Şiretlicurile jocului timpurilor, poate că nu acum, poate că altădată sau poate nici atunci

Motto: Există interpretări posibile bine înfipte în imaginaţia noastră.

Străinul acela cu privirea înfiptă în întuneric, cu faţa inimii pe jumătate acoperită de cicatricile lucrurilor la care abia ajunsese, ca un personaj pe care, alterându-şi-l, îl jucase pe lângă, hoinăreli între puncte cardinale, cobora tăcut în gânduri de toate mărimile drumuri pe care nu ştia că abia de acum le va începe, gânduri care i se păreau nişte mâni întinse către nişte parâme care niciodată nu i se vor arunca, le respingea, respingea, cu memoria mişcării,

drumuri ce nu sunt pentru că aşa i se păreau, uitând că există ceea ce întârzie să apară, muchiile acestor lucruri fiind extrem de întunecate pentru că aparţin necunoscutului, încă, lucrurile astea sunt extrem de strâmte, nu încap în ele decât doi, şi niciunul când vrea, pentru că este despre sincronizare şi nu despre trăirea în acelaşi timp dar în durate paralele, aşa că străinul acela cu ochii înfipţi în întuneric şi dureri aşezate pe tâmpla lui dreaptă, care mâine, poimâine, cu o clipă înainte de a fi prea târziu, avea să iubească din nou, călca despicat pe înţelesuri cu dârzenia cu care refuza amestecuri romantice şi inutile,

şi privirea i se umplea de vânt, îşi amintea despre lucruri întâmplate, despre antecedente şi despre ceea ce rămăsese în el ca efect al antecedentelor, se simţea străin faţă de unele asupra cărora i se deschideau ochii, începea să înveţe faţă de ele indiferenţa, făcuse erori, cele ale premizelor inconsistente, şi asta atrăsese după ele disforicul, fusese cu altcineva ca într-o propoziţie inconsistentă,

ceea ce trăise i se păruse adevărat, nu era adevărat nici măcar prin accident, acum nu mai conta sfârşit şi început, sentimentele astea ca nişte funcţii organice, gândurile lui erau ale unei tristeţi fără leac, există în viaţa asta nişte pustiitoare exeperienţe, şi sunt ale ciclurilor celor mai apropiate de suflet, gândurile străinului întârziau asupra unor renaşteri, a unor învieri, ar fi trebuit să o ia de la capăt, a o face sau nu fiind doar oscilaţiile

iluziei.

Publicitate

Din răsărituri în amurguri, când noi suntem poveşti

Motto: Iubim, urâm, iertăm, iertăm, iubim, urâm, iubim, suntem ciclicităţi cu din ce în ce mai multe detalii.

 

Suntem poveşti care dacă nu s-ar spune n-ar fi, pe cât ne e în putinţă scriind povestea înspre care tânjim, suntem poveşti după sfârşitul cărora nu-ţi mai rămâne decât să tragi aer în piept şi să îţi spui că măcar pe ultima ai mai fi ţinut-o puţin, încă puţin, cel mai greu este să sfârşeşti frumos o poveste bine începută, câteodată suntem poveşti în care ne spunem prozaic, sumar, fără costumaţii inutile, trene şi anexe, poveşti în care ne întrebăm dacă vor dura sau vor fi unele trecătoare,

suntem poveşti copleşitoare care se petrec în cea mai mare măsură nu în afara noastră, ci în noi, suntem poveşti cu timpul îndurerat, poveşti ale unor repetabilităţi, unite prin derivare şi asemănare, suntem poveşti care uneori se sfârşesc neaşteptat deşi le credeai neclătinate, suntem pentru alţii poveşti ocazionale din care nu mai rămâne niciun fir ce ar putea lăsa în urmă fie şi o dâră firavă, semn slab înspre care să ne îndreptăm atunci când începem să simţim că nu mai avem convingeri ci doar învingeri,

la unele poveşti ne gândim ca la o sublimă şi tristă fecundare, una doar fictivă, asta despre perspectiva însămânţării, suntem poveşti ale închipuirilor în căutarea realităţii, poveşti la sfârşitul cărora dăm vina pe un trecut uitat, suntem poveşti ale unor dorinţe înfipte adânc în carnea sufletului, poveşti în care închipuirile scot şi includ realităţi, poveşti pe care le deschidem la întâmplare, dar încolo totul e cum trebuie, poveşti nenumite care se petrec atât de repede încât nu ne rămâne mai nimic de regretat la urmă, când sfârşim de aranjat amintiri, acolo de unde încep imaginile noastre de umbră,

suntem poveştile anotimpurilor arderilor erotice târzii când pasiunile incendiare ale tinereţii năvalnice şi-au pierdut poate dinamica aia extraordinară, dar nu intensitatea, sângele fiindu-ne la fel de fierbinte, suntem, abandonând orice cifru, poveşti de dragoste de la răsărit până’n asfinţit şi de la capăt, etern amestec al extremelor, în loc să trăim o poveste încercăm să o înţelegem, trecem câteodată prin faţa noastră ca prin faţa unei poveşti pe care nu avem cui să i-o

spunem.

Lume văzătoare în timpvisător, dezlegător; mărturii mirabile

Motto: Lumea în nevăzut, cu mâna streaşină la ochii sufletului; el şi ea călătorinde gânduri unul prin trupului visului vorbitor celuilalt, punţi de adânc.

Îşi spunea multe despre untimp în care existenţa şi cuvântul s-ar întâlni,  despre verbele întemeietoare, despre cele făuritoare, despre cele înnodătoare, creatoare de lumi posibile, albastruîntâmplânde în atingeri celeste, lumi îndeschizânde  în care se visează, despre acelea în care se imaginează, având condiţiile de adevăr suspendate, cunoscând forţa închipuirii cea cu infinite braţe prinzătoare, mergând cu clipele timpului ei, şi îşi dorea ca toată această utopie să sfârşească în realitate, cândva…el, nevăzut, în ea văzând gânduri întâmplându-se de nimic ascunzătoare…

…trăia într-un vis mărturisitor, miraculoasă protecţie legătoare, dar şi al durerii în braţelegânduri care nu puteau să cuprindă decât dorul…

…vis în care nu voia să fie stăpânită de teama  că va începe să i se facă frig…

…ca într-o resemnare lipsită de credinţă,şi nu în culoarea de neclintit a aşteptării în plină certitudine, a reînnoirii lăuntrice, acea în care urma să cunoască starea extatică; să nu înceapă să simtă vidul, în străvezia lui imensitate, în care realul să simtă cum se camuflează în ireal, încercând în el să supravieţuiască, în şi din dragoste reînviindu-l, ştiind că golul i l-ar destrăma, sfârşindu-i-l, uscându-i seninul, văzând nimic pe drumurile labirintice părând a nu a avea sfârşit, învinuindu-se de a nu avea simţul realităţii,  ştiind însă că niciun lucru nu poate evita trecerea prin închipuire, prin imaginaţia ficţiune suverană…

…suflet cogitabund, fiinţă cu farmecul unei sensibilităţi de o rezonanţă aparte, desculţă păşind prin trupul lui, din pur făcându-şi cărămizile propriului templu, însă nevrând să ajungă nici măcar vremelnic  ficţionar, prin puterea ei creând, din dorinţă, o lume ilogică, doar că înăuntru-i o avea ca potrivnică ei, pe acea care i-l interzicea, şi aproape i-l respingea cu ostilitate, cu brutalitate, pentru că ştia că i s-ar putea adeveri, doar că nu credea…

…iar atunci când auzea povestindu-i-se de un recurs la magie, îi răspundea că e doar o iluzie acest ceva în care ea credea, prezent pretutindeni, ispititor, fascinând prin virtualitatea ominpotenţei şi, ca orice iluzie, este, într-adevăr, misterioasă şi tainică însă doar atât; ar putea fi o ipoteză, dar poate că nu va însemna nicicând nimic mai mult, aşa că…

…tot ceea ce îi mai rămânea era să se împace cu sinele ei visător, şi să o lase să descopere un viitor, cândva, ca un început al prezentului…

…şi o privea într-un fel ciudat, pentru că intra într-o lume pe care şi-o modela de către ficţiune şi se va întâmpla poate să îi fie înghiţită şi nu va exista vreo cale de ieşire; o privea trist, ea, cealaltă din ea, cea încănu, pentru că o înţelegea… acest imaginar îi insufla o viaţă neobişnuită, şi, cumva, simţea că îi e greu să se dumirească cine era, de fapt, ea…

…o călătorie ce o ademenea la marginea unui vis, înspre un orizont magic pe care voia să îl trăiască mai presus de toate, pentru că altfel ar fi ignorat în ea zăritul; viul luminii  începutului…

… ştiind că că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil, ieşind, cumva, din jocul întâmplării; visul, ca o ficţiune, in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă…

…şi simţea că în tot acest răstimp cineva îi va sta de veghe, privind-o cum îşi înscenează, de fapt, singură, o farsă atât de ademenitoare…

…farcir; a umple…

…o farsă a realului, devenind dominată de o poveste; ar fi vrut să îi spună că se agăţase de un colţ din ea, ţinută într-o singură mână, fiind una cu tot ceea ce făcuse, dar cu fragilitatea încheieturilor într-un spaţiu acaparat de contraste, închizându-i necuvintele…

…acelea care străluceau cu o nemărginită, neîngrădită, infinită liberatate, iradiind nenumărate raporturi nesigure, incerte, însă posibile…

…într-o lume locuită de gânduri întoarceri rătăcitoare, gânduri guri ţinute departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, înfăşurări chemărihidră de cuvinte…cuvinte dezvelite, în lăuntrul lor fiind adevărul de ele… ce ar fi spus mereu altceva decât ar fi părut a spune, cuvinte însă nicicând rostite  ci doar strigăt mut şi care se prelinseseră din ea, peste văz, cuvinte ce existaseră într-o lume de culori şi de linii; geometrie a imaginarului…de semne…acele interpretabile netraduceri având sentimentul nestatorniciei…

…toate acestea fiind închise în locaşul visurilor; invaziune a lor, cele în real construite, fiind doar o altă ordine a veghii…or’ veghea deghizată înşelător… ea, crezând în naivitatea ei în care tot mai zăbovea, că ar putea-o manipula, crezând în dorinţele ei pe care doar visul zămislit i le putea înfăptui, neopunându-i-se defel acelei realităţi pe care ea o trăia într-o dualitate, atât de vulnerabilă, întrebându-se dacă va şti ce să jertfească aşa încât să poată întemeia; întrebări despre care ştia că ratate existenţial, rămân izbutite retoric…

…şi atunci îşi spunea că va înscena nişte cuvinte şi apoi va face traducerea netrucată…doar că nu ştia încă ce semne grafice vor fi semnificativ jucate…

…şi îşi va spune povestea; o poveste ce va părea oarecum fantastică, nefiind, în fapt, decât o parabolă stranie, doar că încă ezită şi îşi pune întrebări dacă pe calea ei fabulatorie el va simţi iluzia descoperirii…

…dacă nepovestea nu ar fi în întregime o lume posibilă, ci doar o porţiune din cea reală, aievea, şi cel mult un trup legător al cadranelor timpului mărturisitor, intuitiv colorat afectiv, ca o maşinărie de produs lumi cu putinţă, acelea ale fiinţelor din ea, acelea ale previziunilor părând însă fără de verbele înfăptuitoare, lume posibilă putând fi iscată precum o succesiune de neîntâmplări a celor ce ar prevedea-o, ar visa-o, lume a celor ce ar crede în ea…

…dacă ceea ce va auzi va deschide nişte porţi în el pe care le bănuie…sau poate nu…porţi în faţa cărora aşteaptă o formă fără obiect, ea fiind aceea; o formă fără obiect pentru că el poate nu i-a găsit cheia cu care să o deschidă, căreia nu ştie dacă i-a trăit revelaţia şi dacă se va întâmpla.

Ea nu ştie nici dacă măcar o cauţi or’ de o faci îndoit, nu ştie dacă tânjeşti după aflare, nu te poate vorbi în cuvinte-urmă ale amintirii, nu eşti frântură de imagine deşi atunci când închide ochii îi zvâcneşti sub înfierbântânde pleoape şi în văzul ei e dorul, căutându-te în reverie şi în veghe în visul ei de insomniacă; vis prin care vede totul, întâmplare diurnă…vede totul şi deloc nocturnul…

…iar de tine, neîntâmplatul ei, nu are memorie, ci doar imaginaţie; eşti povestea ei în ea închisă, încremenire în gânduri flămânzinde de atingerea spusului, nerostirile ei încă, trăinde martore de tine în ea ruginind…de tine, acel ce va şti să o afle din ea însăşi pe cea ştiută ei şi pe cea neştiută sieşi…

…aşa că memoriei îi va înscena nişte cuvinte, ca o aberaţie fantastică, doar că având un semn simbolic, pe care şi-ar dori să îl simţi ca fiind unic şi previzibil, al unei realităţi cândva de ea, cea inconsistentă acum, dar nu ştie dacă nu o vei asuma ca pe o perspectivă, şi aberantă putându-ţi-se părea şi fără de vreo miză prea considerabilă a semnificaţiilor, pentru tine fiind mereu altădată clipa de acum…nicicând acum, putând părea… iar într-un cândva anotimp s-ar întreba dacă e atipic pentru tine ce s-ar putea întâmpla, deşi crede că atunci când aceasta îţi va fi o evidenţă, va fi una atât de nedumeritoare…

….să cauţi ceea ce este atipic pentru tine ea nu ştie unde şi nici cum ai putea-o face, dar posibil ca să însemne îndepărtarea de ceva ce te defineşte…ceva încă neatins, neaflat, necrezut cu putinţă, pe care să îl eliberezi din tine şi pe care să îl laşi mai apoi să curgă, să se prelingă peste tine, revărsându-se în alt ceva al ei, alt cuivaul tău; cinevaul încă fără de trup în tine pe care l-ai spus în cuvinte potrivite, cele ale fiinţării, şi poate chemarea doar pentru tine a venirii în cel mai pur mod cu putinţă şi fără demonstraţii într-o altă pagină a vieţii tale…

… cuprindere de tine, ea, aşternutul nespuselor tale cuvintevise ca într-o geneză a vorbirii într-o altă limbă nerostită şi neauzindă până acum, în toate celelalte ea neştiind cât ai fost de personal or’ cât de conjunctural…

…în toate poticnirile, în toate ezitările, în toate certitudinile tale marcate atât de apăsat în textura fiinţei tale…

…nu, nu ştie nimic în tine, însă doar tu ai fi cel pe care l-ar şti, înţelegând-o când ţi se spune…nu are nici o amintire despre tine; te-a compus, te-a clădit de aproape din depărtările de ea, din toate acoperindele ei neaflate de nimeni unghere plângânde de uitarea atingerii mistuite de doruri de întâmplări neîntâmplate…ce ştie despre tine? ştie că eşti doar distanţă, alternanţă în gândurile ei între apropiere şi depărtare…pentru că atunci când îşi spune că eşti şi te roagă să fii se trezeşte de visul de tine…

…şi îi pare că din tine s-a scurs în umbre, mărturisire pătrunzând într-o dimensiune din ea, umbrele ei având o varietate de forme, sensuri, nuanţe şi culori, care mai de care mai fantastice; sunt umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa, precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…şi atunci ochii ei împietresc şi privirea de tine i se sfarmă rămânând oarbă de nevederea ta şi în tot acest timp sfâşiinde gânduri cum că poate şi privirea ta de ea a apus, o sfârtecă…povestea cea nescrisă din nevăzuţii voştri ochi…

…una ce ar putea fi uitândă înspre ea din voi cu dor şi cu nelinişte dar poate şi cu spaimă…tu, fiind-ul ei nefiind…cel despre care atunci când îşi  va spune ceva o va face cu obiectivitate, atât de obiectivă prin subiectivitatea ei şi atât de subiectivă prin obiectivitate, dar nicicând nu ai afla-o; nu ţi-ar spune-o…tu, cel atât de altundeva încă de ea, tu, cel pe care a încercat să îl îndepărteze din imaginaţie, dar fiindcă îi eşti, nefiindu-i, mărturie a neficţiunii ei, atunci când te-a apropiat cu o particulară tandreţe, cu o anume duioşie în nopţile adânci ale nesfârşitele ei monologuri ale lăuntrului…

…şi, într-un fel ciudat, te exprima în ea explorându-te, ca şi cum ar fi făcut-o într-o realitate imediată; era ca şi cum ar fi trăit o catagrafiere a clipelor voastre unul de celălalt, al înţelesului vostru, al celui ei însăşi şi cel al tău însuţi împreunându-se în nespusuri născute pentru ceea ce va fi doar a voastră vorbire în desăvârşite litere ale unuia de celălalt, magice şi de taină simboluri…

…ea, cea care te aminteşte în ea trezitor gând rătăcitor într-un mod nostalgic şi contemplativ iar câteodată haotic întâmplându-i-te  întru sicitate, când i se face atât de sete de tine şi sufletul ei ţi l-ar da să il bei, să o ai, să te aibă, în voi aflarea unuia prin celălalt…alteori i se întâmplă să aibă viziuni ale unor eliberări în spus, un altfel de spus decât acel pe care l-ai intui şi de care ai fi poate străin, împrejmuit acum în ea cu spini din mărăcinişurile sufletului şi atunci arde de dorul de a ţi se rosti, şi ştie că auzi şi ceea ce nu îţi spune…câteodată, când se înfurie, te contestă…

…uneori se pierde în ipoteze speculative, rătăcită şi ascunsă în gândurile ei în care raţiunea se opune sentimentelor, ea, pereche de nelinişti, înverşunându-se să se desprindă însă de ele, pentru că sunt doar ficţionale…

…şi atunci se transformă într-un observator de ea însăşi uneori atât de necruţător  şi o face într-o manieră sarcastică atunci când îşi expune ea şieşi într-un mod aproape ostentativ la suprafaţă neştiute subterane de până atunci şi îşi spune că nu ştie ce clipe vor veni pentru voi; ştie că nu le-ar putea inventa, deşi ar dori-o…deşi s-ar teme de felul de imaginaţie…se teme să le gândească pentru că poate ar face-o în exces…ceea ce ştie însă este că ele vor fi acolo; frânturi de vis ce vor persista şi la lumina zilei…

…şi mai ştie că realul poate ajunge uneori model pentru vis, nu doar visul model de existenţă al realului, ea, stăpâna visului pe care i-l va dezvălui privirii ca într-o fascinantă descriere cu un văz de tine, cel nevăzut încă, desăvârşit şi pur, într-o tăcere desăvârşită a sufletelor, atingere din adânc de privire…

…tu şi ea, poate nevreodată ; în tine un poate preatârziu pentru ea, ea, ce în locul tainic din înăuntru-ţi ar fi vrut să fie visul adormit în somnul trupul sufletului tău, cel pe care încă nu îl trăise; ea, cea care este fără să îţi fie…

…iar de ştiut nu ştia  la ce să se aştepte de la tine; o singură certitudine avea însă, ea, cea sigură doar pe nesiguranţele ei…că i-ai putea spune că i se pare, deşi de multă vreme are vedenii de tine, i-ai putea spune că este surdă şi nu a ştiut să te audă…şi brusc ai amuţi-o, tăcând-o, pentru a şti că exişti făcând-o să se confrunte cu memoria, dar şi cu imaginaţia, pentru a îi conferi măcar acel dram de stabilitate, pentru că nu a vrut în vreun chip să te mistifice, deşi câteodată precum o ficţiune îi puteai părea, ea ştiind că nu există ficţiune realistă…

…ştiind atât de bine că uneori, pentru unii, realul este magic…pentru alţii, câteodată, magicul este un prea aspru realism şi poate că ai putea-o sfâşia într-o agonizantă mărturie cum că ai fost doar o eroare într-un plan al imaginaţiei ei despre tine, că te-a trăit într-o extază de care doar ea se face vinovată, că te-a visat, dându-i acestui vis o dimensiune de ea şi din ea întrevăzută în acel cândva când a început să îşi spună despre tine, tu,cel neîncă…

…şi îi e teamă că poate îi vei rosti cu blândeţe, sau , cine ştie, poate cu ironie, dar cu acea ironie care ştie să îndrepte, pentru că este făcută cu îngăduinţă, că poate te-a poleit mai mult decât ar fi trebuit, că te-a idealizat într-un mod utopic, privindu-te prin lentile deformatoare, prin acele dioptrii care apropie necunoscutul, diferit tu, atât de diferit de ceilalţi muritori…

…ţi-ar răspunde că te-a simţit mai mult decât pe o spaimă, pentru că precum o poveste faustică i-ai putea părea temându-se că s-ar iluziona într-un dialog cu dragostea, că ar putea-o totura nişte nelinişti, că ar arunca-o într-un undeva prea departe de ea, unde totul ar dispărea şi unde nimic nu ar mai îndrăzni să creadă…

…iar când îţi spune necuvinte în gânduri netăcânde şi invocă realitatea, se îmbracă rotitoare venind spre tine în culoare intens înfăşurândă de veşmânt nemaiatins, din împletituri de fericiri de iederă legate la mână, de clinchetele cu sunetul pur al ierburilor înflorinde, de priviri nesfârşite; de ce ar alege o alta, cea a vechilor tristeţi? aşa ar putea părea că rostirea de ea ar fi previzibilă, că s-ar ţese din înaintări şi din retrageri, de nu s-ar înveşmânta în cea aşteptândă din argint strecurat de lună, cea a nopţii desfăşurătoare, cea mergând cu visele ei deschipuind…

…nevăzuturi.

Întâmplatul într-o clipă de neseamă cum al încănenăscutului ei pe de-a-ntregul ce

Motto: …lumea ei, cea care îşi făcea intrarea în cea a lui, lume a întâmplării trecerii oricărui cum printr-un ce; intotdeauna va fi implicat în devenirea lui…lume în care îşi spunea că există ce vrei, ceea ce poţi să vezi precum şi ceea ce întârzie să apară; un cândvaneîncă…acel al neîntâmplaţilor; al ei lui, al lui ei, neîntâmplaţii lor încă; facere neîncă trăită…neştiutul amândurora, necunoscut şi necunoscător.

Ce mai ştia din el era după cum altfel bătea lumina căutată, atunci când sufletul ei îi privea pedinăuntrul, trăindu-i literele, literele lui îndelungi încrucişând în ea sunete căutătoare de atingere precum un cuvânt împlântat cu o forţă cumva între convingere şi seducţie, stăpânind peste particularităţi afective, supunându-şi-le, deghizându-şi intenţiile sub o mască, travestindu-şi-le, în timp ce cuvântul de ea avea în el atâta tărie…aceea a realului, adunând toate acele gânduri care o înfioraseră…şi mai cu seamă pe acelea cu sânge viclean şi cu pasul şiret, neauzit la călcare, răvăşinde pe oriunde până în acea clipă a rostirii…

…iar în aşteptând i se întâmpla ca acele frustrări ascetice, care unui gând, unuia singur, cel căruia nu îi sfârşise înţelesul, i-ar putea înfrânge antinomiile şi sufletului sfâşierile, să le ţină deoparte de filtrul conştiinţei, pentru că simţea că astfel s-ar fi împotrivit suferinţei, lăsând un zăbranic să o despartă de el…unora fugindu-le din cale, fără să şi le înfrunte, simţindu-le vieţuind cu crispare şi cu suspin…

… gonindu-le a mers şi gonindu-se din teama cu care, în fascinare, li s-ar fi abandonat…

…dar, deopotrivă, şi de dorinţă s-ar fi ţinut departe…doar că acea dorinţă de care se temea ar fi dispărut nu întru totul, ci s-ar fi îndepărtat de ea, şi nu ar fi însemnat decât că fatalitatea de ea ar fi fost mai puţin ameninţătoare, la fel cum ar fi fost, deopotrivă şi mai puţin ameninţătoare…şi mult, mult mai puţin, chinuitoare…ştiind că dispariţia ei nu ar fi făcut altceva decât să îi amplifice umbrele, umbrele acelor gânduri care ar fi vrut să trăiască lumina dezvelită de ele, fără să le fie privirea asemeni unui miraj…

…în miraj, întunericul ar fi copleştit această lumină, acolo unde nu ar fi fost claritate…

…pentru că în zămislirea lor, în închipuire, ar fi încercat să îl nimerească pe acela care, chiar dacă părea neadevărat, deschipuit, trăia laolaltă cu ea, deşi încercase să îl zdrobească până la nimicire când simţise că s-ar putea lăsa în voia unei puteri cumva obscure în lumea-i lăuntrică, doar că oriunde ar fi mers în ea, dădea doar de el, neputându-i-se desprinde, deşi încă mai avea puterea de a nega, încrâncenată dureros prinzându-se cu chingi în renunţarea la magia basmelor…

…şi poate că s-ar fi ferit şi de acel înşelător clar obscur al împletiturii lor atunci când s-ar fi dat atingerii fiecăruia dintre gândurile lunatece,  pornite cu furie ca într-un turnir nerostit, pretinzând că vorbesc, lăsându-se ispitită să le caute ascunzişurile, să le dezlege de taine, neştiind cât îi vor putea fi amăgire sau cât de înşelătoare…

…încrâncenări şi încleştări în care ar fi vrut cu tot dinadinsul să se opună unele, altora, fără însă ca această opoziţie să fi fost câtuşi de puţin reală; era doar o aparenţă, iar ea o ştia…era doar o aparenţă care nu putea fi lepădată nici de către unele, nici de către celelalte, deşi era ceva străin lor, ceva în care fuseseră prinse, ele, aceste gânduri, şi care o frângeau în două, şi despre care nu mai ştia cum o pătrunseseră; ştia doar că fusese într-o clipă de neseamă, fără de pravile…

…simţea de parcă el i le-ar fi crestat în ea, fiindu-i ca şi cum şi-ar fi fost lui, acolo, sieşi…

…lăsându-se dusă în călătoria lor înspre aflare şi dezlegare, dar nevrând să fie făptura ce îşi clădeşte realitatea visului cu frenezie, şi care să se dovedească a fi avut la final doar puterea unor castele de nisip…

…şi-atunci simţea că rămâne ţintuită în înăuntrul ei, undeva la jumătatea distanţei dintre ea şi el, dintre el şi ea…

…încuindu-le acelor gânduri cuvintele, flămânzind înţelesurilor, când memora din ea şi din el privind cu luciditate, fiind vizuală fără de culori înşelătoare când reproducea crâmpeie din sufletul lor…şi mai cu seamă pe acelea ale căror sensuri se uniseră într-o comuniune inaudibilă, iar aceluia dintre ele, cel care aştepta cu ochii închişi, privind pe dinăuntru o urmă de pe marginea unei lacrimi, încerca să îi ascundă nevăzutul, şi crezând că la rându-i astfel şi lui i se va întâmpla neînţelesul…

…iar lor, amândurora, puterea de a mai întreba înspre ce se va duce…cum din ea şi din el îl vor mai împinge, dinspre care niciunde din el şi din ea vor mai fi venind şi unul şi celălalt…

…neştiind ce şi când va mai urma unor semne ce îi păreau câteodată urmărite de întunericul din care se iviseră precum dintr-o scoarţă-poveste fără titlu a doi oameni-floare, unul dintre ei atât de înspinat, gând înfricoşător mâinii atingătoare dar din care semnificarea nu pierea, dar nici spus nu îşi era, ci doar părea precum un căuş adunător acum al nepoveştii, de parcă nu şi-ar fi fost degetelor sufletelor cu putinţă a se da întâmplării cum şi neivitului când…

…de parcă  nici unele şi nici altele nu s-ar fi putut atinge…

…de parcă un căuş vid al neatinsului ar fi fost precum o primejduitoare expansiune…de parcă toate sensurile s-ar fi descompus…

…de parcă nicicândpoveste ar fi îngropat toate nerostirile, facerea lor rămânând netrăită, cumva, între gol şi umbră, cuvintele din ele, toate, căzând cu înţelesurile…

…spulberându-se fără să mai poată trezi ceva în ei, ceva ce ar fi putut evita echivocul, în absenţa desluşirii; îndepărtat încă ţărm, unul totalitar al semanticii, acel atât de particular al unor trăiri în care o învăţasei pe la sfârşitul acelui anotimp când el îi amintise ce este arşiţa…atunci când îi atinsese sufletul…atunci îşi amintise că o uitase, o secătuise; era o uscăciune de târâtoare umbre cernite…

… iar acum, într-o toamnă târziu, înainta prin ea, cea pe care nu o cunoscuse astfel până acum, neştiută spunându-şi prin el atât de multe despre sieşi, încărcată de priviri întrebătoare iar nu de încleştări vizuale a ei cu însăşi fără de nimeni prin preajmă aflător de răspunsuri; doar ea, cu însăşi, în jocul dintre da şi nu al încercuirii gândurilor, unele dintre ele înnebunite de neputinţă, dar tot încercând să pună stăpânire pe ea, doar că erau acelea pe care nu le va atinge prea curând…

…deşi prin ele începuse să simtă umbletul de dorul lui, un dor neostoit care o strângea ca o chingă, şi atunci se desfăcea de toate răzvrătirile cu care voise să îl înăbuşe într-un întuneric albastru în care sunetele literelor lui ar fi dispărut şi ar fi devenit propriile ei şoapte, şoapte ale unui cuvânt neiscat până atunci, neştiut nici de unul şi nici de celălalt până la ivirea unuia de altul, născocire plăsmuitoare…

…ştiind că va veni acel în timp în care îl va auzi cu ochii în flăcări,privindu-i zbaterile, ducând-o răscolitor dincolo de spus şi nespus, simţind întâlnirea cu fiecare punct al trupului sufletului ei ca pe o fonetică misterioasă, stârnită în sonorietăţi tainice, sunet acum înăbuşit, răbdător ale atâtor amurguri plecate în neuitare în marginile rotunde ale chemării din irisul ei în care oriunde el s-ar fi găsit îi era mijlocul, chiar şi îndepărtându-i-se…

…nefiind altceva decât o alternanţă între apropiere şi depărtare şi fără de curmezişuri umbrinde pentru a-l goni imaginaţiei, lăsând drumul realităţii drept trecere, atât de testimonială în închipuirile ei în care trăia un vis al întâlnirii şi se întreba ce semn iconic ar fi reprezentarea acelui gând nestrivit, acel gând căruia nu i se smulgea, cel pe care îl urma nedormită şi înfrigurată, ce semn i-ar dezvălui lumea, ce singur semn, el, doar unul în absenţa tuturor celorlalte, căruia ar fi trebuit să îi dea un sens neîntârziat pentru că se apropia iarna…

…doar că în graba desluşirilor, smulgându-le unui dicţionar al senzaţiilor, ar fi fost mai cu seamă apropiată de semiotic şi îndepărtată de semantic, iar de asta se temea cel mai tare…

…se temea că nu va înţelege ceea ce va vedea, că astfel semantica îi va fi tulburată, că îşi va fi neputinţă în a zăbovi nicăieri din ea şi din el niciunde, simţind că este pretutindeni, rostindu-li-se într-o neîncepută limbă stăpânitoare de taine în tăcerea de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva şi adunate în ea pentru o noapte fără de timp, ori poate a uneia doar himerică de care se ferea din răsputeri, pentru că dacă i s-ar fi abandonat ar fi fost precum o fantoşă în înnodate sângerânde sfori din aşchii…ori fantomă bântuind…

…ficţiunea.