Toamna oamenilor-copaci în urmă de gânduri; dor în lacrimă

Motto: El, celălalt suflet îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată pentru că în ea îţi vei fi pierdut gândurile…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; copaci în înăuntrul altor copaci; cezuri în interiorul altor cezuriîi auzim pe alţii cum cresc în lăuntrul nostru, întrupări din visurile noastre în gânduri, rădăcini din dorurile noastre purtate ori încă nestrăbătute.


Toamna, vremea când trupul sufletului-departe al omului-copac rămâne suspendat în lumină blândă de amintiri, amintiri de care se temea că ar reînsufleţi în chip înşelător stratagemele spusului despre un cândva când îi fuseseră, încolăcindu-se în altfelneînţelesuri; ale unora care se frânseseră în ea şi ale căror aşchii  rămăseseră bine înfipte, nemaiatinse de demult,  şi despicate acum, în ea crestate, dar simţind că poate niciodată nu le va desluşi pe deplin, pentru că uitându-se la ele pe dinăuntru, cu privirea atât de intensă spre a vedea, acolo unde i-au fost şi îi rămăseseră, îi vor spune mereu altceva..

….că una dintre ele, nesfârşită atunci pe de-a-ntregul, acum îi va părea infinită, întocmită din multe altele care se desfăceau, deosebindu-li-se înţelesurile dintr-un cândva când le fusese dat, parcă toate începute de mai multe ori şi, ciudat, nicicând sfârşite, simţind însă că nu şi le mai putea împreuna…

…întrebându-se de ce oare le tulburase,  dar ştiind că nu ar mai fi putut evita întâlnirea cu ele, atât de multe şi atât de strânse unele într-altele, făcând-o să dârdâie, să tremure, pentru că, fără de oprelişti, sfredelind-o, intrau acum în ea precum clipele, cele odată zăgăzuite potrivnic, pe care şi le curmase pe nerăzgândite, de care însă nu mai avea unde în ea să se ascundă şi nu le putea împiedica să nu o facă să le privească în urmă, urmă pe care atunci o atinsese până la istovire, încercând să audă şoaptele…

…doar că tălpile se descălţaseră de paşi şi credea că nu i se vor mai rosti vreodată…

…sau că ea va fi cea care nu le va mai putea deosebi spusurile de nonspusuri, ceea ce fusese real şi ceea ce ar fi putut părea că se întâmplă, însă sub această mască a ascunderii de înţelesuri lipsea dispensa, nu le voia eliberate, nu ştia cui din ea ar fi trebuit să ceară, ce din ea ar fi trebuit să lase să plece şi nici înspre ce încotro, despre care gândea că atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând, va fi acel încotro înspre care să nu se îndrepte…

…iar să ştie încotro să nu se îndrepte înseamna să meargă spre într-acolo, neştiind unde va ajunge, dar ştiind că odată ajunsă acolo, aici unde îşi fusese acum nu se va mai întoarce poate niciodată, pentru că nu se va mai regăsi în nimic din ceea ce a fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde era cea care îi fusese, fiindu-i, atunci; atunci, al acelui cândva, de acum încolo devenea  încotro-ul ei…înspre acum…un acum pe care nu şi-l mai voia refuzat…

…un acum în care simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi; era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei, şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase…

…pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia oară…

…şi că de astă-dată nu s-ar mai putea da nescultatului în tăcere chemări pentru că de ar fi făcut-o, plecându-l şi iarsfârşindu-l, precum alţii făcuseră, s-ar fi transformat în desţelenit om-copac , rămânând din acel ceva ce îi fusese prins în gând de rădăcină, fiindu-i, doar o semnificaţie de-acum îndepărtată, difuză, cu toate sensurile descărnate, descompuse, atârnând deşirat pe scheletul de cândva al unui gând prin care i se mai întâmpla să treacă uneori încercând să îl mai îmbrace de faţă cu noaptea, alteori să îl lepede în răsărit, până într-un târziu când nu o mai putuse face, pentru că îl simţise a fi pierit, aşa credea…

…doar că atunci când îi căuta în ea leşul, nu i-l găsea, şi îşi spunea că undeva trebuie să fie, trăindu-şi agonia…şi că va sfârşi totuşi aşa precum şi începuse, în deşertăciune, aşa credea…

…aşa îşi şi dorea să se întâmple?

…voia cumva să îi mistifice înţelesul cu nesăbuinţă? încerca un nou început de el neştiut ci doar de ea? îi dădea acelei amintiri formă şi relief în gând, fără însă să înceapă să curgă din el, revărsându-se în cel nemersîncă? se transforma într-un preatârziu într-o fiinţă dubitativă? nu, asta nu credea, nu credea în preatârziu…

…ci doar în neîncă, acela de care o răzbea foamea...

…şi întorcându-se într-o amintire, în absenţa clipelor şi a vieţii, încerca să o învie ştiind că va începe poate să simtă că memoria îi joacă feste pe măsură ce se husmea să înlăture pietrele sub care o îngropase, cu descântec ori cu rugăciune, vorbindu-i în tăcere, întrebând-o cu duioşie despre ce a mai făcut de când îi fusese trăire…şi care mai apoi plecase înspre trecere, acum încatenată în ea…

…ea, cea căreia voia să i se mai spună, încercănată însingurare de ea urmă nicicând îndepărtată or’ alungată în vreun fel ci doar atât de departe, urmă de suflet întâmplată cândva,  suflet pe care îl privise pe dinăuntru, pătrunzându-l şi pe care desluşindu-l îl dusese din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-l precum era şi atingându-l până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu îi mai fie pământ acelui om-rădăcină…

…uimită fiind acum de noile ei metamorfoze, mişcată de ceea ce începeau să îi spună…la fel, şi nici altcumva, ci doar ceva mai târziu, când credea despre ele că nu îi vor mai fi vreodată decât pâmântul sub care le acoperise, în ţărăna din trupul sufletului ei…amintiri semne, de parcă şi-ar fi ocultat toate sensurile de până atunci, când crezuse că muriseră în gândurile-frunză ale unui om-copac, rămase risipite în ea, şi nemaiîndrăzninde desfăcături, ci doar atingeri împietrite, în care nu se mai afla nici măcar umbră, nici grai…

…le murise, tăcându-le, tăcând demult ceea ce avusese a le spune, aşa credea, nemaiputându-le rămâne, şi, într-un straniu fel, simţea cum ieşea dintr-un neînceput care o absorbise, părându-i viu, atunci când doar ea singură îi purtase semnul în lumea din înăuntrul ei în care nimic nu i se putea opune, şi poate că o făcuse cu acea inocentă inconştienţă a ei târzie, dar deghizată altora, în ea atât de nestrăjuită, de nemărginită, unde nu se înfricoşa de nimic că ar putea-o împrejmui…

…ci doar cuprinde…

…şi acelea erau dorurile ei de întâmplări neîntâmplate, ca pe un mers înspre un încotro neştiut pe drumul veciilor, în lumea ei de peste margini unde totul devenea atât de pur, de inocent, acea inocenţă a începuturilor gândite în foc mocnit al jarului albastru cândva crezut repede trecător, înţelegând abia acum că încă mai ascundea ceva, şi  a celor negândite în toamna cea atât de ispititoare cu flacăra din frunze înspre chemări nelămurite  atunci şi poate că nicicând având să fie, doar că o treziseră de nişte neadormite lucruri care tăcuseră în ea, pe care încă nu ştia cum să le…

…numească.

Anunțuri

67 de gânduri despre &8222;Toamna oamenilor-copaci în urmă de gânduri; dor în lacrimă&8221;

    • Chemări de doruri în suflet, Samsara…întâmplate atunci când priveşti în urma pasului de gând.

      Later edit; ceea ce îi răspunsesem odată lui Ciprian despre dorurile de întâmplări neîntâmplate…

      Undevaul de dincolo de tine, pe un alt tărâm…cel neîncă…are începere în acel cândva…îţi va fi cuvânt în limba adamică, atunci când ţi se va întâmpla dragostea, acel resort lăuntric al pedinăuntrului care te face să i te în dezvelire celuilalt din iubire, mărturisitor de acum al tău despre tine; iubindu-l vei simţi că îi aparţii…acolo, pe acel tărâm din iubire ieşi din tine însuţi şi i te dai celuilalt, care te primeşte în el; lumea ta topindu-se într-a lui, contopindu-vă sufletele a două culori într-una singură, nemaitrăită până atunci…acolo, pe acel tărâm realitatea se transfigurează şi începi să o trăieşti în funcţie de celălalt, acel pe care îl zideşti în tine, în înăuntrul tău, în lăcaşul fiinţei tale.

  1. Și fiindcă nu putea să-i găsească vreun cusur, a numit-o culoarea- toamnă- permanentă a sufletului grăitor, dătător și adunător de iubire!

    • Ciprian, culoare tainică netrăită, poate neîndrăznind neînaintată spre mai departe, cea aprinsă de dorinţă, de o înspăimântândă tulburare, în gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicând acum, deşi îţi spun totul; îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru în culoare nevăzută; înfăşurare învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printre ele prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis, visând iubire…zbucium între a le vorbi şi a le tăcea.

  2. Cand seva urca in ramura si frunza, nu graieste, nu tace, nu are culoare.
    Doar patrunde.
    Hraneste.
    Nu o vede nimeni, nici copacul nu o vede. Dar o cunoaste.
    Seva, se vadeste limpede, doar in rani.
    Rana bradului poarta aroma de tamaie.
    Vis, crez, stradanie, durere, zambet…….. Eliberare interioara, dorinta; seva oamenilor-copaci.
    Desi e seducator, nu despre frumos e vorba aici.
    Uneori toamna intampina copacul cu simplul ” ce mai faci ?” si primeste din freamatul frunzelor acelasi raspuns, ca un ecou.
    Atunci se privesc unul pe altul zambind.

    PS: asta nu e vis alb, are consistenta mierii.

    • Are culoarea sângelui, atunci când simţi cum celălalt începe să îţi curge prin vine.
      Semnele se rostesc, articulându-se reciproc, doar astfel se încheagă un spus; răsfrângere a propriilor esenţe în şoapta închegării formei.
      Într-un straniu fel, unele rostiri uitate ori nicicând spuse sunt ca un început continuu al unui înţeles mai mult decât ţi l-ai putea închipui, acela dincolo de semn.

      • Dragostele noastre sunt arcane de începuturi şi sfârşituri; dragostea împarte viaţa în cezuri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…şi stând în lotus, vei privi cu ochii închişi în adâncurile sufletului celuilalt, aşa cum şi el îţi pătrunde adâncurile în împreunare fără de atingerea degetelor, doar a trupurilor sufletelor, în ascultatul şoaptei fluidului ce se prelinge în tine; acel al celuilalt…
        …în tăcere iscat spus de iubire…
        …dragostea ta purtând numele ei şi dragostea ei purtând numele tău, atingeri formând o alcătuire a silabelor amândurora, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele noastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…contopindu-vă în rostirea trăirii unei încă netrăite culori, de îndepărtată chemare de a îl împleti pe celălalt în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de el, spunându-i numele în alcătuirea literelor care este; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor…pe care le vei simţi vibrând în seva din care, hrănindu-l, îţi va da chip când va simţi cum te vei întrupa în el…
        – cuvinte de cândva, crescând, neţinute în frâu –

        Culoarea dindărătului privirii, ce se uită în ochii tăi cu ochii ei, în timp ce ai ei devin din arămii, albaştri, când începe să ţi se prelingă prin trupul sufletului,cuprinsă între cele două palme ale inimii; poveste până la sfârşit.

  3. Un alt gând, dintr-o paranteză făcută-n iarbă țăndări: ce tihnă și ce frumusețe te-ar putea cuprinde dinspre copacul din lăuntrul tău, de-ai gusta împăcarea cu el și îmbrățișarea lui interioară, iar rădăcinile lui nu ți-ar fi un ghimpe în inimă…

      • Lumina umbrei lui, încoace în pas nemai…iar cele neîncă, deschideri în clipe cosmice, până unde se vor întinde, Olimpia…iar din cele de până atunci, desperecheate acum în nervurile şoptinde chipului de vânt şi din ce în ce mai puţine, a rămas doar rugă zadarnică undeva a ceea ce ar fi trebuit să vină înspre ele dar nu a venit; nespus, neivit, atins doar contur; gând curmat, dezbrăcat de pe trup zămislit din doruri. Aşa credea? Ea, lui, neîncă. Nenăscută pe de-a-ntregul în el trăind.

    • Bine ai venit pe tărâmurile mele; ca să încep cu urarea cuvenită celui dintâi pas al tău în chip…arhitectural…de cuvânt…cât despre gânduri, se întâmplă uneori ca limpezirile să fie făcute cu preţul ori unei simplificări, dezdoindu-le înţelesurile, ori câteodată cu cel al renunţării, a celor fără de putinţă de a mai fi împreunate.
      Rădăcinile spintecătoare sunt tăinde, sfârşind în acelaşi timp înspre înapoi şi înspre înainte, de parcă ar deschide o succesiune a două lumi intrânde una într-alta, cu puterea literei de ea devenind precum o fracţie, într-un fel fascinant dar şi temător, prevestind ceva ce ar conţine toate neatingerile neştiute şi le-ar continua, nevăzute şi hoinare tâlcuri azi, cu putinţa vederii lor într-un nevenit mâine, unul mereu altcândva.
      În înăuntrul tău cel făr’ de ferestre uneori ţi se întâmplă să i te mai strigi…cum te-ai mai putea sieţi cere într-un târziu?

      • până unde se vor întinde? Păi, până unde unde var alb -verde, anestezic, cusături întinde sau cu o oră înainte de albastru neatins, ca mâine, până când cele f(r)icţiuni sclipitoare de ape deversate, neconsolate ca şi sare, vor aluneca înainte de foarte sete.

    • Mulţumesc trecerii tale în cuvinte, Adrian…cu oareşice întârziere, pe drumul dinspre gândurile mele înspre cele ale sufletelor ce mi-au scris; timpul, de la o vreme mi-e prigoană iar o ticăloasă răceală a făcut în aşa fel încăt să mă ia în vertigiile ei, trecându-mă prin toate chinurile şi zvârcolirile, deşi credeam că o dovedisem, doar că încă mai conlocuiam cu ea fără să o ştiu, vicleană…vicleană…acum însă m-am mai întremat.
      În visul acesta, despre care tu spui, câteodată orice atingere, orice cuvânt, orice senzaţie..totul e un fel de văzut, de parcă te-ai preschimba într-un ochi cu o privire ubicuă. Sufletelor visătoare li se întâmplă câteodată iluzii; acelea ale revelaţiei…glumesc…şi da şi nu…în straturi de gânduri până atunci ţinute departe…atât de departe încât nicicând nu l-ai mai simţi pe acel aproape ca fiindu-ţi. Doar că este mereu cu tine. Urmă în care ţi-ai lăsat gândurile; pas pe care l-ai pipăit în tine cu degetele sufletului.

  4. @ Camelia,
    Bună seara !
    Frumoase gânduri, răscolitoare cuvinte, aduceri aminte din anii tinereții mele !
    Toamna AURIE, toamna ARĂMIE, toamna recoltelor bogate m-a fascinat de mic copil !
    Frumos scris !
    Felicitări !
    „ Toamna se numără bobocii ” și tot toamna bancherii noștri stabilesc artificial dar cu un scop foarte clar și parșiv și cursul de scimb EURO/LEU care ne va afecta serios bugetul la achitarea facturilor în 2012:
    http://aliosapopovici.wordpress.com/…….
    Să ai parte de o TOAMNĂ cât mai frumoasă !
    Cu admirație,
    Aliosa.

    • Bună să vă fie inima…şi ştiu că vă e…şi mai este plină de iubire precum şi sufletul vă e de omenie, domnule Alioşa.
      Mulţumesc rostirii dumneavostră şi vorbelor despre un anotimp ca o visare în culoarea pădurilor din noi…şi în mine cutreieră multe gânduri în slobozenie legate de toamnă…pe unele le las să treacă dincolo, pe altele nu; doar se dau închiderii ochilor, în reverie, şi apoi pleacă.
      Voi trece negreşit să vă citesc cu cel mai mare nesaţ vorbele…negreşit. Îmi place tare mult cum la textele domniei voastre rezonează alte suflete care au aceeaşi aspiraţii, şi asta nu că li s-ar întâmpla sporadic. Poate pe unii cuvintele îi incomodează, dar că aceştia nu îşi vor face simţită prezenţa pe meleagurile dumneavoastră de cuvânt, vreodată, meleaguri pe care mi-aş dori să fie simţite precum deschideri de perspective…dacă nu, măcar de ochi…pentru mulţi. Sunteţi ca o confesiune de viaţă şi tare dârz…un luptător, domnule Alioşa…ca fiecare, cu ceea ce are la îndemână…cuvintele au forţă…spintecă şi taie…ar trebui să fim cuvinte înlănţuite, ca nişte tentacule să fim putere…şi să putem schimba ceva, făcând-o cu frenezie şi crez..
      Astfel poate vom fi izbândă. Cândva.

      • @ Camelia,
        Bună seara !
        Ce frumos spus : „ să fim cuvinte înlănțuite ,ca niște tentacule să fim putere….și să putem schimba ceva…..”
        Da, putem schimba multe dacă am fi uniți și hotărâți în a vrea să scimbăm ceva .
        Deocamdată schimbăm cuvinte, gânduri și idei .

        La mine plouă liniștit
        Iar vântul nu adie
        Eu patul mi l-am pregătit
        Căci noaptea sta să vie.

        Aș fi vrut să văd măcar
        Un METEORIT cum cade
        Dar NORUL e ca un umbrar
        Mascând deasupra tot ce arde.
        Alioșa.
        P.S.!
        La tine este cer senin ?
        Vezi stelele cum cad ?
        Noapte bună !

      • Aţi hoinărit printre clipe, domnule Alioşa,asupra cărora v-aţi aplecat şi le-aţi încondeiat într-un crâmpei de spus, versuri de pământ şi văzduh; vă mulţumesc pentru ele.

        Pe la noi în acea noapte nu a plouat cu fragmente de piatră şi praf de cometă, ci a turnat cu găleata, necontenit, de parcă se rupseseră cerurile, pământul tot era o mâzgă, aşa că revărsarea meteoriţilor a rămas doar gând agăţat de un colţ de speranţă…poate data viitoare; cine ştie…

        Vă dăruiesc la rându-mi cu drag ceva din spusul lui Gellu Naum…se numeşte Un loc, acolo…

        „E necesar să ţinem seama de tot ce am rostit numai în treacăt în lunga noastră viaţă În plus va trebui să ne gândim la tot ce am uitat restituind astfel strălucitoarea tăcere care se cuvine

        şi fiecare dintre noi lovindu-se de duritatea propriului său ochi se va trezi atunci la vârsta unei poetice dimensiuni indiferente care se anulează de la sine şi ne părăseşte încetul cu încetul pe măsura unei adânci uitări

        şi nimeni n-o să mai apară nici chiar aceea care ne visa în graţia înverşunată a iubirii

        (altminteri veghea ei ne ocroteşte pe drumul fără încetare care ne străbate)

        şi doar un loc acolo ne va aştepta venirea dezamăgitoare”.

      • @ Camelia,
        Crezul meu dintotdeauna spus, a fost , este și va fi : OMUL CÂT TRĂIEȘTE, ÎNVAȚĂ !
        Iar tu, prin comentariile ce le faci, confirmi spusele mele dându-mi benefic teme de învățat !
        Mult adevăr există în „ Un loc, acolo…. ” dar, și mai mult în LEGILE BELAGINE ( Legile frumoase pentru geto-daci ) :
        „ În capul mesei șade ZAMOLXE, zeul getic
        Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic,
        În dreapta lui sub vălul de ceață mândrul SOARE,
        În stânga-i șade LUNA sfioasă,zâmbitoare ”
        Gemenii, M.EMINESCU .
        O zi cu SOARE îți doresc !
        Cu respect,
        Alioșa.
        P.S.!
        La comentariul tău de ieri, de vrei să intri, afli POVESTEA MIELULUI !

    • Un adăpost al visurilor în lumina culorii de verde; culoarea ce nu cere nimic…acolo vin gânduri pe care le credeai a fi înstrăinate, cele târzii negândite, întrebându-te când ţi le vei arunca peste tine, despletite sau dacă vor rămâne în singurătate în locurile înăuntrului tău, acolo unde unele încă dor…în altele simţi că nu mai încapi…de altele te sfâşie dorul nestrăbaterilor.
      Cele mai frumoase amintiri pe care le-ai trăit sunt cele care urmează să ţi se întâmple.
      Cu mult drag.

    • Albastrul, Ciprian, este; ar putea părea ca nefiind. Este culoarea străbaterii, cea mai adâncă…în nemărginirea ei te poţi rătăci…şi deseori vei simţi că îţi scapă, poate, un înţeles…nu’i desluşeşti lesne tainele, ţi le închide, deşi ai crede că ţi-e cu putinţă a o străbate…este alcătuită din vid; al aerului, al apei şi al transparenţei de cleşar; fiinţele de opal o simt şi i se preling înlăuntru-i, atingând-o la hotarul aflat între tărâmul teluricului şi al celestului…e parte din acest vid…e o culoare gravă, are în ea din divinul azur al câmpiilor elizee…în înăuntrul ei îşi închide rostirile, trebuie să ştii să o auzi…spunându-ţi că totul este final, există doar o clipă…fiecare clipă…îi poţi trăi veşnicia, devenind nesfârşit; nemărginire…într-o culoare netrăită încă, aflată când sufletele îşi ating nuanţele, împreunându-şi-le în taina dintru începuturi…

      …e culoarea visului; atât de ireală; se contopeşte cu cea albă, aceasta aducându-i lumina atingerii mundane; cea a începutului; culoarea albă a sufletului fiecăruia dintre noi…suflet pe care l-ai aşezat în palma cuiva…şi pe care l-ai auzit cum te pătrunde…

      …albastrul uneori ţi se va putea doar părea că există…nu are închegare…suprapunându-se unei întinderi, simţi că aceasta nu mai există…ca şi cum totul ar fi dispărut undeva, s-ar fi evaporat, cumva, necunoscut…şi totul s-ar fi devenit imaterial…un necuprins de nemărginire…pe un nesfârşit de albastru se spune că şi sunetele dispar; în înlănţuirea sau încătuşarea lui, a albastrului, devin propriile noastre şoapte, descătuşând însă visul din noi…tărâm îmaginar, uneori atât de îndepărtat părându-ne…atât de greu de atins.

      – dintr-o poveste mai veche –

  5. E un tărâm minunat pe care l-am vizitat de câteva ori, dar e pentru prima dată când las un gând. De fiecare dată când citesc gândurile pe care le scrii simt o linişte interioară.
    Gânduri profunde, izvorâte din adâncul inimii, care te cheamă iar şi iar să le treci pragul.
    Mulţumesc mult, Camelia!
    Numai bine!

    • Mulţumesc pentru cuvintele de-acum, pentru trecerile tăcute şi pentru acel adăstat, atunci când le-a fost gândurilor tale să se facă şi desfacă, Elena, tăcerile sunt atât de pline de înţelesuri; ale multora, câteodată, regenerări enigmatice şi nesfârşite. Întoarce-te pe tărâmurile poveştilor mele, poveşti care încep ca şi viaţa oricui, de mai multe ori, când şi ori de câte ori vei simţi.
      Bine-ai venit, cu drag!

    • Gânduri albe, Elena, mereu…oricând vei vrea să să nu îţi rămână ceva străin din spusul de mine, fă-o! Precum aidoma mi se întâmplă în peregrinările mele pe la cavalerii şi domniţele limbii, stăpânitori ai cetăţii semnelor lor…porniţi întru cucerirea multor limbaje, cu metaforele lor tainice. Al unora, doar o luptă cu morile de vânt, pe un tărâm pervertit; încotro-ul non-sensului.

  6. Un univers atat de sensibil,de fragil,incat nici nu indraznesc sa respir,sa nu se risipesca starea de visare…Acum am aflat provenienta „intamplarilor neintamplate”.Voi continua incercarea de patrundere in lumea atat de profund poetica! Raspuns „Nessun dorma” la Adi.

    • Fiinţa poetică, de o senzitivitate părând câteodată abisală, vă spune un bun venit pe tărâmurile poveştilor sufletului ei…când noi suntem poveşti…şi vă mulţumeşte pentru vorbele avute pentru ea. Printre gândurile mele (ne)rostite, stăpânite unele, altele nestăpânite, de vă e dorinţă, bucurie îmi este să ştiu că le sunteţi străbatere a înţelesurilor; desluşiri până în marginea cuvintelor.

      Ceva aproape de sufletul meu, divin, pentru că aceasta a fost întâmplarea în care ni s-au atins gândurile în spus, pe meleagurile unui alt visător, Adrian…Îţi simţi sufletul contemplator purificat, înecat pur şi simplu senzorial şi afectiv în acest spectacol.

  7. Superb! Totul este superb…!
    Nici macar cuvinte de admiratie nu pot avea. Pentru ca toate.. cele mai frumoase… si pline de inteles tu le-ai folosit. Sunt non spusuri pe care tu cu siguranta le intelegi. Cu mult drag!

    • Îmi era dor să te aud, Zbor de fluture; că mă gândesc cu drag la tine asta însă o ştii, şi nu de ieri, de azi…eşti printre puţinii de la începuturi ce au mai rămas aproape; ai un loc acolo, în sufletul meu. Cuvintele au duh, nu contenesc să o spun…iar dacă ale mele te-au fermecat, cred că a fost ca într-o magie…iar dacă au şi „convins”…acum glumesc…au mai rămas unele peste care am sărit; vor fi rostite altădată, poate…în acel poate dincolo de certitudine, în îndoială…când îi va fi vremea, de îi va veni…iară de nu…vor fi dintr-acelea ce vor rămâne captive în geamăt de tăcere; non-spusuri. Pe altele le voi descoperi şi le voi spune într-un alt grai, tot eu şi tâlcuitor, revelându-le înţelesurile…la fel ca mine, fiecare, ce ştie că nu poţi înţelege decât cu iubire.

  8. Bun gasit si multumesc pt. primirea calda,poetica si muzicala,in lumea „povestilor sufletului”,taram ce ma uimeste- asa cum scriam si lui Adi.Impletiri scanteietoare si surprinzatoare de cuvinte,dar nu gratuite,de dragul jocului,ci profunde,grele de seva intelesurilor,incat,uneori,mi-e si teama ca nu cumva, furat de virtuozitatea exprimarii,vorbele sa treaca pe langa mine,adiere usoara nemiscand niciun fir din cenusa gandurilor;citesc-recitesc,nu-mi vine sa cred si totusi e adevarat,.negru-pe-alb.Ce inseamna sa ai HAR…!?

    • Vremea când sentimentele pleacă înspre trecere; devin nostalgice amintiri; unele încă răvăşesc, răscolindu-ne atunci când ne ducem după ele, acolo, undeva în ungherele din noi; altfel, nu ne cheamă…sunt tăcere; nu mai spun, li s-au sfârşit demult semnele magiei.
      Mulţumesc pentru trecere prin dreptul întâmplării de ele.

  9. @ Camelia,
    Bună dimineața !
    La mine nu mai plouă iar soarele a apărut din nou pe strada mea .
    La tine-aici, e mereu cald și frumos iar când caut o oază de liniște și aer curat , dau fuga aici la tine unde TOAMNA este magnifică !
    Eu m-am supărat pe EURO și LEU și am postat pe http://aliosapopovici.wordpress.com/ ceva care, cu siguranță îți va stîrni curiozitatea ta firească.
    De vrei să citești AXIOMELE SECOLULUI XXI, intră pe link-ul de mai sus căci este deschis permanent celor cu suflet bun și inimă iubitoare de frumos.
    Weekend plăcut !
    Cu admirație,
    Alioșa.

    • Să vă fie cerul din lăuntru mereu scânteind, domnule Alioşa şi niciodată umbrit; vă mulţumesc pentru link şi v-aş ruga de fiecare dată când scrieţi, să îmi daţi de veste, precum aţi făcut-o. Voi fi înspre seară pe tărâmurile domniei voastre; cu drag şi cu nesaţ vă citesc cuvintele atât de înflăcărate, pentru că e sufletul dumneavoastră în fiecare semn şi nici unul nu cred că s-ar frânge vreodată. Lumea în care v-am aflat, aceea atât de plină de patimă, e ca un caleidoscop, şi e captivantă…dovadă mulţi cei care vă calcă pragul…caleidoscop aflat la îndemâna tuturor stărilor şi mai cu seamă ale situaţiilor, dar mai ales a conştiinţei, lucru pentru care atât de mulţi vă admiră…îmi doresc să o facă, pentru că aveţi o mare capacitate de pătrundere, de înţelegere a facerii ăstor vremuri.
      Cât despre curiozitate, ştiu că echivocul mereu îi dă acesteia ceea ce ea caută şi că nimic nu îi este inaccesibil. Sincer, câteodată mi-e cu neputinţă să mi-o stăpânesc.

  10. Arta,pentru cei ce incearca sa se apropie de ea,uneste spiritele,sufletele,duce la comuniune de trairi.Ma bucura ca muzica mi-a adus si privilegiul de a ajunge intr-o oaza de lumina si speranta.Pentru a simti cresterea cuvintelor din ganduri am luat-o cu inceputul(sept.2009),iar de-o fi sa ma mistuiesc in ele,ce poate fi mai minunat!?

    • Vă scrisesem că mi-aş dori să vă mistuiţi în cuvintele mele…apoi am şters, dar se pare că deja citiserăţi..iar dacă aşa a fost să fie, atunci mi-o păstrez drept dorinţă. M-aţi întors în nişte urme în care de mult nu mai călcasem, am văzut…şi am şi răspuns acelor gânduri.
      Mulţumesc; privilegiul este al meu. Acela de a vă fi aflat.

      Ceva pentru domnia voastră…

  11. „Domnia mea” multumeste pt. „Balada”,cu atat mai mult cu cat e piesa care m-a readus la ceea ce sper sa fi fost menirea mea in lumea asta…Pe scurt:decembrie ’90,zapada destul de abundenta,soare cu dinti,dar muntele ne astepta.Am urcat de la complexul turistic Sambata,pe la cab. Vl. Sambetei si mai departe,ceva catarare cu asigurare printr-un horn,cu mainile goale prin zapada,pana-n Fereastra Mica,o scurta portiune de creasta (priveliste superba),apoi coborare prin Fer.Mare spre baza.Seara,obosit cu mainile inca umflate de ger,n-am reusit sa rezist rugamintilor amicilor si le-am cantat bucatele mici,usoare,de incalzire.Pt. incheiere am lasat „Balada”care i-a impresionat pe toti,inclusiv pe mine.Dandu-mi seama ca as mai avea ceva de spus pe vioara(la care renuntasem din cauza emotivitatii exagerate, de nestapanit),m-am reapucat de studiu serios,m-am pregatit pt.concursul din primavara si am fost angajat la Orchestra Simfonica Radio(zisa Nationala),de unde, daca voi fi sanatos si sarguincios ca un scolar,voi iesi la pensie peste 3 ani.Asa mi-am schimbat destinul la 41 de ani,am colindat lumea,am cantat alaturi de mari solisti si dirijori traind momente de implinire artistica.Si mai pot spune ca datorez asta in mare parte Muntelui, prin care m-am calit,m-am intarit prin incercarile la care m-a supus, pentru a-i atinge culmile in cautarea orizonturilor nemarginite.Asta-i povestea,redata cu destule expresii sablon,dar nu toata lumea are har literar…Sarut mana!

    • Mulţumim pentru povestea care sunteţi; când noi suntem poveşti..astfel spun…mulţumim de a fi simţit să vă plimbaţi memoria prin acele cândvauri pe drum de gânduri. Domnia voastră aveaţi DATUL, iar pe lumea asta totul e legat; se petrece cu un rost desluşit mai devreme or’ mai târziu şi nimic nu e întâmplător; cred că ceea ce s-a întâmplat era imanent, s-a numit destin. Pe acel dus de drum au fost nişte semne, paşii care urmau; dincolo de ei, urma acea devenire fără de stavile. Semne , apoi pecete.
      V-a consumat o mare pasiune de care eraţi stăpânit şi căreia v-aţi dat arzând. Încă o faceţi.

  12. … cei mai multi suntem povesti-nepovestite,iar de cele mai multe ori asta si ramanem…dar soarta,(„datul?”) face sa se „intample-neantamplate”…”atingeri de ganduri”,compatibilitati neasteptate…sinceritatea indeamna la sinceritate,confesiunea aduce des-tainuirea,iar n e p o v e s t i t a ascunsa,zavorata undeva,uitata-ntr-un ungher incepe a se povesti si iar povesti nemaioprindu-se,izvoras firav,paraias,suvoi tot mai abundent,pana…

  13. Nu reusesc sa mai fac fata! Atatea lucruri pline de miez si atat de unic exprimate…As vrea sa le cuprind pe toate cu mintea,cu sufletul,sa mi le insusesc, sa devina parte din mine…Sa ma ajute, asa cum minunat ai spus,in VIATA, in LEGAMANTUL meu cu LUMEA MEA,ACEEA A CREATIEI DE SINE.Nu am cuvinte sa multumesc pt. ca AFLANDU-NE UNII PRIN ALTII am primit sansa de a-mi redescoperi cotloane „clasate” ale eului!

    • Cred că înţelesul altor suflete izvorăşte din iubire; suflete-semne, primite şi trăite;bucuria sufletelor este iubirea…iubirea; dăruirea de tine tuturor; asta despre acei prin care ajungem la noi.

  14. Mulţumesc amândorura; tuturor paşilor; suntem locuri în chip de cuvânt…aşa că, aşteptăm, ascultăm, primim; suntem şi de neuitat, odată ce unii într-alţii ne-am lăsat gândurile.

  15. „…doar că tălpile se descălţaseră de paşi şi credea că nu i se vor mai rosti vreodată…” cred eu ca ale tale cuvinte stiu doar sa umble desculte pe poteci nevazute , drumuri neumblate .. de lume .. e al tau har si chin in aceasta lume, dar ai invatat ca fiecare cicatrice ce iti musca din talpi te aduce mai aproape de lumina ta ..

  16. Tălpile sufletului cuvintelor mele au învăţat şi mersul plânsului în scrumul jarului când a mai încercat potriviri în urme neuitate, urme frământate, ecouri frământătoare de a le mai fi, doar că nu a mai fost să fie, atunci. Asta despre cele ale unui trecut, care ca orice trece, rămâne, doar că totul cumva, se uită.
    Povestea asta a desfrunzirii oamenilor-copaci e a fiecăruia dintre noi, cândva, când ceea ce se întâmplă cu un anotimp se întâmplă şi cu simţurile noastre câteodată, când în noi este gol, atât de gol.

    Mulţumesc pentru că m-ai purtat pe aici, cu întoarcerea, cu lumina cuvintelor tale, şi pentru că ai rostit cuvântul „lumină”, în minunea desăvărşirii ei să trăieşti, de ea mărturisitor, Liviu.

  17. Amețitoare toamna oamenilor-copaci. Mi-a răscolit sufletul și mi-a plantat în solul proaspăt afânat versuri-crengi ca să-ți rodesc muguri:

    Oameni-copaci închiși unii în alții
    Gemându-și nașteri și iubiri,
    Înnodându-și rădăcini în vintre
    Ca să-și poată chiureta plecări
    Sub tălpile descălțate de pași
    Pentru a nu șifona despărțiri.
    Doar pântecul lor comun
    mai lungește cu apă ecoul
    să-i mai întârzie gustul sărutului
    așezat în cruce pe frunte.

  18. De ce nu te-oi fi aflat eu mai demult pe tine, adâncrăscolitoareo, mă întreb acum, dar aşa cum ştiu că toate neîntâmplările sunt cu un rost, îmi zic că dacă a fost când i-a fost dat, de-acum te numesc fiinţă de lângă care nu aş pleca, am eu câteva în lumea asta a trupurilor de cuvinte, unele pe care le-am aşezat în mine cu statornicia.
    Mulţumesc pentru ivirea asta cu răvăşiri, Sofia.

    • Asemenea cred și eu, Camelia. Oamenii care trebuie să se întâlnească, se întâlnesc când trebuie. Nici mai devreme, nici mai târziu. Din fericire, niciuna dintre noi nu a întârziat la întâlnire. Și nici nu cred că vreuna dintre noi se va grăbi să-și lipească plecări de tălpi. Mai ales când cuvintele noastre vor crește și ne vor trage de poale cu zâmbete inocente.

  19. Eu am plecat oarecum, Sofia, după cea de pe urmă poveste, asta o ştia Katia şi de-asta am şi amintit-o atunci, am lăsat scrisul să-mi alunece din mână, pentru că am simţit că a venit vremea, dar de lângă mişcătoarele mele fiinţe,precum ţi-am spus, nu voi pleca, lor le voi fi rămâietoare, iar ţie mă voi aduce şi mă voi creşte în cuvinte,mai departe, pentru că eşti un loc magnetic, aşa că voi continua să fiu o talpă, iar tu o alta, de vei dori să mai laşi urme pe undeva.

  20. Camelia, ca să ne completăm mersul și să ne însoțim la drum e musai să punem talpă lângă talpă. Altfel, am lăsa în urma noastră doar pași. Plecările ca și rămânerile sunt de multe feluri. Punctul pe care tu l-ai pus nu este și punctul meu pentru că, apărând mai târziu în viața ta, poveștile nu ne sunt sincronizate. Mai am mult de citit din ceea ce ai scris. Iată și avantajul de a fi apărut mai târziu. Poveștile tale sunt pentru mine asemenea unor stele care abia se nasc. Lumina lor abia acum a ajuns la mine. Chiar dacă în lumea ta, cea reală, ele s-au stins deja (o numesc stingere într-o accepțiune restrânsă, una fizică, ca o moarte trupească), pentru mine sunt încă vii și strălucitoare. Nu știu însă cum voi simți atunci când voi ajunge la capăt. Ori de câte ori citesc o carte care îmi devine mult prea dragă aș vrea să-i amân finalul la nesfârșit. Simt că atunci când ajung la cel din urmă punct nu-mi mai rămâne nimic altceva decât o carte închisă ce va fi deportată într-un loc comun și înghesuit asemenea tuturor cititelor. Își pierde într-un fel magia de a fi specială, unică. Pe de altă parte, ea e deja parte din mine, mă locuiește și mă fertilizează. Dar cumva, tot îmi pleacă.

  21. Ştii că niciodată nu mi-am recitit vreo poveste, din toate cele o sută în care m-am avut aici, decât atunci când cineva m-a întors în urma uneia, aşa precum ai făcut-o tu acum, dar de fiecare dată când începeam să scriu una, nu ştiam niciodată unde voi ajunge până la sfârşit, şi cum simţeam că nu o sfârşisem, o începeam în alta şi’ntr’alta, pentru că mai erau înţelesuri de crescut, şi-aşa se face că am fost miemi şeherezadă, cao fiinţă care trebuia să-şi spună tot, fiinţă circum-scrisă, până simţeam că mă goleam de fiinţă? Cumva, tot ce am aşezat aici în cuvinte e cartea mea, e viaţa mea care a devenit cuvânt, iar când am simţit că vreau să mă închei în lumea asta virtuală, pentru că în cea reală povestea e fără de sfârşit, m-am gândit cum voi fi în acei care mă mai umblau, cei care mă citeau mai cu seamă în acei care nu mi-au lăsat nicio urmă, dar care mi-au fost însoţitori de-a lungul anilor ăstora, dacă pentru noi tot ce levoi rămâne va fi doar o retorică a absenţei,dar cred că dacă pentru măcar câţiva poveştile mele au însemnat vreun lucru, voi continua să le fiu.
    Cumva, voi fi pentru mine însămi cum spui că devin pentru tine,întorcându-mă în propriile-mi poveşti, va fi de parcă pentru întâia dată le-aş trăi înţelesul, fără să ştiu sensul întregului.
    Voi fi şi îţi voi fi aproape, de parcă am fi lipite una de alta, asta simt pentru toate fiinţele pe care le trăiesc ca pe „naraţiuni” uluitoare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s