Tăcerea sub semnul gândurilor-ferestre de miazăzi şi miazănoapte, clătinate după cuvinte, dar nerupte

Motto: Tot ceea ce ea va vrea mai mult să îţi ascundă decât să îţi dezvăluie îţi va rămâne o încercare a denecunoscutului şi ţi se va întâmpla ca şi cum ai privi prin nişte ferestre zidite deşi ţi-ar părea neferstruiri, ţie, cel cu necunoscutul cunoscut al gândurilor ei.

 

Ştia ce însemna preatârziul pentru a încerca să-l facă să fie şi nici măcar pe drumul albastru nu ar fi avut cum, ar fi fost doar rătăcitoare în nemărginire, doar închipuire, nu putea să îl deseneze în linii verosimile, ştia că ceea ce şi-ar fi imaginat nu ar fi avut putinţa de a deveni realitate, aşa că îşi spusese că albastrul ar putea rămâne culoarea unor lumi complementare pentru că doar acolo i s-ar fi potrivit şi cu uşurătate sau ar fi putut desena cu albastru conturul umbrelor cuvintelor pe care le amurgise după căderea lor din gânduri în apele tăcerii, în lumină sângerie, dar pentru asta îşi spuse că avea la îndemână culori întunecatroşietice, aşadar asta fiind nuanţa potrivită pentru cuvinte ale rostirii celei de taină pe care nimeni altcineva nu i-o auzise, era a ei pentru totdeauna…

…şi fireşte că aveau umbre, şi fireşte că uneori acestor cuvinte li  se întâmplă mai mult să întunece şi-atunci umbresc ceea ce vor să spună, şi fireşte că tot uneori, câteodată, îşi ascundea gândurilepriviri rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum, pe cele care purtau un atunci asfinţindu-le când le simţise lumina în colţ de ochi de negru iar acelea sfârşite în ea în umbra lor, în ascunziş, niciodată nemaiîntrupându-se, niciodată nemaidesprinzându-şi-le din tăceri le dusese nălucitor trupul şi gândul cărărilor umbrelor, cele cu reverii la sfârşituri, doar că nemaiavând cui să li se mai  întoarcă şi dealtminteri nici de ce…

…şi era una dintre gândurileferestre zăbrelite cărora le închisese genele pentru că privirea se prinsese de nişte clipe cărora le era dat să rămână neclare, rupte de înţelesuri, rezemându-se doar pe ochii ei de şoapte, cei întredeschişi, cei ai nopţilor nemişcătoare cu picioare de aramă, necuvântate, cu stele întârziate, fereastră a umbrelor de cuvinte care trebuiau desfăcute şi limpezite, iar o culoare îi tot scăpa din mâini de fiecare dată când încerca să o prindă la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ar fi folosit-o să îşi deseneze sprâncenele pe chipul neastâmpărat, sprâncene care se luau forma arcadelor când aştepta răspunsuri ale celuilalt, răspunsuri care întârziau să vină dar pe care nu le bănuia niciodată a fi trucate, jucându-şi sensurile pentru că nu ar fi ştiut ce să facă mai întâi…

…ştiind despre ele, despre întrebările ei, că sunt ispitiri, ademenire, ca orice întrebare, şi niciuna nu avea să alunece pe lângă el, pe lângă ea, niciuna dintre acelea cardinale neavând să rămână decisiv la ea, şi atunci îşi spune că mai bine ar fi să scrie în loc să picteze, pentru că la urma urmei tot ce i-ar fi ieşit nu ar fi fost decât nişte linii frânte şi donquijoteşti, doar povestea pe care ar fi spus-o însemnând temporalitate…

…şi apoi, în cuvinte i-ar fi fost mai lesne, doar acelea care s-ar fi simţit înşelate fiindu-i cele care i-ar fi venit cel mai greu, pe celelalte trebuia numai să le trăiască, să se lase purtată de ele neştiind vreodată unde putea să ajungă, şi dificil pentru ea a fost să se înfrâneze să scrie despre lucrurile între care nu a aşezat distanţe dar care au împărţit-o în două părţi inegale, pe care le-a  transformat, şi izotopic unul mai ales, al unui enunţ cu două cuvinte şi cu care, asemenea unui combustibil, şi-a hrănit intensităţile, dar fără să ardă cu ele ca o flacără omenească cu dragoste pentru foc, pentru că era născută sub semnul lui, al focului, însă doar apa însemnând pentru ea profunzime, numai apa dându-i infinit, numai înspre apă ducându-se ca înspre orizont, numai în apele gândurilor pierzându-se, iar clipirile din gene ale amintirilor când era pudrată cu nisipul trecuţilor ei paşi erau doar ecourile lăuntrice după topica vibraţiei şi atunci ştia că ar putea parea ireală, intangibilă şi seducătoare…

…şi ai simţi-o  ca pe fior ca şi când ai trăi-o iar de la început cu necunoscutul ca şi cum necunoscutul ăsta niciodată nu s-ar termina, ar fi continuu, când ai atinge-o înăuntru cu degete de compozitor şi ai împarţi-o pe linii cardinale după distanţele între care ai fi fragmentat-o, şi între ele avea creşteri şi descreşteri oscilatorii ale variantelor ei sensibil apropiate dar cu egală intensitate, făcând cu fineţe şi amploare din ea un maxim efect, ştiind că nu e vedenie, pentru că asta ţi-ar fi strâns inima, şi atunci ai fi întrebat-o, dorindu-ţi să nu tacă, deşi orice tăcere ai fi ştiut-o să o dezlegi în  orizontala rombului ochilor ei…

…iar în tăcerea ei era atât de mult loc, şi te-ai fi întins în ea pentru că îi cunoşteai geometria aşa încât să îi poţi asculta gândurile, pentru că niciodată nu tăcea fără gânduri, şi-aşa se face că a strâns multe muţenii cărora nu le-a dat glas, pe care nu avea cui să i le spună, singura fiinţă care le-ar fi ascultat fără să aibă încotro fiind ea, prea nedezmeticită ieşind dintr-un gând până când altul îi lua locul, primul devenind trecut, aşa că îl punea deoparte iar din clipa aceea, după o anumită distanţă, îl uita, deşi îl mai simţea cum încerca să o mai pătrundă câteodată cu privirea, mustrător că făcuse din el un deşert, doar că nu avusesem ce lume să aşeze în el…

…nicio lume nu se hotărâse să spună da aşa încât să devină o posibilă lume trăită, şi-aşa acel gând lua forma unei prisme prin care aceasta s-ar fi întrevăzut şi prin care ea ar fi putut privi, şi astfel acolo, în lăuntrul ei a adunat cu timpul atâtea şi atâtea prisme, mărturiile unor neputinţe suspendate deasupra cuvintelor în care nu s-au prăbuşit pentru că nu le-ar fi răspuns nimeni, deasemenea nimic, dar mai bine aşa decât să fi devenit multe dintre ele devoratoare, slăbiciuni şi patimi, drept urmare îşi alesese şi o formă în care să îmi aşez prismele şi niciuna nu i s-a părut mai potrivită decât cercul, aşa că şi-a luat una câte una prismele şi le-a aşezat de jur împrejurul ei…

…şi a tresărit când a auzit glasul uneia care i-a şoptit, spunându-i că îi va fi greu să trăiască în cerc, iar apoi cea de-a doua dintre ele a înclinat capul încuviinţând, a treia la fel, şi asta începuse să o tulbure pentru că se aştepta ca şi celelalte să facă acelaşi lucru, să îi vorbească despre cum, fiind în cerc, dacă ar fi fost să îl scoată de-acolo pe vreunul dintre ele, dintre gândurile prismă, ar fi avut un drum pe altundeva şi pe-acolo poate ar fi întâlnit nimic în cale sau mai rău, cum niciodată nu ar fi putut şti dacă le va lăsa acolo, pe loc, cu ea înăuntrul lor, încercuind-o, sau dacă le-ar fi răsturnat cândva pe fiecare dintre ele, unul câte unul, pe fiecare gând prismă, încât să îndrăznească să pot privi prin ele cândva acea lume pentru care amintiri nu existau decât acolo, închise în ele, în muţeniile lor, doar că ştia că din vreme ce le ţintuise acolo, pe loc, niciunul dintre ele nu i-ar mai fi putut da târcoale…

…aşa că acea lume pe care nu şi-ar fi îngăduit-o din cauza fragilităţii ei, lume pentru care ar fi construit totuşi o sală de aşteptare , înainte de orice alte circumstanţe, o sală de aşteptare cu scaunele lipite de pereţii melancoliei în ale cărei geamuri să se poată recunoaşte, înainte de orice altceva, era o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, însă gândulfereastră al acelei lumi ar fi fost cel de care nu s-ar fi apropiat pentru că ar fi fost al tuturor drumurilor-întoarceri…

…iar fereastra în dreptul căreia începea să-şi îmbrace rochia de teamă din mătase grea, era singura fereastră fără durată şi a statorniciei, era fereastra aşteptării, fereastră din care îşi făcea brăţări, coliere şi inele pe care le purta ca semne ale dăruirii voite, era locul ei legat de el  înainte de orice altceva, el cel care nu îi inversa niciodată sensurile în care o înfăşurase, aşteptare pe care la rândul lui nu o împărţea singur, ci împreună cu ea, iar fereastra asta a ei era între zi şi noapte, între sus şi jos, între stânga şi dreapta, între doi, între punctele lor cardinale uneori de nedefinit, singurul loc în care cuvintele ei îşi pierdeau puterile magice care rămăseseră în formă prelungă ferecate în gândurile păsări, cele pe care le lăsa slobode, ducând pasărea din ea cu o privire expansivă în apropierea lui toată deodată cu o forţă enigmatică şi corupătoare, capabilă să tenteze, să atragă, să absoarbă absenţe, să deschidă semne, să îşi cresteze în palme literele care au fost, care sunt, ale ultimului gând ca să nu se răzgândească, să nu se mai înstrăineze…

…şi îi părea asta un dar divin, că e femeie, că nu se rupea niciodată de ea însăşi, că se deschidea mereu sieşi printr-o interogaţie, că părea stăpână pe răspunsuri, că oricât de necuvântătoare se simţea câteodată tot putea să spună ce nu este, că nu lăsa nimic închis în ea oricât ar fi ispitit-o, că tot ce era contur care îi dădea ameţeli de parcă ar fi fost în preajma abisurilor făcea parte din dedesubturile ei sufleteşti, că pe unele clipe le-ar fi întins la nesfârşit, doar că pe suprafeţe orizontale ar fi părut doar nişte pustietăţi, pentru că erau făcute din închipuiri pe care însă şi le îngăduia chiar dacă aveau mâini de vânt cele cu care îşi ţinea fiinţa înfiorată, că din unele locuri pleca pe neauzite ca să nu se smulgă greu, că i se părea câteodată că străluceşte orbitor când atingea noaptea unor amintiri…

…că îşi aparţinea în întregime şi niciodată deodată, că nu pierdea nimic, niciodată, pentru totdeauna, că era făcută să stea, doar că atunci devenea cameleonică numai atât cât să nu fie arsă de o singură culoare cu degete vii din prea multă sete de foc, că îşi era ei înseşi o enigmă aparţinătoare fiecărei zile, că pentru ea nu avea importanţă de unde veneau şi încotro înspre nicăieri se duceau nişte gânduri ale căror înţelesuri câteodată se încăierau ca într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, ea ştiind că doar unora dintre ele le va fi dat să rămână, asta neputându-se fără chin, ele fiind acelea care cu adevărat urmând să ajungă să nu fie uitate, între ele şi altele rămânând o distanţă considerabilă pe care nu şi-ar fi apropiat-o în niciun fel…

…pentru că doar unora şi numai lor le-ar fi vorbit îndeajuns încât să le lase să cadă în cuvinte, ea ştiind, devenind înfrigurată, ce urma să însemne asta, că urma să simplifice nişte aşezări de visuri, făcându-le…

…infinite.

Publicitate

Lume văzătoare în timpvisător, dezlegător; mărturii mirabile

Motto: Lumea în nevăzut, cu mâna streaşină la ochii sufletului; el şi ea călătorinde gânduri unul prin trupului visului vorbitor celuilalt, punţi de adânc.

Îşi spunea multe despre untimp în care existenţa şi cuvântul s-ar întâlni,  despre verbele întemeietoare, despre cele făuritoare, despre cele înnodătoare, creatoare de lumi posibile, albastruîntâmplânde în atingeri celeste, lumi îndeschizânde  în care se visează, despre acelea în care se imaginează, având condiţiile de adevăr suspendate, cunoscând forţa închipuirii cea cu infinite braţe prinzătoare, mergând cu clipele timpului ei, şi îşi dorea ca toată această utopie să sfârşească în realitate, cândva…el, nevăzut, în ea văzând gânduri întâmplându-se de nimic ascunzătoare…

…trăia într-un vis mărturisitor, miraculoasă protecţie legătoare, dar şi al durerii în braţelegânduri care nu puteau să cuprindă decât dorul…

…vis în care nu voia să fie stăpânită de teama  că va începe să i se facă frig…

…ca într-o resemnare lipsită de credinţă,şi nu în culoarea de neclintit a aşteptării în plină certitudine, a reînnoirii lăuntrice, acea în care urma să cunoască starea extatică; să nu înceapă să simtă vidul, în străvezia lui imensitate, în care realul să simtă cum se camuflează în ireal, încercând în el să supravieţuiască, în şi din dragoste reînviindu-l, ştiind că golul i l-ar destrăma, sfârşindu-i-l, uscându-i seninul, văzând nimic pe drumurile labirintice părând a nu a avea sfârşit, învinuindu-se de a nu avea simţul realităţii,  ştiind însă că niciun lucru nu poate evita trecerea prin închipuire, prin imaginaţia ficţiune suverană…

…suflet cogitabund, fiinţă cu farmecul unei sensibilităţi de o rezonanţă aparte, desculţă păşind prin trupul lui, din pur făcându-şi cărămizile propriului templu, însă nevrând să ajungă nici măcar vremelnic  ficţionar, prin puterea ei creând, din dorinţă, o lume ilogică, doar că înăuntru-i o avea ca potrivnică ei, pe acea care i-l interzicea, şi aproape i-l respingea cu ostilitate, cu brutalitate, pentru că ştia că i s-ar putea adeveri, doar că nu credea…

…iar atunci când auzea povestindu-i-se de un recurs la magie, îi răspundea că e doar o iluzie acest ceva în care ea credea, prezent pretutindeni, ispititor, fascinând prin virtualitatea ominpotenţei şi, ca orice iluzie, este, într-adevăr, misterioasă şi tainică însă doar atât; ar putea fi o ipoteză, dar poate că nu va însemna nicicând nimic mai mult, aşa că…

…tot ceea ce îi mai rămânea era să se împace cu sinele ei visător, şi să o lase să descopere un viitor, cândva, ca un început al prezentului…

…şi o privea într-un fel ciudat, pentru că intra într-o lume pe care şi-o modela de către ficţiune şi se va întâmpla poate să îi fie înghiţită şi nu va exista vreo cale de ieşire; o privea trist, ea, cealaltă din ea, cea încănu, pentru că o înţelegea… acest imaginar îi insufla o viaţă neobişnuită, şi, cumva, simţea că îi e greu să se dumirească cine era, de fapt, ea…

…o călătorie ce o ademenea la marginea unui vis, înspre un orizont magic pe care voia să îl trăiască mai presus de toate, pentru că altfel ar fi ignorat în ea zăritul; viul luminii  începutului…

… ştiind că că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil, ieşind, cumva, din jocul întâmplării; visul, ca o ficţiune, in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă…

…şi simţea că în tot acest răstimp cineva îi va sta de veghe, privind-o cum îşi înscenează, de fapt, singură, o farsă atât de ademenitoare…

…farcir; a umple…

…o farsă a realului, devenind dominată de o poveste; ar fi vrut să îi spună că se agăţase de un colţ din ea, ţinută într-o singură mână, fiind una cu tot ceea ce făcuse, dar cu fragilitatea încheieturilor într-un spaţiu acaparat de contraste, închizându-i necuvintele…

…acelea care străluceau cu o nemărginită, neîngrădită, infinită liberatate, iradiind nenumărate raporturi nesigure, incerte, însă posibile…

…într-o lume locuită de gânduri întoarceri rătăcitoare, gânduri guri ţinute departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, înfăşurări chemărihidră de cuvinte…cuvinte dezvelite, în lăuntrul lor fiind adevărul de ele… ce ar fi spus mereu altceva decât ar fi părut a spune, cuvinte însă nicicând rostite  ci doar strigăt mut şi care se prelinseseră din ea, peste văz, cuvinte ce existaseră într-o lume de culori şi de linii; geometrie a imaginarului…de semne…acele interpretabile netraduceri având sentimentul nestatorniciei…

…toate acestea fiind închise în locaşul visurilor; invaziune a lor, cele în real construite, fiind doar o altă ordine a veghii…or’ veghea deghizată înşelător… ea, crezând în naivitatea ei în care tot mai zăbovea, că ar putea-o manipula, crezând în dorinţele ei pe care doar visul zămislit i le putea înfăptui, neopunându-i-se defel acelei realităţi pe care ea o trăia într-o dualitate, atât de vulnerabilă, întrebându-se dacă va şti ce să jertfească aşa încât să poată întemeia; întrebări despre care ştia că ratate existenţial, rămân izbutite retoric…

…şi atunci îşi spunea că va înscena nişte cuvinte şi apoi va face traducerea netrucată…doar că nu ştia încă ce semne grafice vor fi semnificativ jucate…

…şi îşi va spune povestea; o poveste ce va părea oarecum fantastică, nefiind, în fapt, decât o parabolă stranie, doar că încă ezită şi îşi pune întrebări dacă pe calea ei fabulatorie el va simţi iluzia descoperirii…

…dacă nepovestea nu ar fi în întregime o lume posibilă, ci doar o porţiune din cea reală, aievea, şi cel mult un trup legător al cadranelor timpului mărturisitor, intuitiv colorat afectiv, ca o maşinărie de produs lumi cu putinţă, acelea ale fiinţelor din ea, acelea ale previziunilor părând însă fără de verbele înfăptuitoare, lume posibilă putând fi iscată precum o succesiune de neîntâmplări a celor ce ar prevedea-o, ar visa-o, lume a celor ce ar crede în ea…

…dacă ceea ce va auzi va deschide nişte porţi în el pe care le bănuie…sau poate nu…porţi în faţa cărora aşteaptă o formă fără obiect, ea fiind aceea; o formă fără obiect pentru că el poate nu i-a găsit cheia cu care să o deschidă, căreia nu ştie dacă i-a trăit revelaţia şi dacă se va întâmpla.

Ea nu ştie nici dacă măcar o cauţi or’ de o faci îndoit, nu ştie dacă tânjeşti după aflare, nu te poate vorbi în cuvinte-urmă ale amintirii, nu eşti frântură de imagine deşi atunci când închide ochii îi zvâcneşti sub înfierbântânde pleoape şi în văzul ei e dorul, căutându-te în reverie şi în veghe în visul ei de insomniacă; vis prin care vede totul, întâmplare diurnă…vede totul şi deloc nocturnul…

…iar de tine, neîntâmplatul ei, nu are memorie, ci doar imaginaţie; eşti povestea ei în ea închisă, încremenire în gânduri flămânzinde de atingerea spusului, nerostirile ei încă, trăinde martore de tine în ea ruginind…de tine, acel ce va şti să o afle din ea însăşi pe cea ştiută ei şi pe cea neştiută sieşi…

…aşa că memoriei îi va înscena nişte cuvinte, ca o aberaţie fantastică, doar că având un semn simbolic, pe care şi-ar dori să îl simţi ca fiind unic şi previzibil, al unei realităţi cândva de ea, cea inconsistentă acum, dar nu ştie dacă nu o vei asuma ca pe o perspectivă, şi aberantă putându-ţi-se părea şi fără de vreo miză prea considerabilă a semnificaţiilor, pentru tine fiind mereu altădată clipa de acum…nicicând acum, putând părea… iar într-un cândva anotimp s-ar întreba dacă e atipic pentru tine ce s-ar putea întâmpla, deşi crede că atunci când aceasta îţi va fi o evidenţă, va fi una atât de nedumeritoare…

….să cauţi ceea ce este atipic pentru tine ea nu ştie unde şi nici cum ai putea-o face, dar posibil ca să însemne îndepărtarea de ceva ce te defineşte…ceva încă neatins, neaflat, necrezut cu putinţă, pe care să îl eliberezi din tine şi pe care să îl laşi mai apoi să curgă, să se prelingă peste tine, revărsându-se în alt ceva al ei, alt cuivaul tău; cinevaul încă fără de trup în tine pe care l-ai spus în cuvinte potrivite, cele ale fiinţării, şi poate chemarea doar pentru tine a venirii în cel mai pur mod cu putinţă şi fără demonstraţii într-o altă pagină a vieţii tale…

… cuprindere de tine, ea, aşternutul nespuselor tale cuvintevise ca într-o geneză a vorbirii într-o altă limbă nerostită şi neauzindă până acum, în toate celelalte ea neştiind cât ai fost de personal or’ cât de conjunctural…

…în toate poticnirile, în toate ezitările, în toate certitudinile tale marcate atât de apăsat în textura fiinţei tale…

…nu, nu ştie nimic în tine, însă doar tu ai fi cel pe care l-ar şti, înţelegând-o când ţi se spune…nu are nici o amintire despre tine; te-a compus, te-a clădit de aproape din depărtările de ea, din toate acoperindele ei neaflate de nimeni unghere plângânde de uitarea atingerii mistuite de doruri de întâmplări neîntâmplate…ce ştie despre tine? ştie că eşti doar distanţă, alternanţă în gândurile ei între apropiere şi depărtare…pentru că atunci când îşi spune că eşti şi te roagă să fii se trezeşte de visul de tine…

…şi îi pare că din tine s-a scurs în umbre, mărturisire pătrunzând într-o dimensiune din ea, umbrele ei având o varietate de forme, sensuri, nuanţe şi culori, care mai de care mai fantastice; sunt umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa, precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…şi atunci ochii ei împietresc şi privirea de tine i se sfarmă rămânând oarbă de nevederea ta şi în tot acest timp sfâşiinde gânduri cum că poate şi privirea ta de ea a apus, o sfârtecă…povestea cea nescrisă din nevăzuţii voştri ochi…

…una ce ar putea fi uitândă înspre ea din voi cu dor şi cu nelinişte dar poate şi cu spaimă…tu, fiind-ul ei nefiind…cel despre care atunci când îşi  va spune ceva o va face cu obiectivitate, atât de obiectivă prin subiectivitatea ei şi atât de subiectivă prin obiectivitate, dar nicicând nu ai afla-o; nu ţi-ar spune-o…tu, cel atât de altundeva încă de ea, tu, cel pe care a încercat să îl îndepărteze din imaginaţie, dar fiindcă îi eşti, nefiindu-i, mărturie a neficţiunii ei, atunci când te-a apropiat cu o particulară tandreţe, cu o anume duioşie în nopţile adânci ale nesfârşitele ei monologuri ale lăuntrului…

…şi, într-un fel ciudat, te exprima în ea explorându-te, ca şi cum ar fi făcut-o într-o realitate imediată; era ca şi cum ar fi trăit o catagrafiere a clipelor voastre unul de celălalt, al înţelesului vostru, al celui ei însăşi şi cel al tău însuţi împreunându-se în nespusuri născute pentru ceea ce va fi doar a voastră vorbire în desăvârşite litere ale unuia de celălalt, magice şi de taină simboluri…

…ea, cea care te aminteşte în ea trezitor gând rătăcitor într-un mod nostalgic şi contemplativ iar câteodată haotic întâmplându-i-te  întru sicitate, când i se face atât de sete de tine şi sufletul ei ţi l-ar da să il bei, să o ai, să te aibă, în voi aflarea unuia prin celălalt…alteori i se întâmplă să aibă viziuni ale unor eliberări în spus, un altfel de spus decât acel pe care l-ai intui şi de care ai fi poate străin, împrejmuit acum în ea cu spini din mărăcinişurile sufletului şi atunci arde de dorul de a ţi se rosti, şi ştie că auzi şi ceea ce nu îţi spune…câteodată, când se înfurie, te contestă…

…uneori se pierde în ipoteze speculative, rătăcită şi ascunsă în gândurile ei în care raţiunea se opune sentimentelor, ea, pereche de nelinişti, înverşunându-se să se desprindă însă de ele, pentru că sunt doar ficţionale…

…şi atunci se transformă într-un observator de ea însăşi uneori atât de necruţător  şi o face într-o manieră sarcastică atunci când îşi expune ea şieşi într-un mod aproape ostentativ la suprafaţă neştiute subterane de până atunci şi îşi spune că nu ştie ce clipe vor veni pentru voi; ştie că nu le-ar putea inventa, deşi ar dori-o…deşi s-ar teme de felul de imaginaţie…se teme să le gândească pentru că poate ar face-o în exces…ceea ce ştie însă este că ele vor fi acolo; frânturi de vis ce vor persista şi la lumina zilei…

…şi mai ştie că realul poate ajunge uneori model pentru vis, nu doar visul model de existenţă al realului, ea, stăpâna visului pe care i-l va dezvălui privirii ca într-o fascinantă descriere cu un văz de tine, cel nevăzut încă, desăvârşit şi pur, într-o tăcere desăvârşită a sufletelor, atingere din adânc de privire…

…tu şi ea, poate nevreodată ; în tine un poate preatârziu pentru ea, ea, ce în locul tainic din înăuntru-ţi ar fi vrut să fie visul adormit în somnul trupul sufletului tău, cel pe care încă nu îl trăise; ea, cea care este fără să îţi fie…

…iar de ştiut nu ştia  la ce să se aştepte de la tine; o singură certitudine avea însă, ea, cea sigură doar pe nesiguranţele ei…că i-ai putea spune că i se pare, deşi de multă vreme are vedenii de tine, i-ai putea spune că este surdă şi nu a ştiut să te audă…şi brusc ai amuţi-o, tăcând-o, pentru a şti că exişti făcând-o să se confrunte cu memoria, dar şi cu imaginaţia, pentru a îi conferi măcar acel dram de stabilitate, pentru că nu a vrut în vreun chip să te mistifice, deşi câteodată precum o ficţiune îi puteai părea, ea ştiind că nu există ficţiune realistă…

…ştiind atât de bine că uneori, pentru unii, realul este magic…pentru alţii, câteodată, magicul este un prea aspru realism şi poate că ai putea-o sfâşia într-o agonizantă mărturie cum că ai fost doar o eroare într-un plan al imaginaţiei ei despre tine, că te-a trăit într-o extază de care doar ea se face vinovată, că te-a visat, dându-i acestui vis o dimensiune de ea şi din ea întrevăzută în acel cândva când a început să îşi spună despre tine, tu,cel neîncă…

…şi îi e teamă că poate îi vei rosti cu blândeţe, sau , cine ştie, poate cu ironie, dar cu acea ironie care ştie să îndrepte, pentru că este făcută cu îngăduinţă, că poate te-a poleit mai mult decât ar fi trebuit, că te-a idealizat într-un mod utopic, privindu-te prin lentile deformatoare, prin acele dioptrii care apropie necunoscutul, diferit tu, atât de diferit de ceilalţi muritori…

…ţi-ar răspunde că te-a simţit mai mult decât pe o spaimă, pentru că precum o poveste faustică i-ai putea părea temându-se că s-ar iluziona într-un dialog cu dragostea, că ar putea-o totura nişte nelinişti, că ar arunca-o într-un undeva prea departe de ea, unde totul ar dispărea şi unde nimic nu ar mai îndrăzni să creadă…

…iar când îţi spune necuvinte în gânduri netăcânde şi invocă realitatea, se îmbracă rotitoare venind spre tine în culoare intens înfăşurândă de veşmânt nemaiatins, din împletituri de fericiri de iederă legate la mână, de clinchetele cu sunetul pur al ierburilor înflorinde, de priviri nesfârşite; de ce ar alege o alta, cea a vechilor tristeţi? aşa ar putea părea că rostirea de ea ar fi previzibilă, că s-ar ţese din înaintări şi din retrageri, de nu s-ar înveşmânta în cea aşteptândă din argint strecurat de lună, cea a nopţii desfăşurătoare, cea mergând cu visele ei deschipuind…

…nevăzuturi.

Nicăieri, undeva, ea şi cu tine; pretutindeni, în voi

Motto: Inspre cândvanicăieri, pretutindeni tu vii în ea precum pleci.

 

Îşi spunea că nu va uita şi că va trăi acele gânduricuvinte atâta timp cât îşi va aminti de ele, atunci când se va adânci în tăcere, ruptă de comandamentele enunţării; simţea cum încep să crească în ea spaţii retorice ale nerostirii, cum pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusul, întrebându-se când i se va întâmpla să îl ducă în urme cum să o facă nealterându-l, simţind că între trăirea şi atingerea lui în litere ar fi ca un obscur interstiţiar, atunci când se va striga pe sieşi din eclipsa tăcerii, chemării aşteptând, pe dinăuntru nu doar vorbită ci ca şi cum ar fi fost şi trăită acolo unde îşi punea nişte contrarii aparente într-o stare de intimă comunicare…

...în neauzit, cu o forţă de neobliterat, acolo în locul unde totul se întâmpla căutând cu învinuirea că nu se apără, îngăduind doar cu o delicată îndoială, una trasă însă între ceea ce se abţinea să rostească şi ceea ce ar fi putut sugera precum cuvânt părelnic, neputând niciodată şti unde şi când şi cum se va termina neînceputul ci doar ştiindu-l,  de atunci, de când îi fusese anotimp cu gust de verdealbastru, atât de intens, stare de puritate a luminii arzând febricitant…

…cevaul ei sacru luminând-o din interior…

…palmele ei, cu care lui îi ţinuse sufletul, devenind flăcări…

…degetele ochilor ei atingându-i nevăzuturi, nemaiîndrăznind nici să respire, în acea tăcere pe care nu ar fi putut-o vorbi, în care sorbea din ea tot ceea ce primise cu uimire şi fără de spaimă de la cel care o pătrunsese în trupul viselor hoţeşte, întunericeşte, nopteşte…

…toate acele gânduricuvinte care acum i se învălmăşau în memorie, aducându-şi-le aproape, cele cărora le dăduse un nume, al lui şi al ei, toate care astfel crescuseră, cuvânt cu cuvânt într-un loc în care nu e spus, unde se şoptea în ne(mai)auzite vorbe, ascultând înăuntru şi în afara ei, dorindu-şi să găsească şi să dea desluşire celor auzindneauzitul dar care i se păreau acum din ce în ce mai greu de rostit, cele pe care nu voia să le moară în tăcere, cele cărora le acceptase fiecare toatesunetele, toate vibraţiile lor rostitoare în trupul sufletului ei şi se întreba acum dacă nu totul fusese doar o vrajă…

…ca o vrajă, una care de fapt instituise irealul, pe care îl eliberase de parcă tot ceea ce ar fi vrut nu ar fi fost decât să îi aştepte omnipotenţa, pentru că simţea ca şi cum s-ar fi spus unui undeva inexistent, unui cândva îndelung suspendat, niciodată de ajuns…

…astfel i-ar fi putut părea şi confesiunile, ireale…

…în cuvinte care i-ar fi alienat sintaxa, şi atunci se întreba cum ar fi fost dacă tuturor acelor spusuri ale ea le-ar fi rămas necuvântătoare, sau să le fi fost doar ce nu…făgăduindu-şi că îşi va urma somnanbulic toate darurile adormirii ei, de tine înviate, de tine, tu, neliniştitorul daurilor ei, ea, cea lor făuritoare cu un har subit şi spontan ale tuturor gândurilorprivire înspre tine, în tăcere fabricându-se neliniştită, de acolo de unde se apucase dintru începuturi, dinspre maimereuparteacuteama unui gând…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe un tărâm primejduitor, crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor, ştiind că se va întâmpla poate ca şoaptele de ea, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…

…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia, îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…poarta înspre el deschizându-se doar în vis, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al aproximaţiilor atât de îndepărtat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, un încotro, doar că aceasta nu ştia dacă dusese la un adevăr de el, iar semnele păreau că se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul şi poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea, în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire, dar uitând să caute noima, ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg crescut pe inima ei…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica, să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, gând pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat, părăsit, năruit, negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător, care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrivit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla…

…şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea, astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum…

…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei, pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru ca să nu îl tacă întunericului nespusului, şi nevrând să îl sfărâme, nici să îl curme, îl încuia în ea…şi ştia că va purta urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar tu, acel dincolo de ea, deşi păreai, nu îi erai străin, ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei, spunând despre tine ca şi cum şi-ar aminti ce nu văzuse, întrebându-se dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine ei însăşi şi ţie, cu fiecare pătrundereclipă în irealitatea realităţii voastre, vremelnică şi infinită…

…iar ea îţi spune în noaptecuprinzătoare, oriunde tu i-ai fi, oriunde tu nefiindule, îi eşti, că ei îi stă bine aşa, în veşmânt de vis al tău, deşi îi spusesei, cu noduroasele picioare ale realităţii că poate doar atât şi asta va fi, iar ea de-atunci acolo era, în casa amintirii precum şi în cea onirică…

…tu, acolo în departeţara cu senzaţia de târziu, neştiind dacă pentru tine visul era prielnicia ideală sau avea nevoie şi de altceva…

…tu, cel al cerului din ea, acolo unde îi eşti precum religie a celei ce nu cere altceva decât o stare sufletească, tu, pomul ei cu stelele cărora le spunea, fiecăreia în parte, toate neauzitelecuvintele în ea opritoare…pe cele mângâiate, pe cele amuţite, pe cele strigate, pe cele suferite, pe cele îndurate, pe cele suspinate, pe cele povestite, pe cele pe care le folosise doar o singură dată, pe cele rostite de două ori, pe acele care îi păreau şi cele mai multe, acelea din alte sfere, desprinse dintr-un dicţionar al senzaţiilor…iar tu, tu trebuie să i le ierţi pe acelea pe ale căror grumaji s-ar fi putut rezema unele prea împovărătoare, ştiind în ea cu cine are de luptat, dacă nu va putea descoperi un artificiu prin care să le apere de dizolvare, de dispariţie, de împietrire, de moarte…

…iar stelele din vis şi le va închide în tăcere adunându-le înfăşurător într-o casetă cu tremure; acolo va păstra harta inimii ei, liniile cardinale ale tresăririlor pe care le desenase din ea orice din ea tu ai fi făcut, aşteptând…

…neaşteptări.

Într-un fel, suntem copaci…

Motto: Sunt ramură de jad a gând de copac fremătând în rădăcini.

Mă gândesc la oameni ca la copaci; creştem în lăuntrul nostru, îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie  împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…

…paşi de nesfârşit drum cât mai departe de freamăt…nu lasă urme; nu îndeajuns încât să devină amprentă după care să îi recunoşti că le-ai fi aparţinut cândva; mor şi reînvie din fărâmele ce au mai rămas din ei.

Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…şi în pădurile adânci de înţelesuri ne pierdem şi în ele ne rătăcim de gânduri deşarte şi ne căutăm sălaş al uitării de locurile pe care le simţim ale nereîntoarcerilor noastre…

…acolo, în pădurile nostre devenim sacre mistere ascunse în umbra nopţii, în care întunericul întâlneşte răsăritul, atingându-i lumina, simţindu-l cum îl pătrunde, îngemănându-se cu el sub mângâiere  de praf de stele,  învăluitor veşmânt a taină.

Acolo, în pădurile tale, departe de dezlănţuirile lumii, este locul în care nu te află nimeni…acolo uneori te regăseşti când te-ai îndepărtat prea tare de tine însuţi; te întorci în pădurea ta; în sieşi…locul doar de tine ştiut; o amintire…un gând neîmpărtăşit nimănui, rostit doar în şoaptă…un vis din care nu ai mai vrea să te trezeşti, iar când ţi se întâmplă ai impresia că totul a fost atât de real încât, întinzând mâna, ai senzaţia că l-ai putea atinge…o dorinţă pe care ţi-ai pus-o suflând într-o lumânare care apoi s-a stins…şi tu ai tot aşteptat ca acea dorinţă să ţi se împlinească, crezând în întruchiparea ei aşa cum ai crede în tine…căci pentru asta sunt dorinţele, nu?…ca să se împlinească…şi tu tot acolo eşti, tot aşteptând şi sperând şi crezând…

o speranţă, chiar dacă e fragilă şi nu îndrăzneşte prea tare , dar s-a ivit timid…ţi s-a întruchipat, nu e vânare devânt, nu e iluzie, nu e himeră, nu e părere de nisip…deşi efemeră îţi pare şi îţi este teamă să o atingi…o lacrimă pe care o simţi că nu ai mai putea-o stăpâni şi atunci o laşi să curgă înspre pământ..şi nu e nimeni care să o culeagă…o atingere a unei mâini, împletindu-ţi degetele de degetele mâinii celeilalte şi lăsând fiorul să îţi pătrundă în trupul tremurând; închide ochii şi ascultă cum pătrunde în tine mângâierea…o privire, chiar dacă ţi-e privirea din oglindă şi chiar de oglinda îţi pare spartă în sfărâme caleidoscopice şi îţi reflectă răvăşirea din suflet…Câteodată îmi pare că nu noi trecem prin viaţă, şi că viaţa trece prin noi.

Ne scurgem în fiecare clipă a ei…ne prelingem în câte o lacrimă…ne pierdem în rătăciri…sau ne pierdem în iubiri… uităm unde ne-am pus…sau uităm de noi înşine în extazul pierderii în contopirea unor trupuri dezlănţuite a pasiune…ne afirmăm ca definiţii…ne interzicem a constrângeri autoimpuse…ne exilăm câteodată în noi  şi ne uităm acolo astfel încât intoarcerea la înşine devine câteodată cu neputinţă…ne închidem în noi, aruncând cheia atât de departe încât nimeni să nu o mai poată găsi vreodată, pentru că nu vrem ca să mai deschidem cuiva uşa sufletului nostru…ne înconjurăm de ziduri de apărare…ne însingurăm în castele de fildeş, la înălţime şi la depărtare de tot ce ne-ar putea atinge şi ne-ar întina imaculatul alb…ne agăţăm de pai, cu disperarea înecatului…ne amăgim fără să fim legaţi la ochi…oftăm de multe ori a dor şi plângem a durere în interiorul nostru, acolo unde nu ne vede nimeni…Iubim.

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.

Înainte ca cel care creşte în noi –  auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele  sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă  prin vene şi devenim o singură culoare şi  ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

Şi uneori ni se întâmplă să  vrem să uităm drumul înapoi; spre cezura de dinainte de ei…ei…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.

A dragoste.

„Sunt şoaptă de iarnă… întrupare albă într-o noapte de început de decembrie…clipă de a fost odată…aşa încep poveştile, când noi suntem poveşti…iar amintirile crăiesei spun că începuse să ningă în anotimpul magic în care fusese aruncat pe pământ un vis, în iarna ei…o prinţesă de zăpadă; un gând de drum spre lumină albă”.

6 decembrie.

Mulţumesc acelora de lângă mine pentru că există… datorită cărora viaţa mea nu are nevoie de podoabe; îi are pe ei!

Fiinţa cea mai frumoasă

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care te priveşte în ochi şi începe să te înţeleagă de ce îi ocoleşti privirea, de ce cobori ochii în pământ, şi te iartă, cea mai frumoasă este cea care te înţelege tocmai pentru că s-a oprit, şi nu doar pentru o clipă, ci pentru mai multe, şi a vrut să ştie cine eşti, ca să poată mai apoi alege dacă rămâne sau pleacă mai departe, cea mai frumoasă fiinţă este aceea care a surâs atunci când poate îi era greu să o facă, şi poate că înăuntrul ei plângea, dar a ales să zâmbească, pentru că nu voia să îţi rostogolească bolovanul din sufletul ei în al tău, nu voia să te împovăreze, deoarece era povara ei şi putea să o ducă aşa cum a mai dus şi altele, fără un strigăt de ajutor pentru că s-a descurcat singură.La urma urmei, este viaţa ei, nu? Şi nu are nevoie de nimeni pentru durere sau suferinţă sau tristeţe, doar de ea.

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care nu te lasă să intri cu bocancii în sufletul ei, îţi spune ea dacă vrei să ştii ceva…este îndeajuns să întrebi şi ea îţi va răspunde, dacă vrea, dacă ea consideră că tu meriţi să o ştii, cea  mai frumoasă fiinţă este cea care priveşte fiecare anotimp ca făcând parte din viaţă, deşi este unul pe care îl preferă, întotdeauna va fi unul pe care îl va prefera şi pe care îl va alege dintre cele patru; anotimpul în care iubeşte şi pe care îl trăieşte cu toată fiinţa ei,

cea mai frumoasă fiinţă este cea mai delicată creatură cu putinţă, are sufletul fragil iar uneori  se sparge, dar îi lipeşte bucăţile, printre crăpături o înfioară câteodată când simte strecurându-se  câteodată amintirile, zâmbeşte  când pe cel de lângă ea îl copleşeşte tristeţea şi se lasă pe ea deoparte, şi uită că şi ei îi este greu, şi gândeşte că lui îi este poate mai greu, şi îl ia de mână şi îi poartă paşii, şi plânge când nimeni o nu vede, şi nu că cel de lângă nu ar preţui diamantele lacrimilor, doar că vrea să i se vadă doar scânteierea din ochi atunci când îl priveşte,

când este tristă nu vrea să te copleşească pentru că ştie că ai şi tu tristeţile tale, aşa că nu vrea îţi rostogolească poverile din sufletul ei; în sufletul tău nu intră, iar atunci când uşa e închisă, aşteaptă să deschizi atunci când simţi să o faci; în timp ce aşteaptă, devine întrebare,

cea mai frumoasă fiinţă poartă pe umerii ei pământul pentru că ar vrea ca ţie să îţi fie uşor; câteodată simte că nimic din ceea ce face nu este de îndeajuns şi atunci gândeşte că poate ar fi mai bine să se retragă şi să te lase pe tine, bărbatul de lângă ea, să îţi porţi propriile bătălii, cele cu tine însuţi,

cea mai frumoasă fiinţă de jur împrejurul ei scânteiează, este  o minune de alb; culoarea ce vrea totul din povestea de alb…de întunericul, recele, infernalul, obscurul, ascunsul şi nimicul negrului îţi este scut de apărare a sufletului ei inocenţă, cea mai frumoasă fiinţă este cea care vrea să ţi se dăruiască cu fragilitatea şi vulnerabilitatea de ea însăşi, ca şi cum ar fi prima dată când ar dărui ceva în viaţă din tot sufletul şi o face cu gesturi stângace, timide, sfielnică făcând paşi mici şi plini de întrebări, gândindu-se la cuvintele pe care ar vrea să le rostească şi dacă va putea-o face, dacă nu vor rămâne doar gânduri,

cea mai frumoasă fiinţă este pentru tine ce nu ţi-a putut fi odată, o pagină care a  purtat litere, paragrafe şi paranteze, puncte de suspensie şi semne de întrebare, doar de exclamaţie mai rar şi asta pentru că nu se extaziază atât de uşor, nu este o fiinţă exaltată, este însă definiţia exuberanţei, bucuria îi este săltaredoar că ceea ce avea cea mai mare importanţă nu a fost însă scris nici printre rânduri, nici în spaţiile goale dintre ele, nici dincolo de cuvinte şi de tăcerile de dincolo de ele, poate că nu s-a descurcat cu unele definiţii, cu ceea ce ar fi trebuit să definească o parte din ea, terminase poate cuvintele, aşa că au rămas nescrise, sau poate că tot ce avusese de spus tăcuse demult.

Cea mai frumoasă fiinţă este o minune de alb, este opal de foc, halucinantă, din fiecare unghi fiind altfel dar având  aceeaşi transparenţă, transparenţa sufletului în care trăieşte fiinţa de cleştar căreia iubirea îi arată într-un fel doar de ea ştiut drumul înspre ea, în adâncul ei, acolo unde, pătrunzând a găsit, ghemuit cu genunchii la piept, tremurând, sufletul a doi ochi întrebători care îşi căuta calea de înţelegere a neîncrederilor unor definiţii pe care le dăduse unor aparenţe, iar cum aparenţele deseori pot şi înşelătoare şi înşelăciunea te amăgeşte, te leagă la ochi şi te duce într-un loc unde apoi te părăseşte, iubire iluzorie, iar tu te trezeşti singur şi pierdut, nemaiştiind să te întorci pentru că ai uitat să iei cu tine pietricelele recunoaşterii pe care să le presari pe cărarea regăsirii ca să ştii unde îţi este întorsul înapoi spre tine de va fi să te întorci , pietricelele a recunoaştere,

recunoaşterea a ceea ce ţi-ar putea fi desăvârşire sau sfâşiere şi sfârşit, dar pentru a le recunoaşte trebuitot fiindu-ţi mai întâi să le fi trăit şi astfel învăţând a le deosebi una de cealaltă, atât una, cât şi cealaltă fiind urme de iubire, cicatrice  sau rană sângerândă, iar această recunoaştere putând să îţi fie întruchiparea întrupării visului care îţi este dorinţă de realitate sau nefericirea risipirii în vânt a rădăcinii smulsă din pământ, şi asta depinzând de cum eşti trăit de celălalt, de cum celălalt ştie şi vrea a te trăi, şi mai ales de cum vrei tu să fii trăit, ceea ce îi apărea sufletului acelor ochi avea formă de miraj; părea a fi iubire.

Şi atunci fiinţa cea mai frumoasă a inceput să iubească,

şi şi-a trăit, cândva, ultimele lacrimi pentru amintirile pe care a trebuit să le lase în urmă  şi despre care nu este foarte sigură că nu se vor întoarce într-o anume zi, deoarece  simte că undeva, niciodată nu va uita, iar acest cuvânt niciodată îl simte mai greu ca toate durerile din lume, pentru că poate i se va întâmpla cândva să deschidă cutia pandorei şi din ea să iasă trecutul, trecut purtând un nume, nişte litere care o vor răscoli precum o răscoliseră odată, într-un timp al plecărilor despre care ştia că sunt fără de întoarcere, iar dacă se întâmplă sunt doar rătăciri, în final cauţi drumul înapoi spre locul tău, pentru că cel în care te afli nu îţi mai aparţine, după cum nici tu, lui.

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care nu se lasă înşelată de aparenţe şi a cărei alegere este să stea  departe de nişte meandre pentru că răspunsul îl cunoaşte oricum şi nu mai vrea să o bântuie întrebări a nelinişte pentru că ceva despre drumuri a învăţat şi ştie că poate câteodată nu se descurcă să descâlcească înţelesul răspântiilor, fiinţa cea mai frumoasă  este iubire, prima silabă a fericirii, cu ea începând şi sfârşindu-se lumea ta, cea mai frumoasă fiinţă îţi este stea, esenţa intunecatei tale nopţi, capătul căutărilor tale, îţi este promisiunea făcută odată, demult, şi cu ea în suflet, purtând-o, eşti sfeşnic de transparent cristal cu făclie aprinsă, ea fiindu-ţi lumina armoniei universului

tău.

Spune-mi despre tine

Spune-mi despre tine, suflet visător…

…care ţi-e himera ce te bântuie şi îţi sapă caverne şi te secătuieşte de vlagă, te sleieşte de dorul paradisului pierdut, ce dorinţă ţi-ai pune dacă ai şti că mâine nu ţi-ar mai fi zi de viaţă, dacă ultima ta zi ar fi azi şi toată viaţa ţi-ar trece prin faţa ochilor şi s-ar perinda prin dreptul tău amintirea tuturor ce ţi-au fost trăire şi te-ai întreba de îţi a fost folos surghiunul de tine însuţi în acel turn, acel turn din din piatră de stâncă.

Avea o scară în spirală care părea că urcă spre cer, părea că nu i se termină treptele decât mult prea târziu, iar când ajungi acolo, la capăt, capătul scărilor, deja eşti obosit  de tot ce aveai cu tine,şi multe trepte au fost, şi a trebuit să le urci pe toate, rând pe rând până să ajungi în vârful turnului tău, ca de acolo să poţi privi în zarea păcii din suflet şi a împăcării tale cu tine însuţi şi cu solitudinea care te aşteptase în tot acest răstimp pândindu-te să te întorci, pentru că te lăsase să crezi că poţi evada în lume, dar ştia că tot spre ea ţi se vor întoarce, într-un sfârşit, paşii, încât dacă pentru o clipă ţi s-ar mai răzgândi gândul înspre înapoi, să faci drumul spre întoarcere, ai realiza că este zadarnic; de acolo ai plecat, urcând treaptă cu treaptă, prima treaptă pe care ai atins-o a fost mai greu de trăit, şi ştiai că odată ce ai făcut-o, nu mai e drum de întoarcere, terminaseşi pietricelele nerătăcirii pe care le presărai, le pierduseşi la o răscruce sau le îngropasei la umbra unei crengi fragile din pădurile ce-ar fi putut să fie…

De jurîmprejurul turnului de piatră tăcută de stâncă e marea, nu are ţărm, a avut odată unul prea îndepărtat cu urme ale unor paşi şi nu a ştiut a le recunoaşte în nisip, erau urme abia ghicite, atât amar de timp şi atât de mult în trecut, ca şi amintirea unei poveşti trăite odată.

E un turn din piatră de amurg de vise. Erau multe trepte până la visuri.

Şi închis înlăuntrul turnului îţi tot spuseseşi nu  mă mai mişcă nimic, nu mă mai are, sunt de neclintit, nimic nu mă poate mişc,nimic nu mă poate atinge,sunt la adăpost de tot ce poate veni spre mine pentru că am ziduri de  apărare de jur-împrejurul meu, nu las pe nimeni să mă pătrundă, să îmi mai pătrundă în suflet fără ca eu să vreau, in viaţa mea nu va mai intra cineva vreodată. Nimeni. niciodată, nimic.

O văd în zare, îţi spuneai, pe drumul spre mine, stau pe cea mai îndepărtată stâncă a mea de dur de granit şi vădpas şovăielnic, făcut temător; îi intuiesc teama, teama de a mă opune trăirii unor paşi făcuţi unul alături de ai lui, ai celuilalt, privind împreună în aceeaşi direcţie a potrivirii mersului, armonia păşirii în acord.

Dar eu nu vreau.

M-am dezacordat demult, demult mi s-au rupt coardele  sufletului, nu mai cântă nimeni, nu a mai avut ce să mai facă să vibreze pentru că acolo unde îmi era sufletul, cel care a încercat să pătrundă a găsit un gol de sfârşire; se terminase ce fusese acolo,se prelinsese picătură cu picătură până secase şi împietrise, în dur de granit se preschimbase, stană de piatră, cine ştie ce ochi făcuseră asta, odată, împietrise cu privirea săgeată otrăvitoare un suflet care ardea de dorinţă, privirea crudă a dezamăgirii îl făcuse piatră. Şi nu mai voia să i se întâmple în viaţa lui vreodată iubirea, pentru că nu îi fusese paradis, îl coborâse infernului.

Şi nu mai voia să mai coboare încă o dată acolo.

Lăsase la poartă speranţa, şi când, cu chinul vieţii, reuşise să se întoarcă în sfârşit, nu o mai găsise aşteptându-l, se pierduse speranţa lui, îşi pierduse speranţa în vreo altă iubire, aşa căse transformase, devenise dur de stâncă, granit , dur ca pavăză,cu ziduri impenetrabile,fortăreaţă inexpugnabilă devenise, indestructibilă, aşa încât nici o suferinţă nu l-ar mai fi putut distruge vreodată. Îşi făcuse legământ şi  îl ţinea, îi devenise natură, o a doua natură obişnuinţa de a fi singur, ca protecţie supremă.

Cel mai greu îi era când noaptea venea, când i se adunau gândurile la taină, taina lui cea neştiută, taina ei, dorinţa de a mai trăi iubirea, şi spaima cea mai cumplită,teama de a fi din nou rănit.

Noaptea veneau în sufletul amorţit,  cele mai multe, printre atâtea gânduri, întrebările; când nu voia să le răspundă, plângea, dar nu cu lacrimi, nu le simţea translucidul alunecându-i pe obraz, plângea înlăuntru-işi îşi plângea toată durerea lumii ce şi-o închisese acolo şi pe care o ferecase cu lanţuri groase a resemnare, lumea ce îi părea îndepărtată…atât de îndepărtată.

Uitat de îndepărtată, în cele din urmă.

Până văzu în zare o siluetă fragilă. Nici nu era sigur dacă într-adevăr se ghiceşte ceva sau i se pare, şi atunci făcu primul pas pe scara în spirală din turnul stâncă dură de granit din amurg de vise, deşi îi era mult şi îi era greu, dar cu primul pas făcutîncepuse să se întoarcă la el, cel care îşi fusese.

Odată.

Nicăieri spre întunecatul nu ştiu unde

Haimanaua de suflet pribeag rătăceşte pe drumeaguri de doruri; uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoi, se îngroapă în amintirea ce l-a făcut să îi fie astfel, şi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec şi nu îl latră câinii, că’l simt a blând rătăcitor în neştire spre un nu ştiu unde, spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă.

Suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile, şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise; atunci începuse să simtă cum încep a păli, şi ar fi vrut să le reaprindă, dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul, şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz, aşa i se părea că aude, un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase, pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge, şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi, însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta, nu mai avea unde şi înspre ce călca…

Şi nici alături de cine.

Sufletul haimana  adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva, cine oare s-ar încumeta a o face, şi tresare în somn şi se zvârcoleşte, sărman bietul de el…ce l-o bântui în vis, ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna?

Ţi-aş mângâia visul, pentru că ştiu cum e, sufletule, ştiu cum e când lumea ta se prăbuşeşte, când simţi neputinţa de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău şi ştii că aceasta într-o zi se va întâmpla, ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre într-acolo, înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer, dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două, că acolo nu vei ajunge niciodată  şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv, nu te lasă să te îndepărtezi….

…ştiu ce urlet are disperarea şi cum împietreşti când te prefaci în încremenire şi geamătul oaselor sfărâmându-se când îţi încleştezi pumnii a neputinţă când crezi că totul s-a sfârşit şi nimic nu se va mai întâmpla o crezi deşi ştii că ne naştem praf de stele şi suntem meniţi a ne aprinde făclii, ştiu că oriunde se închide o uşă se deschide o fereastră, ştiu cum e să ai inima sfărâmată şi să te gândeşti că poate nici nu mai găseşti toate bucăţile să ţi le aduni şi să ţi le pui la loc, ştiu cum e să te sfârşeşti, dar mai ştiu că a fi solitar nu ni se potriveşte, suflet singuratic că vrei, sau însingurat că te-ai îndepărtat…

…ştiu că nu poţi fi sigur că nimeni nu te mai poate răni vreodată şi că invincibil îţi este dat să fii numai odată în viaţă, după aceea începând să îţi cari zidurile după tine, zidurile în a căror inexpugnabilitate începi să crezi, deşi cineva ţi le va doborî data viitoare fără nici cea mai mică împotrivire din partea ta în ciuda înverşunării  de a te crede dacă nu imun, măcar invulnerabil, apărându-ţi firava-ţi fragilitate, ca să nu aduni ce a mai rămas din sufletul tău căzut în ţărână, pentru că te bântuie spaima că asta ţi s-ar putea întâmpla, şi de tine îţi este mult mai teamă decât de celălalt, pentru că ştii cum i te abandonezi dragostei, dăruind fiecare ungher din tine.

Ştiu.

Ştiu cum e când simţi că atunci când ţi-a murit dragostea ai murit şi tu odată cu ea, când sufletul îţi este cuprins de amorţeală şi nu ar mai vrea şi nu ar mai putea nimic simţi pentru că s-a sfârşit în singura şi unica iubire, ştiu cum e când simţi că ceea ce ai pierdut nu vei mai regăsi vreodată şi va rămâne tot timpul un gol în tine pe care nimeni şi nimic nu îl va mai putea umple şi care care simţi că te-ar înghiţi ca un hău, ştiu cum e să îţi fie cineva, undeva, un trecut peste care nu ai putut trece şi pe care l-ai păstrat ca amintire într-un loc încuiat în tine, ştiu cum e să tresari când priveşti chipul acelei amintiri a ceea ce nu ai putut uita şi ştii că nu ţi s-ar mai putea întâmpla vreodată; încă mai simţi intensitatea acelui dintâi fior ca şi cum l-ai retrăi, şi de asta tresari, şi vei tresări ori de câte ori cei privi însprea acel trecut din viaţa ta care poartă un nume…

Ştiu cum e cu pierdutele iubiri.

Ştiu că se spune că suntem ceea ce într-adevăr ne dorim…că am fi rezultatul propriilor dorinţe şi de aceea trebuie să avem grijă ce vrem cu adevărat pentru că ni s-ar putea împlini; ştiu că ai vrut să fii dragoste. Ştiu că eşti. Ştiu că iubeşti tot ce te înconjură şi iubirea ta, în nesfârşirea ei, ar putea acoperi planeta…ştiu că te dăruieşti pe tine, fiecare părticică a sufletului tău fără a cere ceva în schimb şi simţi cu fiecare atom al fiinţei tale şi că nimic din ceea ce este omenesc nu îţi e străin.

Ştiu că uneori simţi că ai vrea să dai timpul înapoi, dar la fel de bine ştiu că nu ţi-ar folosi la mare lucru să rememorezi trecutul, e mort şi îngropat şi nu mai poţi schimba nimic din ceea ce a fost, nu ai face decât să deschizi răni nelăsând închisă cutia Pandorei, şi s-ar înghesui multe gânduri să iasă de acolo şi multe dintre ele ar fi de tristeţe şi regret. Păduri ce ar fi putut să fie…şi niciodată nu vor fi, ştiu că nu poţi să schimbi sau să îndrepţi ceva, pentru că ce e făcut e bun făcut şi aşa va şi rămâne, că ceea ce a fost a fost când a fost, cât i-a fost şi când i-a fost şi cum i-a fost să fie; nu mai poţi întoarce nimic din drum, dar poţi să faci acel ceva altfel, ca un fel de metamorfoză în care te-ai putea regăsi altcumva, acelaşi…

…ştiu că greşelile au pe lumea asta rostul lor, ştiu că viaţa asta este, dreptul tău de a face propriile greşeli, al nimănui altcuiva, doar dreptul tău şi nimeni nu are voie să te acuze pentru ele sau să te pună la zid şi să dea cu piatra; vei învăţa să nu le mai repeţi, chiar şi pe acelea pe care le-ai făcut la nesfârşit până ţi-au izbutit.

Va fi înţelepciune, vei învăţa să nu mai cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile.

Ştiu că toate lucrurile se întâmplă cu un scop desluşit poate mai târziu.

Şi să îţi spun ceva ce mai ştiu.

Ştiu că trebuie să ne lăsăm purtaţi, să ne lăsăm trăiţi, să ne bucurăm în fiecare secundă a vieţii noastre de tot ceea ce ni se întâmplă, să nu ne refuzăm nici o trăire.

Să nu regreţi ceea ce ai făcut ci ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut, să nu mai aduni cuvinte în tine şi să le laşi acolo, în tine, nerostirile din teama de a fi respins, să îl laşi pe cel de lângă tine să te cunoască şi să i te dezvălui…cei care merită o vor afla.

Ştiu că trebuie să avem grijă de sufletul nostru, dar aceasta nu înseamnă să ni-l punem la adăpost, încuindu-ni-l cu lacăte grele; trebuie să îl laşi să fie liber pentru a fi liber pe drumul pe care învăţăm să mergem poticnindu-ne, căzând, zdrelindu-ne, rănindu-ne, rupându-ne, sfărâmându-ne, făcându-ne una cu pământul, poate,să îţi urmezi calea, pentru că eşti drum, să iubeşti cu capul şi să gândeşti cu inima, să înveţi unul despre celălalt unul de la celălalt, să priveşti în ochii celui de lângă tine şi împreună, potrivindu-vă paşii unul alături de ai celuilalt, să o porniţi înspre  acel într-acolo al amândurora.

Să fii.

Ce nu ştiu?

Nu ştiu să uit.

Aminteşte-ţi când sufletului i-au crescut aripi

Fiecare are o moară de vânt în suflet, în căutarea căreia, suflet mut, a plecat sau este pe cale a o face, o iluzie ce şi-a pierdut forma iniţială a unui contur de ceaţă neclară atunci când ai început să priveşti spre ea, mai întâi cu un gând zâmbind a neîncredere în colţul gurii, dar ochii îţi străluceau într-un fel straniu pentru că te gândeai cum ar fi dacă, şi dacă totuşi acel ceva ar exista, dacă într-o zi ţi s-ar putea întâmpla, pentru că îţi pare câteodată că ai rămas netrăit cândva, şi între gol şi umbră îţi cauţi cevaul, ca un fel de dorinţă, simţi că nici nu te-ai mai vorbi, doar te-ai gândi, lipit de pământ, visând că zbori înspre încotroul tău din altă parte…

…doar că la ce ţi-ar folosi să îl ştii…

…poate nu îl vei putea atinge şi că poate îl vei muri înainte de a începe a-l chema înspre tine, pentru că ai obosit între împietrite semne, doar că începi să îţi aminteşti, închipuindu-ţi că totul este cu putinţă şi supus unui real expansiv, îţi aminteşti că dedesubtul ascunde mereu câte ceva, şi atunci te smulgi neînţelesului şi nu mai crezi în s-a isprăvit, atunci simţind că ceva în tine nu a pierit cu desăvârşire, că îţi mai vorbeşte, doar că trebuia să tai tăcerea si să te spui din nou cu o altă limbă, aceea în care cuvintele au mereu alte semnificaţii, pe care abia acum simţi că începi să le înţelegi, şi începi să crezi.

Dacă atât de mult ţi-ai dorit să crezi că există încât cu puterea minţii chiar i-ai putea da întruchipare visului, dacă l-ai putea privi în faţă, dacă ar sta chiar acolo, în faţa ta, ca şi când ar fi aievea, dar nu ar fi, ar fi doar proiecţia dorinţei tale pe un ecran spre care ai privi şi ai simţi ceea ce ar trebui să vezi, şi ai simţi că este timpul să porneşti în căutarea acelui ceva de vis al tău, ţinând mâna streaşină la ochii sufletului.

Nu ştii unde şi nu ştii înspre care dintre cele patru zări să te îndrepţi dar ştii că vei ajunge acolo şi asta e tot ceea ce îţi trebuie să ştii; acolo, unde te vei opri, nu e iluzie, nu e himeră, pentru că înspre ce ai pornit e forma dorinţei tale pe care ţi-ai desenat-o şi ai dat-o sufletului spre păstrare ca să nu o uite, iar pentru a i se întipări bine în memorie, i-ai arătat-o şi inimii şi i-ai spus că aşa arată acel ceva, şi dacă l-ar întâlni cumva din întâmplare, să ştie să îl recunoască.

Dintr-un milion de chipuri, de ar fi să treci pe lângă toate sufletele pământului, vei şti unde este cel care te aşteaptă pentru că atunci îţi va sta inima pe loc, semn că aceasta l-a recunoscut, a recunoscut chipul dorinţei din vis; ştie că el este acel care va fi să fie al tău, şi îl vei lua de mână şi vei pleca în lumea largă, şi vă veţi pierde urma undeva, pe o plajă pustie necălcată de paşi, unde veţi trăi taina adamică de la început de lume, cea dintre un bărbat şi o femeie; contopirea a două suflete într-unul singur, amestecându-şi nuanţele privindu-se în ochii arzând a dorinţă, acea dorinţă pe care o avusese el de a te găsi oriunde ai fi fost pe acest pământ pentru că a simţit că tu îi eşti aceea ce va veni, pentru că viaţa te pusese deoparte doar pentru el, te ştia dinainte de a te afla…

…trebuia doar să ştie cum să te găsească….

…şi a făcut-o, venind spre tine din celălalt capăt de pământ, oriunde ar fi fost el acel pământ, şi a făcut-o în acelaşi timp în care şi tu simţisei că este vremea să începi să păşeşti înspre el deoarece îi auzisei pasul…

…şi el ţie.

Ianuarie nu este atât de departe, sau ceea ce ţi-aş spune şi ce nu

Ceea ce aş vrea să-ţi spun cu adevărat printre rânduri, şi ceea ce aş rosti, de teamă, o anume teamă ce îmi aduce aminte de acea sârmă pe care am simţit şi simt că merg fără plasă de siguranţă, mai e o vreme până la răspunsuri, răspunsurile tale la întrebările mele care şi-au pierdut forma strict gramaticală, au devenit nelinişti, nu ştiu ce a devenit răspunsul meu pentru

tine.