Cândva, undeva, dar mult mai departe decât acolo

Motto: Spune din vreme lucruri, cat mai e timp, ca vine o clipa cand nu vei mai avea ce spune si, dealtminteri, nici cui, aminteşte-ţi să nu îţi spui că pentru unele lucruri vei avea cândva timp, un cândva suspendat, pentru că atunci când îţi vei da seama că nu e astfel, va fi prea târziu, aşa se întâmplă adesea, prea târziu şi ireversibil.

 

Unor lucruri le spui după propria ta hotărâre da şi altora nu, nu încă, astea’s cele în care nu vei ajunge niciodată la timp dar eşti hotărât să nu le trădezi, să nu dai în ele înapoi, nu-ţi închipui că le vei vedea pentru ultima oară când ai imaginea lor vie, te vezi prin ele înăuntru, trece timpul şi timpul îi e încheiat acelui lucru pe care nu l-ai făcut la vremea lui, te simţi câteodată ca înhăţat şi înghesuit într-unul pe care te repezi să-l faci înainte ca vremea lui să treacă, că dacă nu îl faci la timp nu mai există întoarcere, crezi,

dacă nu îţi iese măcar poţi spune că ai făcut tot ce ai putut, întotdeauna făcând tot ce se poate şi mai mult decât atât deşi când e să îţi întrebi trecutul şi să îţi răspundă ar fi pur şi simplu tăcut, nu ai primi dinspre el niciun răspuns, nu te îndoi de el, certitudinea lui e imensă, apoi vine o altă întâmplare şi tu ai senzaţia unui lucru deja trăit, aşa că îl poţi termina repede deşi ai avea tot timpul lui înaintea ta, de altele te desparţi ca şi cum te-ai despărţi de tine însuţi, apoi din ce în ce mai repede fără să le atingi nici măcar în treacăt,

le vei face mai târziu îţi spui, lumea timpului închipuirii fiind una fascinantă, nimic de zis, doar că atunci când începe să îşi fixeze geometria, realitatea vine să interzică ficţiunea, mai târziu nu vor mai avea reliefuri pentru că timpul netezeşte dar acum nu-ţi pasă, le coteşti la stânga pe coridoarele vieţii, le coteşti la dreapta, eşti numai picioare, fugi de acel lucru sau de tine însuţi, nu ştii, e încă un alt nu şi înăuntrul tău nimeni care din ele să plece sau sămai aştepte, ridici din umeri după care pieri după colţ,

iar cel care rămâne în acel lucru nefăcut îţi seamănă într-un mod uimitor, te vei întoarce după o vreme şi îi vei cere atât de puţin dar nu va mai fi nimeni care să te audă, ai fost aproape de începutul lui dar te-ai întors de prea departe şi împuţinat deşi acum înţelegi din nou şi mai limpede ca altădată, tot ce e semnificativ e încă acolo, unele lucruri oricât le-ai îndepărta vin mereu în acelaşi loc, însă ce n’ai făcut la timp e greu să faci mai

târziu.

Publicitate

Când, născute sub semnul întâmplării, între ce este şi ce nu, litere de’o şchioapă devin cuvinte definitive sau nostalgice devălmăşii ale gândurilor

Motto: A fost odată ca niciodată când încă mai hălăduiai pe străzile monologurilor tale, încă îţi mai plimbai gândurile altora în tine ca pe un epic trucat, încă te străduiai să desluşeşti siluetele literelor care ar nedumeri sau dezamăgi trecând prin tine toate timpurile interpretărilor, extindere indefinită abolind realul în perspectiva unei semnificaţii a tăcerii deşi ascultai magia sunetelor în tine, a tuturor acelor cuvinte care privilegiau conţinutul pe care îl ţineai în tine învăluitor, ocrotitor, chiar dacă tu mergeai în cârji ca să îţi poţi ţine echilibrul printre atâtea „dacă” împotmolitoare şi cârtitoare, şi cu fiecare pas îţi mai lepădai câte un cuvânt dincolo de catenele nespusului căutând să găseşti altceva, acolo căzând şi regretul vlăguit de senzaţii, sleit din gânduri de atâta ascuns nedezbrăcat.

Femeia aceea care ascundea printre cutele rochiei din voaluri diafane litere înalte şi subţiri ale unor dialoguri imaginare între ea şi fiinţele fantomatice ale aducerilor aminte din vremea când începuse să trăiască dragostea, până atunci doar un cuvânt, având de ele o vagă impresie de libertate după ce isprăveau să o tulbure, cuvinte ale cândvaurilor unor desperecheate anotimpuri când fuseseră abia la literă, întâmplările de ele de mai apoi alegând, adunând şi despărţind înţelesuri, unele având răsuflarea simţită de la începuturi ca fiind una străină de ritmul răsuflării ei, aşa că aceste inexistenţe fură rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştepte vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, până atunci un altceva revelându-i-se, un ascuns undeva ca o neştiută promisiune şi pe care ea şi numai ea ar fi fost vinovată de a-l fi compromis, însă despre ele simţise din prima clipă totul, nu apucaseră să devină o aşteptare plină de nelinişti şi de scrâşnete de gânduri şi nici o dureroasă nerăbdare nu le fusese…

…şi nici nu apucaseră să se rostească într-o frază, pentru că verbul care ar fi trebuit să fie întemeietor avea chipul violenţei unui acid, frângând numele în vocea tăcerii, nenăscutele litere devenind vedenii dintr-o limbă mută, aşa că fiecăreia dintre ele îi ţinea maxilarele încleştate, tăcerea de ele prinzând contur de urlet, şi astfel, aşezată la hotarele unui vis scurt, şi ca totul să nu tindă spre ficţiune, se despărţi în parte de fiecare literă ale unui cuvânt care ar fi însemnat nimic, orice gând legat de el fiind o risipă…

…iar acum, la multă vreme după, povestindu-şi despre ele prin filtrul esenţial care este memoria, şi le supunea cu drept de moarte şi de viaţă şi de reînviere a lor, însă doar ca apariţii fantomatice, spectrale, întrebându-se ce ar fi fost dacă atunci, în clipa întâmplării lor le-ar fi ascultat dominată de idilism şi duioşie, întâmplare a unor ani când totul era tânăr, naiv şi frumos, tinereţe cuceritoare şi abuzivă, încinsă şi îndrăzneaţă cu himerele ei bizare şi absurde, când încă nu începuse să se mişte înăuntrul ei între realitatea dură şi irealitatea ei poetică, pe alocuri melancolică, adesea agonică, şi nu îşi mai aduce aminte când a înţeles pentru întâia dată că în viaţă cuvântul face lumea întreagă…

…iar lumea cuvintelor ei magică şi adevărată avea să fie din literefiinţe purtătoare de sensuri prin clipe în care i s-a întâmplat să trăiască, legat de ele, o vătămătoare defazare a memoriei şi a fanteziei, fie prin supralicitare, fie prin nesocotirea uneia dintre ele, ultima, pe cât de ispititoare pe atât de înşelătoare, iar ce putuse spune la o depărtare despre fiecare început al oricăreia dintre ele fusese că prima literă se formase în ureche, acolo unde începuseră să încolţească mai apoi şoapte de mătase curgând dintr-o vârstă al cărei nume fu al iubirii, o vârstă cu părul lung până în câlcâie, un trup cu lentă unduire şi ochi miraţi privind înspre atâtea litere care începuserăsă se strângă în jurul ei, ea îmbrăcată în rochie de înger, litere care creşteau unele din altele, străluminânde, până când într-o zi una câte una începură să pălească până se stinseră cu totul…

…din ele rămânând numai nişte ochi de noapte şi o senzitivitate feminină pârând abisală într-o linişte din lână netoarsă, spunându-şi că poate cuvântul care venise dinspre partea cu dragostea nu voise să o înveţe altceva decât că nimic nu vine la întâmplare şi nici întâmplător cuvântul ăsta prin care fiinţe fuseseră trecătoare avea să devină locul uitat şi apoi regăsit al unor nostalgii, puţini mergând până la capăt, rămânând  a fi,  dragostei…

…cuvintele altora fugind departe unde nu le-ar mai fi putut ajunge, acolo rezemându-se de împotriviri obosite de aşteptare, privind în zare până când literele care le compuneau ajunseseră să se întindă până ajunseseră nişte dâre ale unor gânduri care nu îşi mai puteau vedea viitorul nici măcar utopic, căutând cu disperare un cuvânt anume, iar negăsindu-l, tot ceea ce le rămăsese de făcut nu fusese altceva decât să probeze, cu mâini zbârcite de visuri spălate, altele ce li se ofereau…

…părând câteodată că nu îşi mai aminteau că există cuvântul care cheamă nelămurit, deşi nu ştiau prea bine la ce le-ar mai putea folosi întoarcerea, şi există aşteptarea acceptată cu uşurinţă în locurile goale cu umeri dureroşi pe care se sprijină  sensuri răsturnate,  iar când astea devin uitare, timpul aduce sufletele rostitoare în stare de umbră, cuvântul fiind semn de viaţă, astfel pierzându-se în tăcere, un fel de trecere prin cuvinte definitive, unul misterios şi de neînţeles, unul care leagă o fiinţă de o alta, citindu-se pe nerăsuflate de-a lungul unor anotimpuri îngăduitoare cu tot ce părea târziu sau mistuit înainte de a-i scoate pentru altele încă din dragoste cu uitarea, uitarea cu zile şi nopţi şterse, ştiind că nu poţi nimic ţintui, iar dacă ai crede-o, s’ar numi candoare…

…cu toate nodurile umbletului, alcătuind din ele cuvinte netrăite, unora întâmplându-li-se să le strângă căptuşeala, stând să plesnească pe firul cusăturii, cuvinte cărora le era trebuitor să se stea locului pentru că oricare mişcare le-ar fi înfrângătoare şi s-ar destrăma, între ezitare şi alegere, altora fiindu-le nevoitor  să şadă pentru că erau ostenite de atâta rostire or’ anemiate deşi cu gură flămândă, pe care şi le aşezase  să îşi mai tragă sufletul pentru că păreau cuprinse de o frenezie cu pupilele fascinate, dându-le la o parte pe cele care nu mai făceau decât jocul steril al imaginaţiei, privirile nemairecunoscându-le, refuzând să le clintească pe acelea care abia aşteptau să se desprindă de pe fundalul tăcerii, gata să îşi dea drumul, suspendate deasupra ei, dar departe de sentimente, părând să curgă din ea prin mâinile prea lungi de la atâta atârnare…

…undeva unde sondăm literele oamenilorcuvinte, ale cuvintelor încheiate, unele prematur, cele care nu ne mai văd, ale cuvintelor eon, purtând neîntâmplaţii, neîntâmplatele, simţind cum descărnând cuvintele de tine, scheletizezi limbajul fiinţei, limbajul sufletesc, lepădându-le pe cele mincinoase, larvare, rămase prin buzunarele veşmintelor, acum mucegăite, purtate demult, într-un asfinţit de soare roşu cu chipul tăcerii, cel al unei nepăsări surde, când paşii lor se opriseră într-un amurg de anotimp zadarnic şi nicio privire înspre el nu mai fusese nici măcar furişă, cu refuzul cuvintelor şi îndemânarea suspensiilor…

…şi atunci când mai încercau să le atingă o făceau ca şi cum s’ar fi apropiat de spectrul lucrurilor în măcinare şi în insecuritate, iar pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, şi nici acum, după atâta vreme, nu se ştia care fusese cea dintâi fiinţă care se aşezase acolo, dimpreună cu toate amintirile pe care le vroia uitate pentru că o îmbrăcaseră în răni, şi nu se ştie nici cum ajunsese acolo, neştiind încotro să se îndrepte, o a doua fiinţă purtătoare de o altă amintire care o făcea vulnerabilă ca o rană deschisă, iar când ajunsese acolo, i se păruse un loc potrivit, şi deodată simţise că agonia dispăruse, că fiecare fibră a fiinţei încetase să-şi mai pună întrebări, că nu va mai fi nevoie de acum să fugă, pentru că de-acum acest loc însemna retragerea…

…şi nimeni nu îşi mai amintea cum şi când acel loc în care uitarea era cea mai puternică şi mai sigură se umpluse de oameni, acel loc în care, dacă se opriseră, simţiseră într-un fel straniu că orice durere pe care o avuseseră încetase şi orice rană se închisese, nimeni nu băgase de seamă dacă acolo erau mai mulţi bărbaţi sau mai multe femei, dar acei care nu erau acolo erau cei care ştiau că totul trăieşte în tine atât cât îţi aminteşti, nimeni nu mai jupuia cuvinte de pe tăceri, nimeni nu se mai simţea în înăuntrul lui răscruci  labirintice cu totul împietrit unde aşteptau clipe care păreau că îşi tot amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo,  uitând să recunoască distanţele dintre utopie şi realitate, amintindu-şi să nu uite că uneori pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil, amintindu-şi să nu uite ca niciodată să nu ajungă până acolo, să îl amâne, asta fiind ca şi cum s’ar amâna pe ei…

… acolo unde ea, oricât ar fi mers, ştia că nu va ajunge niciodată, deşi unora, în somn, încă le mai simţea durerea, şi deşi ştia înainte ce avea să fie fiecare cuvânt căruia i se spunea pe litere crescute pe suflet de când erau de’o şchioapă, între prima şi  cea ultima fiind toate însetatele începuturi şi sfârşiturile  şi toate întoarcerile în urme, căutând lung în amintiri, şi dezlegările de ele în marea de ele singurătate, suflet câteodată confundând distanţele înţelesurilor, apropiind ce ea îndepărtase, deşi ştia despre ambiguitatea unora şi evanescenţa altora, despre descumpănitele semne de adio pentru totdeauna ale câtorva, despre adâncile incertitudini ale puţinora, despre cele care aveau să rămână pentru multă vreme poate singure şi goale, clipele în care se rostise lor fiind ale unui trecut…

…deşi ştia toate acestea, se simţea câteodată ca dincolo de cuvinte, uitându-le, de-acolo începând, etern, romantismul ei, de-acolo începând lucrurile din ea pentru totdeauna cărora le spunea pe numele lor vechi, de-acolo le ferea unora, ca pe lumânarea adusă de la Înviere, flacăra firavă a înţelesurilor să nu se stingă, de-acolo îşi aduna dorurile neostoite pierdute în zarea anotimpurilor firave, acolo utopiile ei îşi căutau netrăie cuvinte definitive pentru a se pierde în ele, acolo le privea  cu aceiaşi ochi trăind sentimentul unei linişti ca pe o mare a tăcerii fără de ţărmuri, ultimele ca şi’ntâile, acelaşi înţeles, niciodată aidoma, deşi ştia că odată întâmplate, niciunul dintre ele nu va fi nici ultima amintire, dar poate că ultima…

…tristeţe.

Transparenţa gândurilor prin care ţi s-ar putea vedea oasele, gânduri păstrând denespusul, în cuvinte definitive prin care nu vrei să fii doar trecător

Motto: Gândeşte-te când scoţi lucruri din buzunarele sufletului că ţi se poate întâmpla ca înainte de a fi ceva să îţi pară doar că este, când îţi spui că te atrag lucrurile care nu au putinţa să se împlinească or’ să dăinuie, când ştii că tăceriile sunt avarii sufleteşti atunci când ajung să te cuvânte, când văd ceea ce nu se vede, când simţi tăcerea ca pe o damnare în stare pură, când unor gânduri nu le vrei travestirea din cuvinte.

 

Când  unor gânduri  le eşti rostire fără găteli, castanie despletire îmbrăcată în rochia de stradă a cuvintelor, încălţată cu pantofii reveriei în picioare de anotimpuri pure, în  tăcere păstrându-le nepierdute şi înmulţite pe cele mai multe, zgârcită în accesorii, având asupra ta, în buzunare, doar câteva obiecte dintre care o sferă de sensuri, un câmp magnetic, nişte stele  dintr-acelea care nu se văd, cele în care citeşti şi de care nu te vei depărta vreodată, acolo ascunzându-ţi bogăţiile, într-un fabulos departe ce părea, deşi nu era aşa…

…că departele te desparte de tine şi niciodată nu îl vei  putea atinge, pentru că îţi era un avut nesigur, deşi asta ştiai că rămânea de văzut…

…aşa că atunci când îţi înveşmântai gândurile în cuvinte o făceai în tăceri deoarece măcar pentru o clipă acolo te simţeai stăpânitoarea efemerului, acolo căutând metodic dezlegări de înţelegeri imposibile de presupus, frământată de întrebări în care te căutai simţindu-te ca un continuu avatar încercând să te găseşti în răspunsuri, părându-ţi că nu le vei sfârşi vreodată aşa cum nu vei sfârşi nici întrebările…

…că nu există ultimă întrebare, că nu va exista ultim răspuns…

…şi atunci te strigai în înapoi, şi umbrele din cuvinte îţi spuneau să mergi mai departe pentru că era ca şi cum nu ai fi chemat pe nimeni din gânduri, ca şi cum nu ai fi aşteptat pe nimeni, ca şi cum puţinul pe care l-ai mai fi putut articula şi-ar fi rezervat apartamente întregi ale dificultăţilor de silabisire pentru că altfel ar fi fost zdrobite de gândul care pusese stăpânire pe tine cu sângele sfâşierilor peste tot ce însemnasei ca să ţii minte…

…ca să nu uiţi că ai putea isca încurcături cu consecinţe inevitabil legate de mişcările daurilor şi nuurilor tale, şovăieli îndoite de propria-ţi dorinţă, nexuri de oprelişti care făceau cuvintele să se închidă, negaţia ta fiind ubicuitară în toate aducerile în tine ale unor ultime înţelesuri, bine împlinită şi impecabil instalată, cu toate tăcerile pe care le ştiai cum vin şi te privesc iar tu te făceai că nu le vezi deşi auzeai ce simţuri tulbură în tine, ştiai în inima ta că te vroieşte ceva…

…pentru că nu numai mintea ştie, şi sufletul ştie, şi inima ştie…

…ştiai că timpul acelui ceva nu îl rupsesei, doar astfel părea, şi că te murmurau tăinuit, intim, clipele lui, că nu renunţaseră să te caute fie şi în strigăte frânte, pe furiş, tu prefăcându-te că nu le auzi, că nu te auzi, ca şi cum de însăţi ţi-ai fi smuls şi văzul şi auzul, pe jumătate tu într-o linişte glacială care îţi recunoştea solitudinea femeii trăind o aşteptare al cărei sfârşit părea că se tot amână…

…pe care o tot înşelai, travestindu-i tăcerea, cufundându-i înţelesul în muţenii, tăcere pe care ai fi asediat-o dacă ai fi ştiut că ar ceda, doar că te închisesei în ea ca într-un chit şi dacă ai fi făcut-o, dacă ai fi încercat să o străpungi, ai fi fost înfrântă, aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut fusese să pactizezi cu învinşii, stârnind doar plăsmuiri…

…rugându-te ca ceva să se răscoale în tine pentru că auzeai visurile care de la o vreme începuseră să pară a fi cuprinse de o manie a vagabondării, şi nu doar că păreau, ci chiar erau…

…şi nici măcar ele nu mai voiau să îţi stea prin preajmă, să îţi însoţească singurătatea, să aştepte până când îţi mureai în ele nenăscuţii fluturi albi…

…şi unul doar poate încă era undeva, uitat prin buzunarele sufletului tău, la început ascuns aşa încât să te poată face să recunoşti ceea ce nu ţi-ai fi recunoscut-o nici ţie însăţi, că vina pentru umerii cărora le tăiasei aripile o purtai doar tu, şi asta din clipa în care te încrâncenasei să crezi că timpul toceşte deşi ştiai că în inima ta uitasei demult de când nu mai mersesei mai departe de ceea ce numeai cândva până acolo, şi asta până când acel dincolo neatins începuse să pară un rest pe care timpul de care îl ferisei, timp de altele cheltuitor, uitase să îl ia înapoi, ca şi cum nu ţi-ar mai fi păsat dacă i l-ai fi dat…

…vis care nu mai ştia cum să privească în afară de când îl tot păstrai legat la ochi încât uitase lumina, vis care nu mai ştia nici cum din afară să te înşele aşa încât să nu îi mai ţii respiraţiile supravegheate când le auzeai cifrurile lor oraculare făcându-te să tresari, şi că îl supravegheai astfel era din pricina incapacităţii tale de respiraţie descătuşată pe care o simţeai ca pe o convulsie atunci când începeai să silabiseşti un anume cuvânt de-a-ndoaselea…

…iar dacă cineva te-ar fi întrebat de ce faci asta, răspunsul l-ai fi ocolit şi i-ai fi spus doar că pentru multe lucruri…

…era doar sistemul tău de apărare, ca să nu fii cândva la picioarele zidului tău, părându-ţi a fi pe coama întăriturilor…

…ca să nu ţi se pară că în acel joc de-a întâmplarea, când ceva nu ai greşit, ci ai vrut să greşeşti, în locul tău, în propria piesă, să nu îţi pari un arlechin dintr-o alta care a nimerit, naiv şi stângaci, într-o altă reprezentaţie, şi atunci să îţi dai seama că nici măcar nu ţi-o cunoşteai pe de rost, te lăsai jucată de parcă te-ai fi aflat sub o putere magică şi nestăpânită şi nu prea ştiai ce faci, deşi ţi se părea că ştii, şi simţeai cum te cuprinde teama că ţi se vor risipi cuvintele în loc să le dezrobeşti pe cele pe care cu magie ţi le-ai fi potrivit pentru că le-ai îmbrăcat…

…şi continuai să joci pentru a (te) afla…

…fără să te descompui şi fără să devii incoerentă, fără să îţi fii sleire de inventivitate, fără să îţi modifici liniile cardinale, fără să pari că nu te-ai mira de tot ceea ce ţi se relevă cuprinzând prezentul continuu ca pe unul ireal de care te lăsai îmbrăţişată ca de un mereu neîncheiat temporal…

…pentru că totul stătea în joc şi în replici când te lăsai purtată…

… întrebându-te dacă ce ţi se întâmpla era sau doar părea…

…iar dacă doar ar fi părut, asta nu însemna că ar fi fost imposibil sau cu totul imposibil…

…neuitând că ar putea fi acel fel de joc din care câteodată nu ieşi teafăr când nu ai dorinţa de a-ţi construi cortina, devenind ceea ce păreai la început a fi…

…mai cu seamă asta întâmplându-li-se lunaticilor, celor cărora după ce îşi ard aripile tot sângele din ei se scurge, din ei rămânând tresărirea continuă a unor lucruri care nu vor înceta să se zvârcolească, care mai târziu vor zăvorî în ei senzaţii pe care şi le vor retrage din geologiile lor sufleteşti încât fie şi cea mai mică amintire despre amalgamul de fantome pe care l-au făcut ascuns în utriculele memoriei cu preţul unor limpezimi, cele ale renunţărilor, pentru că doar astfel ar fi putut trăi iar transparenţa reveriei cu acea putere explozivă…

…doar astfel i-ar fi făcut să îşi aducă iar aproape clipele zadarnice şi caduce pe care ar simţi că le repetă când nimic din vreo faună a durerii nu mai rămăsese în căptuşeala sufletului lor…

…iar cândva fuseseşi şi tu asemeni lor, în gânduri cu unghii cândva îngereşti, acum tocite, care în loc să se închege în cuvinte, le destrămau, salvându-te din zbuciumul lor pentru că te voiau, te chemau la ele mişcându-ţi-se pe dinăuntru cu şerpi de foc, încercând să te împace cu acelea definitive în care îţi pierdusei credinţa pentru că trecători ţi se întâmplase suflete prin ele, iar tu rămăsesei în urma lor să te întrebi de unde erau, dinspre ce veniseră ca nişte zămisliri aiurea şi nu mai voiai să îţi inmulţeşti erorile…

… întrebându-le ce ar mai vrea de la tine fără a mai căuta în ele vreo sinonimie gratuită…

…pentru că spuseseră tot ce avuseseră de spus, aşa credeai, cuvintele de ele zdrenţuindu-şi toate împerecherile, iar din tot ce mai atârna acolo, de unde le pusesei înţelesurile, nu mai erau nici măcar epavele vreunor sensuri, erai departe de ele şi de tot ce însemnase cândva iluzie ce dispăruse odată cu ele, ultima fărâmă aninată de ultimul cuvânt…

…toate apoi tăceri…

…despărţiri în care nu avea ce să caute nici tristeţea, nici melancolia, nici părerea de rău, nici dorinţa de a mai întoarce vreodată capul, pentru tine fiind într-un ieri adunânând în el toţi ierii întâmplaţi lăsaţi la uşa timpului din clipa în care te descălţasei de ei, de paşii lor cu picioare de flăcări glaciale, devenită acum un foc rece, peregrină în ger printre rămăşiţele umbrelor ca printre capcane, umbre pe care cândva îţi fuseseră proiecţii onirice, pe care şi după ce pieriseră, alungate fiind, tot le mai simţeai ca încercând să te mai facă să visezi în culoare romantică, făcută din transparenţa, o culoare palidă purtând urme în care îţi lăsasei nişte gânduri, urmele unor nostalgii de fericire, a nostalgiei unor visuri care acum se topiseră, din care nu mai rămăseseră decât contururi vagi, cu paşi care nu se mai auzeau, erau muţi…

…muţi ca şi aşteptările, ca şi tresăririle, ca şi ascultările, ca şi întoarcerile, ca şi nespusurile…

…iar altcuiva înafară de sieţi te tăceai cu moartea cuvintelor, de parcă ţi-ai fi profeţit că îţi vor fi cândva înfrânte…

…te tăceai, încât asta făcuse din tine adâncime…

…te tăceai cu atâtea predicate şi cu atâtea argumente…

…te tăceai, şi tăcerea te preschimba într-un demon cu două talere, şi te muta când pe unul când pe altul…

…te tăceai despre liniile durerii tale din palmă născute din romantism în vremea când utopia mai avea forţă…

…te tăceai despre înăbuşirile tale, despre epuizările tale până la zădărnice  când poate că făcusei un pas înspre nişte înţelesuri dar te mânuisei atât de lucid nelăsându-te să mergi mai departe, să părăseşti o realitate pe care  ţi-o zămislea fantezia pentru că astfel nu te-ai mai fi văzut pe tine pentru că poate ai fi prins viaţă în el dacă ar fi ţâşnit ceea ce ţi-ar fi fost făuritor ca verb dacă nu ar fi locuit în alt spaţiu din lăuntrul tău…

…în alte interioare dedalice…

…şi nimic apoi, dacă te-ai fi pierdut de acea rostire nu te-ar mai fi ajutat să regăseşti celălalt capăt unde ai început să te auzi fără rezistenţă la izolare, pentru că asta era ceea ce sporea drama şi atunci se întâmplase să decizi şi esenţialul…

…atunci ai simţit că ai alege nişte accesorii şi ai înţeles şi că asta nu s-ar fi putut petrece decât după ceremonial, acel ceremonial al resemnării, după ce ai fi desluşit amprentele morţii literelor în cuvinte definitive, în  în toate şi în tot din tine şi din neîntâmplata ta…

…când îţi spui că niciodată unui cuvânt definitiv nu-i sfârşeşti înţelesurile…

…pentru că asta ar fi prea simplu şi prea trist, oricâte precauţii ţi-ai lua pentru a evita greşelile unor descâlciri de demult, când devenisei vulnerabilă la sâmburele de taină al dinăuntrului în care nu te pricepusei să vezi pentru că nu ştiusei să pui întrebarea potrivită, cea care astfel ar fi fost, şi nu doar ar fi părut, întrebarea hotărâtoare…

…pentru că mereu îţi va părea că un înţeles îţi va fi complet înfăţişat, deşi abia născut, deşi abur şi subţirime de fum, iscat din plăsmuirea ta, din dorinţa ca visul unei cuvânt real să fie şi întrupare, realitate a cuvântului visat, suflet îmbrăcat în dantela de tresăriri care şoptea voluptoaselor clipiri ale semnelor pe care începeai să le descheotori din tine cu mâini tremurânde când muţenia ce erai începea să sune, nu doar părea…

…când ceea ce era în gândurile tale refuza cu tăcerea îmbrăţişarea cuvintelor, înfrângându-le ca nu cumva să îţi fie din ele amărăciune, doar că asta nu aveai cum să o ştii, nu se întâmplase…

…nu ştiai decât cum şi de unde începusei gândul, doar asta ţi-era ştiut, nu ştiai cum şi dacă vei ajunge să îl pui în trup de cuvânt când ceea ce simţeai că ţi se întâmplă îţi întorcea faţa înspre tine, atât cât îţi erai cu putinţă, pentru că taina care te seducea îţi supunea şi neîncrederea…

…neîncrederea că fiinţa de tine rostitoare va fi un cuvânt definitiv, trecând prin el, pierzându-l, lăsând apoi în urma lui un semn pierdut ca un ethos al durerii de a nu fi ştiut, deşi ar fi putut, cum să îl poţi face să fie ceea ce nu era, dar părea a fi, o dorinţă neliniştită pe care trebuia să o curmi, pentru că trebuia să laşi jocul aparenţelor în libertate…

…acel joc pe o scenă cu podeaua veche, o podea cu cioturi la finele unui sezon romantic…

…cioturi de care cuvintele s-ar împiedica dacă le-ar lăsa gândurile să cadă din ele, o podea pe care umbrele tutelare se clatină în fiecare noapte ca nişte santinele istovite ale singurătăţilor tăcute…

…o podea pe care arlechinul ireal se reformulează ca una, ca o umbră, ca o proiecţie, fiind propria lui aparenţă, o podea pe care fecare pas în urmă se adânceşte într-una din umbrele pe care calcă…

…o podea pe care când închizi ochii o simţi cum se depărtează de tine în timp ce îţi rosteşti în gând că fără o proiecţie a sufletului tău în cuvânt, acesta nu va fi viu, şi-aşa fiind fără nici un strop de sânge…

…şi înţelegi mai bine ca niciodată până acum că trebuie să îţi aminteşti să nu uiţi  tot ce învăţasei despre cuvintele cu limbi de flăcări…

…despre metafora care minte, despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul, despre intrările şi ieşirile din scenă, despre adevărul care uneori poate să nu fie neverosimil, despre explicaţiile de neînţeles pe care ar fi trebuit să le dea unor lucruri, iar asta ar fi însemnat că nu ar mai fi explicaţii, despre ceea ce trebuie să spui dând iluzia că a fost ceea ce ai fi putut să spui cu adevărat, precum a părut. doar că ce ai vrut să spui nu putea fi spus…

…despre lucrurile în care locuiai în acelaşi timp şi împreună şi separat…

…despre preatârziul ca o manta ce te acoperă cu totul…

…despre un undeva, dar mult mai departe decât acolo…

…despre acel neaşteptat şi totuşi prin care ai trăi balansul indeciziei, despre punctele de suspensie care te vorbeau pe care de la o vreme le-ai înlocuit cu virgule, despre visul care nu e doar prielnicie ideală, trebuitor fiindu-i şi altceva…

…despre clipele în care îţi alăturasei apa şi focul, sfâşiindu-te între ele, despre adâncurile nopţii din tine către care să îţi desfaci hublouri, altfel neputând auzi întreagă marea altor suflete…

…despre felul în care câteodată lăuntric te-ai complicat înşelător, despre faptul că ceva întâi pare, apoi este…

…despre ştiutul căruia nu trebuie să îi ajungă să fie ci să şi facă…

…despre întinderi şi scurtări, despre sensibilităţi particulare, despre densităţi particulare ale sentimentelor, despre reversul lui a putea, despre ceea ce este inseparabil, despre refuzul opţiunii unice, ori într-un sens ori într-un altul, despre faptul că a putea nu înseamnă totdeauna că tot ce este, părând mai întâi a fi, este posibil, şi că tot ce-ţi poţi închipui este cu putinţă…

…despre dragostea care leagă cu libertatea…

…despre cuvintele în care ne amorsăm neliniştile, numind în gând pe cele definitive, trecând prin ale altora ca printr-o fermecătoare lume a amăgirilor uneori, crezând că mergi prin transparenţa lor, asta fiind  câteodată doar o iluzie…

…despre faptul că fiecare e un conştient de fragilitatea lui, suflet transparent al atâtor purtânduri de gânduri, de linii cardinale sedimentând în geologii senzoriale chipul tuturor întretăierilor întâmplate ale compoziţiilor lor şi ale altora definite şi conturate în fiecare încrucişare cu clipele trăite în cuvinte, unele definitive, pe arcanele timpului…asta poate întâmplându-se, sau poate că deloc…

…niciodată.

Despre nişte lucruri; gânduri, monologuri adresate

Motto: În lumea lăuntrică a altora, o lume a aparentelor contrarii, a unor armonii imaginare, erai răsfrângere pretutindeni, pentru a-i putea afla; erai viu întins peste tot, văzut magic, între etern şi trecător, eroare şi adevăr, real şi închipuit, frumos şi urât, ca într-un fantastic creând iluzia eliberării din ei, neieşind de acolo vreodată, umblând prin ale lor semne, fiindu-le, avându-i în tine, pe toate acele suflete curgere în tine, într-un joc al căutării, a ta şi a lor, a acelor altora, în care toate ale voastre se întâlniseră în frământările uneia singure, o vreme…

…se înverşuna să nu îşi ridice construcţii himerice, atât de stranii în senzorialitatea lor, opunându-se din răsputeri forţei lor care o atrăgea înşelător şi cu sete pe tărâm de albastru; uneori ţi se va putea doar părea că există, şi astfel îţi poţi imagina, într-un joc al închipuirii, că împleteşti capricios întâmplările stăpânitoare; înţeles necunoscut fără îndoială şi inconoscibil poate, împletitură de sens cu absurd.

Pentru că eşti trup de cuvinte şi suflet de tăceri, completă gramatică a fiinţei, de o fonetică plină de mister, rătăcitoare făptură mergând înainte şi de-a-ndoaselea, iar alteori în zigzag între capăt de da şi nu, între chinurile alcătuirilor şi contrariilor, cumplită dihotomie care le este chip, suferind cu fiecare chingă, cu fiecare stavilă, în fiecare curmeziş, strivit, tu, copil al timpului, în fiecare împotrivire, cu fiecare aflare prin căutare sau din pură întâmplare simţindu-te tot mai aproape de teamă…

…teama de a crede că ştii, nefiind totuna cu a cunoaşte, însemnând însă mai mult decât a înţelege, departe fiind însă de trăire; cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea, precum un act pasional, mers prin tine însetat şi flămânzind în a te vrea, a i te da vieţii, altfel nefiindu-ţi cu putinţă a te lua, adăstând înţelesurilor nerostite care atât de multe simţi că ar spune, pentru a căpăta iscusinţa de mai apoi, cea a priceperii şi dezlegării, când multe dintre cele ce îţi vor vorbi fără să îţi grăiască îţi vor fi atât de lesne de auzit…

…cu ochii, mai cu seamă…

…pentru că eşti om al humei, aflat în grija zeiţei purtând acelaşi nume, după cum glăsuieşte o poveste faustică şi nu eşti fiinţă a turmei şi doar pe tine trebuie să te urmezi şi să o faci fără servituţi, neuitând să nu te apropii prea tare de tine deoarece altfel te vei înstrăina de esenţă şi amintindu-ţi mereu că prin alţii îţi vei putea spune atât de multe despre tine; prin ei, prin alţii, vei putea ajunge spre sine, însă dacă sunt prea numeroşi îţi va fi cu neputinţă să te mai cunoşti…

…neuitând vreodată să exişti precum realitate vie, neamorţind în stereotipii…

…neuitând vreodată că lumea, deşi visezi, nu o vei putea nicicând face şi desface prin voinţa-ţi nestrămutată…nu, nu eşti fiinţă magică…

…deşi eşti una idealistă, nici cunoscând-o însă nu îţi va fi cu putinţă, nu o vei putea face; ceea ce îţi va rămîne de făcut este să trăieşti autentic,oricând şi oriunde, ferindu-te de isprăvi magice, care ţi-ar putea desfigura lumea lăuntrului şi ţi-ar lua o veşnicie să ţi-o refaci, cârpindu-i cerurile şi poate într-o teamă fără de ieşire…

…pentru că în chip de cuvânt, eşti grămăjoare de litere scrise; pentru că vrei să te scrii precum îţi voieşti, trup de gânduri –  pretexte pentru cuvinte pe care ai vrea să îţi fie cu putinţă să le poţi cresta într-un altul – trup de gânduri pe care îl atinge cu degetele ochilor cel ce te citeşte, gânduri a căror existenţă nu este născută pe de-a-ntregul, ceva din ele rămânând neivit, zvâcnind în tâmpla sufletului în agonia sfârşitului, confesiunea lor doar ţie fiindu-ţi suspin, pentru că acea rămânere ţi-ar fi adus vocaţia scrumului  în plânsului jarului…

…pentru că înlănţuindele-ţi litere, tentacular, fiecare dintre ea scrisă având o nebănuită forţă, îţi sunt trepte de cuvânt; cuvinte ce au duh, cărora le ştii toate rosturile… pe care ţi le compui şi le recompui, pe care şi ţi le aminteşti că le-ai fi vrut spuse şi ţi le reaminteşti, până ajungi la adevărul spusului de ele în scris şi care îţi sunt decupaje ale reprezentării unor forme din trăirile tale, din gândurile tale; decupezi din forma exprimării care eşti…

…pentru că suntem ceea ce simţim…suntem ceea ce gândim…

…pentru că în cuvintele– urmă stă ascunsă amintirea paşilor; spusul tău, din tine, cu dorinţa de a regăsi intensitatea cu care te-ai trăit atunci, pentru întâia dată, într-o vreme a începuturilor…de a le recupera ca într-o luptă inutilă împotriva timpului, tu, al lui copil, ca pe o taină ce a fost atunci când i te-ai dat pentru prima dată întru atingere , atunci când viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…pentru că un gând de-al tău, tu, acel cu zămislirea spintecândă a fascinaţiei lor, determinând în tine frenezii şi terori dezlănţuite speriind cu fiecare nouă izbândă asupra-ţi, a alcătuirilor în care o vei simţi inclusă, va avea înlăuntru-i toate neaflatele, neştiutele, necunoscutele, negânditele, neîntâmplatele întâmplări şi de ele nu va mai exista drum îndărăt şi nici dezlegare de vrajă nu îţi va fi cu putinţă; îţi va fi călcătură vicleană, cu pas neauzit şi călătorite neclipele ei te vor aduce înspre rătăcitoare tâlcuri…

…şi chiar de vei afla vreo noimă, precum neînţelesuri pline de înţeles, îţi vei trăi chinul anulării lor, pentru că vei simţi cum se naşte în tine întunericul de el, îndepărtat ca sens, pierdut, iar în absenţa lui, înţelesul, precum o consecuţie a înţelegerii, îţi va rămâne doar o nălucire, o himeră retorică…

…pentru că te vei dumeri cum şi în ce fel ai căpătat de acum şi vocaţia sacrificială, deoarece vei simţi cum începi să renunţi, încet, încet, pe nevăzutelea, la ceea ce cândva îţi fusese început netrăit săpând, adâncindu-ţi-se până în câmpul minat din tine, siluetă a fricii apărând, bântuindu-te întru rătăcirea pe care poate nu îţi vei mai fi în stare a ţi-o măsura, o primejduitoare clipă…

…în care ai înţeles că dacă totul, oricare ţi-ar fi fost acesta, semnifică, trebuie şi spus…

…doar că tu ai chinuit nişte gânduri, unele pe altele, fără nici un înţeles…

…şi nu pentru că nu ar fi avut, doar că începuse să te bântuie acest spectru ca un negru smârc,  acest spectru al fricii de iremediabil…

…pentru că e frica de un târziu prea aproape, frica de un îndepărtat prea devreme, frica de gândurile întârziate…

…frica de a nu rămâne cu toate aceste gânduri îmbrăcate în răni…

…pe care poate niciodată nu ţi le vei mai putea travesti în altceva şi îţi va fi şi cu neputinţă de a le mai putea recupera pe cele pe care ţi le-ai lepădat, temându-te de ele, de ceea ce ţi-ar fi putut spune şi nicidecum pentru că ar mai fi avut ceva prin care să îţi sfârşească orice dorinţă de a le trăi; le-ai plecat…şi fără să stai…devenind de acum nişte pribegiri în tine cândva, gânduri peste care ai lăsat un zăbranic, despărţindu-te de ele…

…pentru că ai o neobişnuită capacitate de sens şi te temi de clipa în care vei înţelege că ceva în tine a murit într-adevăr, abia atunci putând ieşi dintr-o halucinare care nu îţi va mai vorbi, de ea tăcând, care prin nimic, precum ceva anume,  nu îşi va mai semiotiza enunţarea, şi prin nici un cod sinestezic nu o vei mai putea recepta, iar acest sfârşit îţi va aduce o învăluitoare nelinişte pentru că atâtea întrebări îţi vor rămâne neizbutite, atâtea întrebări despre nişte lucruri care trebuie să îţi fi spus ceva, doar că sensurile le-au fost obliterate, având în ele un sâmbure sterp, pe care le ascultai când încă mai puneai urechea pe pământurile lor necrăpânde încă…

…. şi care te vor lăsa, pentru o vreme, doar pentru o vreme, vulnerabil ca o rană deschisă, negândindu-te vreodată cât de frică îţi va fi de acel timp ce îţi va arăta că pentru tine nu va exista uitare…

…şi urmă călăuzitoare înspre îţi va fi doar semnul sângelui cu care ai iscălit literele acelui vis, sânge în podul palmei cu care vei desface de acum literele ghimpate pe care ţi le credeai a fi ale unui logos primordial, grai neauzit în care i te-ai fi spus cu o dragoste divină celuilalt; limbă adamică, pentru că ei, dragostei, îi aveai şi vocaţia şi harul, acum călătorie sfârşită într-un spaţiu precis, de-acum în afară de lumea ta, de-acum tu, pribeag de acele lucruri nestatornicite, cu palma întinsă cerşind stelelor, deşi dezlegate, ca stelele fuseseră, înţelesurile lor diamantine…

…pentru că poate că uneori nici un suflet nu ar trebui în vreun fel să îl desluşească pe vreun altul, fiecare fiind un însingurat în sine, lăsat pe desluşirea lui, atât cât o poate duce până la capăt, în solitudinea din înăuntru-i; acolo îţi eşti în spaţiul infinitului înăuntrului tău, în adâncimea ta; într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…şi unde te desăvârşeşti în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…

…pentru că în solitudinea minţii tale, acea retragere în tine precum regăsire, monolog al lăuntrului, singur nu eşti nicidecum; eşti cu alţii…cu toţi acei care îţi fuseseră şi îţi erau, pentru că au făcut parte din nodurile tale de rostire…din înnodările încrucişărilor trăirilor tale; spusul tău, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu te cunoscuse cu adevărat; nimeni nu te ascultase cu acea taină a înţelesului… cu neputinţă a te auzi; te strecurasei în ei asemeni albastrului…

…le păreai nefiind, deşi erai…

…şi nu ştiuseră cum să te atingă dincolo de aparenţă…

…pentru că uneori simţi că ieşi din timp, ocultând orice comunicare şi ca să nu mai auzi nimic, pentru a nu mai fi răscolit, închizi lin şi fără de zgomot uşa sufletului tău, şi toate acele instanţe ale enunţării, toate retoricele, toate semnele lumii tale sfârşesc prin a fi obliterate; limba în care te-ai fi spus devenind cea a unei comuniuni inaudibile, ceva, nişte lucruri, împiedicând-o să se întemeieze, lipsindu-i verbul făuritor…

…iar pentru că se va întâmpla cândva să te trezeşti de toate lucrurile care te tac într-un timp al enunţării regăsite…

…pentru toate acestea, ea, om-floare, cuvânt suav prin excelenţă, dar perisabil, îşi spune că deasupra ei este încă prea devreme – ieşind din timpul lui, nevrând să îi fie, desfăcută de pas de sub talpa lui – pentru nişte iluzii îndepărtate ale unui joc de cuvinte, răscolind simţuri uitate, cu înţelesuri doar pe jumătate desluşite, cu substantive efemere, fără a le căuta răspunsurile poate întemeietoare, joc…

…aporetic.

Citire potrivită a tainei, atingerea poveştii în chip de cuvânt

Motto:…trebuie să îţi desluşeşti alcătuirile expresiei care eşti, aşa încât să te poţi cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-te în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…trebuie să ştii să te descălceşti fir aşa încât să te poţi lega de altul cu nod…şi acolo, în neauzitul altora, îţi cauţi adevărurile, acelea despre tine.

Cuvinte urmă în care stă ascunsă amintirea paşilor; spusul tău, din tine, cu dorinţa de a regăsi intensitatea cu care te-ai trăit atunci, pentru întâia dată, într-o vreme a începuturilor…de a le recupera ca într-o luptă inutilă împotriva timpului, tu, al lui copil, ca pe o taină ce a fost atunci când i te-ai dat pentru prima dată întru atingere , atunci când viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…ştiind că tainele nu pot fi reamintite şi că ele se trăiesc nemijlocit, ca pe un prezent pur; trăirea, cunoaşterea cu adevărat pură…

…tu, omul-semn, scormonitor şi căutător, uneori ca un ecou uitat al cuvântului, litere deşirate…tu, omul, urmăritor al săvârşirii spusului de tine în acele monologuri ale lăuntrului în care te desăvârşeşti în arta vorbirii, aceea cu tine însuţi…alteori o urmă a amintirii fiind trăită  ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu ţi-o cunoscusei, trăind-o, ai simţi că te regăseşti într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat…neatins; acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu te încumetasei a-i asculta glasul, mai departe de tine…de dinafara ta…te temeai…

…şi acum aflasei că, întorcându-te, vei descoperi cu uimire întâiele sunete şi le vei iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitasei, pentru că îţi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului …

…tu, omul, fiind Cuvântul…acela de poveste al vieţii tale..în cuvinte, o poveste este ca o metaforă revelatoare…putând cuprinde, încolăcind spiralat înţelesul cuvintelor, care mereu spun altceva decât par a spune, putând fi nu orice fel de spus, ci spusul tău de tine, de poţi şi ştii a te povesti slovă din adânc de gânduri şi urmă de pas pe drumul întortocheat în spirală de trepte, având putinţa albastrului, într-o lume pe care apasă umbrele fiecărei zile…când noi suntem poveşti…

…citire magică sfârşită între cer şi pământ, câteodată nevăzând izvoarele adevărului, ci doar curgerea lor aparentă…

…semne indescifrabile ale cărui sensuri le-ai pierdut în uitare, cândva, în jocul căutării pe drumul din dinăuntru, prin labirinturile lăuntrului, acela al călătoriei înspre înafară, înspre cerurile din afară…necunoscute  îndepărtări cărora le căutăm atingerea , ni le plăsmuim uneori din imaginaţie, ca şi cum am putea descifra un presupus mister sau dezlega o taină…ne sunt inspiraţie întru visare; ciudat animal omul…visează cu ochii deschişi…

…căutăm să ne aflăm, având uneori impresia că o parte din noi este peste tot, căutător asemenea unui cavaler rătăcitor plecat în aflarea acelui ceva… nelinştit creator al creaţiei sinelui; uniunea absolutului cu relativul în nod gordian; una din neliniştile noastre; noi, perechea noastră cu înşine…

…pe drumul de el, înspre el; drum întortocheat, în spirală de trepte, drum înspre noi în călătoria aflării de sine pe calea căutării, căutare pe care fiecare o face într-un fel, cumva, căutare în care  nu eşti vreun iniţiat ci doar propriu explorator şi călăuză…drum pe care ne realizăm prin expresii individuale…după cum îşi e fiecare cu putinţă şi cu vrere; după cum îşi vrea înalturile, după cum vrea să îşi fie căutare; căutăm cunoaşterea, adevărul şi înţelepciunea…

…tu, omul, o singularitate…fiecare cu lecţiile lui individuale… o expresie a vieţii; o expresie individuală a acestei vieţi, în atingerea căreia ne dăm din fiorurile care ne iscă lumea, trăind sub hainul câteodată timp, copii într-un joc al revelaţiei şi al căutării, ai luptei şi ai resemnării, ai tristeţii şi ai bucuriei, ai fericirii şi ai nefericirii, într-o lume împletitură de vicii şi virtuţi, dorinţe, împliniri, deznădejdi, dezamăgiri…întâmplări pe drum de viaţă, pe care te afli; înveţi să te cunoşti…

…cunoaştere îţi vei fi la capăt de drum, atunci îţi vei fi, în sfârşit, cunoaştere, iar înăuntrul fiinţei tale, acolo unde îţi este esenţa, în lăuntru, acolo încerci să îţi afli adevărul de tine, pe calea ta, fără a fi vreun maestru al înţelegerii de sine, dar cel mai îndemânatic în a izbuti să îţi desluşeşti alcătuirile, acel adevăr fiind cel al valorilor, acestea fiindu-ţi credinţă pe drumul tău, drum în aflarea rostului tău în această lume în care suntem dualităţi iar toate percepţiile noastre se derulează în acestă dualitate; pereche de nelinişti…

…noi, fremătânde spirite libere, alergând odată cu vântul, şi uneori parcă sfidând să se mai sprijinim în toiagul raţiunii, vrând să zburdăm desculţi prin auzitul crescând al ierbii, ascultând cum cresc clipele pe arcada timpului, clipe cărora să ne se dăruim întru atingere, clipa de acum, cea a fiecărui acum fiind cea mai ispititoare pentru un trăitor al timpului, purtând a lui pecete, durere fiind acei ce nu se mai aud de mult pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…

…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră…nu le mai dădeau glas; cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele…atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa…erau acum cuvinte pustiite…mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…cuvintele altora aveau darul de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire mincinoasă;  spusuri ale celui care le mânuise întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul, aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…

Cuvintele tale, tu în chip de cuvânt, tu subiectivitate ce poate îşi intuieşte sinele şi nu conteneşte să caute în el cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire, cuvinte jupuite de pe gânduri pătimaşe, în spusul tău de tine, rostire a lumii tale…

…rostire aruncată peste întâmplări…

… în libertate cu nevoinţele, cu dorinţele celei mai pure interiorităţi, căutând tâlcuri ascunse, încercând să înţelegi, ştiind că poate vei petrece o vreme doar aşteptând,  cu acea candoare şi ingenuitate, cu acea puritate de a crede în revelaţia descoperirii, poate  fără ca ele să ţi se deschidă…

…iar atunci când va fi ca ea să ţi se întâmple, te va prinde şi te va arunca în vârtejul ei, fiind ea cea care te va isca, aflându-te, din ea plămădindu-te, în născocirea ei, în ritmul în care te va sorbi, uitând de tine şi trăind-o în virtutea celei mai pure spontaneităţi, ca şi cum ai face-o definitiv, biruindu-ţi toate împotrivirile şi sfărâmându-ţi toate stavilele…

…apropiindu-i-te ca într-o formă de iubire în care se consumă o relaţie de intensă ardere, de înaltă combustie; acea relaţie erotică…

…pentru că nu poţi ceva cunoaşte fără de dragoste şi făr’ de dăruire, nu poţi înţelege fără iubire…

…dragostea, ca un joc al contrastelor, în clipe poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei.

Ea, suflet în calea timpului, căuta să se afle pe ea, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va fi ştiind-o, fiindu-şi cunoaştere, la sfârşit…atunci când îi va fi dat cu sieşi să se întâlnească, la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…drum al ei înspre ea în străbaterea căruia vrea să afle ceea ce nu este, ca să ştie ce sau cine îşi este, în cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea… în atingerea căreia i se dădea cu toate simţurile, fiind propria-şi creaţie, aceea a sinelui…un fel de moarte a sufletului ştiind că este refuzul acestei creaţii…drum al nostru, al omului, pe calea iubirii de ea şi de altul…

…viaţa ei era în spirit; adevărata individualitate, monada esenţială, în inimă…căuta ca să se ştie, pentru a se putea înţelege, nu pentru a încerca să se ghicească, pe bâjbâite…simţea că este ceva din încă neştiutul totului de ea şi totul său din ceva, neliniştind fiind de imperfecţiunile limbajului, în comunicarea tainelor şi a misterelor, a tuturor acelor adevăruri care se ascund sub acest nume…

…nelinişte trăită în sfera experienţelor şi rătăcirilor, căutând să îşi înlăture spaima printr-un joc magic sau ca printr-o iluzie…simţind că ar putea fi doar un triumf înşelător şi înăuntrul ei ştia că ceea ce va afla, va descoperi fie prin căutare sau printr-o pură întâmplare , cu îndrăzneala de a ieşi din jocul închipuirilor…cuvânt cu forţa unui firesc natural… simţind că şi-a găsit lumea înainte de a o căuta, distingând multe dintre chipurile vieţii, cucerind-o prin şi întru adevăr, dintr-acela cel mai genuin şi inapt de ipocrizie, în partea sa de lume tăcută… de cea a altora încă necunoscută şi uneori părându-i-se a fi atât de îndepărtată…

…mult prea îndepărată…

…un cuvânt înstrăinat, cândva enigmatic şi ispititor…

…ca o aparenţă.

Femeie de decembrie din casta visătorilor; în felul ei, aflarea

Motto: Ea, femeie de decembrie, copil al timpului, căutător de altceva, acel ceva doar de ea ştiut, rătăcea în neştire printre suflete, pe cărările de apă ale mării lor, răvăşind valurile, gândind că nu le ştie  şi simţea că altfel de fericită nu va fi decât atunci când îl va găsi, şi căutările ei nu vor înceta niciodată până când nu îşi va atinge Totul, atunci va fi cu adevărat împlinită, aceasta îi va fi zbaterea.

 

Pentru că eşti trup de cuvinte şi suflet de tăceri, completă gramatică a fiinţei, de o fonetică plină de mister, rătăcitoare făptură mergând înainte şi de-a-ndoaselea, iar alteori în zigzag între capăt de da şi nu, între chinurile alcătuirilor şi contrariilor, cumplită dihotomie care le este chip, suferind cu fiecare chingă, cu fiecare stavilă, în fiecare curmeziş, strivit, tu, copil al timpului, în fiecare împotrivire, cu fiecare aflare prin căutare sau din pură întâmplare simţindu-te tot mai aproape de teamă…

…teama de a crede că ştii, nefiind totuna cu a cunoaşte, însemnând însă mai mult decât a înţelege, departe fiind însă de trăire, cunoaşterea cu adevărat pură…

…trăirea, precum un act pasional, mers prin tine însetat şi flămânzind în a te vrea, a i te da vieţii, altfel nefiindu-ţi cu putinţă a te lua…

…adăstând înţelesurilor nerostite care atât de multe simţi că ar spune, pentru a căpăta iscusinţa de mai apoi, cea a priceperii şi dezlegării, când multe dintre cele ce îţi vor vorbi fără să îţi grăiască îţi vor fi atât de lesne de auzit…

…cu ochii, mai cu seamă…

…pentru că eşti om al humei, aflat în grija zeiţei purtând acelaşi nume, după cum glăsuieşte o poveste faustică şi nu eşti fiinţă a turmei şi doar pe tine trebuie să te urmezi şi să o faci fără servituţi, neuitând să nu te apropii prea tare de tine deoarece altfel te vei înstrăina de esenţă…

…şi amintindu-ţi mereu că prin alţii îţi vei putea spune atât de multe despre tine…

… prin ei, prin alţii, vei putea ajunge la tine, însă dacă sunt prea numeroşi îţi va fi cu neputinţă să te mai cunoşti…

…neuitând vreodată să exişti precum realitate vie, neamorţind în stereotipii…

…neuitând vreodată că lumea, deşi visezi, nu o vei putea nicicând face şi desface prin voinţa-ţi nestrămutată…nu, nu eşti fiinţă magică…

…deşi eşti una idealistă, nici cunoscând-o însă nu îţi va fi cu putinţă, nu o vei putea face; ceea ce îţi va rămîne de făcut este să trăieşti autentic,oricând şi oriunde, ferindu-te de isprăvi magice, care ţi-ar putea desfigura lumea lăuntrului şi ţi-ar lua o veşnicie să ţi-o refaci, cârpindu-i cerurile şi poate într-o teamă fără de ieşire…

…pentru că în chip de cuvânt, eşti grămăjoare de litere scrise; pentru că vrei să te scrii precum îţi voieşti, trup de gânduri –  pretexte pentru cuvinte pe care ai vrea să îţi fie cu putinţă să le poţi cresta într-un altul – trup de gânduri pe care îl atinge cu degetele ochilor cel ce te citeşte, gânduri a căror existenţă nu este născută pe de-a-ntregul, ceva din ele rămânând neivit, zvâcnind în tâmpla sufletului în agonia sfârşitului, confesiunea lor doar ţie fiindu-ţi suspin, pentru că acea rămânere ţi-ar fi adus vocaţia scrumului  în plânsului jarului…

…pentru că înlănţuindele-ţi litere, tentacular, fiecare dintre ea scrisă având o nebănuită forţă, îţi sunt trepte de cuvânt; cuvinte ce au duh, cărora le ştii toate rosturile… pe care ţi le compui şi le recompui, pe care şi ţi le aminteşti că le-ai fi vrut spuse şi ţi le reaminteşti, până ajungi la adevărul spusului de ele în scris şi care îţi sunt decupaje ale reprezentării unor forme din trăirile tale, din gândurile tale; decupezi din forma exprimării care eşti…

…pentru că suntem ceea ce simţim, suntem ceea ce gândim, suntem ceea ce căutăm să aflăm…

…pentru că în cuvintele– urmă stă ascunsă amintirea paşilor; spusul tău, din tine, cu dorinţa de a regăsi intensitatea cu care te-ai trăit atunci, pentru întâia dată, într-o vreme a începuturilor…de a le recupera ca într-o luptă inutilă împotriva timpului, tu, al lui copil, ca pe o taină ce a fost atunci când i te-ai dat pentru prima dată întru atingere , atunci când viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…pentru că un gând de-al tău, tu, acel cu zămislirea spintecândă a fascinaţiei lor, determinând în tine frenezii şi terori dezlănţuite speriind cu fiecare nouă izbândă asupra-ţi, a alcătuirilor în care o vei simţi inclusă, va avea înlăuntru-i toate neaflatele, neştiutele, necunoscutele, negânditele, neîntâmplatele întâmplări şi de ele nu va mai exista drum îndărăt şi nici dezlegare de vrajă nu îţi va fi cu putinţă; îţi va fi călcătură vicleană, cu pas neauzit şi călătorite neclipele ei te vor aduce înspre rătăcitoare tâlcuri…

…şi chiar de vei afla vreo noimă, precum neînţelesuri pline de înţeles, îţi vei trăi chinul anulării lor, pentru că vei simţi cum se naşte în tine întunericul de el, îndepărtat ca sens, pierdut, iar în absenţa lui, înţelesul, precum o consecuţie a înţelegerii, îţi va rămâne doar o nălucire, o himeră retorică…

…pentru că te vei dumeri cum şi în ce fel ai căpătat de acum şi vocaţia sacrificială, deoarece vei simţi cum începi să renunţi, încet, încet, pe nevăzutelea, la ceea ce cândva îţi fusese început netrăit săpând, adâncindu-ţi-se până în câmpul minat din tine, siluetă a fricii apărând, bântuindu-te întru rătăcirea pe care poate nu îţi vei mai fi în stare a ţi-o măsura, o primejduitoare clipă…

…în care ai înţeles că dacă totul, oricare ţi-ar fi fost acesta, semnifică, trebuie şi spus…

…doar că tu ai chinuit nişte gânduri, unele pe altele, fără nici un înţeles…

…şi nu pentru că nu ar fi avut, doar că începuse să te bântuie acest spectru ca un negru smârc,  acest spectru al fricii de iremediabil…

…pentru că e frica de un târziu prea aproape, frica de un îndepărtat prea devreme, frica de gândurile întârziate…

…frica de a nu rămâne cu toate aceste gânduri îmbrăcate în răni…

…pe care poate niciodată nu ţi le vei mai putea travesti în altceva şi îţi va fi şi cu neputinţă de a le mai putea recupera pe cele pe care ţi le-ai lepădat, temându-te de ele, de ceea ce ţi-ar fi putut spune şi nicidecum pentru că ar mai fi avut ceva prin care să îţi sfârşească orice dorinţă de a le trăi; le-ai plecat…şi fără să stai…devenind de acum nişte pribegiri în tine cândva, gânduri peste care ai lăsat un zăbranic, despărţindu-te de ele…

…pentru că ai o neobişnuită capacitate de sens şi te temi de clipa în care vei înţelege că ceva în tine a murit într-adevăr, abia atunci putând ieşi dintr-o halucinare care nu îţi va mai vorbi, de ea tăcând, care prin nimic, precum ceva anume,  nu îşi va mai semiotiza enunţarea, şi prin nici un cod sinestezic nu o vei mai putea recepta, iar acest sfârşit îţi va aduce o învăluitoare nelinişte pentru că atâtea întrebări îţi vor rămâne neizbutite, atâtea întrebări despre nişte lucruri care trebuie să îţi fi spus ceva, doar că sensurile le-au fost obliterate, având în ele un sâmbure sterp, pe care le ascultai când încă mai puneai urechea pe pământurile lor necrăpânde încă…

…. şi care te vor lăsa, pentru o vreme, doar pentru o vreme, vulnerabil ca o rană deschisă, negândindu-te vreodată cât de frică îţi va fi de acel timp ce îţi va arăta că pentru tine nu va exista uitare…

…şi urmă călăuzitoare înspre îţi va fi doar semnul sângelui cu care ai iscălit literele acelui vis, sânge în podul palmei cu care vei desface de acum literele ghimpate pe care ţi le credeai a fi ale unui logos primordial, grai neauzit în care i te-ai fi spus cu o dragoste divină celuilalt; limbă adamică, pentru că ei, dragostei, îi aveai şi vocaţia şi harul, acum călătorie sfârşită într-un spaţiu precis, de-acum în afară de lumea ta, de-acum tu, pribeag de acele lucruri nestatornicite, cu palma întinsă cerşind stelelor, deşi dezlegate, ca stelele fuseseră, înţelesurile lor diamantine…

…pentru că poate că uneori nici un suflet nu ar trebui în vreun fel să îl desluşească pe vreun altul, fiecare fiind un însingurat în sine, lăsat pe desluşirea lui, atât cât o poate duce până la capăt, în solitudinea din înăuntru-i; acolo îţi eşti în spaţiul infinitului înăuntrului tău, în adâncimea ta; într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…şi unde te desăvârşeşti în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…

…pentru că în solitudinea minţii tale, acea retragere în tine precum regăsire, monolog al lăuntrului, singur nu eşti nicidecum; eşti cu alţii…cu toţi acei care îţi fuseseră şi îţi erau, pentru că au făcut parte din nodurile tale de rostire…din înnodările încrucişărilor trăirilor tale; spusul tău, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu te cunoscuse cu adevărat; nimeni nu te ascultase cu acea taină a înţelesului… cu neputinţă a te auzi; te strecurasei în ei asemeni albastrului; le păreai nefiind, deşi erai, şi nu ştiuseră cum să te atingă dincolo de aparenţă…

…pentru că uneori simţi că ieşi din timp, ocultând orice comunicare şi ca să nu mai auzi nimic, pentru a nu mai fi răscolit, închizi lin şi fără de zgomot uşa sufletului tău, şi toate acele instanţe ale enunţării, toate retoricele, toate semnele lumii tale sfârşesc prin a fi obliterate; limba în care te-ai fi spus devenind cea a unei comuniuni inaudibile, ceva, nişte lucruri, împiedicând-o să se întemeieze, lipsindu-i verbul făuritor…

…iar pentru că se va întâmpla cândva să te trezeşti de toate lucrurile care te tac într-un timp al enunţării regăsite…

…pentru toate acestea, ea, om-floare, cuvânt suav prin excelenţă, dar perisabil, îşi spunea că deasupra ei este încă prea devreme – ieşind din timpul lui, nevrând să îi fie, desfăcută de pas de sub talpa lui – pentru nişte iluzii îndepărtate ale unui joc de cuvinte, răscolind simţuri uitate, cu înţelesuri doar pe jumătate desluşite, cu substantive efemere, fără a le căuta răspunsurile poate întemeietoare, joc…

…aporetic.

Era vocea adevărului ei de ea, neliniştit copil al timpului; poţi şti doar ce ai în tine…nu ştia dacă este altceva; voia să afle ceva-ul care îşi era…

…nu ştia dacă este altfel, altora…

…ştia că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva…că, într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel…acel alt ceva…altceva…

…voia să îşi fie, să treacă dincolo de ea de i-ar fi fost dat cu putinţă; să îşi fie cu putinţă în a o face, deşi nelinişte simţea că şi-ar fi putut fi iluzie şi să îi pară a-şi fi atât de real…

…ştia că aparenţa nu  certifică realitatea…

…nu ştia când şi dacă se va afla a fi altfel precum îşi dorea a fi…nu ştia cum se va duce până la capăt, vrând să îşi afle dincoloul de altfelul realităţii ce îşi va întruchipa, dându-i contur de vis mai întâi şi apoi frământându-l cu tot ce are în ea, în înăuntru-i, atât cât şi în afara ei…

…îşi dorea să fie, nu să se piardă în viaţă, să băjbâie, orbecăind, prin ceţurile ei, undeva, cumva, un trup pustiit şi ros de valuri; prezenţa ei în propria-şi viaţă şi-o simţea ca fiind uneori un extaz, o frenezie…şi atunci simţea o foame şi o sete nestăvilită de sine…

…alteori o gheară de nelinişte o sfâşia la gândul că poate nu va reuşi a-şi deveni crezul de ea, al ei, din clipa în care în credinţa ei de sieşi a ştiut că nu viaţă îşi va da, ci un destin…un drum…drumul căutării lui de ea, acela al aflării…

…câteodată i se părea că ceva îi scapă ca înţeles; ştia că trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului şi simţea că oricât ar fi căutat răspunsurile, poate niciodată nu le va găsi; doar că făcuse din această căutare aventura vieţii ei…i se dădea atingerii tuturor lucrurilor, încercând să le audă… ar fi vrut să ia lumea întreagă şi să o facă a ei…

…şi ar fi simţit că este lumea, iar pe ceilalţi i-ar fi sorbit în ea să îl aibă, având-o, în împărăţia sufletului său…în ea era astfel lumea; lumea era în ea… în acel univers al dinăuntrului plăsmuit din înalturi…visurile adâncurilor fiinţei ei sacre; lume ce îi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile din dinăuntru în care, asemeni unui vis, ea, copil al şoaptei timpului, îşi spunea poveşti…

…şi poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi; îşi investise cuvintele cu alte semnificaţii; alte înţelesuri…

…mereu spuneau altceva decât păreau a spune…

…uneori simţea cum între ea şi însăşi se duce o luptă încrâncenată a dualismului; când obosea, se simţea învinsă, dar nu mai ştia cine fusese cu adevărat învingătoare…

…lupta cu morile de vânt întotdeauna o duruse cel mai tare…atunci îşi simţea visul spulberându-se; acela visat cu ochii larg deschişi, acel de care se temea să îl viseze altcumva pentru că nu ar mai fi putut ieşi nicicând din temniţa lui…

…pentru că atât de real i s-ar fi putut părea, deşi ar fi fost doar o plăsmuire a imaginaţiei ei…

…nu voia să trăiască visul născocirii, întâmplări însă isca, iar cea mai pătimaşă întâmplare îşi era…

…simţea uneori că ar vrea să îşi mai întâlnească nişte bucăţi pierdute din ea, ar mai fi vrut să li se atingă unor clipe…să le recompună , de ar fi fost cu putinţă, altfel, acum…în clipa de acum…acest acum pe care să îl compună dezgolit de ceea ce i-au fost atunci, cândva, înfăşurarea fâşiilor din ea…

…fără nimic din toate acestea, ar mai fi vrut să se strige pe ea, celei ce era acum, şi simţea că acea chemare, acel strigăt, i-ar fi răscolit întreaga fiinţă, tresărind în ea fioruri nedeşteptate acolo, tăcute în adormirea simţurilor…aşteptând clipa în care îi vor isca lumea…

…erau acolo, în tăcerea de ea, cea de acum, purtând-o mereu în înăuntrul ei pe acea alta cândva, care, la rândul ei purtase în lăuntru-i o alta…

…ca nişte păpuşi matrioshka…

…şi gândea câteodată că nimeni nu’i el însuşi…mereu va fi al altei clipe, al fiecărei clipe…un altcumva în fiecare acum, altfel de cum fusese…plecat în acea veşnică aventură a căutării; a lui întru aflarea de el…a lui în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi purta, a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celui care îi va lua locul în amintire…

…acelaşi el, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum un altul…

…şi atunci când i se întâmpla să nu se mai recunoască pe sine, ştia că trebuie să se întoarcă acolo, undeva în ea, să vadă de se mai regăseşte în aceea ce-a fost, în cea ce fusese unui acolo demult, unui întotdeauna de unde nici nu trebuia să plece ori unde ipotetic ar fi trebuit să ajungă, însă nu o ştia încă…

…aflând-o cu fiecare nouă încumetare, cu fiecare gară terminus…

Ştia că vor fi mereu întrebări la care nu îşi va afla răspunsurile, deşi ştia că în ea trebuie să le caute, şi nu în alţii…şi căuta cu o ciudată lumină în priviri, halucinant, crezând mai departe în acel ceva nedesluşit; nu voia să trăiască în resemnarea de a-şi fi fost cu neputinţă să pătrundă taina, deşi ştia că nimeni nu avea cheia…

…şi neputincioasă şi nevolnică se simţise de atâtea ori, obosită să tot privească înspre atâtea ceruri…şi atunci parcă prea era întunecată…parcă prea era înnegurată…parcă prea era înnourată…

…parcă prea nu era…

…şi simţea că şi-ar dori să fie altceva…o floare…un fir de iarbă…o gâză…

… şi atunci i se dădea atingerii pământului; îl auzea cu palmele şi simţea cum parcă pământul începe să se prelingă în ea, şi devenea una cu pământul, trup din trupul lui…şi adormea acolo, de parcă ar fi trăit întoarcerea…şi visa că se juca de-a ea…şi atât de bine o făcea, încât nu mai ştia dacă ei, ceilalţi, urmele ei, o credeau a fi ea ori vreo alta…

…şi uneori nici ea nu mai ştia de ce voia să se ascundă într-o alta pentru a nu mai fi găsită de cineva…i se părea că se privea cumva, din dinafara ei…

…i se părea a fi fost totul doar o iluzie iar  nu realitatea...a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era; unul şi acelaşi lucru…

…diferit fusese doar momentul în care le confundase.

Îşi făcuse din viaţă aventura căutării; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singur şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul…

…şi ştia că o va face în felul ei; valorile  îi erau credinţă; adevărul său…

Ştia că prin hăţişurile fiinţei ei, ea îşi era explorator, ea călăuză cu teama câteodată de a nu se rătăci, fără a se fi rătăcit vreodată…

…ea se descoperea, ea îşi dădea la o parte bolovanii din drum, ea se înfrunta pe sieşi…tot ea era aceeaşi care se provoca, iscând întâmplări…ea era aceea care îşi dădea contur, ea se zămislea cu suflet din sufletul său, ea se întrupa pentru a-şi da formă, ea se trăia pe ea ca adevăr pe care căuta să şi-l afle, acela de ea însăşi…

…iar pe alte suflete poveste ale pedinăuntrului ştia să le asculte cu încredere în taina adevărului şi în adevărul tainei; rostire în ea, purtându-le în lăuntru-i…

…ştia că nu există o clipă, există fiecare clipă…şi se dădea veşniciei fiecărui acum ea, ei însăşi; trăia fiecare clipă a fiecărui acum ca una definitivă, făr’ de-nceput şi fără de sfârşit…datul ei de sine, ei, în care se simţea ea, Omul…nu îşi mai era doar acel ceva dintr-un tot; se simţea totul…şi se dăruia cu toată fiinţa lui sieşi…ea era trăirea, pe ea se trăia întru adevăr…

…iar pentru ea, rătăcitoare în aflarea acelui ceva, acel anume ceva pe care fiecare în caută, doar că o face diferit, în funcţie de ceea ce îşi doreşte de la el şi de la viaţă, după cum vrea să îi fie parcursul, călătoria înspre aflarea de el după cum îşi vrea înalturile, viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…

…viitorul nu îl putea prevedea, îl putea doar intui; de l-ar fi putut vedea, ar fi însemnat că deja l-ar fi trăit…

…ştia că fiecare are în faţă un destin, doar că fiecare şi-l făureşte potrivit putinţei de a o face; era făuritorul propriului lui destin; libertatea lui consta în a alege ceea ce este preferabil, dar ştia prea bine că este una relativă…în această alegere acţiona gândirea de nezdruncinat în acea convingere a alegerii, hotărârile lui fiind determinate de o voinţă de nestrămutat dar şi de întâmplări…conjuncturi…

…ştia că ceea ce se întâmplă nu este obligatoriu, cu toate că este urmarea firească a unor cauze, noi fiind aceia care cooperăm la desfăşurarea unor evenimente…

…ştia că nu este neapărat fals ceea ce este contradictoriu, aşa precum ceea ce pare evident nu era neapărat adevărat…ştia că două lucruri diferite nu sunt neapărat potrivnice; nu se exclud reciproc…trăia în realitate, cu rădăcinile bine înfipte în pământ, ştiind că cea utopică este cea a visului; în înăuntrul lui era veşnic trează; visa şi nu visa…

…ştia că visele de noapte sunt evanescente; erau forme deghizate ale unor trăiri interioare ce trebuiau descifrate…unele vise erau travestite, reprezentând mascat dorinţe refulate; aveau o cheie, dar nu o interesa prea tare să deschidă vreo uşă…nu credea în ele, nu credea în vise…

…credea în visuri…

…ştia că suntem un univers de lumi; fiecare dintre noi cu lumea lui…trăită ca un caleidoscop al atingerii gândurilor care îl separă în forme de diverse mărimi şi înfăţişări…dar precum altfel decât privirea altuia o face; altceva distingând…lumea ei era aceea a creaţiei de sine şi îşi spunea mereu că pentru a cunoaşte ceea ce eşti trebuie să afli ceea ce nu eşti…realitatea ei era aceea a lumii ei…

…nu ştia ce realitate trăiesc orbii luminii, aceia ce şi-au murit-o, murind, dar  gândea că trăiesc undeva, acolo unde îşi dau propriile definiţii ale culorilor, îşi închipuie forme, şi le modelează…

…în nevederea lor fiind atât de văzători…

…nu ştia ce se întâmplă cu acei ce şi-au pierdut lumina şi nu se mai dăruiesc atingerii zărilor de senin, pentru că s-au dat îngropatului de zori, dar îşi spunea cu durere că pe aceştia nimic nu pare a-i tulbura, şi chiar de-ar fi să piară odată cu răsăritul, o vor face atât de împăcaţi, poate, şi nici măcar nu îşi vor fi amintit că au trăit…nu au avut umeri…

…cine nu are umeri, nu are nici aripi…

…cine nu are aripi, nu are nici visuri…

…nu ştia de vreodată îşi va fi acel tot al desăvârşirii interioare…ştim doar ce avem în noi…şi putem spune că am cunoscut ceva doar când acesta ni s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea, o ştia atât de bine…

…ştia că o fiinţă nu e niciodată mai sigură de ea însăşi decât atunci când ştie să îşi fixeze limitele şi fixându-şi-le şi le cunoaşte…

…iar dacă s-ar lăsa dusă de o forţă de expansiune, aceea proprie, poate se va simţi aruncată în vreo diformitate, dar mai cu seamă într-o confuzie, acea confuzie iscată de amestecuri fără rost, acelea la voia întâmplării…

…ştia că iubirea adevărată este dăruirea de tine tuturor, aceea necondiţionată, cea care ar presupune renunţarea la ego, doar zvâcnet pur, dar într-o lume în care condiţia avea darul ubicuităţii, iubirea ei ar fi avut destinul unei eşuări…

…ştia că iubirea, ea, era fără de condiţii, noi fiind aceia care i le impunem; îi punem iubirii condiţii şi amar este că le  şi le trăim experienţa…a lor, a condiţiilor, nu a iubirii…ca şi cum am întâlni forma şi nu înăuntrul, conţinutul…

…şi îşi spunea că trebuie să iubească în libertate, fără de ataşament faţă de formă; de multe ori i se părea că ataşamentul era chipul strigătului  incertitudinii, al nesiguranţei…

…ştia că iubirea reală nu se schimbă; este înăuntrul nostru…ştia că iubirea uită ca să îşi dobândească puritatea; să îşi trăiască de fiecare dată inocenţa purităţii începutului…

…ştia că simţi că nu eşti singur în iubire atunci când cineva îţi vorbeşte în propria-ţi limbă, fără a suferi în vreun fel vreo traumă lingvistică…

…atunci când te învaţă pe dinăuntru, pe de rost, şi te cuvântă pe dinafară…

…şi îşi spunea, cu tristeţe, că de cele mai multe ori, unul iubeşte, iar celălalt este iubit.

Era ca o clepsidră; golită de atingerea rostirii în trupul sufletului, se umplea de cuvânt…

…se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme; scria împotriva firii ei reţinute…

…scrisul îi era liberator, evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată, pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…aşa că până acum nu şi-l dusese cuiva până în margine, dar, cumva, trăia de parcă ar fi trecut într-o prelungire a lui, dincolo de înţeles, de semnificaţie, ca şi cum l-ar trăi dincolo de sfârşitul lui, doar că într-o, de acum, deriziune…nu îi putea stăpâni secretul, dar simţea că atunci când o va putea face, va avea, în sfârşit, şansa de a îi depăşi precaritatea…orice fiinţă-cuvânt era precară…aidoma ei…

…oamenirostiri; fiecare, propria-şi rostire, într-o lume care îşi ciopârţeşte cuvântul, sfârtecându-i sunetul, în care frumosul începe să devină desuet, devitalizat, iar oroarea devine fascinantă…

…o lume în care nu ştim să ne ascultăm încât să ne putem auzi…

…nu ştim să ascultăm în scris sunetele literelor, să le simţim, să le atingem, să le străbatem, să ne poată pătrunde, o lume în care îţi eşti tăcere; tăcerea de tine, tu, neauzitul celorlalţi, spusul tău, neînţelesul lor…

…cărora ştia ce le este, voind însă să fie mai mult decât se putea şti.

Tăcerea nu e însă nerostire; spune atunci când cuvintele tac…

…iar ea ar fi vrut să se trezească de toate acele lucruri care tac, acelea care încă nu i se revelaseră, pentru că doar astfel le-ar fi putut atinge, şi nu prin spus; rostirea ei de ele, într-un limbaj poate imperfect, poate desfigurat, deşi ştia că şi-ai fi folosit şi mintea şi simţurile, dar fără de vreun folos…

…în acea lume pe care ea o căuta, a unor întâmplări posibile ori probabile, cu forme când distincte când amestecate, acestea nu i le-ar fi revelat adevărul despre ele şi de multe ori se simţea neputincioasă, nevolnică, atunci când îşi scăpa printre înţelesuri, semne purtătoare de mesaje, primind tot ce era experienţă cu uimire, toate acele contacte ale ei cu lumea, cu cei de dimprejur, ale ei cu ea mai ales…era o mirare nesfârşită; uimiri înlănţuite…

…simţind cu fiecare pas ce îl făcea înspre ea că se apropie de sieşi; se urma pe sine şi fără servituţi…

..nu o speria însingurarea; i se dăruia, atingându-i-se, ori de câte ori o simţea; acolo, în înăuntrul ei, în peştera-i…acolo unde îşi caută adevărurile ei, acelea despre sine; acolo unde, întru regăsire, se întâlneşte cu ea…

…acolo este ea cu însăşi…

…când te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…

…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră  făcută din lacrima pietrei şi durerea stâncii, într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…

…iar ea îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul; sunetele dinăuntrului…

…îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor rune pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească…

…se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din el ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…pentru că simţea că are nevoie de tăcere pentru a se auzi…

…acolo, în adâncul nostru în care coborâm, acea vale a plângerii din fiecare; acolo plângem, departe de lume; acolo nu afli cum este să fii singur, ci doar tu cu tine; acolo ne descâlcim firele acelui drum care suntem, acela al nostru înspre noi înşine…

…despre care nu ne întrebăm când se va termina, pentru că ţelul este aflarea,călătoria…acel  al labirinturilor noastre, acelea ale lăuntrului, uneori, fiinţă rătăcitoare, simţind că nu va ieşi niciodată de acolo, ea, tezeu, tot ea însăşi şi ariadnă, fără de acel fir însemnând un ajutor personal într-o situaţie inextricabilă…

…această coborâre în noi fiind  introspecţia în care încercăm să atingem esenţa; nu o poţi face altfel sau altundeva decât în solitudine;  acolo ea căuta să se afle, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va şti, precum cunoaştere, la sfârşit; atunci se va întâlni cu sine…la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…

…acolo voia să afle ce nu este, ca să ştie ceea ce este pe drumul devenirii trudei ei, de ea, ştiind că acea cunoaştere cu adevărat pură este trăirea; să i te dai atingerii cu toate simţurile, dar asta o cunoaşte prea bine; este propria-şi  creaţie, aceea a sinelui ei…

…cauta, astfel, să se ştie, pentru a se înţelege, să afle de ce uneori bâjbâie prin ea însăşi; pentru asta se tăcea altora şi se spunea pe sine, ei, pe dinăuntru, ca să se poată rosti pe dinafară; era  acel ceva din totul ei şi totul ei din ceva; nu ar fi putut  lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în ea…

…ea, mereu copil al timpului,căutându-şi înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei lui împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi un veşnic pribeag rătăcitor prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine; ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi, suflet visător…asemenea unui vis, îşi spunea poveşti…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o visa pe ea…

…sau poate era doar un vis ce nu visa visând…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…  singură în veşnicia clipei  de acum…acel acum al fiecărei clipe…

…la fel precum şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei…

…şi de multe ori o mai durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti…acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau..nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi…fie că vor; fie că nu vor…atât de simplu…

…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…

…singură era în rătăcirile ei…singură în regăsiri…singură în neputinţă…singură în salvarea ei…

…o recunoşteai de la depărtare după cum ochii-i  priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusul creştea, cu atât se adâncea nespusul…şi nimeni, niciodată, nu ştia dacă o auzise cu adevărat…

De multe ori îşi închisese eul în nerostire; atunci sufletul fusese acela care începuse să cuvânte, şi de multe ori asculta cu ochii închişi…când o făcea, ochiul ei interior ştia să vadă ceea ce privirea nu ştiuse a desluşi…ochiul ei interior vedea atât de bine lăuntrurile…avea o altă privire, vedea ce alţii nu văd…sau cum alţii nu o pot face…

…ştia că în lumea  aceasta ne manifestăm prin particularităţi, fiecare înţelegând prin prisma lui, în mod subiectiv, în funcţie de plăcerile sale, preferinţele fiind cele care fac deosebirea, valorile cele care fac asemănarea, aducând dimpreună spirite întru comuniune; aceea spirituală…

…ştia că în fiinţa umană există ceva nemuritor şi transcendent, acela al spiritului, ca entitate de origine divină, acea scânteie din noi…

…ştia că valorile ei sunt preţuirile vieţii, încrederea în ele; crezul ei…valorile ei erau cele ale adevărului, iar adevărul ei cel al virtuţilor, acelea care ne făuresc lumea…al legăturilor noastre, cele ale nodurilor, fără de putinţă a fi uşor deznodate…

…iar pe drumul de ea înspre însăşi îşi era calea aflării de sieşi şi îşi era trudă întru devenirea fiinţei;  şi o făcea în felul…

…ei.