A nimănui altcuiva decât a mea, durerea…

Motto: „Iartă-mă, Julieta, dacă nu ştiu să mor pentru dragoste…Iartă-mi fiecare rătăcire, fiecare pas ce vrea să se întoarcă…Pe aici, pe la noi, oamenii nu mor decât pentru moarte”. George Dan Olteanu


Nu ştiu dacă trebuie să rătăceşti pe cărările  întortocheate ale înlăuntrului fiinţei tale…ale labirintului care îţi eşti…pentru a te putea regăsi  mai întâi pierzându-te de sine…nu ştiu; sunt drum niciodată altfel decât sinuos  al căutării de mine…rătăcesc prin meandrele propriului labirint; adesea mă pierd printre gânduri ce mă răscolesc, încercând să îmi desluşesc tainele fiinţei mele înnodate…să mă dezleg de ele…pentru că, de multe ori, simt asfinţit în sufletul meu şi fir călăuzitor al răspântiilor îmi este tot mai greu să desluşesc întrucât îmi pare că m-ar duce înspre amăgitoare himere…

…ştiu că pentru a fi liber trebuie să fii liber ca să poţi alege, fără de umbre învăluitoare, a gând alb…ştiu că odată ce ai murit ai învăţat să revii la viaţă pe cărarea întrupării visului ce ai fost lăsat pe pământ pentru a fi trăit, odată ce a învăţat aripa…ştiu că la răspântii  ostenim într-un vălmăşag de gânduri pentru că ne înspăimântă răspunsurile şi ne este teamă să ne încumetăm undeva…altundeva de noi…pe tărâmuri necunoscute înşine, hotarele altuia, pe care nu le putem încălca fără de ştirea aceluia, dar pe care îl simţim liman, simţim că ne-a fost dat să ne fie… a fost menit că acolo ne vom întrupa în făptura adevărului de noi atât de aproape şi atât de cu neputinţă de a fi atins putând părea, pentru că ne-ar înspăimânta cumplit când i-am dezvălui chipul…întrucât simţim că acolo vom începe să aprindem focul din noi…

…cel al dorinţei de sine şi te va îngrozi atunci când vei simţi că atât de înstrăinată îţi este şi ţi-a devenit din clipa în care te-ai îndepărtat de tine şi te-ai închis în sihăstria-ţi…

…dar odată ce te-ai apropiat de cel ce fusesei odată şi pe care îl rătăcisei, uitându-l îngropării sub lespede grea de suflet, te vei aprinde, redându-te ţie însuţi.

…şi în lumină albă şi trudă îţi va fi să te afli…în lumină de gând alb şi trudă îmi va fi să mă aflu…şi  sunt rostire pură, iar trăirea mea este aceea de a fi eu însămi în neîncetarea uimirii de mine şi a minunii de vis lăsat pe pământ…şi odată ce am devenit trebuie să mă las trăită în neliniştea întrebărilor şi în căutarea dezlegătoarelor de taine răspunsuri, necontenit şi poate fără de suflet hoinar alături de mine simt uneori că aş vrea să fiu pentru că vreau să mă auzi pe dinăuntru deşi îţi şoptesc pe dinafară…şi vreau să aud cum rădăcină cresc înlăuntrul lăcaşului sacru al fiinţei tale…şi poate făr’ de urme am fost pentru că pe tărâmul meu deşartelor iluzii le-a fost cu neputinţă a mă lega de ele, cu împotrivire curmându-le gândul de a-mi macula şi întina pământul pe care calc cu sfinţenie, acel al fiinţei mele…şi pe care mi l-am păzit cu străşnicie…

…şi atât de singură poate uneori mă întorc noaptea într-un loc ştiut doar de mine şi mă prefac că nu simt golul…dar atunci când închid ochii mă năpădesc a înfiorare doruri de care încerc să mă ascund ştiind că poate nu am să mi le ostoiesc prea curând…doruri de întâmplări neîntâmplate.

Şi care mă dor, dar este durerea nimănui altcuiva decât a mea.

Tu… oricare tu ai fi acela atunci când vei fi acel ce va să fie…tu nu mă vei putea durea vreodată…nu mă va durea inima ta, ci a mea mă doare şi mă va poate durea…nu mă doare singurătatea ta…nici a mea nu mă doare; nu mi-o exhib, nu mi-o strig…atunci când se vor întâlni cele două singurătăţi ale noastre poate că asta se va numi dragoste, şi pe pământ vor fi cu două fiinţe solitare mai puţin…ciudat cum uneori gândim că putem avea puteri tămăduitoare în lumea altora, că îi putem vindeca de singurătate, când poate aceştia nu şi-ar dori decât să le-o facem  mai uşor de îndurat, deşi niciodată nu mi-a părut a fi un chin…la urma urmei, singuri venim pe lume şi după ce am trăit marea trecere , singuri suntem atunci când ne întoarcem în pământul din lutul căruia a fost plămădită făptura…

…singuri suntem când iubim…în dragostele noastre, cum spunea un suflet...

…nu îmi iubesc singurătatea dar nici nu mi-o urăsc, nu am atins nicicând ura; pentru aceasta ar fi trebuit să o fac în adânc…iar a urî  îmi este îndeajuns de departe şi niciodată până acum nu mi-am ajuns până într-acolo încât să o ating…îmi trăiesc această solitudine aşa cum îmi trăiesc viaţa în care îmi doresc să fiu precum divinităţile care cunosc atât binele cât şi răul…să îmi cunosc alcătuirile, contrariile care sunt…acea teribilă dihotomie care îi este fiecăruia chip…împotrivirea gândurilor în încleştarea cu sentimentele…împotriviri şi sloboziri…înfrânări şi eliberări, temniceri şi descătuşători de lanţuri; sărmane făpturi măcinate dual în truda care ne suntem întru devenirea fiinţei…întoarceri de roată…moarte şi înviere, şi de învăţat să mor în lacrimă de sfârşit am învăţat şi am ştiut cum să învii din glas de lumina din lăuntrul meu…

…mă pierd rătăcind în mine însămi căutând a mă afla şi ţi-aş putea da mâna să îţi fiu călăuză înspre mine ca să mă poţi desluşi spre cercul dinăuntrului meu, acolo unde ni se vor întâlni tainele pământurilor cu cerul visurilor, străbătând întortocherile întoarcerilor regăsitelor mele pierdute cărări pietruite cu cochilii de echinocţiu ale încă nezămislitelor anotimpuri…

…dar dacă mă va durea că nu vei şti să îţi potriveşti pasul după al meu? că nu vei şti să îmi auzi gândul de urmă? va fi durerea ta? nu…mă va durea doar pe mine…mă vor durea doar pe mine toate gândurile care se vor învălmăşi şi mă vor cutreiera şi mă vor străbate şi mă vor răscoli…şi voi simţi cum mă va pătrunde haosul şi neputincioasă poate mi-aş părea a fi în strădania de a desluşi taina şi înţelesul încrucişărilor lor, care mă vor face să ating la răspântii halucinante capcane…şi acolo, pe piatra gândurilor, voi sta, cumpănind, de care dintre ele să mă las ademenită…de acela pe care îl voi auzi ca pe o şoaptă ispititoare şi nu chemându-mă pe nume? înspre încotro-ul aceluia m-aş lăsa purtată…lui i-aş simţi chemarea-i hipnotică…magnetismul; irezistibilă atracţie căreia aş simţi că nu i m-aş putea opune…dar gândul m-ar chema în tot acest timp înapoi spre mine, în mine, închisă…

…şi atunci aş simţi undeva, în lăuntrul fiinţei mele acea durere surdă de la cătuşele cu care mi-am întemniţat sufletul…şi împotrivirea acestuia de a ţi se pune de-a curmezişul pe mine mă va durea…nu pe tine…

…nu există graiul altcuiva pentru a mă putea rosti; îmi sunt trăire pentru a mă şti, a mă cunoaşte pentru a mă putea cuvînta eu, pe mine însămi, în limbajul meu…ca tu să mă vorbeşti fără a suferi vreo traumă…vreo comoţie lingvistică atunci când strămuta-te-vei în propriul meu limbaj, va trebui să vei fi ştiut a-mi desluşi literele, fiecare sunet al lor, şi să mă afli  în cunoaşterea cu adevărat pură, trăindu-mă…nu există alt grai pentru a mă putea rosti…

…cum ai putea crede că m-ai putea vorbi în propria-mi limbă? vei învăţa să mă asculţi? mă vei putea auzi atunci când tac? când te voi tăcea, vei şti a-mi desluşi închisă, nerostirea? vei şti să mă auzi şi atunci când tac? vei simţi poate că ceea ce am avut de spus am tăcut demult? că poate îngrădită în propria-mi tăcere nu voi şti cum să îmi eliberez cuvintele de tine, şi poate nu te voi izbuti, definindu-te?…nu te cunosc; pe mine mă doare neştiinţa mea de mine, nu propria-ţi necunoaştere de tine…drum înspre aflarea de noi înşine suntem şi tu şi eu…la capătul lui ne întâlnim cu noi.

Ştiu să văd şi orice lucru mi-ar putea fi învăluit pentru mine devine transparent pentru că ştiu să privesc…şi fiecare fibră a fiinţei mele îşi strigă dorinţa de a o face…îmi simt dorinţa…dar trebuie să învăţ a asculta grai nou şi să încerc să îi desluşesc adâncul fără să mă reped cu ascuţiş neîndemânatic de cuvinte să-i scrijelesc suprafaţa, căci înţelesurile sunt pe limba mea şi trebuie să învăţ să le ascult în limba ta, dacă vreau să te rostesc trebuie să îţi învăţ literele…şi m-ar putea durea neputinţa de a o face, dacă ascunzişurile lor ar fi prea alambicate pentru înţelesul meu…dar ar fi durerea mea de a nu te fi putut citi…nu a ta…

…de a-mi fi fost ţie fără de putinţă…

…întotdeauna va fi durerea mea de a nu fi ştiut sau de a nu fi putut gândi şi de a nu fi ştiut căuta pentru că nu am putut desluşi înspre care acel într-acolo să mă pot îndrepta…mă vor durea întotdeauna pierdutele mele rătăciri….nu rătăcitoarele tale cărări…durerea va fi mereu doar a mea; a nimănui…

… altcuiva.

Anunțuri

35 de gânduri despre &8222;A nimănui altcuiva decât a mea, durerea…&8221;

  1. Nu avem decât putinţa de a cădea în noi, în adâncimile noastre, pentru a ne vedea mai bine şi a şti să mergem spre propria noastră linişte. Când va fi ea să fie sau sub ce fel de întrupare ni se va înfăţişa, nu vom şti decât atunci…

    • Oamenii sunt ca nişte copaci…creştem în lăuntrul nostru; îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…
      Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…
      Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.
      Înainte ca cel care creşte în noi – auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă prin vene şi devenim o singură culoare şi ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

  2. Iar ne întoarcem la Cioran, Blue? Vrei să îţi reamintesc contextul în care am pomenit despre acea tristeţe a gândului lui? Era vorba despre soarta naţiei române căreia îi va fi sortită restriştea; va trăi vremuri de grea cumpănă…cam aşa ca cele de astăzi…ai putea spune, aşa’i? Că nu şi-a iertat un trecut, şi că nici alţii nu i l-au iertat şi unii nici acum nu o fac, o ştia prea bine, şi a şi spus-o: „patriotism ridicol; ne-am irosit tinereţea alergând după năluci”.
    Sentimentul de vinovăţie l-a urmărit pe Cioran la apogeul vieţii; cred că îi cunoşti palinodia…ştii ce a încercat să facă…să şteargă, dar e greu să o faci; trebuie să pui ceva în loc…dar a făcut-o; a pus.
    Cât de sincer a fost Cioran? şi-a înţeles vinovăţia, sau şi-a scuzat-o? mulţi s-au întrebat şi se mai întreabă încă…ce este vinovăţia? sentimentul de responsabilitate…vinovaţi suntem atunci când am făcut ceva rău; am făcut o greşeală… iar vinovăţia ne face să ne simţim rău, ne seacă de puteri …dar ea, vina, în sine, este neutră…un sentiment secundar – acela de a te simţi vinovat – care iscă în noi un anume disconfort emoţional precum mânia, iritabilitatea, depresia, sentimentele de opresiune şi dorinţa de a te răzbuna…
    Vulnerabilitatea şi teama de respingere sunt două oprelişti, două stavile esenţiale, care ne blochează capacitatea de a ne elibera de vinovăţie; dacă ne e teamă să fim vulnerabili, se întâmplă pentru că ne este teamă de respingere şi acesta cred că este drama fiecăruia…iar pe aceste coordonate s-a consumat drama lui Cioran care s-a ştiut vinovat, chiar dacă vina lui era una doar una minoră în raport cu marile culpe ale contemporanilor săi…şi aici vorbesc despre extremişti; vina ce-i revenea era una de ordin metafizic şi moral, şi nicidecum juridic…iar cu cât a tăcut mai mult, cu atât s-a simţit mai vinovat, dezvoltând o culpabilitate prea amplă pentru o greşeală totuşi limitată, iar atunci când a început să vorbească despre greşelile trecutului, a făcut-o lipsit de convingere, pentru că el însuşi nu credea că mai poate repara ceva, supradimensionându-şi astfel culpa reală.
    Mai vrei să îţi mai povestesc, Blue? Oricum, nu am cum să îl dau deoparte, nici pe el, şi nici pe cei din generaţia 27, generaţia trăiristă…din motive de mine prea bine ştiute…de către nimeni altcineva decât de mine…ca să fiu în ton cu postarea.

    Şi ştiu că fericirea nu trebuie să o caut niciunde altundeva decât în mine, şi să nu o aştept ca venind din partea altcuiva. Ca să afli ceea ce eşti, află mai întâi ceea ce nu eşti…aceasta o mai ştiu.

  3. Tristeţi am, şi’s multe…legate de lucruri care pier şi li se va întâmpla să pară ca şi cum niciodată nu au fost. Cât despre gânduri, mă încoţesc uneori atât de multe. Nu ni se întâmplă tuturor?

  4. Tristeți de genul celor pe care tu le ai,am foarte multe și eu.Și din păcate nu pot face nimic,mă simt neputincios.Gânduri…ce om nu are gânduri?…păcat că n-am cui să i le-mpărtășesc!

  5. eu m-am gasit pe mine, in fundul mintii mele, acolo unde nu m-am cautat. la ce m-as macina atat si de ce tot caut si nu gasesc, daca n-as fi in alta parte decat unde ma aflu? este singurul raspuns plauzibil pentru fiinta mea ratacitoare si insuficienta. nu sunt aici, nu sunt de aici. aici sunt doar ocazional, accidental, in timp ce nu sunt aici. care e „aiciul” meu, pe firul logicii mele? sunt parte de Dumnezeu, intr-o apofatie eliberatoare.

    • Conform teoriei scolastice, cunoaşterea apofatică nu anulează sfânta taină, ci o recunoaşte, spunând că nu ar fi fost cu putinţă o asemănare între Creator şi ale sale făpturile de el…şi aici mă gândesc într-un fel aparte la cele care poartă în ele scânteia divină, cele făcute după chipul şi asemănarea lui dacă nu ar fi putut exista o ne-asemănare cu mult mai mare între ele şi Dumnezeu.

      • Am scris ceva, Eo;ai citit…despre libertatea totală; cred că aceea este cea a spiritului…scrisesem pe undeva despre un anume „încotro”, şi ceea ce te-ar putea elibera de gândul lui, atunci când îl vei fi ştiind, pentru că vei fi aflat, şi o vei fi putut-o face doar căutând…era acel încotro înspre care să nu te îndrepţi; să ştii încotro să nu te îndrepţi înseamnă să mergi spre într-acolo, neştiind unde vei ajunge, dar ştiind că odată ajuns acolo, „aici” unde ai fost acum nu te vei mai întoarce poate niciodată, pentru că nu te vei mai regăsi în nimic din ceea ce ai fost acolo, atunci când acel acolo era odată „aici”, unde fusesei cel care fusesei atunci.
        Una dintre treptele spiralei; devenirea este urcuş în spirală de trepte…
        Atunci, de acum încolo devenea un „încotro”-ul tău…înspre „acum”. Nu există un acum…există FIECARE acum, aşa cum nu există o clipă, există FIECARE clipă.
        Aici, acum, e veşnicia acesteia.

  6. dar e supliciu pentru mine lumea asta. e ca atunci cand trudesti pentru un raspuns la un exercitiu care implica cifre, numere. matematica. la sfarsit, cand intri in dimensiunea rezolvarii, satisfactia iti gadila interiorul si exteriorul, te simti altcumva.

    • For someone addicted to world building, the lack of familiar parameters sounds unsettling. But if you’re tired of creating incessant, unnecessary suffering, you might want to give it a try; after all, you could always resume building if the lack of „here” or „there” turned out to be dull. But of those who have learned how to break the habit, no one has ever felt tempted to samsara again.

      • i sit alone in samsara. jasmine, strawberry fragrance everywhere, pink strings tend to tense its paramount skies. samsara and shambala hold a common door. shambala, when you sit alone in samsara, stands for „museum”. there, in shambala, right after you enter the common door, you may finally meet yeats or byron, hold hands with our immortals, a feast of unbodied love. immortality,suddenly, within easy reach.
        do not have to walk, you shall sit and think of moving… and you will move.
        in samsara, my dears, the only building is the cathedral of thought and this museum where all figures are not, as commonly known, dead.

      • Acea uşă despre care vorbeşti e gând de renaştere…da…cea a shambhalei e cea a spiritualităţii care într-un târziu se va întâmpla; îndărătul acelei uşi e locul în care se află fericirea; ni se va deschide? o vom putea-o face? shambhala dinăuntrului nostru este cea a trupului şi a minţii…o alta este cea de dincolo de fruntariile lumii noastre.
        O vom atinge atunci când ne va fi dat să ne fie; atunci când îi vom fi dat să îi fim; să fim acolo.

    • La sfârşitul vieţii, Romulus, îmi doresc să nu îmi voi fi trăit acele regrete de a fi putut face ceva şi de a nu o fi făcut…Prin asta înţelegând tot ce aş fi putut trăi, iubind…ori iubi, trăind; totuna…un om…o carte…o floare…un zbor…un vis…

  7. În visul meu din somn adânc
    Un gând de dor m-apasă.
    Trecut-au zile,nopți la rând,
    Dar totuși nu îmi pasă.

    De glasul tău firav și blând
    Parcă-mi aduc aminte,
    Când îmi șopteai cu glas râzând
    „Camelia sunt,și nu sunt tristă!”:P

    • Mi-ai smuls un zâmbet; mulţumesc. Îţi bântuie visele camelia? Ce înseamnă oare când visezi flori? nu am ştiut niciodată semnificaţia viselor, şi pe multe dintre ele nici nu mi le amintesc; dar de visat, ştiu că visez..ultima oară am visat că visasem dragostea.

      Se pare că am fost un fel de Zburător; de gen feminin însă.
      Glumeam.
      Muza îţi mulţumeşte încă o dată pentru zâmbet.

      • Acum sper să nu-mi sară criticii în cap că nu e rima nu știu de care sau mai știu eu ce dar e prima dată când fac un vers/poezie în rime:D…
        Nu cunosc semnificația viselor, din păcate dar știu sigur că nu poate fi un vis mai frumos decât cel în care „bântuie” Camelia:)

      • hm, ce trist, uitasem ca numele vostru este numele unei flori. jur ca nu m-am gandit la asta de multa vreme. e ca si cum uitasem la ce fac referire zicand „camelia” 😦
        scuze ca intervin in discutia voastra, mi-a trezit lucrul asta. 😦
        sper ca nu am fost nepoliticos!

  8. Frumoasa povestea cameliei, floarea. Continuand o reflectie a ta in primul rand trebuie sa aflam ce nu suntem, stiu ca am citit o carte orientala „Acela sunt eu”, cu niste chestii ce m-au facut sa privesc altfel viata…ca uneori te identifici cu propria minte dar nu esti tu mintea…nu mai stiu cum il cheama pe autor.

  9. Ceea ce scrii tu aici este mult peste puterea mea de a intelege. Profunzimea cuvintelor si gandurilor tale ma copleseste. Scrii foarte frumos.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s