Desculţă păşind în şoaptă prin trupul visului

Motto: Şi nu veţi mai şti care dintre voi l-a plăsmuit, iscându-l, pe celălalt.

Făptură a şoaptelor timpului, ce îţi va veghea  somnul umbrelor…reflexie a sufletului tău hăituit de nelinişte; formă diafană a descântecului de dragoste, înţelegând semnele lumii tale, acelea ale focului din timpul netimp al nopţii, cel fără de început şi fără de sfârşit, eternitate atemporală, privindu-te cum şerpii roşii ai răscolitoarelor cercuri de rug demult încremenit îţi carbonizează tenebrele pe dinăuntru şi din durerea jarului zvâcnesc naşteri albe ale mării gândurilor…şi de acolo, din lumea apelor adânci ale neclintirilor tale neatinse până la ea, îţi vei isca o altă înfăţişare ce îţi va umple spaţiul infinit al rostirii de tine în graiul născocirii ei, din tine plăsmuită, din dorurile tale de tine…

…călător pribeag prin pustiuri celeste cerşind stelelor din colţuri sfărâmânde pulberea aprinsului pe drumuri de făclie, aceea pe care ai risipit-o cu fiecare neştiut de rug…

…căci nu ţi-a fost să arzi, doar te-ai topit de patima flăcării şi doar în vis chinuitor îţi păstrai povestea; acolo, în visul de tine de dragoste, povestea rămânea neatinsă de himera înşelătoare a iluziei de a-ţi fi fost cu putinţă…a amăgirii că ţi-ar fi putut dat să îţi fie întrupare în trăire…şi-acolo, în vis…în singurul loc în care ai putut-o face, nefiinţată, existenţa ei ţi-a părut atât de reală…

…acolo, în vis, te întorceai în tine, unde purtai toate drumurile care alte suflete ţi-au fost şi dezgropai amintiri; acelea din abisurile tale…acelea care te dureau cel mai tare…şi vedeai conturul a ceva ce ţi-ai fi dorit întrupare; ştiai că este dorinţa, dar îţi vei fi chin până să îi dai formei închegare…a o trăi, a o atinge…a fi reală…a te pătrunde, a te străpunge…a te avea; simţeai că nu poţi fără a te întoarce în vis, acolo sufletul îţi şopteştea vorbe…

…acolo căutai semne ascunse…desluşiri ale unor adevăruri; cele ale clipelor ce ţi-au fost vremelnice şi pe care le-ai stins în tine…şi nu voiai să pieri…dar te prelingeai din tine cu fiecare neputinţă, deşi focul din tine te striga…dar nu te mai atrăgea chemarea rugului; murisei cândva, şi uitasei…până la venirea ei…ea, cea închisă între consoane şi vocale… cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai  în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din lăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…cuvânt închis în tăcut  într-un altfel de grai…acela al necuvintelor ei care tânjeau de dorinţa spusului… grai al începutului şi al sfârşitului…al ştiutului şi al neştiutului…al nepuselor întrebări şi al înşelăciunii răspunsurilor…al tristeţii şi al ploii, al surâsului şi al mării…al durerii şi al sângelui, al bucuriei şi al copilăriei, al părţii de pod între cer şi pământ, al drumului în şerpuitoare încolăcire spiralată înlănţuind necuprinsul…al curbei perfecte închizând sacre universuri ale tainei infinite…al auzului şi al freamătului…

…al apei vii a sufletului în care sorbind-o, te vei avea; având-o; aflând-o, te vei găsi…al întrupării luminii împreunării a amândoi …al mâinilor şi al descântecului…al tălpilor şi al trupului…al chinului şi al cununii uniunii cerului ei cu cel al pământului făgăduit dragostei…al credinţei şi al treptelor de trup înspre lăcaşul ce îţi va fi, acela al dinăuntrului ei…al palmelor şi al suspinului…al lacrimilor şi al opalului…al cochiliilor scoicilor echinoxului…al pavezei de cerc alb şi albastru…

…al asfinţitului şi al tâmplei…al scâncetului şi al drumului întoarcerii spre înapoia ta, în tine…al geamătului şi al scrâşnetului…al nestrăbătutelor încă  neauzite unghere…al zvâcnetului şi al icnetului…al încotro-ului tot-ului …al tresăririi şi al fiorului…al temniţei şi al descătuşătoarelor nerostiri…al spovedaniei, al izbăvirii şi al eliberării…

În lumea sacră a fiinţei ei, îi cântă sunetele; e glas de pădure verde cu ochi în culoarea migdalei cu pupilele dilatate când priveşte înspre un dincolo căruia trebuie să îi treacă hotarul, doar că îi este teamă de ceea ce va putea afla…uneori visează că deja se află acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din ea se va ivi…dintr-un iscat mundan..şi ar simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor se îndreaptă spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…acel pământ care el, acel ce va veni, îi va fi cândva…

…şi-n adâncit mister o va cuvânta într-o limbă necunoscută lui, necunoscută ei, în simboluri de sunet divin…în limba adamică …în care ea va fi întâiul lui cuvânt; adevărul fiinţei lui..tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată…şi adunate-n el doar pentru ea în noaptea cea fără de timp a patimei de ea, stăpâna timpului lui; ea, fiinţa lumii lui…el, somnul ei de vis…

…şi nu o poţi afla decât dacă adevărul tău e dragostea…

…dacă îţi este teamă de moarte de dragoste precum îi este teamă că o vei muri cu prima atingere…şi te va învia din toate sfârşiturile tale niciodată închise şi din toate începuturile tale nicicând încheiate, şi te va trece dincolo de tine, într-un neînceput al altui timp de nicicând până acum…timp al înşelăciunii aşteptărilor, în plăsmuirea clipelor…în  ademenirea lor de a vă fi cu putinţă de întruchipare…şi în lăuntrul tău te va locui; din ea vei porni şi la ea te vei întoarce, căci îţi este înlăuntrul tău…încercuirea…

…şi de ea nu vei putea scăpa decât dacă o vei smulge din tine, sfârtecându-te…va fi dorul tău când eşti beteag de ea…atunci când o vei cauta şi sufletul îţi va şchiopătă de negăsirea ei…şi în străfunduri îţi va fi albastru…îţi va fi culoare a mântuire; cea mai adâncă pentru că te va pătrunde până în abis şi te va străbate fără de piedici în cale în transparenţa-i absolutului de opal…şi îţi va fi solemnitate a albcând te va înalţa prin ea spre încotro-ul imensităţii cerului din tine şi din fiinţa ei, atunci când îţi va fi nemărginirea…şi sete îţi va fi de şoapta sufletului ei ce îşi va găsi în tine trup…şi foame de dragoste, în zbaterea drumului…întindere  fără de vreo altă urmă decât a voastră; doi hoinari în pustiuri astrale…

…suflete rătăcitoare cu degetele împreunate, născocitori din dor ai cerului pământului, din începutul de fior ce răscoleşte val în suflete, săpându-vă malul  şi măcinându-vă-n chinuri de patima ţărmului neatins…flacără a sângelui scormonind în tresărirea întunecaţilor tăciuni ai jarului albastru în descântecul focului…timp neîntâmplat iscat din din dor de întâmplări neîntâmplate…

…întâmplare ţie, ea, neîntâmplată...

…timp în noapte; în misterul întunericului  umbrelor ei, cele care învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…noapte în care te-a auzit de dinainte de a şti să te asculţi, deşi nu ţi-a fost nicicând rostirea vreunui grai; nu ai trăit-o…te-a desluşit pătrunzându-te; atunci când o vei găsi, te vei afla…îţi este cea dintâi femeie, deşi nu ţi-a fost nicicând, vreodată…va fi prima ta iubire; de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată…

…niciodată nu ai mai iubit până la ea, nicicând nu o vei fi iubit, după ce nu îţi va mai fi; vei fi, în schimb, singur de ea, tăcut şi sfâşiat de taina ei, mister opalin în care, evanescent, s-a prelins în tine, pătrunzându-te…

…şi apoi s-a scurs când şi-a murit dragostea, omorând-o, dar înger mai fusese pe eşafod, când îşi curmase singură visul de a deveni vreodată ceea ce nu şi-a fi putut fi, fiindu-şi, pentru că şi ei, la fel ca şi ţie, deşi moare de dragoste, îi e spaimă să moară…

… urcase cândva pe eşafodul îngerilor într-o solemnă tăcere, ca şi cum în ultima clipă i-ar fi fost dat să înţeleagă că în curând va pierde ceea ce îi mai rămăsese…ultimul secret pe care nu îl dezvăluise nimănui, pentru că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi atras mânia cerurilor…iar dacă vei cuteza a mânia divinitatea, îţi va lua înapoi darul, pur şi simplu ţi-l va lua înapoi la fel precum ţi l-a dat;  şi nu i te vei putea împotrivi căci zeii nu oferă gratuităţi…şi nevrând mânia zeilor să o atragă asupra lui, sufletul ei alb  nu îşi trădase niciodată taina…nu voise să moară în el…

… trist înger, purtând ca însemn heraldic în pumnul strâns nişte petale albe de care nu se lepădase nici o clipă a caducităţii firavelor lui străbateri în pustiu  iar singurul lui regret fusese candoarea cu care îşi exhibase virtuţile…dar nimeni nu ştiuse, fără de prihană, a i le preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea…atunci îşi alesese să fie ucis cu sabia… aceea pe a cărei lamă luceau semne runice ale puterii magice; aceleaşi rune pe care le păstrase odată strâns în palma făcută căuş, cele pe care şi le făurise din jad şi cristal, gândindu-se că îi vor arăta drumul…doar că nu ştia a citi în ele, iar timpul o sfâşia nemilos…

…căuta cu înfrigurare răspunsuri şi poate că i se va întâmpla ca într-un târziu să înţeleagă că nu ar mai avea ce face cu ele; nu ar fi decât vânare de vânt…iar cineva îi spusese să se teamă de runa albă; era cea a nedesluşirilor şi poate că pătrunsul multor labirinturi îi mai rămăsese încă nestrăbătut, dar pe tine…pe tine te ştie mai bine decât te-ai fi putut cunoaşte, pentru că îţi este geneză; s-a întrupat din tine, în zilele începuturilor, iscat mudan din împreunarea celestului cu teluricul; de-atunci s-a legat de tine…

…de dezlegat ţi-a fost cu neputinţă să o  desluşeşti vreodată…de atunci este cuvântul tău sacru şi îţi este teamă să o atingi…ca să nu înveţi nemărginirea…îţi este teamă să nu o rupi ca să nu te sfărâmi…îţi este teamă să nu o crestezi ca să nu te sfâşii…îţi este teamă să nu o tai ca să nu te sfârteci…îţi este teamă ca să o aprinzi ca să nu te arzi…îţi este teamă să nu o sfredeleşti ca să nu te spulberi…îţi este teamă să nu o răneşti ca să nu sângerezi…îţi este teamă să o răscoleşti ca să nu te răvăşeşti…

…îţi este teamă ca să nu o împământeneşti ca să nu te desţeleneşti…

…îţi este teamă ca să nu îţi crească rădăcină ca să nu fii smuls…îţi este teamă să îţi fie zbor ca să nu îţi fii prăbuşire…îţi este teamă să îţi fie patimă ca să nu îţi fii suferinţă…îţi este teamă ca să îţi fie izbăvire ca să nu te mântuieşti de tine însuţi, de necredinţa dragostei…doar că tu însuţi adevărul îl ştii…îţi e teamă să o ucizi ca să nu mori…îţi este teamă să iubeşti, deşi mori de dragoste…

Şi pe al ei rug, vei renaşte din cenuşa celui ce fusesei…va renaşte din cenuşa celei ce fusese…din tot ce fusesei până la ea… din tot ce fusese până la tine… din nimic ce îşi fusese până la tine… din nimic ce îţi fusesei până la ea…şi singur fără de nimeni pentru tot restul veşniciei îţi va fi dat să simţi că vei rămâne, de ea ar fi să nu îţi mai fie cândva…şi acolo, în lăcaş sacru vă veţi împreuna cenuşa în gând de jar şi flăcări vor izbucni până la cerurile nevăzute şi neatinse…şi vă veţi întregi unul în altul; două chipuri ale închipuirii visului de ei…şi între cer şi pământ veţi fi de acum aripă…

…liberi cutreierători de albastru; însemn de absolut.

Îţi va fi gând de copac; şoaptă de jad…şi în atingere de senin te va lua de mână şi se va urca împreună cu tine în copacul cu viaţă,  căţărându-se în clinchet de verde malahit pe cea mai de sus creangă, şi de acolo vei privi lumea ca pe un opal de foc prin ochii-i de copil; veţi privi cerul pe care de jos, de pe pământ, nu avea timp să îl privească nici ea, nici tu; uitaseţi să priviţi înspre el…ştiaţi doar că e acolo unde trebuia să fie…iar acum aveaţi să îl priviţi ca şi cum i-aţi fi trăit azurul pentru întâia oară…

…atinge-i-te copacului cu ramuri atârnând din cerurile tale de gânduri; smulge-i-te ţintuirii pământului şi zboară-ţi dragostea spre văzduhurile ei albastre…găseşte-i-te căutării de sfârşit; sfârşeşte-ţi pustiul…acolo, sub nisipul tânguitor sunt lacrimile tale neştiute de nimeni…

…dezgroapă-ţi marea şi dezleagă-i-te ţărmului de toate neatingerile; ea îţi va fi răsărit de argint din apă de lună…dă-i-te urmei să îţi calce pe umbrele pământului…

…atinge-te clipelor ei de poveste; ea, povestea ta cea nescrisă încă ţie, făptură aievea…fiinţa din vis; răsfrângere a propriilor tale esenţe în şoapta închegării formei, cuprinzând în înăuntrul dinăuntrului tău lăuntrul ei, împletitură de teluric şi celest în îngemănarea zborului…şi amuletă nestemată îţi va fi…îţi va zvâcni în tâmplă şi arzândă, o vei simţi fiinţă translucidă între vis şi adevăr prelingându-se în trupul tău, şi va curge prin venele tale incandescentă lavă…îţi va fi adiere a toamnă…zvâcnet  răscolitor a şoaptă de diamantină iarnă…primăvăratec în înfiorat verde va alerga zburdalnic desculţă cu tălpile goale prin trupul tău…

…şi în păr flori de câmp îşi va împleti vara printre răsfirările atingerilor degetelor tale în visurile din pletele ei…

…şi îţi va fi spusul şi nespusul, ştiutul şi neştiutul, cuvântul şi tăcerea, lipsa şi întregirea, frigul şi dogoarea, gândul şi fiorul, zbuciumul şi aleanul şi noaptea îţi va fi sărut de înger născut din lacrimă de lună şi o vei simţi albastru-argintiu tremurândă nelinişte când te dezleagă de înfăşurări negre ale spaimelor…

…şi îţi va fi culoarea mântuirii; cea mai adâncă…şi te va pătrunde, şi te va străbate şi îţi va colinda toate ungherele neatinse ale lăcaşului fiinţei tale..şi te va înălţa prin ea, dincolo de tine, înspre imensitatea cerului din tine şi din fiinţa ei, şi cu smerenie i te vei închina mântuirii de tine, atunci când aceea ea fi-va-ţi…şi în ea te vei stinge; în apa vie care îţi va fi…şi îi vei fi martir; mărturisitor al trupului sufletului ei murind întru credinţă, pentru că îţi va fi crucea sfărâmărilor ei pe care o vei purta în tine, când în tine se va întrupa…

…nu va avea nici început şi nici sfârşit; va fi întregul cosmosului cerului şi al pământului…uniunea întregului cerului ei cu acel al pământului tău întru credinţa dragostei…vei fi întâiul ei cuvânt; îţi va fi spusul dragostei…îţi va fi întâiul cuvânt; îi vei fi învelişul rostirii trăirii unei culori nevăzute, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele voastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…

..în taina de acum…

…pecetluită.

Aşa încep poveştile sufletelor dragoste; dragostele noastre, arcane de începuturi şi sfârşituri.

Anunțuri

25 de gânduri despre &8222;Desculţă păşind în şoaptă prin trupul visului&8221;

    • Adevărul ca ultimă atingere a cunoaşterii, pentru care avem definiţii, noi, fiinţe căutătoare de sensuri şi înţelesuri în lumea altora de imagini şi semne, într-un joc al decodificării, iluzoriu uneori, în marea sufletelor, căutând calea pentru a-l atinge. O fiinţă, o experienţă deschisă; ea, un adevăr…pătrunde-o în citirea magică a vieţii şi a luminii; stare extatică.

  1. „…şi de ea nu vei putea scăpa decât dacă o vei smulge din tine, sfârtecându-te…va fi dorul tău când eşti beteag de ea…atunci când o vei cauta şi sufletul îţi va şchiopătă de negăsirea ei…şi în străfunduri îţi va fi albastru…”
    wordless…
    🙂

    • Tăcerea, aceea care spune; pe măsură ce spusul creşte, creşte şi nespusul.

      Mulţumesc în numele oricărui romantic absolut de pe oricare tărâm mitic; prin el imaginaţia trăită fără de rest îşi dăruie singură limbajul…în lumea oamenilor rostiri.

      • Ma bucur daca spui ca esti in „nesfârşite căutări de descâlceli”. Cautarea adevarului e o caracteristica rar intalnita, probabil e necesara o fire filozofica. Gasesti mult mai multi care sunt in „nesfarsite cautari ale expunerii nemarginirii sufletului propriu”.

      • Bucuroasă, la rându-mi, de a putea crede despre tine, ca şi despre alţii, că doreşti să cunoşti adevărul, să înfăptuieşti binele şi să îmbraci tot în frumos, mişcându-te între ideal şi concret…între posibil şi imposibil.
        Şi mai bucuroasă dacă mi-aş da seama că ştii să te joci în cuvinte, lucru de care nu sunt absolut sigură…cum nu sunt nici în privinţa de a te „bănui” a fi atitudinal întreg în orice înfăptuire.
        În ceea ce priveşte adevărul în viaţă avem fiecare nişte definiţii, cum îi spuneam unui suflet, pentru nişte lucruri care nu ştiu dacă duc la adevăr însă, putând avea doar o iluzorie certitudine…
        …atitudinile în faţa vieţii fiind dincolo de criteriile adevărului şi ale valabilităţii.
        Cât despre căutare, oricare ar fi ea aceea, aceasta este sârguinţă…acea sârgunţă produsă de curiozitate ori de nevoie…despre descoperire, cu altă ocazie.
        Mulţumesc pentru trecere.

        Later edit…după am citit ceva pe blogul tău…
        Ca fapt divers, cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea; cunoşti ceva doar când acesta ţi s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el. Propriile tale experienţe, nu ale altora…din ele înveţi; sunt lecţiile tale individuale. Ce sunt experienţele? Contactul tău cu lumea…cu cei care te înconjură…cu semenii…şi cu SINE…şi rezultatul acestui contact.

  2. Mi-ai scos o mica parte din comentariu ? …

    „doreşti să cunoşti adevărul, să înfăptuieşti binele şi să îmbraci tot în frumos, mişcându-te între ideal şi concret…între posibil şi imposibil.”
    Ma gandesc ca nici chiar asa :).
    Sa cunosc adevarul imi doresc.
    A infaptui Binele multi declara ca isi doresc. Stii ce-i cerne pe aproape toti de aproape nimeni ? A raspunde cu Bine la Rau. Asta e de fapt si esenta crestinismului. E usor a-i iubi pe cei care te iubesc. Cu adevarat conteaza ce faci atunci cand cineva „iti da in cap”. In sens figurat, desigur, te poate ataca si verbal, nu neaparat fizic. Iar aici, din pacate, extraordinar de rar rasar sfinti. Pentru ca e o conditie foarte puternica. Eu in mod sigur nu sunt acolo. In alta ordine de idei sfintii nu se duc in piata publica pentru a-si citi lista cu propriile fapte bune. Nu spun publicului o poveste in urma careia sa primeasca osanale, ei fiind personaje principale. Imi spunea cineva ca as fi un atent cautator al egoismului. Se poate. Eu stiu ca exista si in mine.
    Frumusetea e subiectiva.
    „mişcându-te între ideal şi concret…între posibil şi imposibil” imi suna poetic, dar in lipsa unei analize mai atente nu-mi pun intrebari asupra sensului exprimarii :).

    Ar trebui sa definesti ce inseamna „atitudinal întreg”.

    Ti-am spus, eu cred si in certitudini ce se bazeaza pe obiectivitate. Daca atitudinea in fata vietii si mai ales reactiile fata de ceilalti nu urmeaza criterii obiective ale adevarului, atunci se poate ajunge la abuzuri, fapte reprobabile, privarea unor libertati.

    Da, ai putea spune ca nu poti cunoaste in totalitate un lucru decat prin traire, experimentare. Cred ca au fost filozofi care au afirmat asta. Dar ce faci in cazul unor lucruri inerent abstracte, cum ar fi spre exemplu niste propozitii matematice ? Inseamna ca nu le poti cunoaste (cu adevarat) ? Inseamna ca nu poti cunoaste decat lucrurile tangibile ?
    Dupa cum spuneam, experientele au rolul de a sugera idei, apoi de a servi drept verificare pentru ideile venite din exterior: „Ia sa vad, in cazul meu se aplica ce a spus cutare / ce am citit acolo ?”.
    Daca tu ai fi trait intr-o jungla, alaturi de aborigeni, ar fi fost sanse foarte mici sa fi cugetat ca acum, sa fi utilizat concepte abstracte, sa te fi jucat printre cuvinte, sa fi scris frumos. Experiente ai fi avut, poate nu esential diferite fata de cele de acum, si aici ma refer la interactiunea cu oamenii. Insa educatia „societatii”, multitudinea de idei receptionate si gradul lor de abstractizare ar fi fost fundamental schimbat.
    In lumea antica, printre nenumarati oameni ingraditi de experiente pamantesti, palpabile, s-a nascut un Aristotel sau un Platon ce nu s-a multumit cu a contempla „Ce lucru frumos !”, ci s-a intrebat „Ce e frumusetea ?”.

    • Două cuvinte ţi-am scos; bănuieşti care sunt acelea…acelea două ce ţineau de o anume aroganţă, total nepotrivită, chiar dacă erau urmate de un emoticon zâmbăreţ, total stupid…el, emoticonul cu pricina. Sunt o persoană cu mult bun simţ, mai ales când ajung pentru prima dată pe tărâmul vorbelor altcuiva. Insolenţele unora îmi repugnă.
      Nu ştiu dacă este cazul să îţi amintesc…asta în caz că ai avea habar, că omul are o „particularitate”, şi anume aceea care vizează o imposibilitate a lui de a privi lucrurile în afară de semnificaţii şi atribuiri, de aici derivând o atitudine cu totul şi cu totul particulară a lui, a omului, în faţa vieţii.
      Aceasta nu are farmec dacă nu te abandonezi ei, dacă nu i te dai ei cu şi în fiecare clipă, dacă nu te contopeşti cu devenirea ei poate iraţională.
      Formele vieţii, prietene, sunt finite şi sunt limitate în aceeaşi măsură în care sunt insuficiente şi inconsistente.
      Tu, ca şi mine, ca şi alţii, cauţi, scormoneşti prin semne…prin semnificaţii, fără a fi însă nici unul din noi vreun iniţiat, chiar dacă vreunii, mai teribilişti, o pot crede. Se iluzionează.
      Cât despre aspiraţiile fiecăruia, omul, presuspus liber, este un rătăcitor în încercarea de a se autodefini, de a se fixa în legături şi conexiuni cu împrejurul de aproape şi întinderea din departe; dincoace aflat; dincolo încă neatins.
      Cam asta am avut a-ţi răspunde.
      Nu ştiu ce fel de temperament ai, pentru că în viaţă multe lucruri sunt legate…dar sper, pentru tine, să fii unul dintr-acelea care apreciază perspectiva valorii.
      Îţi doresc să fii cunoaştere năvalnică. Şi să ai putinţa de a înţelege; fără anticipaţii şi atribuiri subiective, de poţi, nu de alta, dar asta ar falsifica realitatea obiectivă. Sper să poţi, bag de seamă că ai strădanie. Din cât te-am putut lua din cuvinte, însă mai mult ştii decât cunoşti.
      Precum îţi urasem, o mai fac încă o dată…Să îţi fii senin! Şi să nu uiţi că îi eşti vieţii tale expresia ei.

      PS
      „Cred ca au fost filozofi care au afirmat asta”…zici. Asta am spus-o EU; propria mea filosofie.

  3. Ce nu poţi cunoaşte cu adevărat, întrebi?

    „Suntem creaţii balansând între gândire şi emoţie ca sentiment, între real şi imaginar, realul fiind tot ceea ce ţine de judecată, de prudenţă, acel ideal înspre echilibru şi armonie, a tot ceea ce se află sub semnul ordinii, tot ceea ce este logic aflându-se acolo unde raţiunea domină…uităm de multe ori că natura umană nu este stăpânită doar de luciditate şi de măsură; există în noi viziune, intuiţie, inspiraţie…total opus cu raţio, ca facultate conceptuală a intelectului…
    … gândirea este cel mai independent lucru al omului, singura lui libertate fiind raţiunea, această putere de a gândi, toiag pe care se sprijină, acel care susţine adevărul; ne întrebăm care trebuie să fie acel adevăr, pentru că atât de alte nenumărate lucruri nu au de a face cu această putere de judecată”…
    – dintr-o poveste mai veche –

    PS
    Şi, prietene, referitor la Platon…ideea platonică este frumosul în sine…
    Ţi-aş mai spune ce se întâmpla când Socrate oprea câte un atenian obişnuit, pe care îl întreba dacă ştie ce este adevărul…ştii continuarea poveştii?

    Încă o dată, să îţi fii senin!
    De se va întâmpla cumva să mai ai vreo intervenţie virtuală, mi-aş dori ca ale tale cuvinte să fie cele ale vreunei interiorităţi poetice; astfel aş vrea să îţi fie manifestarea. Vreau să îţi văd astfel construcţia în spirit, prin cuvânt…ce forţă are epica ta, de are vreuna.
    Mulţumesc.

  4. Scuze ca ma introduc in peisajul altora, comentez mai mult pentru mine, dar e „un fleac, l-ai ciuruit”. L-ai scos la tabla si i-ai predat o lectie despre care ar fi invatat si singur daca ar fi citit mai multe posturi. Iar sagetile au cazut una dupa alta punctand in teritoriul necunoasterii sinelui…

    • Prietene drag – sper că mi-am câştigat dreptul de a te numi ca atare – nu ai de ce a-ţi cere scuze, nu o găsesc ca fiind o imixtiune, o poţi face oricând, pentru că niciodată nu ai face-o oricum. Să înţeleg că aş fi un redutabil arcaş? Presupun că da.
      Gânduri albe înspre tine îmi îndrept, Adrian; îţi mulţumesc.

      • Pentru mine este o onoare de a intra pe taramul tau, de a participa la gandurile tale, a intelege unde este posibil, da, mi-au placut foarte mult raspunsurile tale, comentariile…
        Despre sageti, am simtit dincolo de fiecare cuvant, un arcas, redutabil dar cred ca mai degraba puternic, o forta demonstrata, dar sagetile nu erau cu venin, erau ca o corectie desi puternica totusi blanda. Toate cele bune…

      • Fiecare dintre noi este un joc complex, Adrian; acela dintre el şi însuşi…dintre el şi cei înconjurători, mişcându-se între adevăr şi eroare, frumos şi bun, sens şi absurd, bun simţ şi stupiditate; fiinţă ce stăpâneşte o anume informaţie, observaţie şi raţionament, toate mânuite selectiv. Suntem personaje cu o vie disponibilitate şi complexitate, de o natură receptivă, în ciuda aparenţei unora de fixare, stabilitate permisivă şi înţelegătoare…cuvintele ne sunt atât de vii, frenetice şi efervescente.
        Îmi plac fiinţele care trăiesc autentic; eşti una dintre acelea şi este, aidoma, o onoare că te-am cunoscut.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s