre simţiri de temut, ea, cea care ştie că teama va rămâne undeva, departe, ultimii paşi nu vor duce nicăieri,

decembrie şase, mai bătrână cu un an, când îmbătrânim scade numărul de erori, devenim mai precişi, nu am niciun ultim gând care să mi se zbată în braţe trăgând aer în piept cu pleoapele pe jumătate peste ochii deschişi, orbi, în măsura în care depinde de noi, unele lucruri rămân împreună cu noi, în măsura în care depinde de ei, unii oameni rămân împreună, dacă nu bei dragostea când ţi-e sete o să îţi fie sete de ea toată viaţa, amintirile ultimelor zile nu sunt vinete de frig, nu mă mai desfigurează întrebările, nu am niciun vis care o să moară mai curând decât

credeam.

În iarnă, anotimpurile împăcate din galeriile cu dragoste niciodată sălbatică

Motto:  Uneori, ce pierzi, regăseşti cu prisos mai târziu.

 

Iarna parcă toţi oamenii sunt nişte romantici întârziaţi, iarna parcă toate se întorc  înapoi, alergi prin gânduri ca o zbuciumată că altfel te-ai demonta din încheieturi, iarna pe încheieturile tale porţi cercuri, când cercurile de frig se strâng violent mişcarile tale de apărare reflexă devin aproape imposibile, iarna suprafaţa lor e expusă la vulnerabilităţi şi la insecurităţi, şi de-asta iarna te temi de dragostea care s-ar putea prinde de gândurile tale, de braţele tale, de mişcările tale, pe dinafară îţi ţii nerăbdarea bine închisă şi bine hrănită în locul ăla care se cheamă inimă,

când fiecare mâine e pe picior de ducă şi fiecare pleacă, rămâi cu număratul zilelor în care umbli în sus şi în jos ca apucata, cu acele priviri în care înoată absenţe, stomacul timpului digeră tot ce păruse ori fusese contur, unele verbe, sunt aşa tocite de atâta tracţiune lingvistică, de-atâta fermentescibilitate, după care devin aşa de instabile, după care amuţesc, verbele toamnei tale au trăit un impact brutal cu substantivele, nu te-a parazitat vreo melancolie, lăuntrul are contururi precise şi nicio umbră pe acolo, le-ai gonit pe toate, de prin toate colţurile,

cuvintele mari, cuvintele grele, nu au avut cele mai favorabile conjuncţii, unele chestii din cronice de la un timp au devenit statornice, iarna eşti paşnic sentimentală, e anemie în tine când eşti pe cale de a recupera amăgirile trecutului, după care te-ai fi vindecat apoi în întregime, acum ştii ce să cauţi şi cum să găseşti, purificarea pasiunilor duce la reîntoarcerile tale la tine, la echilibrul interior, verbele îşi încep sfârşitul, majordomii cuvintelor tale sunt adjectivele şi substantivele, biete efemerităţi, materia constituentă a dragostei este una pe cât de misterioasă, pe atât de volatilă, mai ales pentru cei ai pasiunilor nomade,

de la o vreme anii se scurg cu repeziciune, fiecare de parcă ar sta cu un picior aici şi cu altul dincolo şi parcă fiecăruia niciodată nu ai simţit că i-ai fi spus tot şi în fiecare alt anotimp tot ce ai trăit a mai fost cândva, dar nimic nu a mai fost şi nu va fi vreodată aidoma, niciun anotimp nu a semănat unul cu altul, un anotimp îşi leapădă pielea şi altul iese din ea, sunt anotimpuri ca nişte bătăi de inimă faţă de care parcă încă n-ai vrea să mori, dar ştii că dacă nu mori faţă de ceea ce este nu poţi să laşi în tine altceva să nască, poate că ai iubit cândva, sau nu mai ştii, sau poate ţi-ai pierdut capacitatea de a defini stări opace şi fără

orizont.

 

 

 

 

 

Cuvinte ce trebuie spuse şi cuvinte ce trebuie doar să dea numai iluzia că au fost sau că ar fi putut fi spuse

Motto: Retorica singulară destramă sensul.

 

Îţi spui că vei inventa pahare în care să scurgi din amintirea viselor, ale acelora de noapte a căror invocare e repetată, iar pe celălalt îl vei lăsa să îţi ghicească încetul cu încetul curgerea în ele a fantasmelor care privesc, cele pe care însă doar în somn le vei vedea clar, pentru că în cuvinte tu nu i le-ai spune, ai converti în ele lacune sau segmente lipsă ştiind că niciodată unele nu s-ar termina dar nici nu ar părea întregi, iar el, celălaltul în care ai curs, din ele şi-ar înmulţi în neştiut, fireşte, exprimările eliptice, spaţiile dintre litere, simţindu-le ca pe un mesaj apoteotic, iar tu ai avea bucuria jocului delicios de-a privitul,

de a privi cum crede că el este cel care îşi închipuie că le este creator, numindu-se el pe însuşi după bunul plac al enigmei, încercând să ghicească puţin câte puţin din el, implicându-se în imprudenţe şi ajungând astfel la imprevizibilitatea nuanţelor, când te strigai în înapoi, şi umbrele din cuvinte îţi spuneau să mergi mai departe pentru că era ca şi cum nu ai fi chemat pe nimeni din gânduri, ca şi cum nu ai fi aşteptat pe nimeni, ca şi cum puţinul pe care l-ai mai fi putut articula şi-ar fi rezervat apartamente întregi ale dificultăţilor de silabisire pentru că altfel ar fi fost zdrobite de gândul care pusese stăpânire pe tine cu sângele sfâşierilor peste tot ce însemnasei ca să ţii minte,

ca să nu uiţi că ai putea isca încurcături cu consecinţe inevitabil legate de mişcările şovăielilor îndoite de propria-ţi dorinţă, nexuri de oprelişti care făceau cuvintele să se închidă, negaţia ta fiind ubicuitară în toate aducerile în tine ale unor ultime înţelesuri, bine împlinită şi impecabil instalată,  când ieşi în întâmpinarea unor gânduri cu un surâs de o ironie amară, pentru că nu îţi mai doreşti acea tandreţe jalnică pe care o avuseseşi pe vremea în care încă mai credeai, şi fără pendulări între credinţă şi tăgadă, că până acolo unde ai fi vrut să ajungi nu o să te doară, dar te-a durut,

aşa că ai început să ştergi, doar că aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai

spune.

Dragostea, ca să existe, la fel de bine putând fi doar o părere

 Motto: Măsurăm timpul în durate sufleteşti, plecăm din lucrurile în care prea mult am pierdut şi prea degeaba, nu ne întoarcem în locurile din alţii în care ştim că nu mai găsim nimic.
Nu îşi mai aducea aminte când începuse să poarte atât de tare strânsă pe talia sufletului acea rochie care o sugruma de-a dreptul, dar era singura care îi mai venea, deşi începea să îi plesnească pe firul cusăturii, iar ea se temea că la fiecare mişcare pe care ar mai face-o avea să se deşire şi mai mult, lăsând la vedere urmele suspinânde pe care le purta pe piele, cele care la fiecare strânsoare căpătau o nuanţă vineţie de la puţinul aer pe care îl mai puteau respira, căci femeia care îşi gândea dragostea avea grijă să le acopere atunci când simţea că ar grăbi-o în neîncrederi care pentru ea erau lungi şi grele, şi asta se întâmplase de la prima ruptură,
şi deşi trecuse ceva timp de atunci, tot i se părea că dacă cineva ar fi privit mai îndeaproape ar fi putut zări în acel loc, pe coapsa ei stângă, o rană a începutului, început din care totul mai apoi izvorăşte, pe zi ce trece, rochia femeii tot subţiindu-se, poate de la lucrurile care dispăreau treptat din fiecare fir până când din ele nu ar mai fi rămas decât nişte dâre abia văzute care până în cele din urmă s-ar fi pierdut şi ele, fir oarecum nepotrivit cu care, naivă, însăilase semnificaţii cu înţelesul doar pentru ea, şi  începea să se teamă ca nu cumva să ajungă de subţirimea unui fum,
şi se temea ca nu cumva să ajungă să nu mai creadă, şi urmele să capete adâncimi, şi-n adâncimi să înceapă să se adune nişte gânduri cărora le-ar fi devenit limpede pradă, lipsindu-i magica îndemânare de a le face să sune plin, gânduri cărora le mai trebuiau doar câţiva paşi până să pătrundă în ea, aşa că tot ce îi mai rămânea de făcut era să le întoarcă din drum, să se ducă să fie ce-au fost, să nu le rămână, oricât de cuprinsă de teamă ar fi fost de la unul la altul, neîndrăznind să se întrebe ce s-ar  întâmpla dacă ar sta nemişcată, doar strângându-şi umerii gândurilor pe care îşi rezema câteodată visările,
acele visări cărora le refuza altfel de auz decât al ei, pentru că ele erau singurele care o învăţaseră numărătoarea unui timp în care de unele lucruri putea să se apropie dar de altele nu, pentru că celor din urmă încă le mai purta urma muşcăturilor până la osul sufletului, dar simţea că dacă ar alege asta, dacă ar alege să rămână nemişcată ar însemna să înţeleagă definitiv că acel loc în care ar sta ar fi unul din care ar pleca mereu zadarnic pentru a se întoarce din nou, locul unde, între ezitare şi metamorfoză, simţea  în ce s-ar fi putut preschimba la cea mai slabă
mişcare.

Copilărind încă, mimând atât de bine maturitatea

Motto: Singurul lucru din noi care ne prelungeşte copilăria este inocenţa, inocenţa face din noi poveşti fără sfârşit până la moarte, naivitatea primară e reacţia sensibilităţii vii.

 

Sunt un exemplar care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea, o spun adesea în glumă, graţioasă şi fragedă, spun despre copilărit ca despre o stare în care ai putea rămâne oricât ai vrea, asta când nu mi se întâmplă să am senzaţia că dintr-o dată îmbătrânesc cu mai mulţi ani, atunci copilul din mine simt cum se îndepărtează şi se micşorează rămânând tot acolo, într-un loc pe care îl pot ignora oricând, pe care să nu îl privesc nici măcar în treacăt nici măcar atunci când nu merg nicăieri, însă atunci nici el nu îmi aruncă nicio privire,

simt cum mă uită şi simt că îl pierd, şi în el e începutul, şi nu vreau să pierd începutul, acela din care mai apoi totul izvorăşte, uneori tot secretul este să poţi ajunge să retrăieşti  cu simplitate şi inocenţă starea de copilărie pentru a înţelege toate lucrurile, câteodată nu prea înţeleg ce vrea dar ştiu că îmi va spune când va voi tot ce a adunat şi n-a înţeles, şi altele, multele, câteodată îl simt că are sufletul greu şi atunci îmi vine să îl întreb dacă şi el se simte singur ca şi mine, cred că îl sperii privindu-l cu o prea mare încordare, dar asta nu e mai mult de o clipă,

după care îmi dau seama că nu vrea să mă strâng prea tare în jurul lui, că vrea să fie singur, aşa cum, adult, mă simt câteodată singură când oamenii se strâng prea mult şi prea tare în jurul meu, copilul din mine uneori cred că face asta dinadins vrând să vadă dacă mă întorc după el să îl caut fiind sigur că o voi face, şi atunci eu îl privesc întrebător cu toate deceurile, de ce, de ce, semnul întrebării fiind înfrângerea mea totală dar nu îi aştept răspunsurile, ar fi zeci, poate sute care s-ar fi întrerupt reciproc ca într-un vacarm, copilul din noi e al unul trecut protector,

copilul din mine e al unei tristeţi sfâşietoare, are un paltonaş albastru de urson şi cineva îi spune brusc că tatăl ei a murit, nu înţelege ce e moartea şi nu are nici puterea de a o face dar e gata de a înţelege totul, când anii trec peste noi nu mai suntem în stare să înţelegem nici lucrurile cele mai simple, ne îndoim de tot ce ştim adevăratele răspunsuri fiind dincolo de ceea ce ştiam, copilul din mine stă ascuns şi întotdeauna la îndemână, copiii din noi ştiu toate secretele oamenilor mari şi pot să vadă mai mult decât se poate vedea cu

ochii.

Noaptea atâtor treceri în care nu mai laşi nimic în urmă şi nimic nu ai mai iubi din ce rămâne

Motto: Uneori ţi se pare că toate gândurile astea, nălucile tale, au murit fără visuri şi acum s-au întors să te bântuie dar îţi cer să le dai voie, să le dai timp, deoarece  nu vor să dispară pentru totdeauna ca nişte visuri ce nu s-au împlinit, nu vor să se prefacă în spaimele tale pe care le întrebi dacă vor să le dai adevărul sau vor să le păcăleşti.

 

A fost noaptea muzeelor, şi singurul în care am intrat a fost al cel nălucilor, mai toate poveştile trecutului nostru sunt străbătute de năluci cu mâinile lor moarte ce dorm acum acel trecut, le purtăm acum fără lacrimi, lumea lor e una a poveştilor romantice, că nu e fantomă care să nu fi fost străbătută, fireşte, şi de o dragoste, e ca şi cum tu ai fost ele, într-un colţ, în ultimul meu gând, nălucile tuturor anotimpurilor nepetrecute dansau în jurul flăcărilor în rochiile lor lungi de un alb trist,

tristeţea renunţării, redevenind ceea ce erau, câteodată nu rămâne a fi, deşi s-ar fi putut, nălucile tuturor dragostelor din tine, romantice prin excelenţă, înşirate la rând, scot un oftat mecanic, laşi pe seama lor să spele de piedicile naivităţii realitatea, întinderea orelor de noapte a fost despre luminat drumul nălucilor rătăcite în văluri tremurate, alea care tot cutreieră şi care se întorc înspre tine cu un zâmbet obosit  deşi nu ştii la ce ar mai fi de folos nişte umbre străvezii,

pentru care tot ce ai mai putea face nu ar fi decât să le înşeli de-a pururi, au fost ale fericirilor primejdioase, şi  nu le-ai mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le au între inimă şi piele,  e despre gândurile năluci care ar vrea să urce la cerurile liniştii dar nu pot, pentru că încă nu au terminat de despicat, despre tot ce a rămas la tine ca pe un ţărm fără întoarcere, într-un colţ, înghesuite unele într-altele, cu părul căzut în ochi, ascunzându-le privirea,

ochi pe care îi simţi mari, deschişi, stau, cu mâinile strânse pe inimă, nălucile adevărurilor descumpănitoare din vremea când încercai să atingi zări iluzorii roase de dinţii visurilor, undeva, de-a lungul unei dungi late de întuneric, era o nălucă ce nu se lăsa văzută decât din spate, mirosea a ardere veche, am ieşit din noapte, trecutul îşi dădea la o parte pânza morţii, iar acolo nu mai era

nimic.

Picioarele anotimpurilor, când clipele lor ţin doar de ceea ce vrei tu

Motto: Există anotimpuri pe care nu le-ai mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le ai între inimă şi piele.

 

Vara am fost mereu mai înaltă şi ca desprinsă de pământ, senzaţiile mă fac să cresc, ierni m-au prins ca închisă în cercul magic al unui destin pe care l-am primit ca pe un miracol, cândva, în pantofii unei toamne m-au strâns nişte gânduri care nu se pot rosti, dar numai pentru o noapte, rar au fost anotimpuri în care să îmi fi agăţat tocul pantofilor în iluzii, statura mea a variat mereu în funcţie de încălţările anotimpurilor pe care le-am purtat în picioare, într-unele dintre anotimpurile cu care am fost încălţată am experimentat un fel de mers cu luciditate şi cu exuberanţă, analizându-le adică şi lăsându-mă îmbătată de ele, pantofii mei din acele vremuri având o formă de infinitiv lung,

câlcâiele picioarelor mele terminându-se în particula re, aşa ca în ademenire, scormonire, întrupare, uimire, durare, adesea îmi pare că sunt cele în care am durat cel mai mult, în vârf îndesând cuvinte bizare sau lipsite de conţinut care oricum nu prea contau, la sfârşitul lor, fie şi descumpănită, cu fiecare alt început aveam iar picioarele pure ale primăverii, în alte anotimpuri, cele peste care am aruncat vălul de umbră, am mers pe vârfuri, furişeşte, stăpânită de obsesia tăcerii, cu paşi neauziţi la călcare, cu grijă să nu mă împiedic în trena rochiei pe care o purtam deşi puteam să scutesc acel anotimp de trenă şi de anexe,

era oricum o costumaţie inutilă în care mă strecuram printre cuvinte trecătoare, unora refuzându-le prioritatea nu însă şi existenţa, reprimându-le când deveneau arzânde, vii, şi intenţii frânte risipite înainte de a fi adunate, păşind aşadar cu un aer somnanbulic şi cu o lipsă de precizie,aş fi putut fi în ele asemeni unui actor, doar că unul care nu avea de unde să primească indicaţii de regie ca să acţioneze în conformitate cu ele, prin acele anotimpuri mergând mai mereu desculţă de mine de teamă să nu încalţ nişte pantofi nesăbuiţi,

au fost şi anotimpuri fără clipe care m-au prins aşa, călcând desculţă de-a dreptul pe cuvinte ale căror înţelesuri stăteau nemişcate căutând să vadă dacă rămân mai departe cum sunt, îngheţată, sau mă voi aprinde, acele anotimpuri au rămas în urma mea ca nişte absenţe ale celor care n-au venit, oricât m-aş întoarce în ele nu aş regăsi înapoia mea nimic, oricâte opinci de fier aş rupe, oricât sânge mi-ar curge în voie din tălpi sfâşiate, se pare că drumul asfinţitului nu îmi prieşte, drumul apusului e urmat de regulă de o moarte, e de la sine înţeles, cuvintele apusului câteodată mor la picioarele noastre, şi nu doar pentru o foarte singură

dată.

Când îţi urli furtunile mâniei, mânia dispare

Motto: Pentru mânie nu ai niciodată pasul prea larg, pentru că şi ea poate merge repede, ajungându-te în urmă poate în fiecare zi, poate când şi când.

 

Era îmbrăcată într-o mânie gen tunică, genul furibund, o strângea al naibilui de gât, o purta pentru că nimeni nu era de faţă să o vadă în ea, dacă ar fi fosz cineva de faţă şi fără să i-o fi văzut vreodată i-ar recunoaşte-o şi i-ar zice să scape de ea că nu o prinde, nu îi vine bine, să o calce mai bine în picioare, e bine că nu e nimeni prin preajmă pentru că în clipele în care ea îmbracă rochia asta trebuie să se ferească întrucât cineva va avea de suferit, ori ea ori celălalt, aseară a cotrobăit printr-un armoar şi a dat peste ea, uitată, nu-şi mai aduce aminte cum a ajuns să cotrobăi pe acolo, e grav când începi să ai mai multe omisiuni şi mai puţine aduceri aminte,

ea ascundea printre lamele ierburilor pumnale, în buzunarele rochiei în zilele iadului lăuntric în care era mânioasă, de-acolo scotea împlântându-le în auz şi tăindu-le în cruce, sentinţe ale unei imense amărăciuni, cuvinte spintecătoare din paradisul ei alfabet, în urma lor rămânând dâre de tristeţe lucidă, puncte de suspensie care vorbeau mai mult decât cuvintele, în celelalte zile era cum este, pentru un ochi străin ce o privea cu gândul, fără ca ea să îşi întoarcă chipul, era din candori paradisiace şi din tăceri tulburate foarte puţin,

pentru cei care o priviseră, acum îndepărtaţi, necontinuaţi mai departe, era ca o melancolie a ceva demult petrecut, anotimpuri demult scuturate când mestecaseră fericiri, celor cu priviri întâmplătoare pentru un niciunde le părea asemeni oricărei fiinţe arămii pe care după ce ai aduna-o în ochi ai trece mai departe, pe drumuri de pământ, în zilele când era furioasă, ea şi celălaltul ei pe maluri despărţite de ape învolburate şi vinete, cu ochii uscaţi trecea pe poduri de gânduri în clipe care nu se mai sfârşeau, în fiecare clipă, desfigurată de întrebări, în ea ceva din el surpându-se înăuntru,

sub poduri cuvinte nespuse cădeau asemeni unei cascade negre ce venea din infinitul tăcerii, urlând, ca gura rotunjindă în ţipăt a strigătului lui Munch, scotea pumnalele şi sfâşia cu ochii aprinşi tăcerile care nu tăcuseră nici măcar o clipă şi dintr-odată toate acele făpturi neînfăptuite ale cuvintelor se prefăceau în leşuri, înfigea tăcerilor lama drept în piept, aşa că rând pe rând toate avuseseră parte de o moarte fulgerătoare după care ea scosese un suspin de uşurare, mânia ei îi era o povară atât de zdrobitoare încât abia putea să o îndure iar dacă nu i-ar fi ucis cuvintele ar fi rănit pe altcineva, l-ar fi avut ca ţintă a celui care ocheşte şi care ucide înăuntru pe celălaltul ei, cel care i-a iscat-o,

mânia răneşte, mânia şi minciuna, mâniile ei, dându-i o înfăţişare sălbatică, creşteau câteodată ca după ploaie, buruienile, mâniile ai aveau umbre de cuvinte care creşteau în tăcere, un singur cuvânt cuprinzându-le pe toate în întregime ca o agonie fără liman, ea îşi tăcuse mâniile, urmele cuvintelor începeau iar să se rotunjească, să se întregească toate deodată ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat sau poate tocmai de aceea cuvintele noastre sunt armături dar sunt şi arme cărora le dăm întrebuinţare până la

exces.

Ultimele trepte ale gândului din tâmplă

Motto: Dragostea e o întâmplare în care e doi necunoscuţi  se întâmplă neîntâmplător unul altuia.

Îmbrăcată într-o rochie cu pliuri tainice unde păstra amintiri din felurite unghiuri, femeia clipelor scurte şi irepetabile, cu picioarele desculţe, dansa cu liniştea de o culoare mişcătoare, cineva, de la depărtare, încordat, aşeza peste ea o privire grea, ceva între ei nu se mai potrivea, sau lipsea, sau acum era de prisos, nu era nimeni de vină cu nimic, doar fiecare îl strânsese pe celălalt în pumn şi îl aruncase în lavă cândva, între două toamne, foc rămas neisprăvit, sau poate memoria fiecăruia era într-un impas, gândurile lui, de la un capăt la altul, gândurile ei, de la un capăt la altul, erau mişcări nesincronice ale timpului individual, gândurile lor coborau nişte trepte, erau, din nou, destrămări către noapte, mersul către noapte nesfârşindu-se pentru amândoi în acelaşi timp, cuvintele ce le-ar mai fi rămas ordonându-se ca un joc textual eliptic, şi în unul şi altul continuând fără celălalt,

undeva, într-un loc, el va continua să aştepte o himerică întâlnire, undeva, într-un vis, o va creea şi recreea fără încetare, până la delir, iluzii ce vor fi imediat frânte, o retrăia până la halucinaţie, din toate gândurile astea ieşind olog, după asta toate gândurile bătând în tâmplă se vor sparge de pereţii capului, ca valurile, el nu va sta prea mult în acel loc, un loc  ferit despre care dacă vreunul dintre ei ar povesti, nu ar face-o în platitudini, deşi oriunde altundeva ea e aceeaşi emoţional serafică, atunci când nu e în fierbere,

şi locul ăstuia femeia din mreje de mătase i-a spus  într-un fel pe nume, aşa l-a ferecat cu înţelesul în câteva cuvinte, e locul în care rămâne singură cu ea ca să ştie ce vrea, acolo nu se zbate evanescent, acolo îşi trăieşte lucruri în durate eterne, acolo hoinăreşte prin suflete pe care le înţelege cu voluptate candidă fără ca ele să i se împotrivească, acolo încurcă zilele între ele şi zâmbeşte la amintirea lor, acolo niciodată nu are umerii puţin aplecaţi şi nimic din jur nu o înspăimântă, acolo nu are cenuşi, nu are nopţi reci, acolo nimeni nu îi poate răpi frânturi din viaţă, nu se poate desprinde de ea,

e un loc al ei ca un solilocviu şi singura fiinţă care ştie de existenţa lui e cel căruia i s-a arătat aşa cum e de niciun gând împiedicată, înspre el îndreptându-şi cândva fiinţa ei întreagă, fără să mai încerce să se ferescă înăuntrul ei de tot ce era fragil, fără să se mai strângă în ea însăşi, iar acolo, în locul acela, cu lucidităţi sceptice, el poate că o va aştepta sprijinit de-o piatră  pe ultima treaptă a gândului, pe ea, sângele lui, deşi poate că asta nu va fi niciodată ultima lui

aşteptare.

 

Când, născute sub semnul întâmplării, între ce este şi ce nu, litere de’o şchioapă devin cuvinte definitive sau nostalgice devălmăşii ale gândurilor

Motto: A fost odată ca niciodată când încă mai hălăduiai pe străzile monologurilor tale, încă îţi mai plimbai gândurile altora în tine ca pe un epic trucat, încă te străduiai să desluşeşti siluetele literelor care ar nedumeri sau dezamăgi trecând prin tine toate timpurile interpretărilor, extindere indefinită abolind realul în perspectiva unei semnificaţii a tăcerii deşi ascultai magia sunetelor în tine, a tuturor acelor cuvinte care privilegiau conţinutul pe care îl ţineai în tine învăluitor, ocrotitor, chiar dacă tu mergeai în cârji ca să îţi poţi ţine echilibrul printre atâtea „dacă” împotmolitoare şi cârtitoare, şi cu fiecare pas îţi mai lepădai câte un cuvânt dincolo de catenele nespusului căutând să găseşti altceva, acolo căzând şi regretul vlăguit de senzaţii, sleit din gânduri de atâta ascuns nedezbrăcat.

Femeia aceea care ascundea printre cutele rochiei din voaluri diafane litere înalte şi subţiri ale unor dialoguri imaginare între ea şi fiinţele fantomatice ale aducerilor aminte din vremea când începuse să trăiască dragostea, până atunci doar un cuvânt, având de ele o vagă impresie de libertate după ce isprăveau să o tulbure, cuvinte ale cândvaurilor unor desperecheate anotimpuri când fuseseră abia la literă, întâmplările de ele de mai apoi alegând, adunând şi despărţind înţelesuri, unele având răsuflarea simţită de la începuturi ca fiind una străină de ritmul răsuflării ei, aşa că aceste inexistenţe fură rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştepte vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, până atunci un altceva revelându-i-se, un ascuns undeva ca o neştiută promisiune şi pe care ea şi numai ea ar fi fost vinovată de a-l fi compromis, însă despre ele simţise din prima clipă totul, nu apucaseră să devină o aşteptare plină de nelinişti şi de scrâşnete de gânduri şi nici o dureroasă nerăbdare nu le fusese…

…şi nici nu apucaseră să se rostească într-o frază, pentru că verbul care ar fi trebuit să fie întemeietor avea chipul violenţei unui acid, frângând numele în vocea tăcerii, nenăscutele litere devenind vedenii dintr-o limbă mută, aşa că fiecăreia dintre ele îi ţinea maxilarele încleştate, tăcerea de ele prinzând contur de urlet, şi astfel, aşezată la hotarele unui vis scurt, şi ca totul să nu tindă spre ficţiune, se despărţi în parte de fiecare literă ale unui cuvânt care ar fi însemnat nimic, orice gând legat de el fiind o risipă…

…iar acum, la multă vreme după, povestindu-şi despre ele prin filtrul esenţial care este memoria, şi le supunea cu drept de moarte şi de viaţă şi de reînviere a lor, însă doar ca apariţii fantomatice, spectrale, întrebându-se ce ar fi fost dacă atunci, în clipa întâmplării lor le-ar fi ascultat dominată de idilism şi duioşie, întâmplare a unor ani când totul era tânăr, naiv şi frumos, tinereţe cuceritoare şi abuzivă, încinsă şi îndrăzneaţă cu himerele ei bizare şi absurde, când încă nu începuse să se mişte înăuntrul ei între realitatea dură şi irealitatea ei poetică, pe alocuri melancolică, adesea agonică, şi nu îşi mai aduce aminte când a înţeles pentru întâia dată că în viaţă cuvântul face lumea întreagă

…iar lumea cuvintelor ei magică şi adevărată avea să fie din literefiinţe purtătoare de sensuri prin clipe în care i s-a întâmplat să trăiască, legat de ele, o vătămătoare defazare a memoriei şi a fanteziei, fie prin supralicitare, fie prin nesocotirea uneia dintre ele, ultima, pe cât de ispititoare pe atât de înşelătoare, iar ce putuse spune la o depărtare despre fiecare început al oricăreia dintre ele fusese că prima literă se formase în ureche, acolo unde începuseră să încolţească mai apoi şoapte de mătase curgând dintr-o vârstă al cărei nume fu al iubirii, o vârstă cu părul lung până în câlcâie, un trup cu lentă unduire şi ochi miraţi privind înspre atâtea litere care începuserăsă se strângă în jurul ei, ea îmbrăcată în rochie de înger, litere care creşteau unele din altele, străluminânde, până când într-o zi una câte una începură să pălească până se stinseră cu totul…

…din ele rămânând numai nişte ochi de noapte şi o senzitivitate feminină pârând abisală într-o linişte din lână netoarsă, spunându-şi că poate cuvântul care venise dinspre partea cu dragostea nu voise să o înveţe altceva decât că nimic nu vine la întâmplare şi nici întâmplător cuvântul ăsta prin care fiinţe fuseseră trecătoare avea să devină locul uitat şi apoi regăsit al unor nostalgii, puţini mergând până la capăt, rămânând  a fi,  dragostei…

…cuvintele altora fugind departe unde nu le-ar mai fi putut ajunge, acolo rezemându-se de împotriviri obosite de aşteptare, privind în zare până când literele care le compuneau ajunseseră să se întindă până ajunseseră nişte dâre ale unor gânduri care nu îşi mai puteau vedea viitorul nici măcar utopic, căutând cu disperare un cuvânt anume, iar negăsindu-l, tot ceea ce le rămăsese de făcut nu fusese altceva decât să probeze, cu mâini zbârcite de visuri spălate, altele ce li se ofereau…

…părând câteodată că nu îşi mai aminteau că există cuvântul care cheamă nelămurit, deşi nu ştiau prea bine la ce le-ar mai putea folosi întoarcerea, şi există aşteptarea acceptată cu uşurinţă în locurile goale cu umeri dureroşi pe care se sprijină  sensuri răsturnate,  iar când astea devin uitare, timpul aduce sufletele rostitoare în stare de umbră, cuvântul fiind semn de viaţă, astfel pierzându-se în tăcere, un fel de trecere prin cuvinte definitive, unul misterios şi de neînţeles, unul care leagă o fiinţă de o alta, citindu-se pe nerăsuflate de-a lungul unor anotimpuri îngăduitoare cu tot ce părea târziu sau mistuit înainte de a-i scoate pentru altele încă din dragoste cu uitarea, uitarea cu zile şi nopţi şterse, ştiind că nu poţi nimic ţintui, iar dacă ai crede-o, s’ar numi candoare…

…cu toate nodurile umbletului, alcătuind din ele cuvinte netrăite, unora întâmplându-li-se să le strângă căptuşeala, stând să plesnească pe firul cusăturii, cuvinte cărora le era trebuitor să se stea locului pentru că oricare mişcare le-ar fi înfrângătoare şi s-ar destrăma, între ezitare şi alegere, altora fiindu-le nevoitor  să şadă pentru că erau ostenite de atâta rostire or’ anemiate deşi cu gură flămândă, pe care şi le aşezase  să îşi mai tragă sufletul pentru că păreau cuprinse de o frenezie cu pupilele fascinate, dându-le la o parte pe cele care nu mai făceau decât jocul steril al imaginaţiei, privirile nemairecunoscându-le, refuzând să le clintească pe acelea care abia aşteptau să se desprindă de pe fundalul tăcerii, gata să îşi dea drumul, suspendate deasupra ei, dar departe de sentimente, părând să curgă din ea prin mâinile prea lungi de la atâta atârnare…

…undeva unde sondăm literele oamenilorcuvinte, ale cuvintelor încheiate, unele prematur, cele care nu ne mai văd, ale cuvintelor eon, purtând neîntâmplaţii, neîntâmplatele, simţind cum descărnând cuvintele de tine, scheletizezi limbajul fiinţei, limbajul sufletesc, lepădându-le pe cele mincinoase, larvare, rămase prin buzunarele veşmintelor, acum mucegăite, purtate demult, într-un asfinţit de soare roşu cu chipul tăcerii, cel al unei nepăsări surde, când paşii lor se opriseră într-un amurg de anotimp zadarnic şi nicio privire înspre el nu mai fusese nici măcar furişă, cu refuzul cuvintelor şi îndemânarea suspensiilor…

…şi atunci când mai încercau să le atingă o făceau ca şi cum s’ar fi apropiat de spectrul lucrurilor în măcinare şi în insecuritate, iar pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, şi nici acum, după atâta vreme, nu se ştia care fusese cea dintâi fiinţă care se aşezase acolo, dimpreună cu toate amintirile pe care le vroia uitate pentru că o îmbrăcaseră în răni, şi nu se ştie nici cum ajunsese acolo, neştiind încotro să se îndrepte, o a doua fiinţă purtătoare de o altă amintire care o făcea vulnerabilă ca o rană deschisă, iar când ajunsese acolo, i se păruse un loc potrivit, şi deodată simţise că agonia dispăruse, că fiecare fibră a fiinţei încetase să-şi mai pună întrebări, că nu va mai fi nevoie de acum să fugă, pentru că de-acum acest loc însemna retragerea

…şi nimeni nu îşi mai amintea cum şi când acel loc în care uitarea era cea mai puternică şi mai sigură se umpluse de oameni, acel loc în care, dacă se opriseră, simţiseră într-un fel straniu că orice durere pe care o avuseseră încetase şi orice rană se închisese, nimeni nu băgase de seamă dacă acolo erau mai mulţi bărbaţi sau mai multe femei, dar acei care nu erau acolo erau cei care ştiau că totul trăieşte în tine atât cât îţi aminteşti, nimeni nu mai jupuia cuvinte de pe tăceri, nimeni nu se mai simţea în înăuntrul lui răscruci  labirintice cu totul împietrit unde aşteptau clipe care păreau că îşi tot amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo,  uitând să recunoască distanţele dintre utopie şi realitate, amintindu-şi să nu uite că uneori pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil, amintindu-şi să nu uite ca niciodată să nu ajungă până acolo, să îl amâne, asta fiind ca şi cum s’ar amâna pe ei…

… acolo unde ea, oricât ar fi mers, ştia că nu va ajunge niciodată, deşi unora, în somn, încă le mai simţea durerea, şi deşi ştia înainte ce avea să fie fiecare cuvânt căruia i se spunea pe litere crescute pe suflet de când erau de’o şchioapă, între prima şi  cea ultima fiind toate însetatele începuturi şi sfârşiturile  şi toate întoarcerile în urme, căutând lung în amintiri, şi dezlegările de ele în marea de ele singurătate, suflet câteodată confundând distanţele înţelesurilor, apropiind ce ea îndepărtase, deşi ştia despre ambiguitatea unora şi evanescenţa altora, despre descumpănitele semne de adio pentru totdeauna ale câtorva, despre adâncile incertitudini ale puţinora, despre cele care aveau să rămână pentru multă vreme poate singure şi goale, clipele în care se rostise lor fiind ale unui trecut…

…deşi ştia toate acestea, se simţea câteodată ca dincolo de cuvinte, uitându-le, de-acolo începând, etern, romantismul ei, de-acolo începând lucrurile din ea pentru totdeauna cărora le spunea pe numele lor vechi, de-acolo le ferea unora, ca pe lumânarea adusă de la Înviere, flacăra firavă a înţelesurilor să nu se stingă, de-acolo îşi aduna dorurile neostoite pierdute în zarea anotimpurilor firave, acolo utopiile ei îşi căutau netrăie cuvinte definitive pentru a se pierde în ele, acolo le privea  cu aceiaşi ochi trăind sentimentul unei linişti ca pe o mare a tăcerii fără de ţărmuri, ultimele ca şi’ntâile, acelaşi înţeles, niciodată aidoma, deşi ştia că odată întâmplate, niciunul dintre ele nu va fi nici ultima amintire, dar poate că ultima…

…tristeţe.

Câteodată, ce ajungi să afli te poate duce în paradis dar te poate izgoni din alte raiuri, şi-atunci ea şeherezadă, sfioasă, tăcu

Motto: Cel care nu a iubit vreodată va iubi mâine, un mâine undeva, dar mult mai departe decât acolo, un mâine de care simte cum se apropie ca de o ficţiune, cine a iubit va iubi de fiecare dată ca şi cum ar fi prima oară când a iubit vreodată.

 

 

 

Îşi închipuia fulgerele pe care le-au traversat când sufletele lor şi-au acoperit chipul cu plânsul din înăuntru în care şi ea şi el erau cutremurare cu cât îşi erau şi unuia şi celuilalt mai visceral, când lumea lor se prăbuşise, lumea pieritoare a visului a fi de ei, fără a-i mai avea, şi nu le mai rămăsese decât firele deşirate ale umbrei lui fantomatice, nălucă într-un timp himeric cu mâini halucinante ţinând doar umerii resturilor lui pământeşti învineţite, umeri striviţi, asta fiind tot ceea ce mai rămăsese din el de văzut pentru a fi atins, sau mai tot, sau aproape destul pentru a muri pe braţele lui,

însă mereu fiecare dintre ei simţea că oriunde ar fi crezut, cu teama de a nu mai fi niciunde că era singur şi nici măcar cu el însuşi, fără lumea lui şi fără loc, abis în el cu îngerul dragostei ars, că acel crescut cândva pe inimă era mereu acel care în starea de pereche îl visa fără sfârşit în cuvinte chemătoare şi aşteptare, împotrivindu-se gândului că va fi un vis din pereche care va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, acel vis pe care îl îmblânziseşi, îl cuceriseşi, îl stăpâniseşi, vis care avea amintirile tale şi ale celuilalt, vis care părea a fi al posesiunii şi al iubirii pe care o simţeai cum sporeşte…

…până când într-o zi amplitudinea a ceea ce a fusese cândva dragostea începuse să se comprime şi să capete o nouă însuşire, cea a unei dimensiuni părelnice, el lui, el ei abia părându-i, începând să se sfârşească anotimpul cuvintelor definitive şi începând cel  al privirilor scurte, al refuzului de a întâlni privirea celuilalt, şi de toate învinuirile celuilalt nu mai aveai puterea să te aperi, îţi îngăduiai secătuirea şi te întrebai dacă nu cumva ar trebui să tragi o perdea de precauţii şi de îndoială delicată între ceea ce i-ai spune şi ceea ce ai închide în tine nerostit,  trebuitor de-ar fi să dea doar iluzia că ar fi putut fi,

aşezându-te într-un  neştiut celuilalt al cărui început nu ai şti când, unde şi cum se va sfârşi, dar ai  simţi că o faci cu degete de jar, în ochii din căuşul palmei ţinând strâns o cavalcadă de vedenii, şi din acea clipă ai începe să i te taci, pentru că nefirea ta ţi-ar suspenda nişte continuităţi, când a fi într-un fel  semnifică a nu fi într-un altul, de-aici neputinţa deghizamentelor, deşi poate ar fi făcut să, doar că nu îţi doreai orizonturi amăgitoare, pentru că ar fi fost ale unor drumuri cu gări înşelătoare către nişte destinaţii care nu vor fi şi nu au fost, şi care nici nu sunt, şi dacă ai încerca  să afli, te-ar durea până la lacrimi cunoaşterea, amestecând amar paşii între ei şi fără

limite.

 

 

 

 

 

 

 


Tăcerea sub semnul gândurilor-ferestre de miazăzi şi miazănoapte, clătinate după cuvinte, dar nerupte

Motto: Tot ceea ce ea va vrea mai mult să îţi ascundă decât să îţi dezvăluie îţi va rămâne o încercare a denecunoscutului şi ţi se va întâmpla ca şi cum ai privi prin nişte ferestre zidite deşi ţi-ar părea neferstruiri, ţie, cel cu necunoscutul cunoscut al gândurilor ei.

 

Ştia ce însemna preatârziul pentru a încerca să-l facă să fie şi nici măcar pe drumul albastru nu ar fi avut cum, ar fi fost doar rătăcitoare în nemărginire, doar închipuire, nu putea să îl deseneze în linii verosimile, ştia că ceea ce şi-ar fi imaginat nu ar fi avut putinţa de a deveni realitate, aşa că îşi spusese că albastrul ar putea rămâne culoarea unor lumi complementare pentru că doar acolo i s-ar fi potrivit şi cu uşurătate sau ar fi putut desena cu albastru conturul umbrelor cuvintelor pe care le amurgise după căderea lor din gânduri în apele tăcerii, în lumină sângerie, dar pentru asta îşi spuse că avea la îndemână culori întunecatroşietice, aşadar asta fiind nuanţa potrivită pentru cuvinte ale rostirii celei de taină pe care nimeni altcineva nu i-o auzise, era a ei pentru totdeauna…

…şi fireşte că aveau umbre, şi fireşte că uneori acestor cuvinte li  se întâmplă mai mult să întunece şi-atunci umbresc ceea ce vor să spună, şi fireşte că tot uneori, câteodată, îşi ascundea gândurilepriviri rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum, pe cele care purtau un atunci asfinţindu-le când le simţise lumina în colţ de ochi de negru iar acelea sfârşite în ea în umbra lor, în ascunziş, niciodată nemaiîntrupându-se, niciodată nemaidesprinzându-şi-le din tăceri le dusese nălucitor trupul şi gândul cărărilor umbrelor, cele cu reverii la sfârşituri, doar că nemaiavând cui să li se mai  întoarcă şi dealtminteri nici de ce…

…şi era una dintre gândurileferestre zăbrelite cărora le închisese genele pentru că privirea se prinsese de nişte clipe cărora le era dat să rămână neclare, rupte de înţelesuri, rezemându-se doar pe ochii ei de şoapte, cei întredeschişi, cei ai nopţilor nemişcătoare cu picioare de aramă, necuvântate, cu stele întârziate, fereastră a umbrelor de cuvinte care trebuiau desfăcute şi limpezite, iar o culoare îi tot scăpa din mâini de fiecare dată când încerca să o prindă la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ar fi folosit-o să îşi deseneze sprâncenele pe chipul neastâmpărat, sprâncene care se luau forma arcadelor când aştepta răspunsuri ale celuilalt, răspunsuri care întârziau să vină dar pe care nu le bănuia niciodată a fi trucate, jucându-şi sensurile pentru că nu ar fi ştiut ce să facă mai întâi…

…ştiind despre ele, despre întrebările ei, că sunt ispitiri, ademenire, ca orice întrebare, şi niciuna nu avea să alunece pe lângă el, pe lângă ea, niciuna dintre acelea cardinale neavând să rămână decisiv la ea, şi atunci îşi spune că mai bine ar fi să scrie în loc să picteze, pentru că la urma urmei tot ce i-ar fi ieşit nu ar fi fost decât nişte linii frânte şi donquijoteşti, doar povestea pe care ar fi spus-o însemnând temporalitate…

…şi apoi, în cuvinte i-ar fi fost mai lesne, doar acelea care s-ar fi simţit înşelate fiindu-i cele care i-ar fi venit cel mai greu, pe celelalte trebuia numai să le trăiască, să se lase purtată de ele neştiind vreodată unde putea să ajungă, şi dificil pentru ea a fost să se înfrâneze să scrie despre lucrurile între care nu a aşezat distanţe dar care au împărţit-o în două părţi inegale, pe care le-a  transformat, şi izotopic unul mai ales, al unui enunţ cu două cuvinte şi cu care, asemenea unui combustibil, şi-a hrănit intensităţile, dar fără să ardă cu ele ca o flacără omenească cu dragoste pentru foc, pentru că era născută sub semnul lui, al focului, însă doar apa însemnând pentru ea profunzime, numai apa dându-i infinit, numai înspre apă ducându-se ca înspre orizont, numai în apele gândurilor pierzându-se, iar clipirile din gene ale amintirilor când era pudrată cu nisipul trecuţilor ei paşi erau doar ecourile lăuntrice după topica vibraţiei şi atunci ştia că ar putea parea ireală, intangibilă şi seducătoare…

…şi ai simţi-o  ca pe fior ca şi când ai trăi-o iar de la început cu necunoscutul ca şi cum necunoscutul ăsta niciodată nu s-ar termina, ar fi continuu, când ai atinge-o înăuntru cu degete de compozitor şi ai împarţi-o pe linii cardinale după distanţele între care ai fi fragmentat-o, şi între ele avea creşteri şi descreşteri oscilatorii ale variantelor ei sensibil apropiate dar cu egală intensitate, făcând cu fineţe şi amploare din ea un maxim efect, ştiind că nu e vedenie, pentru că asta ţi-ar fi strâns inima, şi atunci ai fi întrebat-o, dorindu-ţi să nu tacă, deşi orice tăcere ai fi ştiut-o să o dezlegi în  orizontala rombului ochilor ei…

…iar în tăcerea ei era atât de mult loc, şi te-ai fi întins în ea pentru că îi cunoşteai geometria aşa încât să îi poţi asculta gândurile, pentru că niciodată nu tăcea fără gânduri, şi-aşa se face că a strâns multe muţenii cărora nu le-a dat glas, pe care nu avea cui să i le spună, singura fiinţă care le-ar fi ascultat fără să aibă încotro fiind ea, prea nedezmeticită ieşind dintr-un gând până când altul îi lua locul, primul devenind trecut, aşa că îl punea deoparte iar din clipa aceea, după o anumită distanţă, îl uita, deşi îl mai simţea cum încerca să o mai pătrundă câteodată cu privirea, mustrător că făcuse din el un deşert, doar că nu avusesem ce lume să aşeze în el…

…nicio lume nu se hotărâse să spună da aşa încât să devină o posibilă lume trăită, şi-aşa acel gând lua forma unei prisme prin care aceasta s-ar fi întrevăzut şi prin care ea ar fi putut privi, şi astfel acolo, în lăuntrul ei a adunat cu timpul atâtea şi atâtea prisme, mărturiile unor neputinţe suspendate deasupra cuvintelor în care nu s-au prăbuşit pentru că nu le-ar fi răspuns nimeni, deasemenea nimic, dar mai bine aşa decât să fi devenit multe dintre ele devoratoare, slăbiciuni şi patimi, drept urmare îşi alesese şi o formă în care să îmi aşez prismele şi niciuna nu i s-a părut mai potrivită decât cercul, aşa că şi-a luat una câte una prismele şi le-a aşezat de jur împrejurul ei…

…şi a tresărit când a auzit glasul uneia care i-a şoptit, spunându-i că îi va fi greu să trăiască în cerc, iar apoi cea de-a doua dintre ele a înclinat capul încuviinţând, a treia la fel, şi asta începuse să o tulbure pentru că se aştepta ca şi celelalte să facă acelaşi lucru, să îi vorbească despre cum, fiind în cerc, dacă ar fi fost să îl scoată de-acolo pe vreunul dintre ele, dintre gândurile prismă, ar fi avut un drum pe altundeva şi pe-acolo poate ar fi întâlnit nimic în cale sau mai rău, cum niciodată nu ar fi putut şti dacă le va lăsa acolo, pe loc, cu ea înăuntrul lor, încercuind-o, sau dacă le-ar fi răsturnat cândva pe fiecare dintre ele, unul câte unul, pe fiecare gând prismă, încât să îndrăznească să pot privi prin ele cândva acea lume pentru care amintiri nu existau decât acolo, închise în ele, în muţeniile lor, doar că ştia că din vreme ce le ţintuise acolo, pe loc, niciunul dintre ele nu i-ar mai fi putut da târcoale…

…aşa că acea lume pe care nu şi-ar fi îngăduit-o din cauza fragilităţii ei, lume pentru care ar fi construit totuşi o sală de aşteptare , înainte de orice alte circumstanţe, o sală de aşteptare cu scaunele lipite de pereţii melancoliei în ale cărei geamuri să se poată recunoaşte, înainte de orice altceva, era o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, însă gândulfereastră al acelei lumi ar fi fost cel de care nu s-ar fi apropiat pentru că ar fi fost al tuturor drumurilor-întoarceri…

…iar fereastra în dreptul căreia începea să-şi îmbrace rochia de teamă din mătase grea, era singura fereastră fără durată şi a statorniciei, era fereastra aşteptării, fereastră din care îşi făcea brăţări, coliere şi inele pe care le purta ca semne ale dăruirii voite, era locul ei legat de el  înainte de orice altceva, el cel care nu îi inversa niciodată sensurile în care o înfăşurase, aşteptare pe care la rândul lui nu o împărţea singur, ci împreună cu ea, iar fereastra asta a ei era între zi şi noapte, între sus şi jos, între stânga şi dreapta, între doi, între punctele lor cardinale uneori de nedefinit, singurul loc în care cuvintele ei îşi pierdeau puterile magice care rămăseseră în formă prelungă ferecate în gândurile păsări, cele pe care le lăsa slobode, ducând pasărea din ea cu o privire expansivă în apropierea lui toată deodată cu o forţă enigmatică şi corupătoare, capabilă să tenteze, să atragă, să absoarbă absenţe, să deschidă semne, să îşi cresteze în palme literele care au fost, care sunt, ale ultimului gând ca să nu se răzgândească, să nu se mai înstrăineze…

…şi îi părea asta un dar divin, că e femeie, că nu se rupea niciodată de ea însăşi, că se deschidea mereu sieşi printr-o interogaţie, că părea stăpână pe răspunsuri, că oricât de necuvântătoare se simţea câteodată tot putea să spună ce nu este, că nu lăsa nimic închis în ea oricât ar fi ispitit-o, că tot ce era contur care îi dădea ameţeli de parcă ar fi fost în preajma abisurilor făcea parte din dedesubturile ei sufleteşti, că pe unele clipe le-ar fi întins la nesfârşit, doar că pe suprafeţe orizontale ar fi părut doar nişte pustietăţi, pentru că erau făcute din închipuiri pe care însă şi le îngăduia chiar dacă aveau mâini de vânt cele cu care îşi ţinea fiinţa înfiorată, că din unele locuri pleca pe neauzite ca să nu se smulgă greu, că i se părea câteodată că străluceşte orbitor când atingea noaptea unor amintiri…

…că îşi aparţinea în întregime şi niciodată deodată, că nu pierdea nimic, niciodată, pentru totdeauna, că era făcută să stea, doar că atunci devenea cameleonică numai atât cât să nu fie arsă de o singură culoare cu degete vii din prea multă sete de foc, că îşi era ei înseşi o enigmă aparţinătoare fiecărei zile, că pentru ea nu avea importanţă de unde veneau şi încotro înspre nicăieri se duceau nişte gânduri ale căror înţelesuri câteodată se încăierau ca într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, ea ştiind că doar unora dintre ele le va fi dat să rămână, asta neputându-se fără chin, ele fiind acelea care cu adevărat urmând să ajungă să nu fie uitate, între ele şi altele rămânând o distanţă considerabilă pe care nu şi-ar fi apropiat-o în niciun fel…

…pentru că doar unora şi numai lor le-ar fi vorbit îndeajuns încât să le lase să cadă în cuvinte, ea ştiind, devenind înfrigurată, ce urma să însemne asta, că urma să simplifice nişte aşezări de visuri, făcându-le…

…infinite.

La finele unui sezon romantic, după un joc în lumina unei rampe imaginare, nu întotdeauna, însă nici numai uneori

Motto: Cu cât ajungi să cunoşti mai mult despre nişte lucruri, cu atât afli că ştii mai puţin despre ele, înţelegând că adevărat şi credibil este de atâtea şi de-atâtea ori doar relativul pentru că e mai puţin susceptibil ruginii, ruginirii, şi că absolutul pare, nu este, aşa cum îndoielile şi aproximaţiile sunt, nu doar par, şi asta pentru că sunt relative.

 

Ai nespusuri închise în tăceri când stai la fereastra unei adânci melancolii, tresărind la gemetele nopţii mărgăritarului rămas neînşirat între prima literă din trecut şi cea mai fragilă şi ultima care le-ar fi adunat pe toate la un loc, alcătuind un cuvânt mai lung decât veşnicia, unul care ar fi spus tot, într-o limbă cu un singur cuvânt, tăceri care au cele mai multe necuvinte, perechi de tăceri cu înlănţuiri  şi despărţiri alternative pe care le cuprinzi cu învăluiri tandre pe unele, tandru dureroase pe altele, nespusuri ce închid în ele tot ceea ce altele până acum au deschipuit, unele dintre ele uitându-se în oglindă cu grija să nu scape oglinda, prevenitoare…

…dar pe niciunul dintre ele nu l-ai coborât din gânduri travestit, spunând altceva decât ce l-a purtat, ferindu-te să faci jocul apropierii şi depărtării, devenind abilă în ambiguităţi între real şi imaginar, toate cuvintele ţi-au fost nude, nemachiate, pentru că altfel, oricât ai fi încercat să le ştergi fardul tot ar mai fi rămas urme, iar îmbrăcată, frumoasă cu ochii mieriu fierbinţi, ai fost mereu aşa, în rochia lor de stradă, în rochia de stradă a cuvintelor…

…acele străzi pe care cutreieri acum liniştită, şi, oricum, haine de teatru nu ai, nu ai avut niciodată, poate din când în când câte o poză patetică, atunci când îţi era de câte o punere în scenă, acea scenă despre care ai scris cândva, dar ai o valiză în care îţi ţii nişte lucruri pentru care încă plăteşti, şi s-ar putea să şi rămâi chiar debitoare iar preţul să urce, însă face să, aşa crezi, aşa încă mai crezi, deşi undeva în tine ceva îţi şopteşte că e dinspre partea cu timpul pe care l-ai înghesuit în opacităţi şi în niscavai orizonturi mărunte, dacă chiar orizonturi or fi sau ai uitat, pentru că ştii, că nu tot ce taie linie face orizont…

…doar că atunci când eşti aşa, total inocentă şi fundamental candidă, pentru că ai naivitatea acelora care trăiesc viaţa cu castitatea înţelesurilor precum şi cu candoarea percepţiilor, cu acea lumină a inocenţei pe care nimic nu le-a putut-o stinge, oricâte cenuşi ale acestui foc care e dragostea ar fi trăit, ale acestei arderi pe pământul şi în cerul sufletului, între cer şi pământ, infinită în ei geneză a acestei purităţi, a transparenţei prin care merg cu limpezimea fiinţei lor prin toate care au fost, prin toate care sunt, prin tot ce au cunoscut şi prin toate decunoscuturile ce au rămas neştiuturi, îţi spui că încă mai crezi în târziu…

…şi în mai târziu, şi în preatârziu ai ajuns să crezi, şi nu ai spus vreodată decât mai târziu, mai bine niciodată, deşi pe unele lucruri le-ai confundat în repetate dăţi…

…dar ai zâmbit şi ţi-ai spus cu ironie că multe au ţinut de disponibilităţile de eroare, atunci când cauţi fără ochi, asta despre un altfel de ştiut, unul care câteodată merge din înşelare în înşelare, însă slavă cerului că există erori trezitoare, deşi tot ni se mai întâmplă moira neîndurătoare câteodată…

…iar tristă ai fost doar atunci când ai înţeles că înşelător e să nu ştii cum să asculţi ci doar să ţi se pară că o faci, ce aleargă în tine ascuns, intim şi substanţial, şi aşa ajungi să îţi închizi lumile pe care le puteai face la nesfârşit, să îţi baţi paşii în cuie, să ţi se pară că nu te întregeşti dacă te pierzi, şi ştii, da, că asta sună a contradicţie, însă doar aşa se nasc metamorfozele, iar asta se cheamă viaţă, sau ce facem noi din ea ca joc secund, dacă totul e cu un deznodământ prestabilit…

…şi niciodată nu ai făcut altceva, şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea, dar tu te căzneai, pentru că zideai din dragoste…

…spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei, deoarece ştiai ce s-ar putea întâmpla, şi atunci încercai să pari suverană atât peste supoziţii cât şi peste aparenţe, dorindu-ţi să nu ajungi la hotarul autismului care ar fi fost cel al tăcerii, să taci, căzând de-acolo de pe acele schele pe care stătusei cu gând de boltă ca o catedrală, gând de clădire pe care o simţeai ca pe un altar la care ai fi ajuns în final, doar că până acolo mai era, ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, deşi nu aveai vocaţia asta, a imaginaţiei, aşa cum nici pe cea a ficţiunii nu o aveai, imaginaţia, ficţiune suverană…

…nu ţi se potrivea nici una nici cealaltă, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire, pentru că statutul tău de personaj într-o poveste era atât de restrâns, erai doar o subţirime de fum, erai doar un murmur de lună, aşa că în închipuire lărgeai decorul în timp ce în minte te aşezai în întâmplări în mijlocul scenei goale, de fapt un spaţiu alcătuit numai din gândurile tale…

…toată fiinţa gândirii tale simţindu-se asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită, lumea şi nelumea, şi îţi spuneai că poveştile dragostei, dragostea ca un joc  al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s’ar spune, n’ar fi…

…nu ţi-ar desface braţele să-ţi poţi cuprinde cerul până atunci tăcut, nu ţi-ai încorda auzul să asculţi cum vine înspre tine din cuvinte adormite visul trezit care fericea realitatea, vis în care locuiai doar cu o jumătate de trup pentru că cealaltă jumătate era răsucită înspre vedenii…

…nu te-ar face să simţi cum începe să ţi se împlinească o cerinţa de taină ca un necontenind continuu, nu te-ar face să începi să crezi că există un tărâm unde trăieşte dragostea viaţă fără de moarte, tărâm edenic pe care începi să îl simţi la marginea lumii tale, dincolo, fiindu-ţi deopotrivă şi real şi fantasmatic, nu utopic, nu imposibil de împlinit şi totodată de abandonat…

…dacă nu s’ar spune, n’ar fi, nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi înstelate a cărei lumină nu va fi vreodată trădată, una care nu se va ofili şi nu va muri vreodată, sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie trăiai  ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie dar acum, în casa visului, păşeai pragul ca sacră pereche şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta, că starea lui va continua să se înalţe la cer, că nu se va pustii…

…nu va muri începând din unul şi împreună din doi…

…nu se va despărţi niciodată în silabe cărora să fie trebuitor să le pui măşti dintr-acelea ocrotitoare, încercând  să le protejezi de ceea ce le-ar debilita fragila fiinţă, vulnerabilitatea lor…

…şi atunci, din cuvintele acelui scenariu diegetic, magic, al poveştii care e dragostea, poveste în care de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată, ca să fii departe de moartea lor, începi să ştergi…

…ştiind că atunci când ştergi, trebuie să pui ceva în loc, atunci când le-ai desfăcut din tine şi le-ai pus în litere, în cuvinte, proiecţie a sufltului tău în ele, forme de tremur şi vibraţie, şi-atât de multe verbe din care ai stors până la ultima picătură de sânge, şi ai spus, dezlegându-le de tăcere, despre nişte lucruri care la vremea lor au avut semnificaţia lor, asumarea şi mai cu seamă depăşirea atunci când ţi-a fost să scrii despre ele, despre acele trăituri, despre succesiuni, toate având calea unei deveniri, a ceva ce nu era, urmând să devină, atunci când fusese, întemeind ceva, iar ştergând ştii că nu mai poţi să revii, fiind o alegere radicală…

…şi simţi cum pierderea, pentru că ai vrut-o, începe să pună ipotecă pe tine, şi atunci simţi că trebuie să pui altceva în loc, pentru fiecare acest altceva având semnificaţia proprie, iar dacă tot ştergi şi tot ştergi, sfârşeşti prin a deveni pierdere neîntreruptă, ştergând devenind un gol, doar că golului fiindu-i trebuitor să îi dai urmare

…iar dacă ai şters, ai crezut că odată cu asta ai putea face să dispară durerea din carnea trupul sufletului tău, cea pe care o trăisei în singurătatea ei a, durerii, a nimănui altcuiva decât a ta, şi atunci a fost ca şi cum un sunet minim a chemat la el acea tăcere maximă ca să îţi dea de ştire că s-a surpat un tot, acel tot de la acea vreme din acel timp ce părea infinit şi atât de vremelnic, şi atunci când a fost ai simţit că suferi o durere fără nume, cea întrupată, ai simţit că eşti între durere şi maidurere de fiecare dată când îţi aminteai, iar totul cădea atunci în tine cu o suferinţă nouă, şi când a fost să o deghizezi, când ai vrut să îi pui o mască, te-ai ascuns într-o cavernă ca într-un refugiu unde ai simţit că poţi trăi, doar că tu aveai nevoie de deschidere, de protecţie, nu şi de închidere ca într-un chit, pentru că asta se întâmpla şi nu voiai să fii închisă iar tu asta făceai…

…şi erai departe, şi te alungai şi alungai din tine tot ce însemnase cândva chemare,  şi gândurile se făceau tot mai amare până când ai înţeles, iar atunci când s-a întâmplat pentru unele lucruri ai avut resemnarea iar pe altele, cele consumate cu febră, le-ai adormit neştiind pentru câtă vreme, şi le auzeai câteodată somnolenţa cutreierată de coşmare şi îţi era teamă să le trezeşti ca să nu greşeşti, ca să nu le încurci, deşi acum ştiai, nu mai erai atât de naivă încât să dai vina pe stângăcii…

…acum chiar începeai să priveşti înspre ele cu o cunoaştere blazată, ieşeai în întâmpinarea unor gânduri cu un surâs de o ironie amară, pentru că nu îţi mai doreai acea tandreţe jalnică pe care o avusesei pe vremea în care încă mai credeai, şi fără pendulări între credinţă şi tăgadă, că până acolo unde ai fi vrut să ajungi nu o să te doară, dar te-a durut, aşa că ai început să ştergi…

…doar că aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune…

…litere neisprăvite despre a căror închegare nu ştiai dacă întâmplându-ţi-se iar cândva de ai fi reluat repetiţia nu ar fi însemnat din nou încetânduri, litere ca nişte răni de-acum înainte dar nu pentru totdeauna, aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut era să iei lucrurile aşa cum sunt, cu înţelesuri definitive, pentru că în acest timp, din clipa care se spărsese, de unde începuse să înnopteze destrămarea, apropierea şi depărtarea ştiuseră ce au de…

…făcut.

Undeva, probabil nu departe, în aşteptare, anotimpul clipelor întârziate

Motto: Dragostea este autocunoaştere.

 

Poate că e de vină primăvara  în părul ei, din creştet până pe umeri fierbinţi, poate unele resturi de iarnă ascunse în buzunarele argintii ale rochiei tremurătoare de iarbă, acolo unde îşi păstrează nişte amintiri, poate vina o poartă celelalte anotimpuri ale insulei ei deasupra nemărginirii, atât de asemănătoare altor insule prin singurătate, insulă unde îşi ascunsese în tăceri întrebătoare neliniştitoarele dorinţe de pe care mâna se ridica greu…

… poate că e de vină visul cu ochi de o adâncime nespusă care îi adăposteşte fiinţa fragilei îndrăgostite, poate că e de vină ceea ce ascultă şi îi pare de neînţeles, poate că vina e a ei  pentru că nu uită să îşi amintească de toate lucrurile care sunt ca nişte zale ale unui lanţ cu semnificaţii şi că tot ce e evident uneori nu’i altceva decât părelnic, iar asta câteodată îşi dorea să uite cu voluptate, doar că unele amintiri aveau fluxuri şi refluxuri ciudate ale unor sunete ude pe care le urma, dar nemaiîncăpătoare în ele, iar unora încerca să le pună capcane pe întregile lor întinderi ca să le prindă timpul în ele fără dezlegări iluzorii, cu toate simţurile încordate la pândă, aşteptând, restul fiind speranţă…

…poate că de vină pentru gândurile ei este faptul că uneori îi pare că trăieşte ceva în cu totul alte dimensiuni decât el, simţind cum cade din dragoste…

…poate că de vină  pentru  gândurile ei nepierdute din care niciunul nu se retrăgea învins e tot ceea ce se întorcea înspre ea în chinuitoare întrebări din uitări provizorii, dorindu-şi ca ultimele ei amintiri cu ochi sticloşi în care i se făcea frig să fie şi ultimele ei tristeţi…

…gânduri care câteodată răsturnau multe în ea, dacă nu totul, regăsind în urmă ceva din ce credea  că ar fi pus înstrăinare înţelesurilor, gânduri cărora le spunea nişte cuvinte pe care le scotea, unul câte unul, de-acolo de unde le ţinea ascunse în faldurile rochiei de vânt, acolo unde le păstra, unde erau în negânduri, erau în nedeferecare  neîncepute până în clipa în care le atingea, iar în clipa în care o făcea, pe niciunul spunându-l la modul ezitării, al retractilităţii sau melancoliei, tot ceea ce era nelinişte se limpezea, tot ce era tulbure se netezea, tot ceea ce era sfărâmat se făcea piatră din nou…

…doar că dedesubt unele cuvinte mai aveau încă nedesfăcute umbre în care se ferea să se strecoare, umbre care se întorceau dintr-un amurg înspre un netrăit răsărit, putând vorbi tot ce ea ţintea cu ochi ficşi ţinând arcul gândurilor încordat, doar că timpul lor era unul furiş, al unui timp fără mesaj, unul care îşi sfârşise înţelesul, adevăratul lor timp fiind cel în care totul lui îi părea ştiut dintotdeauna, doar că abia acum începea să înţeleagă că pe ea nu o putea poate asemui cu nimic, că era făptura cu sânge ireal, cu vine arzânde, febrilitate sangvină, făptura cea fără de care ar fi trist pe pământul lui dacă nu ar învăţa să îi strige numele pe dinăuntru, acolo unde îi creşte timpul înţelesului, acolo unde o simte ca pe un cuvânt fără sfârşit…

…aşa că pentru nişte gânduri poate sunt de vină întoarcerile ei în nişte întrebări cu tot dinadinsul, atunci când încerca să îşi înşele duios şovăielile unor răspunsuri hotărâtoare, când se simţea deschisă la armură cum nu ar mai fi fost vreodată în nişte lucruri, cele pe care cu cât le cunoscuse mai mult cu atât ştiuse mai puţin despre ele, şi atunci le spunea alte cuvinte, cuvinte cu care poate nu se aseamănau, dar pe care le chema pentru că erau lângă ea ca să le potrivească privirile de ele închise în ochi, cuvinte pe care le jupuia de pe tăcerile ei când le era balans lor între furtună şi reprimare suavă, tăceri care aveau cele mai multe necuvinte pe insula ei, scrise pe glezne de vânt în locuri pe nisip care nu au cunoscut niciodată dragostea, glezne dintr-un material sensibil făcute ca  şi învelitura cuvintelor, ca şi întruparea în formă sensibilă…

…din răsuciri labirintice când totul e împietrit şi timpul nu mai este, nu că n’ar mai fi cândva, când eşti într-un undeva în care aproape că nu se mai vede ceva, mai cu seamă atunci când eşti  glas stins, ele facând tot ceea ce e cu putinţă pentru tine, doar că ţie numai îţi umplu tăcerile, şi mai ales noaptea, de tăceri născătoare în continuare, noapte care ţi se lipeşte de tălpi, înăuntru căreia îţi eşti irespiratorie şi care te face să îţi aminteşti ce nu îndrăzneşti

…şi litere din noapte încep să se deşire, să se lăţească, să se facă cercuri tot mai de neînţeles, se despică în fire pe care încerci să le urmezi, să le strângi ghem, şi nu ştii cine e de vină când îţi pare că ceea ce trăiai atunci când îţi părea că este, că îţi doreai să fie, pleacă din tine cu ceea ce avea, iar înainte de asta tresărise pe tine carnea unor amintiri în care îţi era răspunsul, dar tu  îl tăgăduiai sau erai ispitită a i te împotrivi, îi tot ocoleai numele dat pe din două pentru că fiecare jumătate te făcea să visezi diferit, doar că dincolo de tot ce ai fi putut privi era un înainte nevăzut, unul cu putere magnetică şi aşteptat cu nerăbdare şi nu cu ochi întâmplători, în povestea din clipe frământate bine, crescute în tine care aveau să se întâmple şi fără de culori contradictorii, neclare…

…povestea în care ai începe de mai multe ori, poveste în care nemaiavând, nu poţi face din rămasul a ceea ce ar fi putut ficţiune ai căror paşi de cuvinte, în sensurile lor proprii, nu s-ar fi putut înlănţui, deşi cândva privirile înspre nefăcute urme tăiau linie, cea a orizontului, cu puterea ochilor de a îl stăpâni, doar că după o extatică abandonare pe acel crug ai putea înţelege că nu tot ce taie face orizont…

… numai că o vreme, încă nişte vreme, tot urmăreşti linia asta imaginară în tine cu gând de paşi, ştiind că atât de tare te vor durea visările efemere, aşteptând clipe, oriunde or fi ele, la nadir sau la zenit, de unde ţi s’o părea că îşi amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo, ştiind când să nu te opreşti întinedintine într-un preadevreme şi un preatârziu…

…să  înveţi să recunoşti distanţele dintre utopie şi realitate…

…şi să nu uiţi că uneori, doar uneori, pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil, doar că niciodată să nu ajungi până acolo încât să ţi-l amâni, neîndrăznindu-ţi-l, pentru că ar fi ca şi cum te-ai amâna pe tine, între timp fiind căutânduri între ezitări şi metamorfoze, între contururi de cuvinte care dacă au ascuns cândva ceva acum ascund nimic, limpezimea lor fiind demult pătrunsă neavând adâncime, între maluri şi apele dintre ele cu întinderi şi scurtări…

…mişcări neliniştitoare care îţi deschideau misterioase orizonturi pe care le-ai vâna cu uimire, pentru că te uiţi înspre ele de pe cele mai înalte trepte ale sufletului tău fără să te mişti şi fără să cobori privirea, pentru că dinspre acolo aştepţi ceva să vină, nenăscut, dinspre acelaşi omţărm care rămâne pentru că nu ştie  să nu fie, doar că încă nu a aflat-o…

…mâinile lui încă îţi parându-ţi câteodată că întârzie…

…deşi atât de mult te-a adunat în ochii sufletului încât abia de mai poate să închidă pleoapele, doar că se teme de ceea ce l-ar putea despărţi de el însuşi, şi asta o ştii…

…aşa cum ştii despre sensibilităţile lui particulare care nu şi-au modificat liniile cardinale, despre densităţi particulare ale sentimentelor, deşi câteodată îţi par a fi doar ale unuia dar şi cele ale lui păreau a fi aidoma, ştii despre reversul lui a putea când începusei să simţi de la început că îl tulbura ceva necunoscut pentru tine…

… ştii  despre cum îl apasă aşteptarea în care ochiul lui vede câteodată fără putere, asta având-o doar peste azi, un azi întrebător, nu şi peste mâine...

…un mâine incert, poate de fum, un cuvânt cochilie în care s’ar fi putut ascunde dintr-o teamă de a nu putea potrivi vremea lui cu tot ceea ce ar simţi şi ar gândi, cu tot ce ar iubi sau neiubi, iar asta poate îl face să simtă până şi prezentul asemeni unui chit în care este închis, prezent care s-ar fi vrut al unui timp pur, singurul posibil, pentru că prezentul ăsta uneori îi aduce aproape, deşi departe, amintiri trecute, sălbatice fiare ale amintirii pe care le însemnase cu fierul roşu al tăcerii…

…amintiri ale unor vremuri când toate se întâmplaseră precum a trebuit, dar asta îşi spusese după un timp mai târziu, când îşi mai îmblânzise memoria…

… iar asta pentru el fusese îndeajuns, pentru tine nu încă, nu îl simţeai ca topindu-şi nişte spaime, ca destrămându-le, nu îl simţeai ca şi cum toate legăturile cu acel timp de cândva ar fi fost dizolvate, deşi firesc ar fi fost să nu îţi mai aducă aminte de nimic, să uite, pentru că ceea ce trăia acum nu era lipsit de realitate ca atunci, erai  realitatea lui încă nedesfăcută pe de-a’ntregul, realitatea pe care o respira fără iluzie şi nu întorcând iluzia cu faţa la el pe un drum care nu ducea nicăieri, pe un drum cu clipe fără timp, cel trecut…

…clipe pierdute până la urmă şi ele pentru că nu atinseseră decât umbre ale absenţei cu mâini de orb…

…iar tu, începând în toate de unde el se sfârşea, lui cea adevărată,  îl auzeai preabine şi nu confundai ceea  ce vedeai cu ceea ce auzeai,  îl simţisei ca pe un naufragiat sufleteşte de o luciditate fără cruţare iar pe tine insula lui, însemnând crezul tău, insula lui, cea care nu ar fi încetat vreodată să fie cu putinţă, insula, cuvânt definitiv pe care l-ai fi vrut spus la infinit, un fel de cuvânt magic aparent fragil în timpul rar care îţi vorbea pe şoptite, dar care nu îşi părăsea înţelesul şi conturul, loc nemişcător  de zămislire când i te-ai întâmplat în taină, tremur şi fior, când unor răscoliri  a început să le funcţioneze auzul, când se credea infirm de un fel de zbor pentru că nu mai îndrăznea…

…iar din braţele tale  a început să crească termic, sentimental, căutându-te, într-un anotimp, din partea cu dragostea…

…insulă înspre care trebuia să meargă pe drumul inimii  fără a se teme că nu va ajunge teafăr  înspre acolo unde îl purta precum îl vroia şi de care cândva se îndepărtase prea tare încât poate că şi uitase cum să mai ajungă cu nopţi şi cu zile, doar că pentru el acel timp îşi sfârşise înţelesul, plecase din el, îl încheiase, aşa că dacă l-ai fi întrebat ai fi primit răspunsul adevărat, distingând între ceea ce trebuia spus şi ceea ce trebuia să dea doar iluzia că a fost sau că ar fi putut fi spus, doar că dacă despre nişte lucruri nu ţi-ar fi vorbit de vină poate că ar fi fost ceea ce ţi-ar fi ţinut ascuns, ceea ce însuşi şi-ar fi recunoscut legat de clipe ale prezentului care aduceau aproape experienţe trecute, pentru că în unele întâmplări totul mai fusese odată în neliniştitele aşteptări deşi acum nimic nu era aidoma pentru a-l împiedica să îndrăznească…

…să uite că  pentru el ceva, cândva, a fost ca un avatar în care s-a căutat dar nu s-a regăsit…

…de vină pentru asta fiind himerele care nu s-au închegat în apele fără oglindire, şi nici tu, înainte de el, nu ştiai ce va urma, şi dacă şi-ar fi întrebat singurătatea ar fi aflat răspunsul, pentru că ea i-ar fi spus că la fel ca şi altădată, va fi asemănător, doar că ea îţi va fi ce nicio alta nu’ţi va fi fost din clipa în care ai începe să o trăieşti prin toate oasele, prin toate venele, dezbrăcând trupuri de gânduri întârziate zămislite imaginar, căci dintre toate, gândurile au rămas şi sunt cu el, iar pentru asta de vină e ea, pentru că atunci când a început să vorbească nu s-a mai simţit ca şi cum nu l-ar auzi nimeni, timpul tăcerii spărgându-se pentru el, cel cu puterea de a se fereca în sine, de a nu-şi descheotora gândurile, de a nu-şi dezveli sentimentele, deşi ştia că ele există, ca şi lucrurile, prin întrebuinţare, poate cândva, poate că niciodată…

…aşa după cum ştia şi că fiinţele cu profunzimi câteodată în viaţă trăiesc drame lăuntrice, ocolind adevăratele răspunsuri care i-ar slei, tăcându-le cu tăcerea fiinţei resemnate multe vreme întrebările cardinale sau fiindu-i peste putinţă să le cunoască, tristeţea, vadul lui,  iar ceva un ţărm mult prea îndepărtat, zădărnicit, trebuitor pentru un altcândva un alt sânge, o altă naştere cu taine ce nu au fost pătrunse, un alt vis nesfârşit de adevărat…

…aşa că aştepta să audă cum, pe nesimţitelea, ar începe să iasă din el, suflet rătăcitor, deloc cameleonic, căutând, fără să ştie, identitatea cu ea sub semnul focului, îndrăznind să se azvârle în flacără…

…întrebându-se dacă pentru asta de vină ar fi ea, cotropitoare, imaginară cu flori de nu-mă uita şi stele în păr, în rochia ei ivorie din mătase grea de vânt în care era de-a dreptul înnebunitoare, sau poate doar o linişte pe care simţea că i-ar putea-o dărui, una în care aşteptarea lui nu ar mai fi avut înţelesul unui timp de cândva, linişte în care, necerând niciunul celuilalt ceva şi-ar datora totul, îngăduind să se întâmple prin ea şi el, după întâiele întrebări speriate, câteodată simţind că totul se petrece într-un vis hrănindu-se din ei ca să poată exista, un vis nesigur…

…poate că e de vină este ea  pentru că nu vrea să îl lase să uite ceea ce nu a fost, ceea ce nu a spus, poate că ea este de vină pentru că nu ar fi vrut să îl lase să uite…

…dragostea.

 

Treceri din anotimpuri ofilite ale tainicelor clipe şoptitoare la urechea ferestrelor nedeschise, când frunzele cad în cerul sufletului şi visătorii îşi amintesc de dorul unui altfel iar vocativul are spaţii privilegiate în care însă şi imperativele se aglomerează, unele în zadar

Motto: Sunt clipe câteodată care îţi  refuză utopia unor locuri imposibil de împlinit şi totodată de abandonat, ca şi cum un început de lume consună cu sfârşitul ei, făcându-te să îţi alungi din închipuire tot ceea ce ascunzi pe după perdeluiri, vânându-ţi credulităţile, răsăriri care ţi s-ar părea că se întâmplă, văzând ceea ce nu ar fi, şi pe care nu le-ai puteai descuia pentru că nu ai avea cheile potrivite, iar în vârşa lor ai fi putut intra lesne, însă că de ieşit ţi s-ar întâmpla anevoios sau chiar deloc, doar că acele locuri sunt după cum le visezi şi le crezi, iar asta face din ele lumea de care te prinzi cu sufletul, chiar dacă adesea suspendat în starea de graţie a echivocului.


Şi fără a le mai spune un cuvânt ai închis uşa unor lucruri pentru că mai departe printre prăpăstii ar fi fost mai trist, mai rătăcitor, mai ascuns şi înainte şi înapoi şi oriunde şi sfredelitor lent sufletului şi aventura de ele ţi-ar fi fost pedepsitoare oricât ai fi fost tu de inventivă fiinţă în întrupare de scene, dar mersul ştiai că trebuia oprit la mai puţin

…şi de atunci ai făcut în aşa fel încât să le alegi locul cu prudenţă, locul lor, al prăpăstiilor, în care ai fi căzut cu strigătul fiinţei din vocativ, prăpăstii cărora niciodată nu trebuie să le tăgăduieşti aprioric atât profunzimea cât şi sensul, amintindu-ţi despre faptul că a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple dar cineva din tine nu te asculta, nu credea în marginile lor deşi erau nişte lucruri atât de simple, cineva din tine  încerca indrituirea  explicaţiilor pentru ele pe cantităţi, împărţind, interpretând şi sfârşind, ca o concluzie, asemenea unui creier devastat iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectasei cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere…

…pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările în formă închisă, în formă deschisă…

…iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, analizându-le pe orizontal, sondându-le profunzimea, închipuindu-ţi-le ca pe un teatru al enigmei rezolvate, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile mele menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva şi să devii chiar tu himera pe care altcineva sau altceva credeai că o întruchipează…

…şi asta nu mai era, deşi neîntâmplat, neverosimil, ci atât de adevărat, dar nu neapărat şi necesar…

…aşa că ai ştiut că trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o zămislea…

…şi erai în toate acele gânduri într-o perpetuă macerare, ducându-te şi venind fără să pleci, fără să stai, trecând dintr-unele într-altele, fiind în ele ca şi cum nu mai locuiai nicăieri, ci doar în copacii din dedesubt în care firea ta tremurătoare se clătina prin crengi cu plete de vânt, un vânt căruia îi era greu să spună trecutul sau viitorul…

…pentru că fie ar fi trebuit să mintă, fie să tacă…

…aşa că îţi încatenai singurătate unor cuvinte în cafenii tăceri când nu te puteai despărţi de ele fie pentru că poate erau în necontenită fierbere, crescută cu fiecare clocot în tine când te gândeai că nu ţi se vor înţelege până în adâncime, acolo unde ardeai cu pumnul încleştat, în el ţinând întâmplări pe care nu voiai să le laşi să întâlnească sufletul celuilalt în frământări sau cărora le găseai lipsa de rost ştiind că e nevoie de o sinceritate totală iar tu încă mai hălăduiai pe străzile monologurilor tale, încă îţi mai plimbai gândurile altora în tine ca pe un epic trucat…

…încă te străduiai să desluşeşti siluetele literelor care ar nedumeri sau dezamăgi trecând prin tine toate timpurile interpretărilor, extindere indefinită abolind realul în perspectiva unei semnificaţii a tăcerii deşi ascultai magia sunetelor în tine, a tuturor acelor cuvinte care privilegiau conţinutul pe care îl ţineai în tine învăluitor, ocrotitor, chiar dacă tu mergeai în cârji ca să îţi poţi ţine echilibrul printre atâtea dacă împotmolitoare, şi cu fiecare pas îţi mai lepădai câte un cuvânt dincolo de catenele nespusului căutând să găseşti altceva, acolo căzând şi regretul vlăguit de senzaţii, sleit din gânduri de atâta ascuns nedezbrăcat…

…când în tine orele trecute dorm, şi sunt acelea mult mai târziu de miezul nopţii, dar pentru tine nopţile erau mereu mult prea tinere şi se sfârşeau în dimineţi, niciodată înainte, şi de-acolo ar începe ce ai fi  uitat din celălalt, şi acolo s-ar termina ce cunoscuse din tine, şi împreună de acolo aţi fi ceea ce fusese doar tu şi el înainte de oriundele vostru în care vă căutaserăţi, înainte de a veni unul lângă celălalt din minusul cândului în care fusesei depărtare…

…şi în lipsă ai vrut de-atâtea ori să îţi spui că tot ce e lentoare precum transformare se cheamă viaţă şi tot ce e în tine şi în el cu văpaie se numeşte foc, din care izbucnesc scânteile de vis…

…şi-acum, când lângă uşa ta încep să se strângă toate frunzele şi copacului gândurilor i se încâlcesc crengile şi pe ele încep să crească cochilii în care ascund cuvinte din departe, cuvinte în care cauţi să îi schimbi numele cu tot ce iubeşti în el  deşi e tot acelaşi, însă vrei să îi spui altfel, după felurile anotimpurilor care v-au locuit…

…înlăturându-l însă pe acela al convulsiilor…

…şi pentru asta îţi spui că vei inventa pahare în care să scurgi din amintirea viselor, ale acelora de noapte a căror invocare e repetată, iar pe celălalt îl vei lăsa să îţi ghicească încetul cu încetul curgerea în ele a fantasmelor care privesc, cele pe care însă doar în somn le vei vedea clar, pentru că în cuvinte tu nu i le-ai spune, ai converti în ele lacune sau segmente lipsă ştiind că niciodată unele nu s-ar termina dar nici nu ar părea întregi…

…iar el, celălalt suflet în care ai curs,  din ele şi-ar înmulţi în neştiut, fireşte, exprimările eliptice, spaţiile dintre litere, simţindu-le ca pe un mesaj apoteotic, iar tu ai  avea bucuria jocului delicios de-a privitul, de a privi cum crede că el este cel care îşi închipuie că le este creator, numindu-se el pe însuşi după bunul plac al enigmei, încercând să ghicească puţin câte puţin din el, implicându-se în imprudenţe şi ajungând astfel la imprevizibilitatea nuanţelor, iar tu ai râde de prelungirea pe care le-ar da-o din ipostaza lui de romantic…

…toate astea smulgându-i-se cu uşurinţă şi izbindu-te pe tine pentru că ştii că ar sări peste legăturile dintre nişte semnificaţii hotărâtoare ca şi cum ar suferi de extirpări şi ruperi în fluxul memoriei, sfârşind prin a păstra doar el pentru însuşi cheia…

…şi astfel l-ai lăsa să scrie continuu dacă nu ţi-ar fi teamă că omisiunile ar fi mai mari decât aducerile aminte ale contururilor tale în el şi poate ca un pustiu circular dacă nu şi-ar spune numele după cuvântul potrivit cu forma ta de visare aşa încât să devină pereche cu îngânările ei viitoare, acolo unde poate că aştepţi ca şi în trecut, şi în loc de toate astea i-ai putea şopti cum să se spună sieţi şi fără teama de a fi sentimental, şi-ai fi un sufleur care ar avea o trudă uşoară, pentru că ar fi puţine lucruri pe care le-ar fi uitat şi cam aceleaşi…

…şi despre toate astea tu ai face-o într-un lung exerciţiu de îmblânzire a memoriei, pentru că ştii bine câte fiare încă neîmbânzite ai încuiate în temniţa sufletului, cele ascunse acolo în tăcere şi nicidecum în uitare, pe care încă nu le eliberezi din înăuntrul tău pentru că încă nu ştii cum să le învălui în cuvinte blânde, acele cuvinte pe care le-ai făcut praf şi pulbere când au devenit brutal ca nişte nude, crude sincerităţi pe când credeai că nu îţi vor fi altcumva decât sfărâmate, frânte…

…cuvinte încărcate cu povara unor eşecuri, pierdute prematur care ar însemna fără de tăgadă zădărnicia, dar asta pentru tine nu este de ajuns, nu încă…

…tu nu eşti dintre acele fiinţe care învaţă uşor să scrie literele ratării, să înveţe acest alfabet încât să ajungă însăşi abecedarul, tu nu eşti fiinţa care se lasă sedusă de absurdul cailor verzi de pe pereţi, care nu astfel întemeiază, nădăjduind în gol şi trepidând cosmic, fascinată de utopii, de păcăleli în mrejele cărora să te laşi prinsă, dar eşti cea a frământării excesive şi a visării, acea formă a ei cuprinsă câteodată de duhul ludic….

…iar atunci când se întâmplă joci de-a v-aţi ascunselea cu clipele pe care nu le-ai cunoscut pentru că în înţelegerea lor era nevoie de doi ca să fie…

…şi tot ce rămâne atunci din ele este o urmă furişă de cuvinte mari, de cuvinte grele, de cuvinte prea departe unele de altele pentru a se putea întâlni decât în ceţuri, pentru că are şi ceaţa rostul ei, al unor deghizări, al unei pânde tainice, mai cu seamă când e vorba de ceţurile unor dulci evocări sau ale unor mari nelinişti…

…nelinişti care acolo vor rămâne ascunse fără să te strige precum îndărătul unor împăcări cu o ficţiune într-un schimb de taine, doar că o împăcare iluzorie, pentru că dintr-acolo se vor auzi mereu chemări fie şi şoptite, chemări tulburătoare în care vocativele vor fi aprinse pe dinăuntru cu tot ce poartă în ele, pe dinafară însă tăcute în neauzit, contururi desfăşurate de umblet în care vei aştepta, visătorie despletită, strângând în ele aceleaşi drumuri mărturisitoare legate de tine, cu închideri şi deschideri ca nişte evantaie de lave, întorcându-ţi ce era de întors în suferinţele purificatoare ale focului…

….aşteptare care nu va înceta decât atunci când din ea ţi-ar lipsi speranţa că va mai veni ceva vreodată dinspre întoarcerile firelor înţelesurilor ale căror dezlegări nu îţi vor fi iluzorii, nu îţi vor fi transformate revenire după revenire, repetare după repetare ca într-un descântec, ca într-o magie, ondulânde ca mareele, insinuante şi capricioase ca şi conjuncţiile din care s-ar naşte, strecurându-se în tine poate înşelător şi firav pentru întâia oară…

…ceva din tine pariind că visul va trece dincolo atâta timp cât nu-l vei înceta, destinul lui luându-te în stăpânire, privilegiu al castei visătorilor…

…cât îl vei trece pragul clipelor anotimpurilor fie şi pe poduri fragile sau nesăbuite pe care nu ai putea păşi decât cu priviri transfigurătoare sorbite de miraje pentru că în ochii sufletului unele dintre amintirile adunate ar fi unele oarbe la mijloc de drum, aidoma unei limite dincolo de care nu ar mai şti nimic şi tot ce ar atinge ar depinde doar de tine…

…de cum te-ai răsuci în răni şi în dorinţe cu tremur sentimental…

…întrebându-te, ca şi cum nişte cuvinte ar fi definitive, oricât ţi-ar fi stângăcia de exprimare, unde ai vrea să…

…ajungi.

Transparenţa gândurilor prin care ţi s-ar putea vedea oasele, gânduri păstrând denespusul, în cuvinte definitive prin care nu vrei să fii doar trecător

Motto: Gândeşte-te când scoţi lucruri din buzunarele sufletului că ţi se poate întâmpla ca înainte de a fi ceva să îţi pară doar că este, când îţi spui că te atrag lucrurile care nu au putinţa să se împlinească or’ să dăinuie, când ştii că tăceriile sunt avarii sufleteşti atunci când ajung să te cuvânte, când văd ceea ce nu se vede, când simţi tăcerea ca pe o damnare în stare pură, când unor gânduri nu le vrei travestirea din cuvinte.

 

Când  unor gânduri  le eşti rostire fără găteli, castanie despletire îmbrăcată în rochia de stradă a cuvintelor, încălţată cu pantofii reveriei în picioare de anotimpuri pure, în  tăcere păstrându-le nepierdute şi înmulţite pe cele mai multe, zgârcită în accesorii, având asupra ta, în buzunare, doar câteva obiecte dintre care o sferă de sensuri, un câmp magnetic, nişte stele  dintr-acelea care nu se văd, cele în care citeşti şi de care nu te vei depărta vreodată, acolo ascunzându-ţi bogăţiile, într-un fabulos departe ce părea, deşi nu era aşa…

…că departele te desparte de tine şi niciodată nu îl vei  putea atinge, pentru că îţi era un avut nesigur, deşi asta ştiai că rămânea de văzut…

…aşa că atunci când îţi înveşmântai gândurile în cuvinte o făceai în tăceri deoarece măcar pentru o clipă acolo te simţeai stăpânitoarea efemerului, acolo căutând metodic dezlegări de înţelegeri imposibile de presupus, frământată de întrebări în care te căutai simţindu-te ca un continuu avatar încercând să te găseşti în răspunsuri, părându-ţi că nu le vei sfârşi vreodată aşa cum nu vei sfârşi nici întrebările…

…că nu există ultimă întrebare, că nu va exista ultim răspuns…

…şi atunci te strigai în înapoi, şi umbrele din cuvinte îţi spuneau să mergi mai departe pentru că era ca şi cum nu ai fi chemat pe nimeni din gânduri, ca şi cum nu ai fi aşteptat pe nimeni, ca şi cum puţinul pe care l-ai mai fi putut articula şi-ar fi rezervat apartamente întregi ale dificultăţilor de silabisire pentru că altfel ar fi fost zdrobite de gândul care pusese stăpânire pe tine cu sângele sfâşierilor peste tot ce însemnasei ca să ţii minte…

…ca să nu uiţi că ai putea isca încurcături cu consecinţe inevitabil legate de mişcările daurilor şi nuurilor tale, şovăieli îndoite de propria-ţi dorinţă, nexuri de oprelişti care făceau cuvintele să se închidă, negaţia ta fiind ubicuitară în toate aducerile în tine ale unor ultime înţelesuri, bine împlinită şi impecabil instalată, cu toate tăcerile pe care le ştiai cum vin şi te privesc iar tu te făceai că nu le vezi deşi auzeai ce simţuri tulbură în tine, ştiai în inima ta că te vroieşte ceva…

…pentru că nu numai mintea ştie, şi sufletul ştie, şi inima ştie…

…ştiai că timpul acelui ceva nu îl rupsesei, doar astfel părea, şi că te murmurau tăinuit, intim, clipele lui, că nu renunţaseră să te caute fie şi în strigăte frânte, pe furiş, tu prefăcându-te că nu le auzi, că nu te auzi, ca şi cum de însăţi ţi-ai fi smuls şi văzul şi auzul, pe jumătate tu într-o linişte glacială care îţi recunoştea solitudinea femeii trăind o aşteptare al cărei sfârşit părea că se tot amână…

…pe care o tot înşelai, travestindu-i tăcerea, cufundându-i înţelesul în muţenii, tăcere pe care ai fi asediat-o dacă ai fi ştiut că ar ceda, doar că te închisesei în ea ca într-un chit şi dacă ai fi făcut-o, dacă ai fi încercat să o străpungi, ai fi fost înfrântă, aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut fusese să pactizezi cu învinşii, stârnind doar plăsmuiri…

…rugându-te ca ceva să se răscoale în tine pentru că auzeai visurile care de la o vreme începuseră să pară a fi cuprinse de o manie a vagabondării, şi nu doar că păreau, ci chiar erau…

…şi nici măcar ele nu mai voiau să îţi stea prin preajmă, să îţi însoţească singurătatea, să aştepte până când îţi mureai în ele nenăscuţii fluturi albi…

…şi unul doar poate încă era undeva, uitat prin buzunarele sufletului tău, la început ascuns aşa încât să te poată face să recunoşti ceea ce nu ţi-ai fi recunoscut-o nici ţie însăţi, că vina pentru umerii cărora le tăiasei aripile o purtai doar tu, şi asta din clipa în care te încrâncenasei să crezi că timpul toceşte deşi ştiai că în inima ta uitasei demult de când nu mai mersesei mai departe de ceea ce numeai cândva până acolo, şi asta până când acel dincolo neatins începuse să pară un rest pe care timpul de care îl ferisei, timp de altele cheltuitor, uitase să îl ia înapoi, ca şi cum nu ţi-ar mai fi păsat dacă i l-ai fi dat…

…vis care nu mai ştia cum să privească în afară de când îl tot păstrai legat la ochi încât uitase lumina, vis care nu mai ştia nici cum din afară să te înşele aşa încât să nu îi mai ţii respiraţiile supravegheate când le auzeai cifrurile lor oraculare făcându-te să tresari, şi că îl supravegheai astfel era din pricina incapacităţii tale de respiraţie descătuşată pe care o simţeai ca pe o convulsie atunci când începeai să silabiseşti un anume cuvânt de-a-ndoaselea…

iar dacă cineva te-ar fi întrebat de ce faci asta, răspunsul l-ai fi ocolit şi i-ai fi spus doar că pentru multe lucruri…

…era doar sistemul tău de apărare, ca să nu fii cândva la picioarele zidului tău, părându-ţi a fi pe coama întăriturilor…

…ca să nu ţi se pară că în acel joc de-a întâmplarea, când ceva nu ai greşit, ci ai vrut să greşeşti, în locul tău, în propria piesă, să nu îţi pari un arlechin dintr-o alta care a nimerit, naiv şi stângaci, într-o altă reprezentaţie, şi atunci să îţi dai seama că nici măcar nu ţi-o cunoşteai pe de rost, te lăsai jucată de parcă te-ai fi aflat sub o putere magică şi nestăpânită şi nu prea ştiai ce faci, deşi ţi se părea că ştii, şi simţeai cum te cuprinde teama că ţi se vor risipi cuvintele în loc să le dezrobeşti pe cele pe care cu magie ţi le-ai fi potrivit pentru că le-ai îmbrăcat…

…şi continuai să joci pentru a (te) afla…

…fără să te descompui şi fără să devii incoerentă, fără să îţi fii sleire de inventivitate, fără să îţi modifici liniile cardinale, fără să pari că nu te-ai mira de tot ceea ce ţi se relevă cuprinzând prezentul continuu ca pe unul ireal de care te lăsai îmbrăţişată ca de un mereu neîncheiat temporal…

…pentru că totul stătea în joc şi în replici când te lăsai purtată…

… întrebându-te dacă ce ţi se întâmpla era sau doar părea…

…iar dacă doar ar fi părut, asta nu însemna că ar fi fost imposibil sau cu totul imposibil…

…neuitând că ar putea fi acel fel de joc din care câteodată nu ieşi teafăr când nu ai dorinţa de a-ţi construi cortina, devenind ceea ce păreai la început a fi…

…mai cu seamă asta întâmplându-li-se lunaticilor, celor cărora după ce îşi ard aripile tot sângele din ei se scurge, din ei rămânând tresărirea continuă a unor lucruri care nu vor înceta să se zvârcolească, care mai târziu vor zăvorî în ei senzaţii pe care şi le vor retrage din geologiile lor sufleteşti încât fie şi cea mai mică amintire despre amalgamul de fantome pe care l-au făcut ascuns în utriculele memoriei cu preţul unor limpezimi, cele ale renunţărilor, pentru că doar astfel ar fi putut trăi iar transparenţa reveriei cu acea putere explozivă…

…doar astfel i-ar fi făcut să îşi aducă iar aproape clipele zadarnice şi caduce pe care ar simţi că le repetă când nimic din vreo faună a durerii nu mai rămăsese în căptuşeala sufletului lor…

…iar cândva fuseseşi şi tu asemeni lor, în gânduri cu unghii cândva îngereşti, acum tocite, care în loc să se închege în cuvinte, le destrămau, salvându-te din zbuciumul lor pentru că te voiau, te chemau la ele mişcându-ţi-se pe dinăuntru cu şerpi de foc, încercând să te împace cu acelea definitive în care îţi pierdusei credinţa pentru că trecători ţi se întâmplase suflete prin ele, iar tu rămăsesei în urma lor să te întrebi de unde erau, dinspre ce veniseră ca nişte zămisliri aiurea şi nu mai voiai să îţi inmulţeşti erorile…

… întrebându-le ce ar mai vrea de la tine fără a mai căuta în ele vreo sinonimie gratuită…

…pentru că spuseseră tot ce avuseseră de spus, aşa credeai, cuvintele de ele zdrenţuindu-şi toate împerecherile, iar din tot ce mai atârna acolo, de unde le pusesei înţelesurile, nu mai erau nici măcar epavele vreunor sensuri, erai departe de ele şi de tot ce însemnase cândva iluzie ce dispăruse odată cu ele, ultima fărâmă aninată de ultimul cuvânt…

…toate apoi tăceri…

…despărţiri în care nu avea ce să caute nici tristeţea, nici melancolia, nici părerea de rău, nici dorinţa de a mai întoarce vreodată capul, pentru tine fiind într-un ieri adunânând în el toţi ierii întâmplaţi lăsaţi la uşa timpului din clipa în care te descălţasei de ei, de paşii lor cu picioare de flăcări glaciale, devenită acum un foc rece, peregrină în ger printre rămăşiţele umbrelor ca printre capcane, umbre pe care cândva îţi fuseseră proiecţii onirice, pe care şi după ce pieriseră, alungate fiind, tot le mai simţeai ca încercând să te mai facă să visezi în culoare romantică, făcută din transparenţa, o culoare palidă purtând urme în care îţi lăsasei nişte gânduri, urmele unor nostalgii de fericire, a nostalgiei unor visuri care acum se topiseră, din care nu mai rămăseseră decât contururi vagi, cu paşi care nu se mai auzeau, erau muţi…

…muţi ca şi aşteptările, ca şi tresăririle, ca şi ascultările, ca şi întoarcerile, ca şi nespusurile…

…iar altcuiva înafară de sieţi te tăceai cu moartea cuvintelor, de parcă ţi-ai fi profeţit că îţi vor fi cândva înfrânte…

…te tăceai, încât asta făcuse din tine adâncime…

…te tăceai cu atâtea predicate şi cu atâtea argumente…

…te tăceai, şi tăcerea te preschimba într-un demon cu două talere, şi te muta când pe unul când pe altul…

…te tăceai despre liniile durerii tale din palmă născute din romantism în vremea când utopia mai avea forţă…

…te tăceai despre înăbuşirile tale, despre epuizările tale până la zădărnice  când poate că făcusei un pas înspre nişte înţelesuri dar te mânuisei atât de lucid nelăsându-te să mergi mai departe, să părăseşti o realitate pe care  ţi-o zămislea fantezia pentru că astfel nu te-ai mai fi văzut pe tine pentru că poate ai fi prins viaţă în el dacă ar fi ţâşnit ceea ce ţi-ar fi fost făuritor ca verb dacă nu ar fi locuit în alt spaţiu din lăuntrul tău…

…în alte interioare dedalice…

…şi nimic apoi, dacă te-ai fi pierdut de acea rostire nu te-ar mai fi ajutat să regăseşti celălalt capăt unde ai început să te auzi fără rezistenţă la izolare, pentru că asta era ceea ce sporea drama şi atunci se întâmplase să decizi şi esenţialul…

…atunci ai simţit că ai alege nişte accesorii şi ai înţeles şi că asta nu s-ar fi putut petrece decât după ceremonial, acel ceremonial al resemnării, după ce ai fi desluşit amprentele morţii literelor în cuvinte definitive, în  în toate şi în tot din tine şi din neîntâmplata ta…

…când îţi spui că niciodată unui cuvânt definitiv nu-i sfârşeşti înţelesurile…

…pentru că asta ar fi prea simplu şi prea trist, oricâte precauţii ţi-ai lua pentru a evita greşelile unor descâlciri de demult, când devenisei vulnerabilă la sâmburele de taină al dinăuntrului în care nu te pricepusei să vezi pentru că nu ştiusei să pui întrebarea potrivită, cea care astfel ar fi fost, şi nu doar ar fi părut, întrebarea hotărâtoare

…pentru că mereu îţi va părea că un înţeles îţi va fi complet înfăţişat, deşi abia născut, deşi abur şi subţirime de fum, iscat din plăsmuirea ta, din dorinţa ca visul unei cuvânt real să fie şi întrupare, realitate a cuvântului visat, suflet îmbrăcat în dantela de tresăriri care şoptea voluptoaselor clipiri ale semnelor pe care începeai să le descheotori din tine cu mâini tremurânde când muţenia ce erai începea să sune, nu doar părea…

…când ceea ce era în gândurile tale refuza cu tăcerea îmbrăţişarea cuvintelor, înfrângându-le ca nu cumva să îţi fie din ele amărăciune, doar că asta nu aveai cum să o ştii, nu se întâmplase…

…nu ştiai decât cum şi de unde începusei gândul, doar asta ţi-era ştiut, nu ştiai cum şi dacă vei ajunge să îl pui în trup de cuvânt când ceea ce simţeai că ţi se întâmplă îţi întorcea faţa înspre tine, atât cât îţi erai cu putinţă, pentru că taina care te seducea îţi supunea şi neîncrederea…

…neîncrederea că fiinţa de tine rostitoare va fi un cuvânt definitiv, trecând prin el, pierzându-l, lăsând apoi în urma lui un semn pierdut ca un ethos al durerii de a nu fi ştiut, deşi ar fi putut, cum să îl poţi face să fie ceea ce nu era, dar părea a fi, o dorinţă neliniştită pe care trebuia să o curmi, pentru că trebuia să laşi jocul aparenţelor în libertate…

…acel joc pe o scenă cu podeaua veche, o podea cu cioturi la finele unui sezon romantic…

…cioturi de care cuvintele s-ar împiedica dacă le-ar lăsa gândurile să cadă din ele, o podea pe care umbrele tutelare se clatină în fiecare noapte ca nişte santinele istovite ale singurătăţilor tăcute…

…o podea pe care arlechinul ireal se reformulează ca una, ca o umbră, ca o proiecţie, fiind propria lui aparenţă, o podea pe care fecare pas în urmă se adânceşte într-una din umbrele pe care calcă…

…o podea pe care când închizi ochii o simţi cum se depărtează de tine în timp ce îţi rosteşti în gând că fără o proiecţie a sufletului tău în cuvânt, acesta nu va fi viu, şi-aşa fiind fără nici un strop de sânge…

…şi înţelegi mai bine ca niciodată până acum că trebuie să îţi aminteşti să nu uiţi  tot ce învăţasei despre cuvintele cu limbi de flăcări…

…despre metafora care minte, despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul, despre intrările şi ieşirile din scenă, despre adevărul care uneori poate să nu fie neverosimil, despre explicaţiile de neînţeles pe care ar fi trebuit să le dea unor lucruri, iar asta ar fi însemnat că nu ar mai fi explicaţii, despre ceea ce trebuie să spui dând iluzia că a fost ceea ce ai fi putut să spui cu adevărat, precum a părut. doar că ce ai vrut să spui nu putea fi spus…

…despre lucrurile în care locuiai în acelaşi timp şi împreună şi separat…

…despre preatârziul ca o manta ce te acoperă cu totul…

…despre un undeva, dar mult mai departe decât acolo…

…despre acel neaşteptat şi totuşi prin care ai trăi balansul indeciziei, despre punctele de suspensie care te vorbeau pe care de la o vreme le-ai înlocuit cu virgule, despre visul care nu e doar prielnicie ideală, trebuitor fiindu-i şi altceva…

…despre clipele în care îţi alăturasei apa şi focul, sfâşiindu-te între ele, despre adâncurile nopţii din tine către care să îţi desfaci hublouri, altfel neputând auzi întreagă marea altor suflete…

…despre felul în care câteodată lăuntric te-ai complicat înşelător, despre faptul că ceva întâi pare, apoi este…

…despre ştiutul căruia nu trebuie să îi ajungă să fie ci să şi facă…

…despre întinderi şi scurtări, despre sensibilităţi particulare, despre densităţi particulare ale sentimentelor, despre reversul lui a putea, despre ceea ce este inseparabil, despre refuzul opţiunii unice, ori într-un sens ori într-un altul, despre faptul că a putea nu înseamnă totdeauna că tot ce este, părând mai întâi a fi, este posibil, şi că tot ce-ţi poţi închipui este cu putinţă…

…despre dragostea care leagă cu libertatea…

…despre cuvintele în care ne amorsăm neliniştile, numind în gând pe cele definitive, trecând prin ale altora ca printr-o fermecătoare lume a amăgirilor uneori, crezând că mergi prin transparenţa lor, asta fiind  câteodată doar o iluzie…

…despre faptul că fiecare e un conştient de fragilitatea lui, suflet transparent al atâtor purtânduri de gânduri, de linii cardinale sedimentând în geologii senzoriale chipul tuturor întretăierilor întâmplate ale compoziţiilor lor şi ale altora definite şi conturate în fiecare încrucişare cu clipele trăite în cuvinte, unele definitive, pe arcanele timpului…asta poate întâmplându-se, sau poate că deloc…

…niciodată.

Povestind rătăciri, spunânde labirinturi golite în neadormit de cuvinte; joc ratat al himerelor în care visurile nu au amurguri nici surdine

Motto: Când începi un înspre, sfârşeşti cu însuţi, în lumi îndeschizânde  în care te visezi, despre acelea în care te imaginezi, având condiţiile de adevăr suspendate, cunoscând forţa închipuirii cea cu infinite braţe prinzătoare, mergând cu clipele timpului tău,  trăind într-un vis mărturisitor, miraculoasă protecţie legătoare, dar şi al durerii în braţelegânduri care nu pot să cuprindă decât dorul, amintindu-ţi  să nu îţi spui că pentru unele lucruri vei avea cândva timp, un cândva suspendat, pentru că atunci când îţi vei da seama că nu e astfel, va fi  prea târziu.

Aşa se întâmplă adesea; prea târziu şi ireversibil.

 

Timpul unor gânduri la nadir, timp fără găvane unde ai fi putut ciopli fantome, un timp cu coridoare dedalice, purtat chinuitor şi dureros în nespus,  sfâşiind în carnea sufletului când începuseşi să  simţi că te tac nişte lucruri ascultându-ţi glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele, tăcerea refuzându-ţi nişte iluzii pentru a nu te mai antrena în altele, nepierzându-ţi necuvintele, ci înmulţindu-ţi-le, ştiind că tot ce pierzi te va pierde…

…timp purtat  în rupturi lăuntrice ca nişte surpări, de drum al cărui gând de capăt, mişcătoare înfrângere, nu fusese vrut, nu fusese gândit, pentru că astfel poate s-ar fi retras învins ori uitat…

…pentru că uitarea este atât de puternică şi de sigură…

…timp când ceva în tine te închidea ca într-un chit cu speranţe trucate, fără găuri de scurgere, fără de vreo fantă, în pasul în care realitatea ta nu voia să ştie de vis, însă într-o existenţă particulară, într-un unde în care tăcerea nu era un torţionar al elocuţiei, închipuirile cuvintelor tale cele de toate zilele erau spunânduri limpezi, conectând nuanţe şi resorturi, dezrobitoare magic potrivite, într-un pur firesc şi împerecheate în sinceritate, fără disonanţă, fără prisos şi mai cu seamă fără de fard…

…care in intimitatea cu arterele tale veneau să poarte, să te poarte iscând din ele emoţii, rezolvând cu atâta simplitate tot amalgamul de năluci, de precauţii, de ezitări, de gând de renunţare, acea renunţare care este preţul clarificării, atunci când simplificarea nu reuşeşte să o facă, de reverii ale unor sedimentări ale depărtărilor în tine…

…acele ascunsuri cărora rar le făceai să le apară chipul, absconzităţi cumva forţate şi în atât de repetate rânduri caduce pe care acum le lăsai în înfăţişarea lor cea mai liberă, acelea care se zvârcoleau în tine căutând tremurând răspunsuri…

…iar când nu ştii unde să îţi cauţi răspunsurile, când întrebările îţi sunt făr’ de conţinut, ori conţinutul lor îţi pare unul atât de ridicol, densificând ratarea înţelesurilor,  aşezând în ele agonie şi himeră, fereşte-te să îţi imaginezi, să îţi născoceşti desluşiri…

…deoarece chiar şi gratuitatea acestei închipuiri îţi va fi una neîndurătoare, simţind că învârţi în gol mori oarbe…

…şi asta te poate proiecta sau arunca într-una din cele mai absurde lumi posibile, în tropotitoare galopuri ale nugândului, confundând ceea ce este cu ceea ce poate înfăptui, făcând din tine o fiinţă credulă…

…în timp ce peroraţiile vântului pe care îl vei vâna, pe care l-ai simţi cum ar anihila totul, deşi încrederea pe care o ai în cofrajele care nu s-ar lăsa la mâna capriciilor unei furtuni ar dura peste oricare nimicire, de toate felurile, cu taina în care şi-a îngăduit în secret tentaţia, ar spulbera în tine toate înrâuririle pe care le avusese un cineştiecând pe care îl credeai şters  din oricare atom al memoriei tale…

…şi asta până când ţi se întâmplase să dibuieşti în fiinţa ta căutări care năşteau dezechilibre crispante dezarticulând soliditatea acelui teritoriu pe care îl simţeai în tine ca pe un refugiu neîncetat…

…acolo unde te ascundeai când ceva din tine începea să cadă şi tu găseai în asta ironia zonelor de contact, singura pe care ţi-o propuneai ca unitate de măsură care te-ar fi salvat de la a consimţi deformările ravagiilor…

…blocând în tine funcţiunea care i s-ar cuvenit unui spaţiu aparte, de luminat labirinturi, de teamă că ţi s-ar surpa echilibrul…

…şi-atunci forţai absconzităţi într-o teribilă decizie de aparentă respingere a oricărui artificiu, pentru că în ele simţeai cum te zvârcoleşti de fapt, şi transmiţi alarmă, însă erai doar tu de jur-împrejurului tău…

…aşa că în tine era enigma adevăratei rezistenţe când te temeai de sineţi fără să ştii cu adevărat motivul sau era unul anapoda vânturat…

…şi în tine nu te aştepta nimeni cu ghicitori…

…nimic nu anticipa ceva ce ar fi putut avea chipul unui hărăzit, şi găseai că e îndeajuns de întristător să îţi pară că poţi să lămureşti un inexistent oricât ţi-ar fi fost de inventivă natura în simbiozele tale de contrarii împlinind un joc viclean având capriciul împlinirii unui mister care nu se supunea defel logicii, nefiind limpede şi deci tăgăduindu-i profunzimea, sensul cât şi surprizele…

…o întreagă visterie a tainelor dar de la care pierdusei cheia şansei, pilduind stări de semnificare egale cu nimicul…

…şi îţi făceai precizarea aceasta deşi ştiai că nu şi-ar avea nicio urmă de rost, simţind în tine cum începeai să venerezi nuul secondându-ţi fiecare simţ, fiecare zvâcnire de restaurare a unui fragil echilibru între contrarii…

nuul căruia îi forţai opţiunile până la liziera unde orice părea întrebător şi incert şi unde mai nimic nu scăpa negării şi totul se întâmpla din teamă, şi nici măcar nu mai conta că era absurdă, că era absurd de fiecare dată când îţi spuneai despre orice că nu

…şi o făceai tuturor tăgadelor tale, apărându-te şi nu simţeai cum pe nevăzutelea şi pe neauzitelea, frigul pătrundea sub calotele cerului din tine şi de ce tresăreai continuu ţi te întrebai, venind dintr-un timp din tine unde cândva  nu se produsese întinarea unor cuvinte pe care le potrivisei cu tot ce ştiai despre părţile incompletitudinii din zona ta de minus care îţi lăsa senzaţia de impalpabil…

…intoxicaţia ta voluntară cu terori ale friabilei şi fragilei tale structuri făcând să îţi ulcereze stratificările pretutindeni în tine acolo unde nu puteai rămâne în tine unui loc din care plecai cu zgomotele, cu tegumentele spaimei, cu tentaculele, cu tendoanele ei fără măcar a şti de ce îi eşti ţintă propriului tău ochitor pe dinăuntru cu muţenia spaimelor tale nedivulgate neştiind vreodată cu anticipaţie când şi unde şi cum se vor sfârşi…

… însă amintindu-ţi mereu cum ţi le-ai început atunci, năpădindu-te un trecut de gânduri, când te-au înspăimântat unele chemări din tine în adâncuri, dar zbătându-se din ce în ce mai neauzite şi mai surpate, ca un fel de expansiune a tăcerii şi poate şi a muţeniei, şi te simţeai, deşi alungai dintre ele, ca şi cum le vei fi mai mult nicăieri şi oriunde, ducându-te din mine în toate, de parcă ai fi devenit o fiinţă ubicuă, dar fără propria ta voie, acum asemenea unor cataclisme pe care le trăiai în secret, dar de parcă era pândită o anume mecanică a trupului sufletului tău…

… iar asta îţi dezarticula toate solidităţile şi simţeai că oricât ai încerca să îţi clădeşti un refugiu, ceva mereu se va clătina, va aluneca, se va prăbuşi, va sfârşi în încleştările de-a curmezişul, în încleştările cu poticnirea, făcând din tine metafora căderii sub greutatea sensului, sugrumând orice intenţie de trepidaţie a posibilelor desluşiri care ar fi dus la nişte intime consecinţe, cu neputinţă a fi crezute, care odată ivite nu putea să se înfăptuiască la întâmplare…

…pentru că simţeai că asta te va împrăştia prea tare şi nu va face decât să îţi piară puterea de pătrundere, iar tu ştiai că orice pieri, te piere…

…aşa că încercai să te fereşti în a-ţi asedia imensitatea…

…pentru că vei fi îngrozit de  ce simţiri puteai muri cu simţuri atrofiate, iar apoi nu va mai fi timp…

…acea clipă pe care mereu ai trăi-o ca şi cum veşnic şi-ar amâna sosirea, nicicând nu va mai veni, niciodată paşii ei în cale nu te vor mai întâlni pe tine, deşi s-ar fi putut, pentru că tu vei fi închisă în împieterirea unor foste gânduri în care nu mai mişcai nimic…

…fiinţa ta din filigranele chinurilor semănând atât de bine cu tine…

…fiind tu deşi poate asta nu îţi convenea, pentru că nu voiai să ţi-o recunoşti, îţi spuneai că te cunoşti atât de bine prin instinctul de orientare în sieţi, şi adesea te rătăcisei fără a te fi rătăcit cu adevărat doar că nu îţi ştiai ungherele din planeta pierdută pe care o uitasei ori pe care o ascunsesei, şi o ascunsesei asiduu în goana ta după ocrotire, pentru că ea era mărturisitoarea unei decepţii în atât de puţine cuvinte spusă, în locul cărora acum nu mai vorbeau decât oasele împietrite ale gândurilor din cuvintelevisuri…

…cele de a căror evanescenţă făptura ta nu ştiuse, crezând în nesfârşit, dacă să se piardă or’să se treacă…

…dar nici să le atingă în altfel de contururi şi de aceea şi le dăduse suspinului, în tresărind, în aşteptând de auzit întoarceri în semne cândva refuzate simbolic, părând mesianic, al nerostitului tânjind, tragic dar nu tânguitor, deja simţit astfel ca şi când i-ar fi dată nerostirea undevaului, acel preaîndelung, preanicicând părând, prea atâtdetârziu gândindu-i uneori nevenirea, prea cu multe ocoale în samsari de nespus, şi ale căror cuvinte ar fi putut atunci când le fusese timpul când  să şi le petreacă înspreului de-a dreptul, dezlegându-le de tăcut ascuns, doar că asta nu se întâmplase…

…însă îţi dovedise că eşti neîntrecută în ştiinţa cititului înlăuntru, ceea ce, inevitabil, dusese la agresiunea unui flux continuu al unor semne de întrebare, care ar fi putut face din tine o interogaţie nesfârşită…

…crescând în trupul de umbră al tăcerilor tale grele care îţi consacrau prizonieratul, purtând stigmate…

…tăceri în care îţi locuia nicăieriul şi înstrăinarea era tot ce se consola în lăuntrurile tale, depărtându-te de sineţi, alienându-te, deşi atunci când simţeai teama trecută ca pe apele styxului îţi spuneai că nu e nimic mai natural decât ea…

…doar că nu ştiai de ce o spaimă inexplicabilă te înfiora din orice şi nu înţelegeai foarte limpede motivul, pentru că frica ta era mai mult umbră…

…însă una care zdrenţuia speranţa…

…resturile ei care încă mai stăteau agăţate de restul fiinţei tale, în patria ta de visări, acolo unde încă acel cândva era suspendat, acel cândva care ştia cât visezi, acel cândva în care credeai…

…spunându-ţi că numai acel vis care nu va înceta, acela este vis

…şi simţeai atunci cum tot ceea ce lăsasei să plece din tine în gânduri fidele ori infidele era şi va fi, trecând, mereu rămânere, şi nu toat atât, ci ca o paradoxală venire şi le lăsai să te cutremure în voie…

…aceleaşi braţe ostenite de umbre având…

…umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…dar tot mai încercând să zămisleşti din închipuire, doar că nu ştiai dacă acel nimerit era şi cel adevărat după chipul a ceea ce ştiai şi a ceea ce nu ai fi putut şti vreodată…

…pentru că nu voiai să calci linia, acea limită extremă a unui imaginar care te-ar fi hrănit cu sângele lui viclean…

…ştiind că iluzia frecvent şi compensatoriu se realizează prin ficţiune…

…iar acea ficţiune cuprindea dorinţa ta care te vorbea pe tine, mută, în muţeniile tale rostitoare, care căptuşau şi te acopereau, ambalate în estuarele gândurilor tale, şi nu că nu mai credeai în ea te tortura, ci faptul că nu mai credeai în tine…

…pentru că ea erai tu…

…şi astfel înţelegeai că poate fugeai de tine însăţi din frica de a nu te rătăci fără a te fi pierdut, deşi ştiai că uneori nu te poţi regăsi fără a te pierde…

…iar tu nu făceai altceva decât să te întorci în labirint atunci când simţisei că erai pe cale să părăseşti în tine ceva sigur, lăsându-l pentru ceva nesigur, deşi ştiai că nimeni, dar nimeni nu face asta, mai cu seamă că ar fi însemnat minarea visului ale cărui decoruri erau atât de fragede, nuclee ale supliciului tău atunci când îi visai ipostazele prin toate încăputurile ficţiunilor tale, cele în care credeai…

…din trebuinţa ta de puritate şi iluzie…

…spunându-ţi că orice inexistenţă, în clipa în  care începi să o gândeşti devine existenţă…

…iar tu o făceai inversând imagini în care spusurile ţi se dezarticulau însă, privirea căutând un punct dincolo de care ştia că rămânea ceva inform, ceva în care liniile se topeau în contururi mişcătoare, margini topindu-se în tine pe o pânză cu umbre mişcătoare iar singura lor dimensiune era lărgimea nimicului…

…nimic făcându-te să tremuri de frig, acela care te interoga uneori retrăgându-ţi orice respiraţie, îngheţându-te ca ceva hărăzit să nu dispară vreodată când îţi simţeai în ochii privirea cu gratii înfipte în ziduri groase ascunzând vederii imaginile labirintului celuilalt care ţinea de o imaginaţie atât de neliniştitoare, părând a avea deschidere dar numai dacă vei păşi peste pragul tainei, acea mângâietoare taină a adăpostitului cu puterea iluziei că înăuntru erai departe într-o tăcere care îţi îneca orice suprindere pentru că îţi aranjase amăgirile, oprindu-ţi spaima şi vorbind himerelor gândurilor tale ca într-un labirint…

…şi nicidecum ca într-un sfârşit neîncetat acumatunci, asfixiind înstrăinarea, lăsând-o să dispară pe drumuri culcate în clepsidre cu timpul în care îi rămânea cicatricea dar avea vindecarea vremii în care îşi retrăsese nişte cuvinte şi odată cu ele şi semnificaţia lor, vreme când îşi simţea sufletul mut, nemaivrând să vorbească şi răbdând, aşa făcând-o şi acum, ca şi atunci, nemaiputând însă să rabde spaima lipsei de relief tăiată cu paşi şovăielnici pe care îi simţea că se duc dar nu se mai întorc de unde plecaseră ci cât mai înainte, cât mai departe, aşezând distanţe între acel început şi locul în care ajunsese acum…

…ea  înţelegând abia acum că fusese din totdeauna acolo de unde niciodată nu ar fi trebuit să plece, însă nu o ştia, având sentimentul că trăieşte nu un vis, ca şi cum acesta nu este, nu va fi şi nici nu a fost, ci o dramă care mereu porneşte mai departe pe un drum în labirint care pare mai mereu acelaşi cel puţin până într-un punct când devine echivoc…

…purtându-se într-una şi într-una singură de parcă acesta i-ar fi fost destinul; neperechea

…durând-o până la singurătate veghea provizoratelor ale căror enigme aparţineau fiecărei zile în care se simţea departe de uitarea a ceva ce nefusese, neputând fi, desperecheat, a unui gol din adâncul prezenţei pe care ştia că îl va umple cândva,când irealul nu va mai fi prezent şi realul va exista, acea absenţă pe care o trăia în prezenţa a ceea ce ştia că va regăsi şi căruia acum îi încerca un nou veşmânt, spunându-şi că viaţa visului ei nu se învaţă, mergând continuu în ea, renunţând pe jumătate la pendularea stearpă între a fi şi a nu fi şi rămânând să îndeplinească restul…

…ştiind că  atunci când ţi se întâmplă să te înfrângă rătăcirea, înainte de a te regăsi, îţi rămâne doar înţelegerea a ceea ce a alcătuit-o…

…dar înspăimântător e sentimentul pe care îl ai de a nu mai fi niciunde, un fel de spaimă ca o dezancorare, una absolută părându-ţi drumul fără întoarcere, cel pe care te-ai rătăcit şi nu îţi mai găseşti îndărătul, ştiind că stabilităţile au securităţi, imensitate şi intimitate, rătăcirile dispun de tine ca nişte agresori, împrăştiindu-te în cele patru vânturi, înfingându-te în vertrebrele tăioase ale morilor de vânt, aruncându-te în măruntaiele pustiului fără de margine ale labirintului unor gânduri în care totul în tine îl simţi ca pe un drum pierdut…

… drum îndelung, ajungere…

…improbabilă.

Tăcând cuvinte de văzduh carbonizat cu braţe obosite; încremeniri încercănate închise în oglinzi moi unde fluturii nu mor niciodată, orice ai numi prin acest cuvânt în diferite chipuri

Motto: Totul se păstrează în tine şi nu se uită, priviri în urmele de paşi ai acelora în care ţi-ai lăsat gândurile, de acum cu o resemnare sintactică însă nu aceea ce ar fi adus şi împăcarea, când nu le-ai mai fost nimic de vrut ori de povestit altădată în absenţa cuvântului nemairostind, murind în tăcere, când altceva nu mai avea să spună, deşi, cârpindu-ţi cerurile din tine în care dragostea mai fumega, tu ai fi născocit nespusuri, vorbe nemauzite pe care nu ai fi încetat să le rosteşti nevrând să li se întâmple sfârşitul.


Când te prinzi de spaimă cu privirea, fără a avea văzul rătăcit sau la întâmplare, ascultând  tăcerea sufletului tău care îşi vorbea în limbajul glandelor lacrimare nişte cuvinte cărora le retrăsese semnificaţia pentru că altfel le-ar fi trăit tortura sub soarele negru al tristeţii devoratoare, întorcându-te acolo de unde ai plecat…

…şi numai singurătatea îţi spune că va fi precum altădată iar zilele vor trece la fel sau mai amar decât celelalte, părându-ţi  din nou a fi fără anotimpuri, prăbuşind, nemaiavând, geneza lumii lui a fi

…când nepăsarea despre care ai vrea să minţi te doare, însă doar pe tine, şi-ai vrea să fugi în tine, însă simţi că ai face-o în gol, ai fi acolo oriunde şi nicăieri după ce te vei fi alungat din toate, luându-ţi locul cea care te-ar sili să îi dai ascultare pentru că altfel te-ai fi zbătut în tine din ce în ce mai neauzit şi mai surpat, ai fi trăit zvârcoliri clipă de clipă fără întrebări cardinale trăind expansiunea tăcerii iar apoi a muţeniilor şi iar ai fi început, cu degete ochilor tânguitori plângând amintiri, să gemi în somnul de tine ca în intestinele unui coşmar captivă…

…când trăieşti în convulsii şi încă te laşi furată zbaterilor vineţii ale unor nepierdute gânduri neplecate ca şi cum ar exista la infinit,  ca într-o întrebare fără sfârşit; iluzie retorică…precum într-un labirint povestind rătăciri ca într-un joc, unul ratat, al himerelor, un joc vinovat, între refuz şi motivare în pedinăuntrul tău…

…cel pe care îl ţii în palmă ca şi cum ai ţine timpul unui vis înspre care ai vrea să te duci dar simţi că nu poţi privi maideparte

…labirint al unor gânduri unde te închizi înăuntrul cercurilor în reflexie iar ieşirea îţi este una înşelătoare într-un dincolo pe care te amăgeşti că l-ai putea atinge…

…în expresive semne răscolitoare ale nepătrunsului de nuanţe ispititoare care păreau că se deplasează înspre ceva enigmatic, semne despre care crezusei că sfârşiseră prin a fi obliterate, când în nespus nu mai existau, nemaiputând vorbi fără voia ta, neputincioasă să mai exprime într-o lume oarbă care mergea ca şi cum ar fi deviat mai mereu de la real, mimând răsfrângeri anamorfice, unele în celelalte fără ca propriu zis să se întâlnească, căutând cum să mai dai de tine…

…în confesiuni mai mult sau mai puţin deghizate, neştiind niciodată unde vei ajunge când simţeai că trebuie să le spui tot, acolo, lui, în înăuntrul tău, în locul cu tăcerea…

…ştiind că atunci când cuvintele aleg să tacă sau să se ascundă trebuie să legi ceea ce auzi şi vezi de ceea ce nu poţi nici auzi nici vedea…

…acolo, în tăcerile gândurilor tale, unde eşti cu cu toate acelea care ţi-au fost şi de care te-ai făcut vinovată, prin ele, spre tine, încercuindu-le acum în aduceri aminte din vremea în care îţi fuseseră încercare, ştiind fără să ştii de unde le vine ştiutul, înţelegându-le facerea şi despicăturile, ale metamorfozelor lor, ale recurenţelor unora pe care le simţi ca şi cum continuu te-ai despărţi de ele…

…acele gânduri pe care nu le-ai vrea întunecate la lumina zilei, pentru că astfel ar însemna să fie scăldate într-un anume fel de o obscuritate dintr-aceea orbitoare, un spus despre ele a cărui nuanţă nu schimbă esenţialul, deşi într-o închipuire a altfelpetrecerii în care li te-ai mai întreba cum ar fi fost dacă…

…dacă nu ai povesti despre ele, ci le-ai crea ca şi cum într-adevăr ar fi fost cu putinţă, ca şi cum ar exista ca într-un vis; demiurg oniric, sintaxă onirică…

…doar că nu astfel le vrei întruparea placată pe un închipuind, pe un imaginar, ar însemna să îţi ridici construcţii himerice, amăgindu-te că zideşti…

…gândurile au deplina stăpânire a acelor înţelesuri proprii, iar niciunuia nu îi refuzi vreunul, şi ţi se mai poate întâmpla să negociezi cu însăţi o înţelegere a unor sensuri uneori, însă niciodată nu ţi le vei putea salva pe cele amăgitoare iluzoriu, în mistificaţie; acestea sunt, oricum, încheiate cu sfârşitul şi le poţi spune, da, cu glas de tăcere, însă nu le vei putea face, lipsindu-le verbul făuritor

…acolo, în locul cu tăcerea unde cu glas fără cuvinte le-ai spune nimic, acel nimic proteic…

…acel spus în chipuri privite de la distanţă, depărtânduri în care nu ai îndepărtat, rezemări din unghiuri diferite, căutând cu disperare ceva ce să nu îi fi rostit, în tot acest timp probând potriviri, potriviri de acum iar nu de atunci, cele pe care ţi le atingeai cu înţelesul în încercări de a ţi le apropia, dar neapropriindu-ţi-le cu adevărat, însă, neputându-te stăpâni, prefăcându-te ca şi cum, pentru că vremea lor trecuse, iar ele merseseră atunci când le fusese vremea în sensul contrar celui întrezărit de tine…

…acum întrebându-te poate cu ridicolul marionetei ce nu ştiuse dezlegatul, ce nu ştiuse cum să depăşească insolubilul, recunoscându-se învinsă, cum ar fi fost dacă…

…gând pe care îl simţi ca şi cum te-ar sorbi întreagă, gând care îţi mai vorbeşte fără să îţi grăiască, tu ştiind că trebuie să îţi fi spus multe lucruri atunci…gând care acum se desfăcea ca şi cum ar fi fost întocmit dintr-atâtea dând unele într-altele, gânduri, prea multe, copleşitoare vreme îndelungată, bântuindu-se unele pe altele câteva şi apoi dezvelite în cuvinte descojite, care altfel de nu ar fi fost, ci rămase în crustă ar fi ascuns, nedeschipuind lucrurile…

…gânduri încă agăţate de lacrimi care mai povesteau dar nu era nimeni căruia să şi le spună…

…aflate oricum într-o primejduire a enunţării, rămânând astfel nespus, instanţe solitare de acum fără purtând de legătură, aprinzături de dedesubturi de cuvinte, dintre cele văzânde cu ochiul închis, multe văzuturi dar mai cu seamă nevăzuturi în suflet, oglindiri în ape de o limpezime vie; multe chipuri de poveste, răsărituri deloc lesnicioase, multe semne obliterate, multe fărâmate, multe pulbere, în tine o oareşice învoială cu cele reprimate, cu cele răzgândite, cu cele întârziinde şi toate atât de expresive neexprimând totul, mai şovăind, mai istovind, pe toate, atât cât au fost să fie vorbindu-le în cuvinte deschipuite; cuvintele, doar pretexte pentru ele, pentru gânduri…

…spunându-ţi că viaţa unor gânduri rostinde, cele a căror expresie ar fi irepresibilă, ar trebui să aibă petreceri asemeni unor predicţii, cărora nu le-ai fi curmezişuri, pentru că stăpânirea de ea ar sfârşi în acel fapt pe care ţi l-ai dori, ai simţi că s-ar petrece, ceva din tine ţi-ar spune pe nume, înţeles urmând a-ţi fi întâmplat, şi nu ar fi defel un înfrânt în cuvânt…

…viaţa unora însă devine inaccesibilă, şi atunci le sfârşeşti, simţindu-le neputinţa trăirii şi încetezi să mai crezi că tot ceea ce îţi închipui poate fi şi cu putinţă, ci doar posibil, şi faci în aşa fel încât să te sustragi unor înţelesuri de suprafaţă, dintr-acelea superficiale, iar unor gânduri nu le mai primejduieşti vreodată înţelesurile, smulgându-te semnelor în derivă, pentru că astfel ţi se poate întâmpla să eşuezi în cumplite himere…

…tot ceea ce îţi poţi închipui îţi poate fi neputinţă, dar aparent posibil, ca oricare neîntâmplat nefăcut încă, rămânând legat de acele gânduri tânjinde, pentru că deja când astfel le simţi le recunoşti şi chipul neîmplinindului, trăindu-le pe unele obsesiv, cu spaima de a le sfârşi, ajungând să te rostească mai mult în tăcere, nonspus, decât le-ai da tu semnificării, în spus…

…mărturisindu-ţi-le doar sieţi, dar dispensându-te de mărturisire celuilalt

…care poate într-un preatârziu le va cunoaşte, rătăcindu-le înţelesurile, care cândva l-au vorbit fără însă să îl grăiască, cumva, murindu-l, şi astfel ieşind de sub halucinarea luim a celui care pe care l-ai simţi precum te-ar lua într-o posesie magică…

nedesluşirea gândurilor, acele altînţelesuri, sunt primejduitoare de nu le poţi pătrunde, or’ înţelesul îţi pare ascuns sau inaccesibil…

…pentru că încotroul lor e deja umbră pieritoare al unui spus în ceva pe care nu îl cunoşti şi pe care îl simţi precum i-ai căuta în neştire cuvintele…iluzii…cuvinte pe care le atingi acum ca pe nişte pulberi corozive care stârniseră în tine începutul unui pustiu cu umbre sfârşite în urme sfârşinde, pe care ţi-l dizolvasei în văzduhul sufletului şi cărora, privindu-le din depărtare, le aruncai o ultimă privire înainte de plecare, înainte de a le coborî treptele pe care veniseră, trepte ale aşteptării…

…trepte devenite de acum de un verde amar, în preajma cărora aveai să te întorci tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…

…după ce le trecusei pragul spaimei, simţind că ai şti cum să te protejezi, văzând fără să fii văzută, plimbându-ţi privirile peste sufletul lor cu acea mângâietoare taină a neştiutei, a celei de departe, aproapedeparte, vorbindu-le în absenţă…

…până va sfârşi prin a le spune nimic, acel nimic ce spune totul, în cuvinte pe care le va lăsa să însemne ce îşi vor voi, gândindu-se la ele ca la o întrebare de le-ar putea face ca şi cum ar crea un vis prin ele…

…de le-ar putea duce ca şi cum de-a lungul realităţii lor ar plimba o oglindă

… iar realul infinit, pentru că astfel i s-ar părea, precum şi l-ar dori, s-ar răsfrânge fără sfârşit în privirea ei, ea, precum ar fi în lumea lor pe de-a-ntregul, deşi lumea ei ar fi, cea de peste margini, de dincolo, acolo unde începe inexprimabilul, în tăcerea neînţelesurilor pline de înţeles…

…acolo unde poate se simte trecătoare prin cuvinte definitive, acolo, în lumina trecutului, purtând semnele ei rostitoare, cuvânt hrană sufletului crestat, lumină căreia a învăţat  să îi asculte umbrele, să ştie când o aude întunericul, să nu îi fie interogaţie nesfârşită, să ştie să îl înlăture, căutând în el ceea ce cunoşte de dinainte, să nu lase umbrele să sporească, să le sfărâme, să înveţe să le tacă la capătul timpului, căutând ireal noaptea renaşterii…

…ştiind că îşi va trăi acele clipe pierdute atâta timp cât şi le va reaminti, ducându-şi-le apoi dincolo, în uitare, pe cele cărora le-ar da alt nume, de-ar fi să şi-l piardă pe cel avut, în neputinţă, cele care au curs în tine şi prin tine te-au vorbit, dar nu de ajuns

…ea care ştie ce putere are închipuirea şi ce putere are fiinţa lui, a cuvântului, ea care ştie că acele cuvinte simple au puterea unei rugăciuni, dacă sunt rostite cu credinţă în ele…

…le cunoaşte fascinaţia, ce poate aceasta isca acea forţă a înlănţuindelor litere precum o chimie tentaculară, ştie potenţa uneia singure ce are în ea toate neîncăştiutele, neîncăaflatele şi ce i se întâmplă prin cataliza cu altele, ştie ce pot dezlănţui, ce pot tutela; le-a trăit alchimia, le-a trăit toate nodurile desfăcânde şi cu neputinţă de descurcat, a atins atât de multe semne în tăcutul gândurilor, atât de multe sensuri a obliterat…

…a trăit utopia înstrăinarii prin cuvânt, atât de multe au sfârşit în neauzit, pentru că ea era stăpânitoarea şi nu stăpânita, ea era tâlcuitoarea, ea era împreunătoarea celor ce o istoveau şi ea covârşitoarea, săvârşitoarea chipului lui grăit, ferindu-se de verbe ce nu se rostesc, ştiind să plece sau să rămână înţelesurilor spusului ce este şi întâmplându-se poate într-o altă retorică acelui ce ar putea părea cu putinţă; nonspus…

…nevrând cuvinte cărora să le dea ocol fără de vreun încotro şi pe care să le osândească în reverie, iluzionându-le că vor zămisli realul; nu le voia fantasmele, pentru că astfel vor fi precum adeveririle închipuinde de care nu le va putea despărţi şi nu le-ar putea nicicum descânta gândurilor acestora ca ceea ce îşi imaginează să devină fapt împlinit…

…nu, nu era un demiurg care să vrea sintaxe onirice, deşi îşi spunea în tăcut câteodată, purtându-le semnele fără ziduri neferestruite, precum nişte gânduri magice într-o cumpănă cumva amăgitor persuasivă că poate că da…

…nu, nu îşi spunea că totul trece, nemairămânând, cu amărăciune, ca şi cum ceea ce ar fi trăit ar fi simţit ca fiind al alteia şi nu al ei…

…nu…totul se păstrează în tine şi nu se uită…

…şi atunci îţi spui că ai vrea să le duci într-o altfel de limbă în care în tăcere ai regenera nesfârşit şi enigmatic…

…îţi spui că ai genera seducătoare  metamorfoze în care ar primi duh, suflu nou, ca şi cum le-ai da viaţă fără de moarte, deşi poate ar fi un gând zadarnic, dar simţi că s-ar întâmpla ca şi cum le-ai stârni înspreul dezlegător, hrănindu-l din tine însuţi şi făcându-l să meargă mai departe, în cuvinte de culoarea sângelui tău din care desfăcusei literele ghimpate…

…pacificând toate contrariile din tine şi din celălalt suflet ca într-o ultimă şi singură dorinţă renăscând, tremurând spunându-ţi-l doar în gând, spunându-i tot, fiindu-i pe măsură ce i te spui şi nimic din tine nevrând să rămână nedesfăcut…

…trăindu-l înlăturat întunericului ca şi cum, privind, ţi l-ai întoarce umbrei unei prea lungi aşteptări prevestitoare a preatârziului căruia ai fi vrut să îi întinzi pestetimpul, umbră ce apăsase sfâşietor, aceea a tăcerii,începând să trăieşti muţenia care te căptuşea şi te acoperea, în care tu simţeai că începi să rătăceşti drumul care te-ar mai fi întors pe tine, parte dintr-un întreg…

…în întreg.

Rochiile evanescente ale magnoliilor de ambră în anotimp de nesfârşit, cu tiv de priviri răscolitoare prins de nemărginire

Motto: Avem anotimpuri, anotimpuri sfârşite, anotimpuri fără clipe şi tânjim după forma pierdută sau visată a echilibrelor pe care le-am avut fie şi vremelnic, avem anotimpurile galopurilor tropotitoare ale sângelui şi le avem câteodată şi pe acelea ale muţeniei şi ale surdinei, ale  nadirului, ale nopţilor dizolvatoare  şi ale crepusculelor, ale nimicirilor şi ale sufletelor care nu mai vorbesc răbdând tăceri fără recurs la răni în lumea goală de visuri, dar mai presus de toate avem celelalteanotimpuri…

… cele de care ne prindem privirile cu sete şi cu foame, şi una mai neîndurătoare ca şi cealaltă, anotimpuri în care nu sfârşim, anotimpuri care nu îşi vor retrage niciodată cuvintele şi semnificaţiile, anotimpuri cu picioare pure  în dragoste rostitoare din care paşii nu trec şi privirile nu cad.

Eşti tu, cea care  în păr, ţesătură de feerie, are aninate fermecătoriile împletiturilor  din ceasuri în care sufletul îşi poartă de mână mirările necuprinsului ce merg sub paşii care ajung în orbite de timp niciodată părăsit, fiinţa cea cândva a florii despuiate, cea care îşi desena înăuntru, pe claviaturi goale de clipele pe care le avusese şi pe care şi le surpase, vibraţii de pustiu, răsunând în rupturile din ea când în arhipelagurile sensibilităţii ei germinase cădere de petală întristată în singurătate, când simţea că i se prăbuşeşte copacul cosmosului ei atunci când îşi istovise anotimpul înfloririi pentru că nu ajunsese să fie, deşi se făcuse tremur…

…tremur pe care îl părăsisei când lui îi simţisei trecerea şi la infinit uitasei că tu, tu şi nimeni altcineva trebuia să fi cea care îi hotărai existenţa, pentru că facerea se întâmplase în taina unei realităţi de netăgăduit pe care o ademenisei neferindu-te, aşteptându-i clipele pe are le aşezusei în răcliţa de ambră unde îţi păstrai umbrele şi strălucirile direcţiilor cardinale ale tuturor siluetelor de gânduri, chiar şi ale acelora pe care le uitasei cu vremea, ale unor târziuri cum refuzai să le vezi, pe unele înlocuindu-le câteodată, câteodată nu…

…iar atunci când se întâmpla locul lor îl luau alambicurile ficţiunii, unde îţi păstrai bravuri în care nu te simţeai părăsită de speranţă, aceea a aşteptării în plină certitudine, pentru că nicio clipă nu încetaseşi să crezi în nemărginit…

…dar îţi spuneai că adevărat şi credibil este de atâtea şi de-atâtea ori doar relativul pentru că e mai puţin susceptibil ruginii, ruginirii…

…că îndoielile şi aproximaţiile sunt, nu doar par, şi asta pentru că sunt relative, iar tu repetai în ele cadenţe auzind pe caldarâmul din tine ca un ecou straniu proprii paşi ca nişte haşuri de umbre din negru violent care însă nu te mai ajungeau pentru că alungai amintirea pe care voiai să o uiţi şi care venea după tine, cea a neputinţelor şi a câmpului de mine în care te transformaseşi…

…astfel călcând prin tine, adunând întuneric în cutele sufletului tău…

…în faldurile lui stinse care purtau atingerile celui care îţi domesticise toate acele umbre zdrobitoare pe care le strânsesei în jurul tău cu chipul stihiilor, şi tot cosmosul tău începuse atunci să asculte de legile unei astronomii anume când în tine anotimpul dragostei îşi începuse geografia simţurilor sub temperaturi aprinse febricitant…

…şi nimic din ce se întâmpla nu prevestea ecourile ce urmau să se spargă în tine, niciunde altundeva în tine primăvara nu avea sunete crispate, doar tu singură te aruncasei ca într-o hipnoză ce parcă urmărea autonimicirea, calcinând în tine evantaiul de lave ce erai, sentimentele înecându-le în negru deşi le auzeai în lăuntrul tău cum îţi cereau ocrotire…

…însă tu te purtai de parcă nu le auzeai, de parcă totul în tine asurzise, de parcă uitat de tine într-un vârtej de senzaţii care te încremeneau în tăceri la margini pierdute şi nu puteai să te smulgi de acolo de unde ceva vestea faditic ceea ce avea să urmeze…

…un văzut înainte de a fi atins…

…acel care atunci când te-ar fi izbit, când s-ar fi întâmplat, din tot anotimpul dragostei tale nu ar mai fi rămas decât resturi, şi mâinii tale ucigaşe nimic nu i s-ar fi împotrivit, şi tu ai fi simţit cum mori pe braţele ei, sfârşind într-o poveste nepieritoare ce îţi părea acum trăită într-un timp himeric, unul al celui mai frumos anotimp, dublându-ţi în el forţa de halucinaţie după cum atrăgeai şi respingeai în tine gânduri care nicidecum însă nu îţi contestau existenţei realităţi, însă tu te purtai de parcă da…

…de parcă deschideai în tine drame…

…pe scena din tine doar spaime cărora le puneai atât de multe măşti…

…măşti care dezvăluiau tot ce trebuia izgonit…

…cutremurându-te de atâtea nelinişti care nu îşi aveau rostul şi care nu făceau altceva decât să îţi prăbuşească lumile în geamăt, rămânându-ţi cândva nostalgia seninătăţii, asta spunându-ţi cu lacrimi de zăpadă, că nicio himeră nu ţi se închegase, cele cărora, mistificator, le ţinusei uşa deschisă…

…doar că totul fusese atât de aievea şi numai tu dezlănţuisei în tine asaltul tenebrelor când toate acele nelinişti începuseră să te mineze de parcă un demon te ţinea în puterea lui, tot mutându-te pe două talere şi căruia nu încercai să îi scapi, să îţi arunci toate acele gânduri în spinii cărora care îţi sfâşiai rochia…

… rochia ta grea de catifea din iederă verdefericită cu fascinatorii broderii aprinse din fire împletite de brânduşe şi încrustaţii de nopţi în culoarea ambrei pe care îţi crescusei clipele pure care acum deveniseră tot mai palide, şi s-ar fi stins în neauzit, în tristele tale castele care îţi coborâseră din asfinţituri, până nu ar mai fi rămas nimic, nimic din ele oricât le-ai mai fi dat cândva, într-un târziu, zadarnic ocol, pentru că timpul lor dragostea nu l-ar mai fi ţinut cu mâini suverane în care viitorul ar fi înmugurit şi totul în jurul tău părea pierdut şi părea a te pierde…

…începuseşi deja să trăieşti crepusculul cu acele lui cele rotitoare şi neputinţa de a-l stăpâni când singură te alungasei din  rostirea a ceea ce fusese magic, fiinţă secundă cu secundă îndrăgostită

…fiinţă care încerca să îşi înăbuşirea dezlănţuirilor, ceea ce însă nu făcea, încărcându-se cu electricitate apăsând şi tulburând-o, convertindu-se în trăznete cărora nu ştia să le vină în întâmpinare cu formule exorcizante în aşa fel încât ceea ce era în ea potrivnicie să abdice, învinsă, fără vreo rostire şi să o lase să se străbată oricare i-ar fi fost verdictul de vulnerabilitate în care îşi ardea întâlnirile dintre fruntarii cu ochi de gheaţă, de ea neîndurători, locuri ce îi păreau a avea fisura ireparabilului…

…locuri în care cândva şi apropierea, şi depărtarea, ştiuseră ce au de făcut când erau anotimp fără intemperii, unul neîncheiat, anotimp în care nimic din jurul ei nu se clătina…

…anotimp în care în cea mai mare taină paşii tăi dănţuitori mergeau în întâmpinarea ei, a celei din care care venea, cea care niciodată nu va dispărea din ea cu ceea ce arde în comuniunea vieţii timpului magnoliilor de ambră şi a semnului de foc din ochii ei de flacără în care cercuri închide când tandreţea lui, a celui de ea rostitor îşi aduce mărturia şi semnul lui în toate frigurile pe care ea şi le-a încheiat cu supunere atingând limanul unde îşi căuta potolirea lor…

…departe de gândurile obosite şi târzii în care purta pietre sângerânde în priviri când îi şchiopătase orb mersul drumului de fluturi ce nu ştiau să ningă alb ci doar cu chip de tăcere aripi zdrenţuite în căzută primăvară înstrăinând taina minunii, minune despre care îşi spunea că poate nu i se va mai întâmpla încă o dată oricât ar mai aştepta-o cu smirnă şi cu tămâie, cu aur şi argint, cu pâine şi cu sare…

…durând-o până la singurătate pentru că o primise ca pe un meteor…

…că o stinsese pe când îşi năştea în neaşteptare timpul păstrat la ureche de iarnă, care auzise pe când ea nu ştia încă clipele ce aveau să fie rupte din calendarul albăstrimii iernii ca să fie scrise cu iubire…

…clipele pe care avea să le strângă în braţe firave adunându-le să fie ceea ce erau şi nu doar păreau a fi, doar un miraj, doar un visat, doar un tremur străjuitor ce se pregătea să îi ia în custodie lumea cu pământul răsfirat din inima ei întreagă pe treptele căreia era zvâcnire uitată demult, trepte răsturnate prin spărturile cărora se strecurase mângâierea a ceea ce venise până la ea, a ceea ce ea îi spusese în gând că o să rămână şi că nu îi va sfărâma venirea din neaşteptare când nimic nu credea că se va mai întâmpla…

…în nimic nu credea că se va mai întrupa  până când fiinţa minunată e unei făpturi de înspre ea se îndreptase dintr-un capăt de anotimp pe coastă albă de iarnă privind la vremea în care urma să curgă în ascultările aripilor fluturilor de nea, aşezuta ei zăpadă în adormite visuri din singurătatea ochilor…

…acolo unde i se deschisese privirea cu tot ce avea de visat, spunându-şi că el ar putea fi cel care îi va căuta trupul sufletului să i-l crească din dorinţe dezgolindu-i asfinţiturile din păr, din piele, din neliniştirile tâmplei în suave clipe de degete desenând cu sidef conture topite sub atingeri virginale în respiraţii peste sfieli, clătinându-le, coborând în adâncurile fiinţei ei, sedimentându-se în geologia ei senzorială, acolo unde mult din ea dormea uitări…

…şi totul i se părea de parcă ar fi fost ieri când îşi asasinase prematur transfigurările, învineţindu-şi mai întâi clipele, asfixiindu-le, înstrăindându-le, simţindu-le cum mor în spasme, de-atunci murind şi ea fără încetare până când în deznădăjduire şi cu privirea prinsă de spaimă înţelesese că totul ar fi rămas fără vindecare în acel sfârşit continuu dacă nu îşi putea aduce înapoi sufletul care nu mai putea să vorbească şi asfel răbda, dar nici să rabde nu mai putea pentru că dacă nu ar mai fi avut timp infernul ei ar fi ajuns la destinaţie şi acolo ar fi şi rămas…

…şi ea plângând în abise, în abisuri de mână cu pustiul şi lumea anotimpului pe care îl cernise ei şi-ar fi povestit dizolvarea…

…şi tot ce ar mai fi putut aştepta era doar somnul apelor purtându-şi întunericurile şi al neuitării acum al timpului de-atunci pe care îl lăsase  capriciilor furtunilor închipuite pe care le dura în loc să le nimicească începând să îşi numere amurgurile, spintecând în carnea lor, în ea pustie…

…iar asta o ştia cu sufletul naufragiat, şi nu aştepta să o afle până ar fi fost prea târziu

…atât de târziu încât să nu mai poată exista aproape…

…târziu care i-ar fi anulat orice speranţă încât să nu mai poată reface frumuseţea care îi fusese cea a poveştii care atât de misterios îşi cheltuise tainele şi fără pereche le păstra pe acelea pe care încă nu ştiuse cum să i le fure din înţelesuri aflate doar după ce şi le-ar fi călătorit îndelung şi stăruitor pe care le-ar fi putut pierde singură din vedere dacă nu şi-ar fi asediat imensitatea şi eternitatea în care credea pe când îşi compunea solilocurile, în timpul în care celuilalt nu i se mai putea spune pentru că devenise o genune…

…în acele clipe fără de anotimp peste nopţile cărora se lăsase crustă violacee pe când credea că el începuse dinspre ea să îşi ferească privirile şi toate visările ei de cândva acum îi păreau realităţi de mult apuse, părăsiri parcă doar de fantezie zămislite, stăpâniri ale efemerului…

…senzaţia de târziu ce începuse să locuiască în ea asemeni unei fatalităţi pe care o oprea la ferestrele sufletului ei, înfigând în ea gratii cu puterea că nu e totul pierdut, şi asta nu o vorbea himerelor, ci năzuinţelor care în ea nu secătuiseră, fantomelor chinuitoare în care inventase stingeri şi de care se eliberase, pe lângă care îşi trecea amintirile care purtau flori argintate şi chemări împerecheate cărora li se ruga în gând să nu sfârşească nici ei, cea rămasă singură, a pierderii perechii, nici celui căruia îi dădea durată, spunându-i-se în gând…

…separând timpul absenţelor cercului tandreţii de cel în care părea că el o îndepărtase, privind înainte rotitoare,  şi nu uitând înspre vedenii măcinând umbre…

…un înainte încă invizibil dar nu himeric în care toate se vor întoarce apropiat din drumurile lor în veşnicia deschiderii celui dintâi de unde plecaseră şi nu vor fi ajungeri improbabile…

… gând creat şi recreat fără încetare din nevoia de un el neîntâmplat…

…pentru că fără de elneîntâmplatul,  în lumea ei ar fi atât de frig pentru delicata tijă a fiinţei ei oricare ar fi fost anotimpul…

…şi deşi nimeni nu o cunoştea mai bine de cum se cunoştea ea însăşi, conştientă de fragilitatea ei, el ar fi patria ei tandră cu toate infirmităţile despletitelor  cândva spaime,  acum pribege, cele pe care nu  ştia atât de bine să şi le ascundă…

…iar dincolo de orice repere şi geografie, ca într-un misterios cod descoperit prin întâmplare, deşi nimic pe pământul ăsta nu e întâmplător, el o va citi rămasă ca dintr-un timp al unei vremi pierdute, şi nici măcar nu îi vor fi trebuitoare multe cuvinte în ocrotite încăperi de-a lungul tăcerilor firului timid şi dureros al cusăturii sufletului ei care nu mai visa, şi în fiecare zi, în fiecare clipă, ea  şi-ar  spune că îşi va trăi în el celelalteanotimpuri, acelea care ni se întâmplă pentru că le-a fost…

…hărăzit.