Despre nişte lucruri; gânduri, monologuri adresate

Motto: În lumea lăuntrică a altora, o lume a aparentelor contrarii, a unor armonii imaginare, erai răsfrângere pretutindeni, pentru a-i putea afla; erai viu întins peste tot, văzut magic, între etern şi trecător, eroare şi adevăr, real şi închipuit, frumos şi urât, ca într-un fantastic creând iluzia eliberării din ei, neieşind de acolo vreodată, umblând prin ale lor semne, fiindu-le, avându-i în tine, pe toate acele suflete curgere în tine, într-un joc al căutării, a ta şi a lor, a acelor altora, în care toate ale voastre se întâlniseră în frământările uneia singure, o vreme…

se înverşuna să nu îşi ridice construcţii himerice, atât de stranii în senzorialitatea lor, opunându-se din răsputeri forţei lor care o atrăgea înşelător şi cu sete pe tărâm de albastru; uneori ţi se va putea doar părea că există, şi astfel îţi poţi imagina, într-un joc al închipuirii, că împleteşti capricios întâmplările stăpânitoare; înţeles necunoscut fără îndoială şi inconoscibil poate, împletitură de sens cu absurd.


Pentru că eşti trup de cuvinte şi suflet de tăceri, completă gramatică a fiinţei, de o fonetică plină de mister, rătăcitoare făptură mergând înainte şi de-a-ndoaselea, iar alteori în zigzag între capăt de da şi nu, între chinurile alcătuirilor şi contrariilor, cumplită dihotomie care le este chip, suferind cu fiecare chingă, cu fiecare stavilă, în fiecare curmeziş, strivit, tu, copil al timpului, în fiecare împotrivire, cu fiecare aflare prin căutare sau din pură întâmplare simţindu-te tot mai aproape de teamă…

…teama de a crede că ştii, nefiind totuna cu a cunoaşte, însemnând însă mai mult decât a înţelege, departe fiind însă de trăire; cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea, precum un act pasional, mers prin tine însetat şi flămânzind în a te vrea, a i te da vieţii, altfel nefiindu-ţi cu putinţă a te lua, adăstând înţelesurilor nerostite care atât de multe simţi că ar spune, pentru a căpăta iscusinţa de mai apoi, cea a priceperii şi dezlegării, când multe dintre cele ce îţi vor vorbi fără să îţi grăiască îţi vor fi atât de lesne de auzit…

…cu ochii, mai cu seamă…

…pentru că eşti om al humei, aflat în grija zeiţei purtând acelaşi nume, după cum glăsuieşte o poveste faustică şi nu eşti fiinţă a turmei şi doar pe tine trebuie să te urmezi şi să o faci fără servituţi, neuitând să nu te apropii prea tare de tine deoarece altfel te vei înstrăina de esenţă şi amintindu-ţi mereu că prin alţii îţi vei putea spune atât de multe despre tine; prin ei, prin alţii, vei putea ajunge spre sine, însă dacă sunt prea numeroşi îţi va fi cu neputinţă să te mai cunoşti…

…neuitând vreodată să exişti precum realitate vie, neamorţind în stereotipii…

…neuitând vreodată că lumea, deşi visezi, nu o vei putea nicicând face şi desface prin voinţa-ţi nestrămutată…nu, nu eşti fiinţă magică…

…deşi eşti una idealistă, nici cunoscând-o însă nu îţi va fi cu putinţă, nu o vei putea face; ceea ce îţi va rămîne de făcut este să trăieşti autentic,oricând şi oriunde, ferindu-te de isprăvi magice, care ţi-ar putea desfigura lumea lăuntrului şi ţi-ar lua o veşnicie să ţi-o refaci, cârpindu-i cerurile şi poate într-o teamă fără de ieşire…

…pentru că în chip de cuvânt, eşti grămăjoare de litere scrise; pentru că vrei să te scrii precum îţi voieşti, trup de gânduri –  pretexte pentru cuvinte pe care ai vrea să îţi fie cu putinţă să le poţi cresta într-un altul – trup de gânduri pe care îl atinge cu degetele ochilor cel ce te citeşte, gânduri a căror existenţă nu este născută pe de-a-ntregul, ceva din ele rămânând neivit, zvâcnind în tâmpla sufletului în agonia sfârşitului, confesiunea lor doar ţie fiindu-ţi suspin, pentru că acea rămânere ţi-ar fi adus vocaţia scrumului  în plânsului jarului…

…pentru că înlănţuindele-ţi litere, tentacular, fiecare dintre ea scrisă având o nebănuită forţă, îţi sunt trepte de cuvânt; cuvinte ce au duh, cărora le ştii toate rosturile… pe care ţi le compui şi le recompui, pe care şi ţi le aminteşti că le-ai fi vrut spuse şi ţi le reaminteşti, până ajungi la adevărul spusului de ele în scris şi care îţi sunt decupaje ale reprezentării unor forme din trăirile tale, din gândurile tale; decupezi din forma exprimării care eşti…

…pentru că suntem ceea ce simţim…suntem ceea ce gândim…

…pentru că în cuvintele– urmă stă ascunsă amintirea paşilor; spusul tău, din tine, cu dorinţa de a regăsi intensitatea cu care te-ai trăit atunci, pentru întâia dată, într-o vreme a începuturilor…de a le recupera ca într-o luptă inutilă împotriva timpului, tu, al lui copil, ca pe o taină ce a fost atunci când i te-ai dat pentru prima dată întru atingere , atunci când viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…pentru că un gând de-al tău, tu, acel cu zămislirea spintecândă a fascinaţiei lor, determinând în tine frenezii şi terori dezlănţuite speriind cu fiecare nouă izbândă asupra-ţi, a alcătuirilor în care o vei simţi inclusă, va avea înlăuntru-i toate neaflatele, neştiutele, necunoscutele, negânditele, neîntâmplatele întâmplări şi de ele nu va mai exista drum îndărăt şi nici dezlegare de vrajă nu îţi va fi cu putinţă; îţi va fi călcătură vicleană, cu pas neauzit şi călătorite neclipele ei te vor aduce înspre rătăcitoare tâlcuri…

…şi chiar de vei afla vreo noimă, precum neînţelesuri pline de înţeles, îţi vei trăi chinul anulării lor, pentru că vei simţi cum se naşte în tine întunericul de el, îndepărtat ca sens, pierdut, iar în absenţa lui, înţelesul, precum o consecuţie a înţelegerii, îţi va rămâne doar o nălucire, o himeră retorică…

…pentru că te vei dumeri cum şi în ce fel ai căpătat de acum şi vocaţia sacrificială, deoarece vei simţi cum începi să renunţi, încet, încet, pe nevăzutelea, la ceea ce cândva îţi fusese început netrăit săpând, adâncindu-ţi-se până în câmpul minat din tine, siluetă a fricii apărând, bântuindu-te întru rătăcirea pe care poate nu îţi vei mai fi în stare a ţi-o măsura, o primejduitoare clipă…

…în care ai înţeles că dacă totul, oricare ţi-ar fi fost acesta, semnifică, trebuie şi spus…

…doar că tu ai chinuit nişte gânduri, unele pe altele, fără nici un înţeles…

…şi nu pentru că nu ar fi avut, doar că începuse să te bântuie acest spectru ca un negru smârc,  acest spectru al fricii de iremediabil…

…pentru că e frica de un târziu prea aproape, frica de un îndepărtat prea devreme, frica de gândurile întârziate…

…frica de a nu rămâne cu toate aceste gânduri îmbrăcate în răni…

…pe care poate niciodată nu ţi le vei mai putea travesti în altceva şi îţi va fi şi cu neputinţă de a le mai putea recupera pe cele pe care ţi le-ai lepădat, temându-te de ele, de ceea ce ţi-ar fi putut spune şi nicidecum pentru că ar mai fi avut ceva prin care să îţi sfârşească orice dorinţă de a le trăi; le-ai plecat…şi fără să stai…devenind de acum nişte pribegiri în tine cândva, gânduri peste care ai lăsat un zăbranic, despărţindu-te de ele…

…pentru că ai o neobişnuită capacitate de sens şi te temi de clipa în care vei înţelege că ceva în tine a murit într-adevăr, abia atunci putând ieşi dintr-o halucinare care nu îţi va mai vorbi, de ea tăcând, care prin nimic, precum ceva anume,  nu îşi va mai semiotiza enunţarea, şi prin nici un cod sinestezic nu o vei mai putea recepta, iar acest sfârşit îţi va aduce o învăluitoare nelinişte pentru că atâtea întrebări îţi vor rămâne neizbutite, atâtea întrebări despre nişte lucruri care trebuie să îţi fi spus ceva, doar că sensurile le-au fost obliterate, având în ele un sâmbure sterp, pe care le ascultai când încă mai puneai urechea pe pământurile lor necrăpânde încă…

…. şi care te vor lăsa, pentru o vreme, doar pentru o vreme, vulnerabil ca o rană deschisă, negândindu-te vreodată cât de frică îţi va fi de acel timp ce îţi va arăta că pentru tine nu va exista uitare…

…şi urmă călăuzitoare înspre îţi va fi doar semnul sângelui cu care ai iscălit literele acelui vis, sânge în podul palmei cu care vei desface de acum literele ghimpate pe care ţi le credeai a fi ale unui logos primordial, grai neauzit în care i te-ai fi spus cu o dragoste divină celuilalt; limbă adamică, pentru că ei, dragostei, îi aveai şi vocaţia şi harul, acum călătorie sfârşită într-un spaţiu precis, de-acum în afară de lumea ta, de-acum tu, pribeag de acele lucruri nestatornicite, cu palma întinsă cerşind stelelor, deşi dezlegate, ca stelele fuseseră, înţelesurile lor diamantine…

…pentru că poate că uneori nici un suflet nu ar trebui în vreun fel să îl desluşească pe vreun altul, fiecare fiind un însingurat în sine, lăsat pe desluşirea lui, atât cât o poate duce până la capăt, în solitudinea din înăuntru-i; acolo îţi eşti în spaţiul infinitului înăuntrului tău, în adâncimea ta; într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…şi unde te desăvârşeşti în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…

…pentru că în solitudinea minţii tale, acea retragere în tine precum regăsire, monolog al lăuntrului, singur nu eşti nicidecum; eşti cu alţii…cu toţi acei care îţi fuseseră şi îţi erau, pentru că au făcut parte din nodurile tale de rostire…din înnodările încrucişărilor trăirilor tale; spusul tău, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu te cunoscuse cu adevărat; nimeni nu te ascultase cu acea taină a înţelesului… cu neputinţă a te auzi; te strecurasei în ei asemeni albastrului…

…le păreai nefiind, deşi erai…

…şi nu ştiuseră cum să te atingă dincolo de aparenţă…

…pentru că uneori simţi că ieşi din timp, ocultând orice comunicare şi ca să nu mai auzi nimic, pentru a nu mai fi răscolit, închizi lin şi fără de zgomot uşa sufletului tău, şi toate acele instanţe ale enunţării, toate retoricele, toate semnele lumii tale sfârşesc prin a fi obliterate; limba în care te-ai fi spus devenind cea a unei comuniuni inaudibile, ceva, nişte lucruri, împiedicând-o să se întemeieze, lipsindu-i verbul făuritor…

…iar pentru că se va întâmpla cândva să te trezeşti de toate lucrurile care te tac într-un timp al enunţării regăsite…

…pentru toate acestea, ea, om-floare, cuvânt suav prin excelenţă, dar perisabil, îşi spune că deasupra ei este încă prea devreme – ieşind din timpul lui, nevrând să îi fie, desfăcută de pas de sub talpa lui – pentru nişte iluzii îndepărtate ale unui joc de cuvinte, răscolind simţuri uitate, cu înţelesuri doar pe jumătate desluşite, cu substantive efemere, fără a le căuta răspunsurile poate întemeietoare, joc…

…aporetic.

Împlântânde priviri în nespus; neaplecate

Motto: Ni se întâmplă uneori să trecem prin dreptul unor gânduri ca pe dinaintea închipurilor înfăptuite ale unei poveşti…dar pe care nu are cine să ţi-o spună...gânduri nerostite gemând de dorinţa spusului, aşteptând îngrămădite de atâta amar de vreme în ochi; câteodată facerea unor cuvinte rămânând netrăită între gol şi umbră, căutând ceva ce nu îşi vor explica de parcă, într-un fel straniu, ar avea o ciudată dorinţă de a nu găsi nimic şi doar închipui, pe care i s-ar părea cumva că îl cunoaşte, spunând-o pe nume, până atunci ne-gând, ea, care îşi dorea să poată ajunge să îl vadă  cu un fel de văz desăvârşit şi pur, trăindu-l cu toate simţurile.

 

Dacă îşi descleşta privirea dinspre neatinsul acolo, simţea cum îi rămân fărâme de el în ochi; lacrimi dezlegate amintindu-i că există ce vrei şi poţi să vezi…dacă voia să atingă gânduri, îşi încălzea literele  însângerate în nespus crestate în semnele pribege înnodate din palmă, scrise în ştiut şi neştiut precum plăsmuire a unui cuvânt real dar poate nicicând realitate a cuvântului visat, vis creat prin cuvinte; le îngheţaseră flăcările în desfăcut şi strâns din răvăşiri  zdrenţuite de clipe pe care le privise cu acei ochi cărora li se atinsese o privire îndepărtândă fără să înţeleagă, vorbind în ei doar propria-i dorinţă, izbite în supunerea şi în spunerea lor unde nevăzutul se zbatuse întunecat în zădărnicia înţelesului uitatului îndeaproape, ce n’avea aflare, privire zăbrelind clipe dureroase, dinspre, dar nicicând plecată…

… nevrând să se aplece, să îşi piardă semnificarea, aventurându-se fără să tremure, călcând cu tălpi de foc mistuitor prin trupul sufletului din jar albastru, atingând urme înainte ca ele să se ivească, de parcă le-ar fi trăit într-un dinainte nemers aproape de margine, aproape de nicăieri…

…întrupat lăuntric, ea către el, ea, legându-l în toate împreunările, mărturisitor pas fără şovăială pe calea ei, adânc tulburat într-o ademenire de rătăcire furişă, ţinându-se după el, cu o privire flămândă rezemată de un preaîndepărtat pământ  ispitind…

…câteodată de unele gânduri sprijinită ca de umbre; nu găseşti în ele ceva din ceea ce ai văzut…

…şi strâns în căuşul palmei ei, acolo unde era suspinul de ceva al acelui vis ce i-ar fi spus poveşti, simţindu-şi sfârşitul apropiindu-se, se grăbea…

…se grăbea într-un fel copilăresc să creadă că, din  neîntâmplări ea-el, când aici, când acolo, înspre într-acolo împletind nume şi verbe făuritoare care câteodată stau dincolo de ei, vor fi într-un cândva imaginat, închipuit cu o putere demonică aproape, ca şi când tot ceea ce ţi-ai putea închipui ar şi fi cu putinţă… când ele, negrăitele gânduri, o vor spune nemaifrângând cuvinte în vocea tăcerii, cuvinte ce le dăduseră o tresărire a vinelor, înţelegându-le după ce le negaseră, neînţelesuri pline de înţeles, cuvinte cu semnificaţii consimţite, acele rostiri uitate ori nicicând spuse ca un început continuu al unui desluşit mai mult decât şi l-ar putea închipui, acela dincolo de semn…

…acele ce vor pune laolaltă cevaurile pe care să le aibă din credinţă, în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă de nu cumva sunt fantasme; cevauri din ea deschizând treceri înspre un loc încă neatins, în dreptul lor întârziindu-i privirea…

…loc al unei suave întâlniri mai presus de prudenţă al ei cu însăşi, loc născut din semne în tăcere preadeparte dar făgăduind neazvârliri înapoi şi altcevaurile înspre care putea doar privi ca venind împreună, sensul lor născându-se mai târziu; acum nu semnifică, nu exprimă, sunt doar drumeţe, putând fi orice; pot da această iluzie încoace în pas nemai…cele neîncă, desperecheate de înţelesurile a ceea ce ar fi trebuit să vină înspre ele dar nu a venit, nenăscute dar pe de-a-ntregul în ea trăind…

…şi îşi trăda acea nerăbdare cu fiecare gând de pas apropiindu-se de ea, prin el, cu o distanţare pe care şi-o impusese…înapoi…încât să poată vedea imaginativ; astfel avea putinţa vizibilului trăirea ei în reconstituirea de fragmente dintr-un tăcut cu inducţie sentimentală, doar că înţelesurile pe care le căuta aveau o prea mare îndrăzneală; prin acelea spunea multe despre altele năzuite, care încă mai atârnau, dar dezarticulat, refuzând să fie desprinse atunci când încercase să le smulgă, de parcă ar fi vrut să îşi smulgă auzul de ele…

…atunci când se răzvrătise cuvintelor prin cuvinte, aducându-le aminte că semnele se rostesc, articulându-se reciproc, doar astfel închegându-se un spus precum răsfrângere a propriilor esenţe în şoapta închegării formei…

…acum fiind doar ispititor, părând…

…zvâcnind şi astfel amintindu-i că ceva uitase în şoapta de ele, ceva ce poate ar fi dezlegat-o de arătarea lor dincoace de care îşi era străină sieşi; acel încă atârnând în ea gând cândva crezut înfrânt, aşteptând ca pe o întâmplare a hazardului, ceva înăuntrul căruia alte cevauri pe care şi le-ar fi pus laolaltă, împreunându-şi-le, ar fi creat  împărtăşirea, răsfrângerea întru facerea temeliei pe dinăuntru, acolo unde, lăuntric, ar fi început să îl zidească pe acel aşteptând acum din sieşi…

…gând nemărturisit, hoţeşte în jurul flăcării dansând, gând nemărturisit pe care nu mai îndrăznea să îl privească, îngăduit doar noaptea, abia îngăimat în cuvintele pe care le-ar fi chemat la ea pe nume cu vrajă stârnitoare de parcă ar fi vrut să deschidă o succesiune a două lumi intrânde una într-alta, a ei şi a lui, cu puterea literei de ea devenind precum o fracţie, într-un fel fascinant dar şi temător, prevestind ceva ce ar conţine toate neatingerile neştiute şi le-ar continua, nevăzute şi hoinare tâlcuri în clipa de acuma cu putinţa vederii lor într-un nevenit împlinit mâine, unul mereu altcândva…

…fiindu-i nefiind doar ceva ce se va întâmpla întâmplându-se, vorbindu-le fără să le grăiască, auzind doar în absorbindul gândurilor, oglindit în apa sufletelor, acum făr’ de adăpost unul într-altul, aşteptând…

…aşteptând într-un fel  înspăimântat de nelinişte când tăcerea se auzea atât de desluşit şi înfricoşător, atunci când simţea cum îi creşteau în ochi uitături tulburi ce priveau cumva speriate, dar atât de hotărâte să vadă în gânduri stoarse, vineţii, zbătânde ca şi cum şi-ar fi dat ultima suflare, nemaiştiind ce sunt şi întrebându-se de ce păreau a fi umbre

…ieşind unele dintr-altele ca nălucile, din prea multe căzute, lipite de pământ, smerite, înşelând dezlănţuirea, nevorbite, negândite încremeniri ale degetelor neîmpreunate în ceruri, ci uscate de neatinse doruri care deşi îngropate adânc sub paşi, chinuite şi din ce în ce mai pământii, bântuiau neîncetând să vină…

… trăind ceea ce spuneau…

…netrăind fiindu-le mult mai uşor decât făptuind; le lipsea verbul făuritor, şi atunci se simţeau precum gândul de care te lepezi, pentru că nu mai are a-ţi spune, deşi ştia că dedesubturile ascund mereu ceva şi pentru a-l afla ar fi trebuit să stea la pândă, smulgând fără primejdii înţelesuri, acum eşuând doar în himere, dincolo de sensuri; din acele gânduri cuvintele fuseseră întemniţate, ori pieriseră cu desăvârşire… sau nu mai ştiau să vorbească…să îşi spună că tot ceea ce şi-ar putea închipui ar fi cu putinţă…

…doar privirea pedinăuntrului răbdând adeseori tristeţea le pornea înspre un întracolo, aducându-i-l în chip aproape în ochi atingându-i-se toate încăneprivirile;  în văzul ei, ochii lui încolţind…

…el-undeva, încă departe, dar încă spunându-i despre el, ca şi cum l-ar fi chemat pe nume, neştiind ce va fi după; ştiind doar că va fi acolo…atât de aproapedeparte, atâtde departeaproape, cu cât mai aproape cu atât părând că s-ar îndepărta mai tare de delirul plăsmuirilor în pândă şi seducţie, atât de cuprinzător învăluitor în volută, într-un neunde atât de întruchipat, atât de substitutiv compensativ al vedeniei împreunător în vise, atât de mărturisitor nespunând, atât de înnebunitor de neadevărat existând; încercuire îndepărtată a  înlăuntrului ei în gând născător parcă din el însuşi…

…un într-acolo al neivitului ei răsărit adormit în apusuri, neasfinţind dor, neîncăînnoptândul ei…

…nespus.

Cândva el, prin răzbătânde doruri, desferecat spus

Motto: Lui i se va spune într-o nouă limbă, trecând-o prin sieşi înspre el în tăcute cuvinte cu desluşiri diamantine, convertiţi la o nouă retorică, suflete pribegind unul de celălalt printre nedezlegăturile neînţelesurilor pline de înţeles ale lor, prin el la ea ajungând…ea, cea care îl gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu, dar este uniunea ei cu tine; tu eşti în ea, ea e pedinăuntrul tău, e cea care te priveşte din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită…

…ea,  simţind că l-a găsit înainte de a-l căuta, fără drum îndărăt…

Poate că asemeni ei, şi el era un suflet haimana; haimana de suflet rătăcind pe drumeaguri de doruri ademenitoare, înspre într-acolo unde îl voia, înfiorat, dorinţa,  pe unele dintre ele poate fără să şi le mai spună vreodată, în geamătul tăcerii înţelesului de ele acestea rămânând doar o himeră, fără a putea să şi le aducă, dându-li-se înapoi, ci doar purtându-le de parcă ar fi fost înveşmântat în răni…printre altele, aşchii de gânduri, încă mai pribegea…iar cel mai adesea i se făcea dor de el însuşi, un dor visceral, şi atunci îşi desfăcea toate cheotorile şi se lepăda de cel înfrânat, cu toate răzvrătirile care îl înăbuşeau, cu toate patimile care îl răscoleau şi care îl făceau atât de viu, pentru că astfel se trăia…

…ca pe un act pasional, îndepărtat în acele clipe de gânduri, de raţiune, de acea luciditate în care i se supunea realului, nemaiezitând între departe şi aproape, ştiind că altfel nu i s-ar fi putut da unui posibil atins, care altfel i-ar fi fost deşi dorit, cu neputinţă însă, lui, fiinţă între vis şi realitate, chip al dihotomiei, între el şi însuşi străbatere…şi niciodată ascunzându-se în propriu-i văz căruia i se atinseseră tot felul de priviri…

…iar să îşi ducă în surghiun ori să îşi pună stavilă dorurilor, a umbletului de el prin sufletul lui, să tacă acest cuvânt, în încrâncenarea de a îl ţine departe, parte pe dinăuntrul lui i se împotrivea aceluia din el căreia îi era deopotrivă regăsire, ca şi cum ar fi părut că este, dar nu mai era întru putinţa realului a ceea ce înţelegea, în uniunea lui de din afară pe dinăuntru cu celălalt, cel potrivnic, cel pe care nu îl lăsa să treacă pe dinaintea-i…

…acel căruia logica nu îi era minată…

…cel căruia îi reproşa, cu durere, oprirea şi adăstarea la hotarele simţului neprevăzutului, acel pe care îl intuia, cel încă nenăscut, neîntrupat, visat într-o necunoscută până atunci limbă…

…în rostire de cuvinte adamice  căreia i se va da mistuitor neîntrebată cu acea lumină căutată, căreia, generatoare fiindu-i şi păstrătoare se voia aidoma a-şi fi, iscat mundan, în pământul fiinţei şi în cerurile din el, într-un  încă netimp ce îi va fi dat, întâmplare prin forţa destinului, acel idiom personal, îndepărtat de toate rostirile de până atunci…

…cu predicate magice în acordurile lui altfel…inedite…

…el, descoperitor, el deopotrivă revelându-i şi înţelesurile, odată cu toate zvâcnirile din sieşi fără de oprelişti, cărora voia să le dea un sens, dar o făcea în tresăriri, pentru că desluşiri nu dezrădăcina din el, înţelegând ceea ce începuse să se înfiripe în tăcut, şi în preajma acelor semne zăbovea, deşi câteodată se simţea în ele a fi pretutindeni şi nicăieri,  spunându-şi atunci că nici o voinţă nu îl precede, iar ceea ce îi va urma îi va fi întemeiere; a lui, prin acea cunoaştere…trăirea…pe care şi-o gândea mai presus de intuire, simţind că astfel îl va transforma într-unul nou, altfel…

…cunoaştere care acum ar părea nemijlocită, dar de îndată ce universalul de acea pe care o va afla şi de el va fi sieşi perfect transparent, atunci deja va putea spune că  îi este mijlocită…abia atunci, în  rostirea ameţitor turbionară de ea, cu toate formele duse până la capăt, acolo unde se vor întregi cele două graiuri atât de diferite, însă ale aceluiaşi spus…în atingeri de rostiri dezgolite în întâmplarea lui de ea;  act magic…părând a fi a miraj…venind dintr-o pătrundere într-o dimensiune a lui poate funambulescă…ascunsă…

… aceea din lăuntru-i, neauzită şi nevăzută, de pe acele tărâmuri încă neatinse din el, acele mitice tărâmuri ale pedinăuntrului unde există un fel de demonie creatoare de ea, de acea întâmplare ce purta un nume, una romantică prin excelenţă…ştiind că acolo exista acea căutare a unor legi creatoare ale acelei de cândva metamorfoze creatoare a unei lumi, a lui şi a ei, posibile…

…căreia ştia că i se va supune atunci când doar trăirea unuia de celălalt îi va da noimă, construindu-se pe unul în altul, după ce mai întâi unul într-altul se zidiseră, deşi părea că scrierea celuilalt fusese paradoxală…precum o idealitate a lui pe care şi-o dorea imanentă, în care el şi însuşi, opuşi, urmau să se anuleze complet; era el, pe din două…fiecare încercând să îl dezrădăcineze pe cealalt; cândva, o parte din cele două îi spusesea  celeilalte că atinge o himeră, că dragostea e adeseori precum nălucile…

…şi i se va întâmpla să îl seducă în visul de ea cu o stranie şi neînţeleasă semnificare…şi niciunde nu îşi va mai afla refugiul atunci când va rătăci printre umbre, ţinând dorul pumn încleştat…

…el, pe din două; de o parte şi de alta, forme ce nu vor mai avea a se afla în înverşunare una alteia într-o împotrivire, atunci când i se va da auzului ascuns în rostirea de ea, cuvânt-femeie…dorul de ea nemaităgăduindu-l; nu îi va mai putea tăgădui existenţa,  cu îndoială în el mai mult decât cu certitudine…

…din toate clipele de sub talpă ale încănemersului unuia prin celălalt înspre sieşi  prin trupul sufletului înjunghiat de dor nestins care începuse deja să viseze la urmă…spusă doar în gând nealinat de nesomn al tăcerii…

…ei povestindu-i tot ceea ce se întâmplase în el până când ei îi fusese dat să vie…să fie…ci doar potente, atât una cât şi cealaltă…şi fiecare unică şi absolută, după nişte legi precum ale unui real identic; realitate enigmatică a lui, cu toate întruchipările ce rămâneau mai apoi în urmă…dar ştiind că nimic din el, cel atât de lucid, nu îi va nimici celuilalt,  în chinul sfărâmării noimei, dorurile de un cândva; un neîncă…pentru că simţea că nu i-ar fi putut şterge ori înlătura acea neîncă urmă pe care o păstra în el; urmă călăuzitoare a aceleia ce o iscase, pe care nu şi-o va înstrăina şi nu şi-o va nega vreodată, suprimând-o, şi chiar de aparent i se va întâmpla trecerea, aceasta nu ar fi decât o revenire, făcută într-un mult mai adânc al recunoaşterii…

…şi de ar fi să se gândească la el, pe din două, înţelegea că nicicând pe deplin va fi;  o parte nu va fi acoperită de cealaltă, cea a raţiunii…

…atunci când dorul de ea va fi covârşitor…

…deşi poate câteodată ezită, cu îndoială, să îl scrie  în el întreg, nedespărţit în litere nespuse încă, corp magic, fascinantă înlănţuită forţă, cataliză a unora cu altele ca într-o chimie tentaculară…dar mereu păstrat ca înţeles, ca o mărturisire, atingând-o cu degetele ochilor sufletului…atingându-i fiecare sunet mistuitor neştiut nici de ea, nedesfăcut rămas fiindu-i până la el…

…săvârşitorul ei, simţind că atunci când va fi, va trece atât de deplin în ea, unul în celălalt, şi apoi, ca într-o intimitate centrală, într-un întreg; două întrepătrunderi…

…două fiinţe până atunci relative îndreptându-se una spre cealaltă, într-un cândva, în nomade tâlcuri…

…nedesluşite azi străbătute mâine,  spre acel punct în care vor coincide…absolut…

…fiecare dintre ei căutându-şi întregul prin luarea în sine a celuilalt; celălalt care, fără rest, îl va întregi, precum o identitate de mai apoi în care transparenţa uniunii lor va fi desăvârşită, trăită întrepătrundere perfectă, geneza acesteia fiind acea puritate a mijlocirii, fără de orice împotrivire,fără drum îndărăt nici dezlegare de vrajă, în schimbul de taine în care ea, lui, îi va fi realitate…

…imanentă.