Despre nişte lucruri; gânduri, monologuri adresate

Motto: În lumea lăuntrică a altora, o lume a aparentelor contrarii, a unor armonii imaginare, erai răsfrângere pretutindeni, pentru a-i putea afla; erai viu întins peste tot, văzut magic, între etern şi trecător, eroare şi adevăr, real şi închipuit, frumos şi urât, ca într-un fantastic creând iluzia eliberării din ei, neieşind de acolo vreodată, umblând prin ale lor semne, fiindu-le, avându-i în tine, pe toate acele suflete curgere în tine, într-un joc al căutării, a ta şi a lor, a acelor altora, în care toate ale voastre se întâlniseră în frământările uneia singure, o vreme…

se înverşuna să nu îşi ridice construcţii himerice, atât de stranii în senzorialitatea lor, opunându-se din răsputeri forţei lor care o atrăgea înşelător şi cu sete pe tărâm de albastru; uneori ţi se va putea doar părea că există, şi astfel îţi poţi imagina, într-un joc al închipuirii, că împleteşti capricios întâmplările stăpânitoare; înţeles necunoscut fără îndoială şi inconoscibil poate, împletitură de sens cu absurd.


Pentru că eşti trup de cuvinte şi suflet de tăceri, completă gramatică a fiinţei, de o fonetică plină de mister, rătăcitoare făptură mergând înainte şi de-a-ndoaselea, iar alteori în zigzag între capăt de da şi nu, între chinurile alcătuirilor şi contrariilor, cumplită dihotomie care le este chip, suferind cu fiecare chingă, cu fiecare stavilă, în fiecare curmeziş, strivit, tu, copil al timpului, în fiecare împotrivire, cu fiecare aflare prin căutare sau din pură întâmplare simţindu-te tot mai aproape de teamă…

…teama de a crede că ştii, nefiind totuna cu a cunoaşte, însemnând însă mai mult decât a înţelege, departe fiind însă de trăire; cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea, precum un act pasional, mers prin tine însetat şi flămânzind în a te vrea, a i te da vieţii, altfel nefiindu-ţi cu putinţă a te lua, adăstând înţelesurilor nerostite care atât de multe simţi că ar spune, pentru a căpăta iscusinţa de mai apoi, cea a priceperii şi dezlegării, când multe dintre cele ce îţi vor vorbi fără să îţi grăiască îţi vor fi atât de lesne de auzit…

…cu ochii, mai cu seamă…

…pentru că eşti om al humei, aflat în grija zeiţei purtând acelaşi nume, după cum glăsuieşte o poveste faustică şi nu eşti fiinţă a turmei şi doar pe tine trebuie să te urmezi şi să o faci fără servituţi, neuitând să nu te apropii prea tare de tine deoarece altfel te vei înstrăina de esenţă şi amintindu-ţi mereu că prin alţii îţi vei putea spune atât de multe despre tine; prin ei, prin alţii, vei putea ajunge spre sine, însă dacă sunt prea numeroşi îţi va fi cu neputinţă să te mai cunoşti…

…neuitând vreodată să exişti precum realitate vie, neamorţind în stereotipii…

…neuitând vreodată că lumea, deşi visezi, nu o vei putea nicicând face şi desface prin voinţa-ţi nestrămutată…nu, nu eşti fiinţă magică…

…deşi eşti una idealistă, nici cunoscând-o însă nu îţi va fi cu putinţă, nu o vei putea face; ceea ce îţi va rămîne de făcut este să trăieşti autentic,oricând şi oriunde, ferindu-te de isprăvi magice, care ţi-ar putea desfigura lumea lăuntrului şi ţi-ar lua o veşnicie să ţi-o refaci, cârpindu-i cerurile şi poate într-o teamă fără de ieşire…

…pentru că în chip de cuvânt, eşti grămăjoare de litere scrise; pentru că vrei să te scrii precum îţi voieşti, trup de gânduri –  pretexte pentru cuvinte pe care ai vrea să îţi fie cu putinţă să le poţi cresta într-un altul – trup de gânduri pe care îl atinge cu degetele ochilor cel ce te citeşte, gânduri a căror existenţă nu este născută pe de-a-ntregul, ceva din ele rămânând neivit, zvâcnind în tâmpla sufletului în agonia sfârşitului, confesiunea lor doar ţie fiindu-ţi suspin, pentru că acea rămânere ţi-ar fi adus vocaţia scrumului  în plânsului jarului…

…pentru că înlănţuindele-ţi litere, tentacular, fiecare dintre ea scrisă având o nebănuită forţă, îţi sunt trepte de cuvânt; cuvinte ce au duh, cărora le ştii toate rosturile… pe care ţi le compui şi le recompui, pe care şi ţi le aminteşti că le-ai fi vrut spuse şi ţi le reaminteşti, până ajungi la adevărul spusului de ele în scris şi care îţi sunt decupaje ale reprezentării unor forme din trăirile tale, din gândurile tale; decupezi din forma exprimării care eşti…

…pentru că suntem ceea ce simţim…suntem ceea ce gândim…

…pentru că în cuvintele– urmă stă ascunsă amintirea paşilor; spusul tău, din tine, cu dorinţa de a regăsi intensitatea cu care te-ai trăit atunci, pentru întâia dată, într-o vreme a începuturilor…de a le recupera ca într-o luptă inutilă împotriva timpului, tu, al lui copil, ca pe o taină ce a fost atunci când i te-ai dat pentru prima dată întru atingere , atunci când viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…pentru că un gând de-al tău, tu, acel cu zămislirea spintecândă a fascinaţiei lor, determinând în tine frenezii şi terori dezlănţuite speriind cu fiecare nouă izbândă asupra-ţi, a alcătuirilor în care o vei simţi inclusă, va avea înlăuntru-i toate neaflatele, neştiutele, necunoscutele, negânditele, neîntâmplatele întâmplări şi de ele nu va mai exista drum îndărăt şi nici dezlegare de vrajă nu îţi va fi cu putinţă; îţi va fi călcătură vicleană, cu pas neauzit şi călătorite neclipele ei te vor aduce înspre rătăcitoare tâlcuri…

…şi chiar de vei afla vreo noimă, precum neînţelesuri pline de înţeles, îţi vei trăi chinul anulării lor, pentru că vei simţi cum se naşte în tine întunericul de el, îndepărtat ca sens, pierdut, iar în absenţa lui, înţelesul, precum o consecuţie a înţelegerii, îţi va rămâne doar o nălucire, o himeră retorică…

…pentru că te vei dumeri cum şi în ce fel ai căpătat de acum şi vocaţia sacrificială, deoarece vei simţi cum începi să renunţi, încet, încet, pe nevăzutelea, la ceea ce cândva îţi fusese început netrăit săpând, adâncindu-ţi-se până în câmpul minat din tine, siluetă a fricii apărând, bântuindu-te întru rătăcirea pe care poate nu îţi vei mai fi în stare a ţi-o măsura, o primejduitoare clipă…

…în care ai înţeles că dacă totul, oricare ţi-ar fi fost acesta, semnifică, trebuie şi spus…

…doar că tu ai chinuit nişte gânduri, unele pe altele, fără nici un înţeles…

…şi nu pentru că nu ar fi avut, doar că începuse să te bântuie acest spectru ca un negru smârc,  acest spectru al fricii de iremediabil…

…pentru că e frica de un târziu prea aproape, frica de un îndepărtat prea devreme, frica de gândurile întârziate…

…frica de a nu rămâne cu toate aceste gânduri îmbrăcate în răni…

…pe care poate niciodată nu ţi le vei mai putea travesti în altceva şi îţi va fi şi cu neputinţă de a le mai putea recupera pe cele pe care ţi le-ai lepădat, temându-te de ele, de ceea ce ţi-ar fi putut spune şi nicidecum pentru că ar mai fi avut ceva prin care să îţi sfârşească orice dorinţă de a le trăi; le-ai plecat…şi fără să stai…devenind de acum nişte pribegiri în tine cândva, gânduri peste care ai lăsat un zăbranic, despărţindu-te de ele…

…pentru că ai o neobişnuită capacitate de sens şi te temi de clipa în care vei înţelege că ceva în tine a murit într-adevăr, abia atunci putând ieşi dintr-o halucinare care nu îţi va mai vorbi, de ea tăcând, care prin nimic, precum ceva anume,  nu îşi va mai semiotiza enunţarea, şi prin nici un cod sinestezic nu o vei mai putea recepta, iar acest sfârşit îţi va aduce o învăluitoare nelinişte pentru că atâtea întrebări îţi vor rămâne neizbutite, atâtea întrebări despre nişte lucruri care trebuie să îţi fi spus ceva, doar că sensurile le-au fost obliterate, având în ele un sâmbure sterp, pe care le ascultai când încă mai puneai urechea pe pământurile lor necrăpânde încă…

…. şi care te vor lăsa, pentru o vreme, doar pentru o vreme, vulnerabil ca o rană deschisă, negândindu-te vreodată cât de frică îţi va fi de acel timp ce îţi va arăta că pentru tine nu va exista uitare…

…şi urmă călăuzitoare înspre îţi va fi doar semnul sângelui cu care ai iscălit literele acelui vis, sânge în podul palmei cu care vei desface de acum literele ghimpate pe care ţi le credeai a fi ale unui logos primordial, grai neauzit în care i te-ai fi spus cu o dragoste divină celuilalt; limbă adamică, pentru că ei, dragostei, îi aveai şi vocaţia şi harul, acum călătorie sfârşită într-un spaţiu precis, de-acum în afară de lumea ta, de-acum tu, pribeag de acele lucruri nestatornicite, cu palma întinsă cerşind stelelor, deşi dezlegate, ca stelele fuseseră, înţelesurile lor diamantine…

…pentru că poate că uneori nici un suflet nu ar trebui în vreun fel să îl desluşească pe vreun altul, fiecare fiind un însingurat în sine, lăsat pe desluşirea lui, atât cât o poate duce până la capăt, în solitudinea din înăuntru-i; acolo îţi eşti în spaţiul infinitului înăuntrului tău, în adâncimea ta; într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…şi unde te desăvârşeşti în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…

…pentru că în solitudinea minţii tale, acea retragere în tine precum regăsire, monolog al lăuntrului, singur nu eşti nicidecum; eşti cu alţii…cu toţi acei care îţi fuseseră şi îţi erau, pentru că au făcut parte din nodurile tale de rostire…din înnodările încrucişărilor trăirilor tale; spusul tău, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu te cunoscuse cu adevărat; nimeni nu te ascultase cu acea taină a înţelesului… cu neputinţă a te auzi; te strecurasei în ei asemeni albastrului…

…le păreai nefiind, deşi erai…

…şi nu ştiuseră cum să te atingă dincolo de aparenţă…

…pentru că uneori simţi că ieşi din timp, ocultând orice comunicare şi ca să nu mai auzi nimic, pentru a nu mai fi răscolit, închizi lin şi fără de zgomot uşa sufletului tău, şi toate acele instanţe ale enunţării, toate retoricele, toate semnele lumii tale sfârşesc prin a fi obliterate; limba în care te-ai fi spus devenind cea a unei comuniuni inaudibile, ceva, nişte lucruri, împiedicând-o să se întemeieze, lipsindu-i verbul făuritor…

…iar pentru că se va întâmpla cândva să te trezeşti de toate lucrurile care te tac într-un timp al enunţării regăsite…

…pentru toate acestea, ea, om-floare, cuvânt suav prin excelenţă, dar perisabil, îşi spune că deasupra ei este încă prea devreme – ieşind din timpul lui, nevrând să îi fie, desfăcută de pas de sub talpa lui – pentru nişte iluzii îndepărtate ale unui joc de cuvinte, răscolind simţuri uitate, cu înţelesuri doar pe jumătate desluşite, cu substantive efemere, fără a le căuta răspunsurile poate întemeietoare, joc…

…aporetic.

Anunțuri

42 de gânduri despre &8222;Despre nişte lucruri; gânduri, monologuri adresate&8221;

  1. Sunt cele mai frumoase împletituri de cuvinte pe care el le-a îmbrăcat vreodată ! Ce bine ar fi fost, ți-am mai spus, să-l poată citi și ea pe el așa cum îl citești tu.
    Nu, ai dreptate, el nu e magic. Dar tu ești !

    • Nu, Bogdan, nici unul dintre noi nu este magic…cuvintele, da, ne pot fi…pot fi fermecătoare, vrăjind, în buna tradiţie a magiei, seducând…nu ştiu însă şi cât de convingătoare însă, până în marginea lor, a acestor cuvinte, dar de o fascinantă seducţie, da. Unei fiinţe i se întâmplă să fie ca o carte goală, fără semnificanţă, fără de litere, pentru că din ea toate au pierit, şi le-a înstrăinat, iar înstrăinarea cere înstrăinare uneori, o cheamă la ea…ar putea pe altul citi? te-ar putea citi?

      Later edit
      „să-l poată citi și ea pe el”…rostind despre tine; acel „el”, fiind tu; ea, cea care nu îţi este, cea de care te mistui cu o lumină căutată; îţi doresc să te poată „citi” cândva. Acum ţi-e, poate, doar un „citat” extrem de atrăgător.

  2. Avem temeri, dar temerea de ceva nu trebuie lasata sa ne controleze, noi nu suntem doar noi, ci ceva mai mult decat se vede si pare. Sufletul trebuie lasat sa alerge, sa cunoasca, dar strunit dupa caz pentru a nu cadea in capcane poleite, depinde cum il invatam :). Dragostea vindeca orice urma si tot ea poate produce cele mai dureroase rani, si aici nu exista ceva universal valabil, aici fiecare individ este singur, in fata unui examen pentru ca nu inveti decat din trairi!

    • Acele capcane poleite sunt artificii; nu poţi trăi prin ele, ar însemna fictiv, total opus unei lumi, cea în care îţi vrei…nici măcar de certitudini iluzorii n’ai putea avea parte…de ţi se va întâmpla, va veni o zi, cândva, când eroarea va avea un rol trezitor, într-un joc şi raţional, şi intuitiv şi imaginar. Cât despre suflet, şi despre vremea începuturilor, este precum spui, Adrian….prinde aripi în cerurile din tine…hoinăreşte fără să se mai sprijine pe toiagul raţiunii, cutreierător de albastru, căutător şi rătăcitor; meandrele noastre sufleteşti; este aşteptare, ascultare şi primire, cu încredere în taina adevărului şi în adevărul tainei; în gând de chemare e lumină din dorinţa inimii, invocând în tăcere reîntoarcerea străbătândă, de şi-a fost chin cândva, a apusului, spre răsărit.

    • Valentin, văzul tot de şoim îţi este; ce întâmplare fericită în zvâcnet de tastatură, că altfel când te mai vedeam eu în chip de cuvânt – oarecum – în călcătură de ale mele tărâmuri…Mulţumesc pentru relaţia pe care o ai cu literele mele, cele cărora nu le stau de veghe.

      Ultimei tale postări purtând astfel de nume; nu şi celei din urmă însă.

  3. Își fusese zbor umbletului de sine… și căzu în sine spre a deveni ploaie de stele și de gânduri de lumină albă, doruri neferecate plecate și revenite, devenite cuvânt…

    • Îmi rosteşti despre tine, Ciprian? Câteodată se întâmplă să cazi tot atât pe cât te şi inalţi, în cerurile din tine. Te încumeţi unor slove de doruri în care simţi că ai trăi spunându-te ele mai mult decât le-ai spune însuţi; ar fi, dacă nu chiar un joc, atunci unul ca; als ob.

      • Nu, asta am simțit citindu-ți povestea! Dar dacă rostirile despre mine îți umple cu inutile reverberații tărâmul virtual, mă iartă, voi înceta să mai dau glas unor rostiri…

    • Întrebasem doar dacă în acele cuvinte spuneai din tine, gând, răspuns al vreunui ecou al unor posibile corespondenţe dintre nişte lucruri; cele ale tale, şi legăturile între ele, răsfrânte pretutindeni în cerul din tine; te întrebasem dacă rosteşti despre sine, umblet zburător…”umblet”…o spunere căreia, ori de câte ori m-am dat, a avut atât de multe desluşiri, de care îţi doresc să nu cunoşti niciodată uscarea…cea afectivă.
      Cât despre ultima parte a gândului tău, aceea despre curmat…am citit-o cu ochii închişi. Iar tu vei face ceea ce vei simţi.

    • Ninge, da; a fost îndeajuns doar o setare făcută în urmă cu doi ani, parcă; de atunci s-a logodit wordpressul cu neaua minune, legătură ce se va desface pe 4 ianuarie, dacă îmi amintesc bine.

    • Când am văzut, în acea vreme, semn de iarnă pe blogul unui suflet, mi-am spus că tare aş fi vrut să se întâmple şi pe tărâmurile mele; l-am întrebat, dară…şi apoi, când m-a fulguit virtual, m-a nins o altfelbucurie.

  4. @ Camelia,
    …..„ pentru că suntem ceea ce simțim….., suntem ceea ce gândim…..” m-a pus serios pe gânduri…..
    Și-atunci, eu care simt în jurul meu umilirea,, batjocorirea semenilor mei de către cei interesați în a obține voturi, manipularea oamenilor nevoiași cu tot felul de pomeni , dacă spun adevărul despre ceea ce simt în jurul meu, gândind în funcție de ceea ce simt, cum sunt oare ?
    Ce-am văzut azi la o biserică unde se dădeau câteva sarmale de post de pomană, m-a șocat pur și simplu !!!
    Și-atunci, ca să nu mai stau prea mult pe gânduri te invit pe
    http://aliosapopovici.wordpress.com/2011/12/03/Magia-sarbatorilor-de-iarna
    Cu stimă și respect,
    Alioșa.

      • Voi veni, precum vă spuneam, să vă citesc în tihnă, aducându-mă domniei voastre în cuvinte de suflet; mulţumesc pentru chemarea aproape, domnule Alioşa.

    • Domnule Alioşa, locurile despre care pomeniţi sunt locuri cu tâlc; lesne de desluşit de ce şi pentru ce, mai cu seamă.
      Şi ştiţi ce cred că simţiţi? O jale…cred că vă cuprinde o jale în care sufletul se tânguie pentru că înţelegeţi, ca mai toţi, că ceva a cuprins şi a acaparat o realitate – aceea a lumii noastre – cea a acumului şi poate şi pe aceea ce va veni, un vaiet şi un plâns acolo, înăuntrul nostru unde fiecare are o Vale a plângerii, dată cu întâia lacrimă, cea a scâncetului, locul dorurilor noastre…cred că împietriţi de suferinţă, când vedeţi oameni încercând să supravieţuiască, ţinând mâna întinsă celor aparent binevoitori…simţiţi o sfâşiere pentru că nu întrezăriţi înălţarea nicidecum, în acele suflete de la porţile bisericilor şi vă întrebaţi poate de unde îşi vor aştepta izbăvirea în acest tragic în care nu l-au aflat până acum pe acel căutat întru adevăr…simţiţi o revoltă cumplită când vedeţi cum unele fiinţe trăiesc doar într-o dependenţă, aceea de materialitate, lipsiţi parcă de organul spiritual, dacă ar fi să mă joc în cuvinte cu înţeles…

      Cred că toate acestea vă sunt chin, domnule Alioşa…şi v-aş mai spune încă atât de multe, precum claritate deplină pe care o aveţi şi domnia voastră, şi pe care le-o doresc tuturor, în această lume în care mulţi trăiesc în nerostirile orbirii, de parcă şi-ar fi smuls şi văzul şi auzul.

      • @ Camelia,
        Bună seara !
        Astăzi pentru mine a fost o zi specială iar vizita ta mi-a generat o așa stare de spirit încât seara îmi este mai frumoasă ca oricând. Nu îndrăznesc a-ți răspunde punctual la cele afirmate cu tâlc de tine mai sus . Mă voi rezuma în a-ți mărturisi că știi foarte bine a-mi citi și gândurile uneori nerostite . Da, ai intuit perfect starea mea de spirit generată de tot ceea ce se întâmplă zilnic în jurul nostru…..
        Dă-mi voie să-mi exprim gratitudinea pentru toate cele făcute, spuse și încă nespuse despre mine și pentru mine.
        Fie ca spiritul CRĂCIUNULUI să îți umple sufletul de bucurie , liniște și pace iar magia sărbătorilor de iarnă să te însoțească permanent în drumul ales.
        Mulțumesc din inimă pentru vizită, videoclip ,cuvintele adresate și -n mod deosebit pentru sinceritatea îndemnurilor făcute . În speranța că voi reuși, postez

        „ Deschide ușa, creștine” în interpretarea lui Ștefan Hrușcă .
        Sărbători fericite !
        Cu respect și simpatie,
        Alioșa

      • Domnule Alioşa, sunteţi simţire atât în realitate, cât şi în chip de cuvânt, şi ştiu că nu vă împăcaţi cu atât de multe pe care le trăiţi precum şi alte suflete, în sens de suferinţă; pe tărâmurile virtuale ale domniei voastre dezvăluiţi multe, lezând, după cum s-a văzut, sensibilităţi…insensibilităţi le-aş spune, mai degrabă, multe de alţii trecute sub tăcere. Vi le doresc gânduri în spusuri neînfrânte; o ştiţi…şi îndrăzniţi nespusurilor.
        Mulţumesc pentru vorbele cu care mi-aţi colindat sufletul, pentru „Deschide uşa…” şi astfel îmi pare că i-aţi desluşit tainele youtub-ului, lucru neîntâmplat până acum parcă o vreme…doar că acel link postat de domnia voastră, nu a putut fi activat, astfel că mi-am luat permisiunea de a căuta un altul, al aceluiaşi colind.

        Cu aceeaşi deferenţă…şi cu prietenie…şi să aveţi parte de acest timp sacru al Sărbătorilor într-o altfel de fericire.

      • Domnule Alioşa, v-am spus-o pe tărâmul cuvintelor domniei voastre; a voi face şi pe cele ale mele, pentru că tocmai ce băgasem de seamă că videotubul postat de mine, „Amazing grace”, în acea interpretare răscolitoare, fusese marcat precum privat de către cel or’ cea care îl încărcase, fiind necesară permisiunea fiinţei cu pricina pentru conectare…aşa că, îmi menţin afirmaţia cum că i-aţi devenit un desluşitor lui, canalulul ce aduce muzica aproape, doar că din motive anume, ce nu ţin de neştiiinţa cuiva, ci doar de alegerea acelora de a retrage din motive de ei cunoscute, unele anume, respectivele imagini în sunet de muzică, unele linkuri nu pot fi accesate, precum v-a fost întâmplare; precum , aidoma, mi s-a întâmplat.
        Să aveţi o zi deschisă întru pătrunderea senzaţiilor în freamăt de suflet; fie-vă emoţia aproape, domnule!

        Ceva aproape sufletului meu, domniei voastre în dar, iar.

      • @ Camelia,
        Astă seară am primit SEMINARIȘTII cu ICOANA în Ajun de CRĂCIUN
        http://aliosapopovici.wordpress.com/
        și-apoi, am plecat și eu cu colinda ajungând și aici unde mă simt de fiecare dată cu sufletul împăcat căci DUMNEZEU mi-a scos în cale un suflet curat și-o inimă sincer deschisă .
        Pe la jumătatea săptămânii aștept musafirii cu care voi petrece CRĂCIUNUL iar de teama de a nu fi luat de valul MAGIEI SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ și a uita să -ți spun și-n casa ta virtuală să ai parte de cel mai frumos CRĂCIUN din viața ta, mă îndeamnă să-ți urez încă de pe acum
        CRĂCIUN FERICIT alături de cei dragi !
        Iar „ Ceva aproape sufletului meu, domniei voastre în dar , iar ” îl voi REASCULTA din nou în chiar Noaptea de Ajun împreună cu băiatul și nora care ,la insistențele mele asiguratoare a tot sprijinul financiar pentru CASĂ și toate cele,, după 10 ( ZECE ) ani de muncit pe la STRĂINI , s-au REÂNTORS DEFINITIV și IREVOCABIL în ȚARA-n care s-au născut și pe care eu o venerez chiar dacă-i plină de trădători de neam și țară.
        Sărbători fericite !
        CRĂCIUN DE VIS !
        LA MULȚI ANI !
        Cu aleasă stimă și respect deosebit,
        Alioșa.

      • Vă mulţumesc pentru gândurile albe, bunule domn; pentru dorinţele pe care le aveţi pentru mine. Mă bucură reunirea familiei domniei voastre, mai ales că regăsirea s-a întâmplat în această Sfântă Împrejurare, cea a Crăciunului, când toate sufletele se ating întru apropiere, chiar dacă distanţe îi leagă, dar sunt de noi, mereu colindători, pentru că îi purtăm undeva, în lăcaşul sacru al fiinţei noastre.
        Străinătatea, pentru mulţi, este o întâmplare grea, iar întoarcerea acasă, după un drum doar ei ştiu cum îndurat, acel drum însemnând depărtarea, dar nicicând înstrăinarea de locurile pe care mereu le-au purtat în ei e precum o altă trăire, o fericită revenire la înşişi.
        Să aveţi o Sărbătoare din Nou…în Taina Crăciunlui!
        Cu aceeaşi deferenţă…şi cu prietenie, domnule.

  5. Ca atatea altele,si „monologurile” sunt bulversante,imposibil de sintetizat,motiv al amanarii timidei interventii.Pentru cei mai multi ramane o necunoscuta complicatul SINE,in raport cu sine, cu ceilalti,cu imprejurarile,chemarile-ponirile…Incercand sa ne deslusim,tindem sa simplificam,sa omitem constient sau nu,sa estompam si mai mult umbrele,sa ne lasam orgolios orbiti de luciri de o clipa,sa ne mintim pe noi insine…Intr-un zbuciumat „joc” al extremelor,intre logica de diamant taios a gandurilor rostite si nerostite si cealalta logica a arzatoarelor trairi,cautand un echilibru pe muchie de cutit,”suava floare”depaseste cu stralucire pericolul perisabiltatii prin acea RARA PUTINTA DE EXPRIMARE AUTENTICA A SINELUI.Cu plecaciune,nu umila ci plina de admiratie!

    • Mulţumesc gândurilor domniei voastre, domnule Crişan; cât despre cele ale mele, monologuri adresate, imaginile lor cheamă cuvintele, decizând sintaxa; cuvinte pe care le-am investit cu o putere…mereu spun altceva decât ar putea părea; sunt pretextuale, alibiuri pentru eliberarea lor, a acelor gânduri pe care nu le opresc la mine, a acelora pe care mi le eliberez – cele încătuşate – flămânzind înţelesurilor lor, ca oricare altă fiinţă, în jocul dintre ea şi însăşi, de-a iluzia şi de-a realitatea; unul şi acelaşi lucru…diferit fiind doar momentul în care le confundăm, iar fiecăruia dintre aceste gânduri îi eşti ispitit să îi cauţi ascunzişurile şi să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor fi amăgire sau cât de înşelătoare îţi vor fi; pleci însă înspre ele, înspre aflarea lor, pentru că nu doreşti în vreun chip să îţi clădeşti o realitate – aceea a visului de tine, a orişicărui vis din tine – şi să se dovedească a fi avut la final puterea doar a unor castele de nisip.
      Jocul dintre tine şi însuţi este unul al nelinştilor, pentru că asta suntem, pereche de nelinişti, iar în acest joc se întâlnesc luminile cu acele umbre despre care spuneaţi, umbre ce sunt mereu cu noi, pentru că le purtăm, şi fără de care nu am fi decât în înăuntrul nostru…iar acelea pe care nu le vom putea topi vreodată în uitare sunt acele reflexii precum nişte imagini ale sufletului.

      În acest joc, bunule şi dragule domn, suflet de mine aproape, se întâlneşte, în fiecare, maculatul cu imaculatul, dar mereu PURUL ca aspiraţie, vreau să o cred despre fiecare dintre fiinţele cu gânduri, cărora le doresc să îşi fie precum cleştarul, prin transparenţa acestor gânduri putându-şi vedea oasele, cum scriam cândva.

      Fiecare îşi este proprie exprimare; expresie a unei gândiri personale…şi este un freamăt de suflet cel ce vă trăieşte, avându-vă în el, umblet, să îi fiţi spus, rostindu-i-vă.

  6. Aspiratia spre PUR,traita cu atata intensitate ,nu poate avea soarta castelelor de nisip,ci taria atinselor inimi-constiinte, miscate de verbul arzator ce topeste zgura inertiei si da nastere presiunilor necesare cristalizarii in cautari-descoperiri de frumos interior…///Multumesc pt. delectarea muzicala;inspirata si semnificanta ca intotdeauna.Saru’mana!

    • Acelui „arzător” verb, îi spun făuritor; gânduri reflectă în apele lui… fără de el nu’i întemeiere, frângând numele în vocea tăcerii, ce ar deveni vedenii dintr-o limbă mută, ar spune o creatură matură şi, deci, retorică, de o inocenţă târzie şi veşnic copil al timpului, o creatură căreia i se mai întâmplă, precum fiecăruia, rătăciri trezitoare, ştiind că tot ce este dincolo e transcendenţă…şi care vrea destinul acelor întâmplări purtând semnele facerii. Şi ar mai şopti că sentimentalismul are o gramatică solitară…asta aşa, fără să o fi întrebat.
      Mulţumesc fiecărei treceri a domniei voastre şi fiecărui adăstat, aproapedeparte, atunci când vă voiţi; când vă e dorinţă.

    • Ochii ce nu’s pe dinăuntru, ai văzului ştiutului, mai presus de înţelesuri, precum cunoaştere a necunoscutului, cel neîncă, ar spune unii că este doar o privire halucinantimaginară…acei care au ferestrele sufletului zidite; cele ale unui altfel de văz.

  7. „… suntem ceea simtim…ceea ce gandim…”dar mai ales-cred-ceea ce FAURIM si nu doar in sens strict material,ci si prin verb,prin atitudine,ori poate mai ales astfel…Cu respectul aprecierii pentru ceea ce fauresti,Crisan

    • Suflet aproape, în această lume de peste margini,ne deschipuim celor ce aud cu ochii; suntem în chip de cuvânt, fără de trucaje literare, cuvânt pe care nimeni, vreau să o cred, nu îl caligrafiază, minţind frumos…acelora li se aud literele înşelătoare; am ochi sfredelitori, văz de dedesubt de zugrăveli…spusul nostru, cel din cuvinte, este supus expresiei fiinţei, cea deopotrivă singulară şi totală… unii se sfărâmă in retorici ferme, adeseori părând şi clarvăzătoare, printre altele, astfel sunt; dau suflet unor cuvinte într-o voce, aceea a fiinţei; limbajul – casa fiinţei mele – iar limba o taină, având un rost în măsura în care poartă un fatum; ard sufletul cuvintelor pe rug nestins în foc de cer; cerul din mine, febricitantă spunere aprinsă înspre supunere a gândurilor; isc fioruri ale lumii mele, fiinţă făuritoare a cevaului din ce, a altcevaului prin cum…precum fiecare o face; după cum îşi este cu putinţă şi cu vrere; după cum îşi vrea Înalturile.
      Mulţumesc, minte scăpărătoare, suflet etern deschis aflării, fie-vă aceasta primind sau cunoscând şi cu puterea harului avută.

      Later edit; în dar domniei voastre…o poveste.
      https://perfectiune.wordpress.com/2011/03/13/foc-nestins-in-rug-de-cer/

  8. Nu-i alătur ceva acelui „dar”; punctele de suspensie vor rămâne nespunânde sau îmi veţi permite să le fiu sensurilor negociator; le cunosc pe acele dăruite mie, altora…acolo poate ar fi urmat nişte cuvinte care, deşi gândite, nu v-ar fi aparţinut – ce paradox, iertare – aşa că, îmi îngăduiţi stârnirea împotrivirii…glumeam…şi da şi nu. Tare drag mi-aţi, ne-aţi devenit, domnule Crişan.

  9. ai tu un stil de a vorbi, dincolo de conventional – direct sufletului.
    Atingi receptori delicati – si poate ca d-aia, la lecturarea acestor ganduri dai cititorului senzatia de destinatar .. semn ca uneori, adancul din noi e mult mai altfel decat ne dam seama!

    • Da, Strong, astfel simte cel care mă citeşte şi o face cu sufletul, nescutit însă de acea „sarcină” a unei înţelegeri autentice, acea fiinţă care mă citeşte în chip de cuvânt- trup de gânduri; acela care mă atinge cu degetele ochilor, simte că îi vorbesc…dar ştii de ce? pentru că această poveste spune despre el; este şi a lui…a fiecăruia poate fi; îi mulţumesc spusului tău.

    • Fie, drag domn, suflet aproapedeparte, fie…aş zice după ce aş mai cumpăni, însă aş face-o doar din drag de domnia voastră; nu m-aş pune de-a curmezişul ăstor cuvinte revendicative. Altfel, cred că nici unul dintre noi nu a fost cel dintâi cu dragul; cred că s-a întâmplat ca printr-o magie; deodată, amândurora.

      Fie-vă sufletele aproape înrădăcinare şi nicicând desţelenire, pe drum de om.

  10. …”pentru că e frica de un târziu prea aproape, frica de un îndepărtat prea devreme, frica de gândurile întârziate, frica de a nu rămâne cu toate aceste gânduri îmbrăcate în răni”…
    Da,povestea ta poate fi si a mea sau despre mine…cred ca oricine se regaseste in cuvintele tale…mereu ma intorc sa citesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s