Tăcând cuvinte de văzduh carbonizat cu braţe obosite; încremeniri încercănate închise în oglinzi moi unde fluturii nu mor niciodată, orice ai numi prin acest cuvânt în diferite chipuri

Motto: Totul se păstrează în tine şi nu se uită, priviri în urmele de paşi ai acelora în care ţi-ai lăsat gândurile, de acum cu o resemnare sintactică însă nu aceea ce ar fi adus şi împăcarea, când nu le-ai mai fost nimic de vrut ori de povestit altădată în absenţa cuvântului nemairostind, murind în tăcere, când altceva nu mai avea să spună, deşi, cârpindu-ţi cerurile din tine în care dragostea mai fumega, tu ai fi născocit nespusuri, vorbe nemauzite pe care nu ai fi încetat să le rosteşti nevrând să li se întâmple sfârşitul.

Când te prinzi de spaimă cu privirea, fără a avea văzul rătăcit sau la întâmplare, ascultând  tăcerea sufletului tău care îşi vorbea în limbajul glandelor lacrimare nişte cuvinte cărora le retrăsese semnificaţia pentru că altfel le-ar fi trăit tortura sub soarele negru al tristeţii devoratoare, întorcându-te acolo de unde ai plecat…

…şi numai singurătatea îţi spune că va fi precum altădată iar zilele vor trece la fel sau mai amar decât celelalte, părându-ţi  din nou a fi fără anotimpuri, prăbuşind, nemaiavând, geneza lumii lui a fi…

…când nepăsarea despre care ai vrea să minţi te doare, însă doar pe tine, şi-ai vrea să fugi în tine, însă simţi că ai face-o în gol, ai fi acolo oriunde şi nicăieri după ce te vei fi alungat din toate, luându-ţi locul cea care te-ar sili să îi dai ascultare pentru că altfel te-ai fi zbătut în tine din ce în ce mai neauzit şi mai surpat, ai fi trăit zvârcoliri clipă de clipă fără întrebări cardinale trăind expansiunea tăcerii iar apoi a muţeniilor şi iar ai fi început, cu degete ochilor tânguitori plângând amintiri, să gemi în somnul de tine ca în intestinele unui coşmar captivă…

…când trăieşti în convulsii şi încă te laşi furată zbaterilor vineţii ale unor nepierdute gânduri neplecate ca şi cum ar exista la infinit,  ca într-o întrebare fără sfârşit; iluzie retorică…precum într-un labirint povestind rătăciri ca într-un joc, unul ratat, al himerelor, un joc vinovat, între refuz şi motivare în pedinăuntrul tău…

…cel pe care îl ţii în palmă ca şi cum ai ţine timpul unui vis înspre care ai vrea să te duci dar simţi că nu poţi privi maideparte…

…labirint al unor gânduri unde te închizi înăuntrul cercurilor în reflexie iar ieşirea îţi este una înşelătoare într-un dincolo pe care te amăgeşti că l-ai putea atinge…

…în expresive semne răscolitoare ale nepătrunsului de nuanţe ispititoare care păreau că se deplasează înspre ceva enigmatic, semne despre care crezusei că sfârşiseră prin a fi obliterate, când în nespus nu mai existau, nemaiputând vorbi fără voia ta, neputincioasă să mai exprime într-o lume oarbă care mergea ca şi cum ar fi deviat mai mereu de la real, mimând răsfrângeri anamorfice, unele în celelalte fără ca propriu zis să se întâlnească, căutând cum să mai dai de tine…

…în confesiuni mai mult sau mai puţin deghizate, neştiind niciodată unde vei ajunge când simţeai că trebuie să le spui tot, acolo, lui, în înăuntrul tău, în locul cu tăcerea…

…ştiind că atunci când cuvintele aleg să tacă sau să se ascundă trebuie să legi ceea ce auzi şi vezi de ceea ce nu poţi nici auzi nici vedea…

…acolo, în tăcerile gândurilor tale, unde eşti cu cu toate acelea care ţi-au fost şi de care te-ai făcut vinovată, prin ele, spre tine, încercuindu-le acum în aduceri aminte din vremea în care îţi fuseseră încercare, ştiind fără să ştii de unde le vine ştiutul, înţelegându-le facerea şi despicăturile, ale metamorfozelor lor, ale recurenţelor unora pe care le simţi ca şi cum continuu te-ai despărţi de ele…

…acele gânduri pe care nu le-ai vrea întunecate la lumina zilei, pentru că astfel ar însemna să fie scăldate într-un anume fel de o obscuritate dintr-aceea orbitoare, un spus despre ele a cărui nuanţă nu schimbă esenţialul, deşi într-o închipuire a altfelpetrecerii în care li te-ai mai întreba cum ar fi fost dacă…

…dacă nu ai povesti despre ele, ci le-ai crea ca şi cum într-adevăr ar fi fost cu putinţă, ca şi cum ar exista ca într-un vis; demiurg oniric, sintaxă onirică…

…doar că nu astfel le vrei întruparea placată pe un închipuind, pe un imaginar, ar însemna să îţi ridici construcţii himerice, amăgindu-te că zideşti…

…gândurile au deplina stăpânire a acelor înţelesuri proprii, iar niciunuia nu îi refuzi vreunul, şi ţi se mai poate întâmpla să negociezi cu însăţi o înţelegere a unor sensuri uneori, însă niciodată nu ţi le vei putea salva pe cele amăgitoare iluzoriu, în mistificaţie; acestea sunt, oricum, încheiate cu sfârşitul şi le poţi spune, da, cu glas de tăcere, însă nu le vei putea face, lipsindu-le verbul făuritor…

…acolo, în locul cu tăcerea unde cu glas fără cuvinte le-ai spune nimic, acel nimic proteic…

…acel spus în chipuri privite de la distanţă, depărtânduri în care nu ai îndepărtat, rezemări din unghiuri diferite, căutând cu disperare ceva ce să nu îi fi rostit, în tot acest timp probând potriviri, potriviri de acum iar nu de atunci, cele pe care ţi le atingeai cu înţelesul în încercări de a ţi le apropia, dar neapropriindu-ţi-le cu adevărat, însă, neputându-te stăpâni, prefăcându-te ca şi cum, pentru că vremea lor trecuse, iar ele merseseră atunci când le fusese vremea în sensul contrar celui întrezărit de tine…

…acum întrebându-te poate cu ridicolul marionetei ce nu ştiuse dezlegatul, ce nu ştiuse cum să depăşească insolubilul, recunoscându-se învinsă, cum ar fi fost dacă…

…gând pe care îl simţi ca şi cum te-ar sorbi întreagă, gând care îţi mai vorbeşte fără să îţi grăiască, tu ştiind că trebuie să îţi fi spus multe lucruri atunci…gând care acum se desfăcea ca şi cum ar fi fost întocmit dintr-atâtea dând unele într-altele, gânduri, prea multe, copleşitoare vreme îndelungată, bântuindu-se unele pe altele câteva şi apoi dezvelite în cuvinte descojite, care altfel de nu ar fi fost, ci rămase în crustă ar fi ascuns, nedeschipuind lucrurile…

…gânduri încă agăţate de lacrimi care mai povesteau dar nu era nimeni căruia să şi le spună…

…aflate oricum într-o primejduire a enunţării, rămânând astfel nespus, instanţe solitare de acum fără purtând de legătură, aprinzături de dedesubturi de cuvinte, dintre cele văzânde cu ochiul închis, multe văzuturi dar mai cu seamă nevăzuturi în suflet, oglindiri în ape de o limpezime vie; multe chipuri de poveste, răsărituri deloc lesnicioase, multe semne obliterate, multe fărâmate, multe pulbere, în tine o oareşice învoială cu cele reprimate, cu cele răzgândite, cu cele întârziinde şi toate atât de expresive neexprimând totul, mai şovăind, mai istovind, pe toate, atât cât au fost să fie vorbindu-le în cuvinte deschipuite; cuvintele, doar pretexte pentru ele, pentru gânduri…

…spunându-ţi că viaţa unor gânduri rostinde, cele a căror expresie ar fi irepresibilă, ar trebui să aibă petreceri asemeni unor predicţii, cărora nu le-ai fi curmezişuri, pentru că stăpânirea de ea ar sfârşi în acel fapt pe care ţi l-ai dori, ai simţi că s-ar petrece, ceva din tine ţi-ar spune pe nume, înţeles urmând a-ţi fi întâmplat, şi nu ar fi defel un înfrânt în cuvânt…

…viaţa unora însă devine inaccesibilă, şi atunci le sfârşeşti, simţindu-le neputinţa trăirii şi încetezi să mai crezi că tot ceea ce îţi închipui poate fi şi cu putinţă, ci doar posibil, şi faci în aşa fel încât să te sustragi unor înţelesuri de suprafaţă, dintr-acelea superficiale, iar unor gânduri nu le mai primejduieşti vreodată înţelesurile, smulgându-te semnelor în derivă, pentru că astfel ţi se poate întâmpla să eşuezi în cumplite himere…

…tot ceea ce îţi poţi închipui îţi poate fi neputinţă, dar aparent posibil, ca oricare neîntâmplat nefăcut încă, rămânând legat de acele gânduri tânjinde, pentru că deja când astfel le simţi le recunoşti şi chipul neîmplinindului, trăindu-le pe unele obsesiv, cu spaima de a le sfârşi, ajungând să te rostească mai mult în tăcere, nonspus, decât le-ai da tu semnificării, în spus…

…mărturisindu-ţi-le doar sieţi, dar dispensându-te de mărturisire celuilalt…

…care poate într-un preatârziu le va cunoaşte, rătăcindu-le înţelesurile, care cândva l-au vorbit fără însă să îl grăiască, cumva, murindu-l, şi astfel ieşind de sub halucinarea luim a celui care pe care l-ai simţi precum te-ar lua într-o posesie magică…

…nedesluşirea gândurilor, acele altînţelesuri, sunt primejduitoare de nu le poţi pătrunde, or’ înţelesul îţi pare ascuns sau inaccesibil…

…pentru că încotroul lor e deja umbră pieritoare al unui spus în ceva pe care nu îl cunoşti şi pe care îl simţi precum i-ai căuta în neştire cuvintele…iluzii…cuvinte pe care le atingi acum ca pe nişte pulberi corozive care stârniseră în tine începutul unui pustiu cu umbre sfârşite în urme sfârşinde, pe care ţi-l dizolvasei în văzduhul sufletului şi cărora, privindu-le din depărtare, le aruncai o ultimă privire înainte de plecare, înainte de a le coborî treptele pe care veniseră, trepte ale aşteptării…

…trepte devenite de acum de un verde amar, în preajma cărora aveai să te întorci tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…

…după ce le trecusei pragul spaimei, simţind că ai şti cum să te protejezi, văzând fără să fii văzută, plimbându-ţi privirile peste sufletul lor cu acea mângâietoare taină a neştiutei, a celei de departe, aproapedeparte, vorbindu-le în absenţă…

…până va sfârşi prin a le spune nimic, acel nimic ce spune totul, în cuvinte pe care le va lăsa să însemne ce îşi vor voi, gândindu-se la ele ca la o întrebare de le-ar putea face ca şi cum ar crea un vis prin ele…

…de le-ar putea duce ca şi cum de-a lungul realităţii lor ar plimba o oglindă…

… iar realul infinit, pentru că astfel i s-ar părea, precum şi l-ar dori, s-ar răsfrânge fără sfârşit în privirea ei, ea, precum ar fi în lumea lor pe de-a-ntregul, deşi lumea ei ar fi, cea de peste margini, de dincolo, acolo unde începe inexprimabilul, în tăcerea neînţelesurilor pline de înţeles…

…acolo unde poate se simte trecătoare prin cuvinte definitive, acolo, în lumina trecutului, purtând semnele ei rostitoare, cuvânt hrană sufletului crestat, lumină căreia a învăţat  să îi asculte umbrele, să ştie când o aude întunericul, să nu îi fie interogaţie nesfârşită, să ştie să îl înlăture, căutând în el ceea ce cunoşte de dinainte, să nu lase umbrele să sporească, să le sfărâme, să înveţe să le tacă la capătul timpului, căutând ireal noaptea renaşterii…

…ştiind că îşi va trăi acele clipe pierdute atâta timp cât şi le va reaminti, ducându-şi-le apoi dincolo, în uitare, pe cele cărora le-ar da alt nume, de-ar fi să şi-l piardă pe cel avut, în neputinţă, cele care au curs în tine şi prin tine te-au vorbit, dar nu de ajuns…

…ea care ştie ce putere are închipuirea şi ce putere are fiinţa lui, a cuvântului, ea care ştie că acele cuvinte simple au puterea unei rugăciuni, dacă sunt rostite cu credinţă în ele…

…le cunoaşte fascinaţia, ce poate aceasta isca acea forţă a înlănţuindelor litere precum o chimie tentaculară, ştie potenţa uneia singure ce are în ea toate neîncăştiutele, neîncăaflatele şi ce i se întâmplă prin cataliza cu altele, ştie ce pot dezlănţui, ce pot tutela; le-a trăit alchimia, le-a trăit toate nodurile desfăcânde şi cu neputinţă de descurcat, a atins atât de multe semne în tăcutul gândurilor, atât de multe sensuri a obliterat…

…a trăit utopia înstrăinarii prin cuvânt, atât de multe au sfârşit în neauzit, pentru că ea era stăpânitoarea şi nu stăpânita, ea era tâlcuitoarea, ea era împreunătoarea celor ce o istoveau şi ea covârşitoarea, săvârşitoarea chipului lui grăit, ferindu-se de verbe ce nu se rostesc, ştiind să plece sau să rămână înţelesurilor spusului ce este şi întâmplându-se poate într-o altă retorică acelui ce ar putea părea cu putinţă; nonspus…

…nevrând cuvinte cărora să le dea ocol fără de vreun încotro şi pe care să le osândească în reverie, iluzionându-le că vor zămisli realul; nu le voia fantasmele, pentru că astfel vor fi precum adeveririle închipuinde de care nu le va putea despărţi şi nu le-ar putea nicicum descânta gândurilor acestora ca ceea ce îşi imaginează să devină fapt împlinit…

…nu, nu era un demiurg care să vrea sintaxe onirice, deşi îşi spunea în tăcut câteodată, purtându-le semnele fără ziduri neferestruite, precum nişte gânduri magice într-o cumpănă cumva amăgitor persuasivă că poate că da…

…nu, nu îşi spunea că totul trece, nemairămânând, cu amărăciune, ca şi cum ceea ce ar fi trăit ar fi simţit ca fiind al alteia şi nu al ei…

…nu…totul se păstrează în tine şi nu se uită…

…şi atunci îţi spui că ai vrea să le duci într-o altfel de limbă în care în tăcere ai regenera nesfârşit şi enigmatic…

…îţi spui că ai genera seducătoare  metamorfoze în care ar primi duh, suflu nou, ca şi cum le-ai da viaţă fără de moarte, deşi poate ar fi un gând zadarnic, dar simţi că s-ar întâmpla ca şi cum le-ai stârni înspreul dezlegător, hrănindu-l din tine însuţi şi făcându-l să meargă mai departe, în cuvinte de culoarea sângelui tău din care desfăcusei literele ghimpate…

…pacificând toate contrariile din tine şi din celălalt suflet ca într-o ultimă şi singură dorinţă renăscând, tremurând spunându-ţi-l doar în gând, spunându-i tot, fiindu-i pe măsură ce i te spui şi nimic din tine nevrând să rămână nedesfăcut…

…trăindu-l înlăturat întunericului ca şi cum, privind, ţi l-ai întoarce umbrei unei prea lungi aşteptări prevestitoare a preatârziului căruia ai fi vrut să îi întinzi pestetimpul, umbră ce apăsase sfâşietor, aceea a tăcerii,începând să trăieşti muţenia care te căptuşea şi te acoperea, în care tu simţeai că începi să rătăceşti drumul care te-ar mai fi întors pe tine, parte dintr-un întreg…

…în întreg.

Publicitate

Zăvorândă tăcere a gândului în care zăbovise; ferecătură

Motto: Va pătimi pentru ceva ce, trăind, va cunoaşte…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă…ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească.

Un gând târziu a răvăşit-o; gând care, deşi trăit, nu era în real, ci în imaginar; era ca şi cum vedea şi îşi imagina ceea ce nu i se întâmplase…ca un vis de un fantastic romantic peste care poate că ar fi trebuit să tragă obloanele şi nici măcar nu avusese timp să îl contemple intens şi îndelung…o întâmplare a unui crâmpei de suflet ce i-ar fi împlinit o nevoinţă tăinuită enigmatic…iar în ea exista încă zbaterea de a-l mai trăi astfel, precum gând căruia i se spunea cu cea mai trează luciditate acum şi de care nu se lepădase…gând rostit cu glas de tăcere într-o altfel de limbă peste care stăpânea taina neînceputului căreia ea îi revela înţelesurile, fiindu-i deopotrivă rostirii ei şi tâlcuitoare; limbajul ei sufletesc…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

…îşi descifrase nişte sensuri cărora le mistificase înţelesurile începuturilor, începuturi care aveau în ele sfârşitul, prin transparenţa lor având de acum senzaţia a lor pură şi atât de concretă, amestec tulbure pe care şi-l limpezise… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe tărâmul primejdios al dorinţei crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea…

…şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor…ştiind că se va întâmpla ca şoaptele de el, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia…îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…o iluzie înlocuitoare a dezamăgirii, poarta înspre el deschizându-se doar în imaginaţie, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al erorii, al greşelii, al aparenţelor, al aproximaţiilor atât de îndepăratat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, acel al intenţiei…doar că aceasta nu dusese la un adevăr de el, iar semnele fuseseră înşelătoare, se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul, uitând că aparenţele nu dezvăluie nicidecum realitatea, şi că totul e doar o ademenitoare vrajă, doar că nu dorea să îi înlăture încă vălul şi se întreba de ce, pentru că ştia că aceasta ar fi însemnat să trăiască gândul de el ca o iluminată pentru ceea ce ar fi urmat să se întâmple, de i-ar fi fost dat, şi pentru doar atât timp încât să nu fie uitată, ea, cea încă lui netrăită…

…dar poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea…în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire…dar uitând să caute noima…ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, din care ştia însă că se va reîntoarce, pentru că nu credea în efectele acestei seducţii…nu…nu încă…se desprinsese să citească mai mult de atât…nu dădea crezare rătăcirilor…ştia doar că unele sunt trezitoare…atât de bine o ştia…aşa că acum îşi asculta tăcerea, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica…să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat…părăsit…năruit…

…negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător…care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrvit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia…iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea…astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care ochii ei începuseră să privească înspre un răsărit plin de promisiuni, şi nu înspre asfinţitul de odată…clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei…pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru, acolo unde nu ne vede nimeni când ne plângem durerea, ca să nu îl tacă întunericului nespusului, simţea că nu se va apropia de adevărul de el…şi poate de nici un adevăr…şi, de aceea, trebuia să îi suprime mijlocirea…

…şi nevrând să îl sfărâme,nici să îl curme, îl încuia…în ea…şi ştia că o vreme va mai purta încă o urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…formă fără obiect pentru că nu i se găsise cheia cu care să fie deschisă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar acel dincolo de ea, deşi părea, nu îi era străin…ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei…doar că se întreba dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine… ei… însăşi…

Acest gând al ei fusese ceva unde pentru ea ea poate nu existase; un gând acum de ispita căruia încerca să fugă, ştiind că de va fi să scape el nu  va putea-o face decât…

…înfrângându-şi-l.