Ceva, cândva, odată, ca niciodată; de parcă nicicând nu ar fi fost

Motto: Şi tot orbecăind din dragoste în dragoste, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina..iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte; ar recrea spusul…un altfel de grai necuvântat…

 

Ar fi vrut să creadă în ceva, ceva pe care să îl aibă din credinţă, ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă e real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească, deşi simţea că un neştiut, cumva, pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o atunci când s-ar fi aflat acolo, undeva; un ceva din ea într-un loc încă neatins, dintr-un capăt unde s-ar opri cândva, capăt nezidit şi neferestruit al unei lumi între cer şi pământ în a cărei atingere încă nu i s-a dat; nu ştie unde este…ştia doar că este un încotro…

iar de gândul lui s-ar fi eliberat atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând…era acel încotro înspre care să nu te îndrepţi; să ştii încotro să nu te îndrepţi înseamnă să mergi spre într-acolo, neştiind unde vei ajunge, dar ştiind că odată ajuns acolo, aici, unde ai fost acum nu te vei mai întoarce poate niciodată, pentru că nu te vei mai regăsi în nimic din ceea ce ai fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde fusesei cel care fusesei atunci, atunci, de acumîncolo devenind un încotro  înspre acum

…şi ştia că nu există un acum, ci fiecare acum, aşa precum nu există o clipă, există fiecare clipă, şi uneia anume i s-ar fi dat definitiv, trăindu-i veşnicia fără de timp, fără de început şi fără de sfârşit…unui anume neştiut încă…

…căruia îi spune acolo, loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende…ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri…sau poate al unei uitări..

… uitând ca şi cum acum ar descoperi pentru întâia dată ceva, ca într-un vis odată, cândva, îndrăznit, într-o închipuire, aceea a dragostei… ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acelei logici, cumva neputincioasă, într-o situaţie limită în care s-ar fi întrebat dacă ar vrea să trăiască pentru tot restul vieţii ca un iluminat, neavând nevoie de vraja şi magia ei, de iluzia ei, refuzând de la început acest joc al amăgirii… sau dacă ar fi putut privi în ochii dragostei, spunându-i să aibă încredere în ea, ştiind că poate i se va întâmpla ca tot ea să fie aceea care în final o va ucide, şoptindu-i la ureche ceva ce nu ar mai fi putut auzi, pentru că ar fi fost deja prea târziu…

…ar fi fost deja curmată, iar mâinii ei ucigaşe nici un înger nu i s-ar fi putut împotrivi…

…îngerii oricum nu înţeleg dragostea, ar fi gândit; nu ştiu să desluşească această taină dintre muritori, rămasă pentru ei un neînţeles…

…sau ar fi putut trece doar pe lângă ea şi să o lase cerşindu-i, cerşindu-o, cu mâna întinsă.

O vreme a simţit, după ce a sfârşit-o, murindu-l, murind, că rătăceşte ca un suflet deşert tânguitor, cu un leş în braţe, aşteptând în zadar un miracol…şi ca într-o transă, aceea a mărturisirilor, îşi spunea că ar fi vrut ca ea, dragostea, să ştie un lucru şi să nu îl uite niciodată….că a crezut în ea…aceasta îi şoptise, atunci, în agonia ei…

…şi i-ar mai fi spus că dacă printr-o minune i s-ar mai întâmpla, acum ar şti ce să îi spună înainte de a fi prea târziu…

…acum ştia să o vorbească, îi învăţase cuvintele, învăţase cum să o atingă… şi i-ar fi spus celuilalt suflet că pentru a o vorbi, fără a suferi vreo traumă lingvistică atunci când se va strămuta în propriu-i limbaj, va trebui să îi fi desluşit literele, fiecare sunet al lor şi să o  afle în cunoaşterea cu adevărat pură, trăirea…să o trăiască…nu exista alt grai pentru a o putea rosti…

… să o facă precum un orb în braille, în acel limbaj în care palmele tale se dau întru atingerea celuilalt, citindu-l cu vârful degetelor şi apoi scriindu-l în trupul sufletului, după ce şi-l spusese, spunându-i-se, simţindu-l precum un fluid ce l-ar pătrunde, curgându-i prin vene…aşa i se rostise în dragoste, fiinţei din care se aflase…

…şi în ochii ei citeai nerostirea, dincolo de cuvinte, cuvinte ce nu îşi mai aveau rostul, pentru că simţise cum de multe ori, pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusul…şi aşa ajunsese să adune în ea atât de multe tăceri; mai multe tăceri, înţelesuri, decât cuvinte…acele cuvinte despre ceva în care îşi pierduse credinţa, credinţa în dragoste, ca şi cum ar fi anulat-o, doar că dacă ar fi făcut-o, s-ar fi anulat pe sine…

…şi l-ar fi anulat pe acel suflet, pe acel cineva anume pe care îl căuta în cei pe care se întâmplase să îi iubescă până la el, dar doar pe el aflându-l simţea că va fi întâia oară când a iubit vreodată, pe el, alt copil singur al timpului, acel fără de rest, cel care o va întregi, acel pe care îl aproximase poate până atunci în cei de dinainte, doar că el, cel caruia îi va fi dat să o găsească, el va fi cel aşteptat

…lui îi va fi dat să fie cel care va consfinţi adevărul despre acel ceva…

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele, care o purtaseră prin ceruri şi o azvârliseră pe pământuri…

…ea, suflet copil angelic al timpului, hoinar între cer şi pământ, singură în toate suferinţele şi durerile ei, spunând o poveste despre ea, în eternitatea din sieşi, a ceva, acum…ea, în jocul ei de-a viaţa şi de-a moartea cu însăşi, cândva a amintirii, contemplând esenţa, asemeni unui suflet care altfel nu ar fi putut intra în trup de om, ea, nevrând nicicând să îşi uite misterele; sufletul e un eu, duce mai departe amintirea fiinţeiea, care îşi dorea să poată ajunge să vadă ceva cu un fel de văz desăvârşit şi pur, trăindu-l cu toate simţurile şi ştia că atunci când se va întâmpla se va opri din povestit…

devenind povestea.


Reclame

În nerostirile orbirii


Se făcea că orbisem şi nu mai recunoşteam lucrurile decât după atingerea amintirilor pe care le avusesem odată despre ele; nu mă înspăimânta nevederea; văzusem destule, poate prea multe în puţina viaţă pe care o trăisem până acum şi poate de aceea nici nu suferisem că îmi pierdusem şi auzul.

Atâtor cuvinte indiferente, seci, reci, serbede, goale, lipsite de conţinutul a substanţă  de culoarea emoţiilor acaparatoare şi stăpânitoare care ar fi trebuit să le fie nuanţă le auzisem glasul, încât chiar îmi dorisem ca acestea să amuţească într-o bună zi, şi pentru că nu se întâmplase, ţipătul lor strident continuând să îmi astupe până la disperare auzul iar ecoul lor străbătându-mi drumul sufletului ajunsese la un pas de a mi-l mutila…atunci alesesem eu să fiu cea care să nu le mai audă…

…răzbătând din ele doar durerea; durere fiind acei ce nu se mai aud de mult pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele, cuvintele lor, muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…

…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră, nu le mai dădeau glas; cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea,l e simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele, atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa…erau acum cuvinte pustiite, mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…cuvintele altora aveau darul de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire mincinoasă;  spusuri ale celui care le mânuise întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul, aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…

De acestea, îmi smulsesem auzul.

O simţeam…ştiam că în continuare aveau să treacă pe lângă mine încercând să mă rănească…dar nu mai aveau nici o putere asupra mea; nu mă mai puteau niciodată atinge; pentru mine deveneau de acum tăcere…nu mai aveam cum să să le ascult, cum să le mai dau ascultare, răspunzându-le, cum să mă întorc împotriva lor, replicându-le cu înverşunare, cum să lupt împotriva lor placându-le sau parându-le lovitura ucigătoare, cum să mă înfurii şi să mă revolt, întorcându-le din drumul lor spre mine şi ridicându-mi staturi ameninţătoare ca să le înfricoşez şi să se destrame…

…cum să le alin, înduioşată, mângâindu-le cu atingerea sufletului meu poate uneori istovit, cum să mă mistui de dorul lor, lăsându-mă să ard în focul trăirilor, ştiind apoi că din cenuşa a ceea ce avea să mai rămână din ele îmi voi da foc în cuib de smirnă şi tămâie şi voi renaşte a aripă de zbor iar, cum să mă agăţ de ele ca de singura scăpare, cu dorinţa de a nu mă îneca în amăgire deşi chip perfid a minciună îmi înfăţişau atunci când mă uitam înspre ele…dar era o vreme în care încă le mai credeam şi le priveam înduioşător de inocent, cu acea ingenuitate a celei încă neatinse…

…cum să mă îndrept spre ele ca înspre unicul refugiu de pe pământ; unicul loc sacru în care m-aş fi putut adăposti, ferită de umbrele întunericului care creştea, încercând să pună stăpânire pe mine.

Se făcea că auzeam nimic din tot ceea ce mi-ar fi spus atât de multe odată; înlăuntrul meu urla durerea şi sfârteca bucăţi încercând să îşi facă loc să iasă de acolo…şi când am deschis gura să o eliberez să îşi ţipe cumplita trudă, nu am făcut altceva decât să să scot un sunet neinteligibil; ceva ca un ţipăt a ultim cântec de lebădă…

…pentru că se făcea că eram mută; nu mai puteam articula nici un cuvânt, sufletul meu scotea sunete a icnet; durerea rămânea acolo, surdă, nearticulată, dar zdrobind pereţii sufletului meu încercând să iasă din captivitate…voia să urle, şi o făcea, bătând cu pumnii în pereţii acelui suflet care era pe cale de a se sfărâma sub puterea loviturile care nu mai încetau, deveneau tot mai violente…

Se făcea că încă mai visam.

Acolo, în vis, eram din nou fiinţa transparentă prin care puteai vedea totul, totul sau nimic, şi care lăsa să treacă prin ea lumina; se făcea că încă mai iubeam, doar că nu mă vedea nimeni, pentru că toţi oamenii de pe pământ dispăruseră, îi înghiţise tăcerea lor…

…de ei înşişi.