Cândva el, prin răzbătânde doruri, desferecat spus

Motto: Lui i se va spune într-o nouă limbă, trecând-o prin sieşi înspre el în tăcute cuvinte cu desluşiri diamantine, convertiţi la o nouă retorică, suflete pribegind unul de celălalt printre nedezlegăturile neînţelesurilor pline de înţeles ale lor, prin el la ea ajungând…ea, cea care îl gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu, dar este uniunea ei cu tine; tu eşti în ea, ea e pedinăuntrul tău, e cea care te priveşte din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită…

…ea,  simţind că l-a găsit înainte de a-l căuta, fără drum îndărăt…

Poate că asemeni ei, şi el era un suflet haimana; haimana de suflet rătăcind pe drumeaguri de doruri ademenitoare, înspre într-acolo unde îl voia, înfiorat, dorinţa,  pe unele dintre ele poate fără să şi le mai spună vreodată, în geamătul tăcerii înţelesului de ele acestea rămânând doar o himeră, fără a putea să şi le aducă, dându-li-se înapoi, ci doar purtându-le de parcă ar fi fost înveşmântat în răni…printre altele, aşchii de gânduri, încă mai pribegea…iar cel mai adesea i se făcea dor de el însuşi, un dor visceral, şi atunci îşi desfăcea toate cheotorile şi se lepăda de cel înfrânat, cu toate răzvrătirile care îl înăbuşeau, cu toate patimile care îl răscoleau şi care îl făceau atât de viu, pentru că astfel se trăia…

…ca pe un act pasional, îndepărtat în acele clipe de gânduri, de raţiune, de acea luciditate în care i se supunea realului, nemaiezitând între departe şi aproape, ştiind că altfel nu i s-ar fi putut da unui posibil atins, care altfel i-ar fi fost deşi dorit, cu neputinţă însă, lui, fiinţă între vis şi realitate, chip al dihotomiei, între el şi însuşi străbatere…şi niciodată ascunzându-se în propriu-i văz căruia i se atinseseră tot felul de priviri…

…iar să îşi ducă în surghiun ori să îşi pună stavilă dorurilor, a umbletului de el prin sufletul lui, să tacă acest cuvânt, în încrâncenarea de a îl ţine departe, parte pe dinăuntrul lui i se împotrivea aceluia din el căreia îi era deopotrivă regăsire, ca şi cum ar fi părut că este, dar nu mai era întru putinţa realului a ceea ce înţelegea, în uniunea lui de din afară pe dinăuntru cu celălalt, cel potrivnic, cel pe care nu îl lăsa să treacă pe dinaintea-i…

…acel căruia logica nu îi era minată…

…cel căruia îi reproşa, cu durere, oprirea şi adăstarea la hotarele simţului neprevăzutului, acel pe care îl intuia, cel încă nenăscut, neîntrupat, visat într-o necunoscută până atunci limbă…

…în rostire de cuvinte adamice  căreia i se va da mistuitor neîntrebată cu acea lumină căutată, căreia, generatoare fiindu-i şi păstrătoare se voia aidoma a-şi fi, iscat mundan, în pământul fiinţei şi în cerurile din el, într-un  încă netimp ce îi va fi dat, întâmplare prin forţa destinului, acel idiom personal, îndepărtat de toate rostirile de până atunci…

…cu predicate magice în acordurile lui altfel…inedite…

…el, descoperitor, el deopotrivă revelându-i şi înţelesurile, odată cu toate zvâcnirile din sieşi fără de oprelişti, cărora voia să le dea un sens, dar o făcea în tresăriri, pentru că desluşiri nu dezrădăcina din el, înţelegând ceea ce începuse să se înfiripe în tăcut, şi în preajma acelor semne zăbovea, deşi câteodată se simţea în ele a fi pretutindeni şi nicăieri,  spunându-şi atunci că nici o voinţă nu îl precede, iar ceea ce îi va urma îi va fi întemeiere; a lui, prin acea cunoaştere…trăirea…pe care şi-o gândea mai presus de intuire, simţind că astfel îl va transforma într-unul nou, altfel…

…cunoaştere care acum ar părea nemijlocită, dar de îndată ce universalul de acea pe care o va afla şi de el va fi sieşi perfect transparent, atunci deja va putea spune că  îi este mijlocită…abia atunci, în  rostirea ameţitor turbionară de ea, cu toate formele duse până la capăt, acolo unde se vor întregi cele două graiuri atât de diferite, însă ale aceluiaşi spus…în atingeri de rostiri dezgolite în întâmplarea lui de ea;  act magic…părând a fi a miraj…venind dintr-o pătrundere într-o dimensiune a lui poate funambulescă…ascunsă…

… aceea din lăuntru-i, neauzită şi nevăzută, de pe acele tărâmuri încă neatinse din el, acele mitice tărâmuri ale pedinăuntrului unde există un fel de demonie creatoare de ea, de acea întâmplare ce purta un nume, una romantică prin excelenţă…ştiind că acolo exista acea căutare a unor legi creatoare ale acelei de cândva metamorfoze creatoare a unei lumi, a lui şi a ei, posibile…

…căreia ştia că i se va supune atunci când doar trăirea unuia de celălalt îi va da noimă, construindu-se pe unul în altul, după ce mai întâi unul într-altul se zidiseră, deşi părea că scrierea celuilalt fusese paradoxală…precum o idealitate a lui pe care şi-o dorea imanentă, în care el şi însuşi, opuşi, urmau să se anuleze complet; era el, pe din două…fiecare încercând să îl dezrădăcineze pe cealalt; cândva, o parte din cele două îi spusesea  celeilalte că atinge o himeră, că dragostea e adeseori precum nălucile…

…şi i se va întâmpla să îl seducă în visul de ea cu o stranie şi neînţeleasă semnificare…şi niciunde nu îşi va mai afla refugiul atunci când va rătăci printre umbre, ţinând dorul pumn încleştat…

…el, pe din două; de o parte şi de alta, forme ce nu vor mai avea a se afla în înverşunare una alteia într-o împotrivire, atunci când i se va da auzului ascuns în rostirea de ea, cuvânt-femeie…dorul de ea nemaităgăduindu-l; nu îi va mai putea tăgădui existenţa,  cu îndoială în el mai mult decât cu certitudine…

…din toate clipele de sub talpă ale încănemersului unuia prin celălalt înspre sieşi  prin trupul sufletului înjunghiat de dor nestins care începuse deja să viseze la urmă…spusă doar în gând nealinat de nesomn al tăcerii…

…ei povestindu-i tot ceea ce se întâmplase în el până când ei îi fusese dat să vie…să fie…ci doar potente, atât una cât şi cealaltă…şi fiecare unică şi absolută, după nişte legi precum ale unui real identic; realitate enigmatică a lui, cu toate întruchipările ce rămâneau mai apoi în urmă…dar ştiind că nimic din el, cel atât de lucid, nu îi va nimici celuilalt,  în chinul sfărâmării noimei, dorurile de un cândva; un neîncă…pentru că simţea că nu i-ar fi putut şterge ori înlătura acea neîncă urmă pe care o păstra în el; urmă călăuzitoare a aceleia ce o iscase, pe care nu şi-o va înstrăina şi nu şi-o va nega vreodată, suprimând-o, şi chiar de aparent i se va întâmpla trecerea, aceasta nu ar fi decât o revenire, făcută într-un mult mai adânc al recunoaşterii…

…şi de ar fi să se gândească la el, pe din două, înţelegea că nicicând pe deplin va fi;  o parte nu va fi acoperită de cealaltă, cea a raţiunii…

…atunci când dorul de ea va fi covârşitor…

…deşi poate câteodată ezită, cu îndoială, să îl scrie  în el întreg, nedespărţit în litere nespuse încă, corp magic, fascinantă înlănţuită forţă, cataliză a unora cu altele ca într-o chimie tentaculară…dar mereu păstrat ca înţeles, ca o mărturisire, atingând-o cu degetele ochilor sufletului…atingându-i fiecare sunet mistuitor neştiut nici de ea, nedesfăcut rămas fiindu-i până la el…

…săvârşitorul ei, simţind că atunci când va fi, va trece atât de deplin în ea, unul în celălalt, şi apoi, ca într-o intimitate centrală, într-un întreg; două întrepătrunderi…

…două fiinţe până atunci relative îndreptându-se una spre cealaltă, într-un cândva, în nomade tâlcuri…

…nedesluşite azi străbătute mâine,  spre acel punct în care vor coincide…absolut…

…fiecare dintre ei căutându-şi întregul prin luarea în sine a celuilalt; celălalt care, fără rest, îl va întregi, precum o identitate de mai apoi în care transparenţa uniunii lor va fi desăvârşită, trăită întrepătrundere perfectă, geneza acesteia fiind acea puritate a mijlocirii, fără de orice împotrivire,fără drum îndărăt nici dezlegare de vrajă, în schimbul de taine în care ea, lui, îi va fi realitate…

…imanentă.

Reclame

Poveste din alt timp în gând visând de unicorn

Motto: era o întâmplare căreia i se atinseseră tot felul de priviri ce făcuseră într-un sfârşit din ea o privire ubicuă; din ea era peste tot…şi se dădea vieţii cu toate simţurile iar uneori nu mai voia să se mai supună nici unei logici; atunci simţea că se desprinde de pământ şi trup nu mai avea, ci îşi era doar suflet, şi că s-ar fi privit din dinafara lui şi nimic altceva nu îşi mai era decât un fior.


Ea, suflet visător, se întreba dacă poţi trăi în imaginaţie, plăsmuind, iscând, visând, născocind…dacă poţi vorbi despre obiecte imaginare ca despre nişte obiecte reale şi a le trata ca atare, atunci când le spunea poveşti viselor…ştia că raţionalul şi iraţionalul sunt forme ale spiritului deschise înspre privitul lumii; sufletul nostru are adâncuri profunde, iraţionale; meandrele noastre sufleteşti…ştia că există în noi trăiri mistice, focuri ale sufletului; ne spunem în poveşti,  ne scriem în chip de cuvânt asemenea unui vis ce primeşte o oraţiune…

…scrisul, ca o căutare, creaţie balansând între gândire şi emoţie ca sentiment, între real şi imaginar, realul fiind tot ceea ce ţine de judecată, de prudenţă, acel ideal înspre echilibru şi armonie, a tot ceea ce se află sub semnul ordinii, tot ceea ce este logic aflându-se acolo unde raţiunea domină, uitând de multe ori că natura umană nu este stăpânită doar de luciditate şi de măsură; există în noi viziune, intuiţie, inspiraţie…total opus cu raţio, ca facultate conceptuală a intelectului…

…ştia că gândirea este cel mai independent lucru al omului, singura lui liberatate fiind raţiunea, această putere de a gândi, toiag pe care se sprijinea, acel care suţine adevărul, dar se întreba care trebuie să fie acel adevăr, pentru că atât de alte nenumărate lucruri nu aveau de a face cu puterea de judecată, şi erau atât de multe pentru a putea fi numite doar o întâmplare.

Sufletul nu l-a văzut nimeni până acum, dar toţi îl simţim ca fiind dinăuntrul nostru; nu este unul dintre acele adevăruri demonstrate, ci dintr-acelea ce ar putea părea neverosimile…sufletul nu se vede, dar în om există şi altceva ce nu se vede, nu se poate atinge; fiinţa umană este una psihică…spiritul nostru percepe nişte lucruri prin facultăţi încă necunoscute, iar acest secret al nostru, al oamenilor, acel secret ce ne face în timp şi în spaţiu prelungirea noastră dincolo de noi înşine şi care face din existenţa noastră un punct pe o întindere a infinitului destinului încă nu l-a aflat nimeni; nimeni nu are cheia, acea clavis abs conditorum.

Sufletul există; este lăuntrul fiinţei noastre; acolo e esenţa vieţii, acolo există cu adevărat…

…iar ea, zburdalnic copil al timpului, voia să alerge desculţă prin auzitul crescând al ierbii, fără să se mai sprijine pe acest toiag al raţiunii…

…ştia că realitatea e cea a lumii tale; eşti tu, o lume în care, fiindu-ţi unică alegere, îţi eşti totală dedicaţie, asta însemnând a învăţa să te cunoşti, a te afla după cum îţi vei fi putinţă şi vrere în a o face şi cu dorinţa de a nu îţi fi o realitate iluzorie, ci una a ştiutului de tine, şi nici una utopică, aceea a visului, deşi erai vis de viaţă, aşa precum viaţa primeşte o raţiune; raţiunea de a visa…aşa precum îţi plăsmuieşti o lume de vis; lumea ta, lumea din tine; tu eşti lumea…o parte din tine este peste tot…

… peste tot parte din tine, copil al amintirii celui ce a fost şi al celui ce vei deveni, în ai cărui ochi, poartă înspre suflet, de ai şti să priveşti, ai vedea poveşti nescrise şi ai face-o până în adâncul sufletului,dacă ai şti să vezi, şi mai cu seamă să o faci cu acel  ochi interior, tu fiind omul,  Absolutul; căruia trebuie să îi dezlegi taina, dincoace fiind funcţionarea reală a gândirii; esenţa se află dincolo…noi încă nu l-am atins…noi, cei care avem acel spirit care gândeşte, care are voinţă, care caută; creierul fiind doar instrumentul acestei gândiri…

…acest spirit  despre care se spune că este de origine divină, nemuritor şi transcendent, scânteia divină din noi, spirit ale cărui gânduri călătoresc,  şi este posibil să nu aibă nimic în comun cu materia, spaţiul şi timpul…

… noi, oamenii, îşi spunea, suntem fiinţe creative, putând da gândului o formă, slobozindu-l apoi; el, gândul însuşi, fiind o formă de energie…

… în fiecare există ceva ce nu se vede, nu se poate pipăi, nu se poate atinge; sunt fiinţe printre noi care îşi integrează, îşi transfigurează, îşi convertesc energia pe care o au în spirit; omul este o taină…o taină cu lumini şi umbre, umbre care sunt mereu cu noi, fără de ele nu am fi decât în înăuntrul nostru, iar cele pe care nu le putem , uneori , topi în uitare, sunt acele reflexii, ca nişte imagini ale sufletului; suflet care, într-adevăr, nu este un adevăr demonstrat, dar care până la urmă se va impune singur.

Omul este visare de vis; e viaţă…viaţă căreia i s-a dat raţiunea de a visa…astfel viaţa devine vis, visul devine viaţă, doar că ea, copil de poveste în povestea cu ea, deşi e visătoare, în înăuntrul ei e veşnic trează; visează şi nu visează…caută cu o privire stranie ceva dincolo de ea…dincoace e deja ştiut; ceva nu ar mai putea afla; o ştie, altceva nu ar mai afla ea, omul-cuvânt ca vis, ca fantezie…

…noi, oamenii, suntem animale ciudate ce visează cu ochii deschişi…

…omul-cuvânt cu răscolitoarele răvăşiri ale labirintului lăuntrului încercând să dezlege înţelesurile mărilor sufletului cărora nu le ştie toate valurile; visătorul care în tăcere îşi spune poveşti pe care le aude doar el însuşi…

Asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti, ştiind însă că nu trebuia  să cadă în capcana visului, în setea sufletului său însetat de absolut…

Ştia că trebuie să se cunoască în adâncime, să se vadă; să îşi vadă acea lume din ea, aceea unde îşi era luptă interioară între ea şi însăşi, într-o călătorie a drumului ei, ea, omul-drum, drum cu poveşti pe care nu le voia uitate, copil al amintirii absorbindu-le în ea…şi îşi spunea că poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis…

…şi chiar şi atinsă undeva, în imaginar, trăieşte;  himeră, plăsmuită din dorinţele tale…dragostea; o poveste cu inorog…o poveste despre ceva…

ceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă, şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat, deşi, părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…aşa îşi spunea când gând de unicorn o atingea ca aripă…

…o poveste de vis de dragoste, un adevăr dincolo de cuvinte; un spus tăcut de tăcere, acea tăcere care spune ceva anume atunci când cuvintele nu mai spun…

…atunci sufletul ei visa visul în care ea se ascundea şi în care uneori i se părea că cineva o strigă de deasupra, din cerul pământului fiinţei ei iar alteori i se părea că pe acest cer călca, jucându-se între ea şi însăşi pe pământ, ca între cer şi pământ, un joc în care trebuia să o caute pe acea ce va veni din ea, rostindu-i-se pe dinafară, în cerul de deasupra ei,  după ce i se va fi adâncit acelui al dinăuntrului, şi uneori îşi spunea cu tristeţe că poate nu a ştiut cum să înceapă o iubire, dar a ştiut când să sfârşească o poveste, ieşind din scenă; o ieşire dintr-o poveste fiind începutul alteia..şi aşa păşea înspre încotro-ul unui drum de viaţă într-un continuum ce consfinţea astfel nemuritoarea poveste, aceea fără de sfârşit…

…poveste de viaţă de dragoste în gând visând de unicorn, animal solitar făcut din gânduri spiralate, ce trăieşte în pădurile ascunse din lăuntrul nostru, acolo unde ne suntem liberi în lume, acele păduri în care ne căutăm înţelesurile, şi îl vom vedea atunci când îi va fi să se întoarcă, de se va întâmpla, iar asta va fi atunci când noi, fiinţe telurice din praf celest, desfidătoare de anateme, ne vom atinge în puritate sufletele…

…aşa visa în lumea ei, acolo unde cobora în ea însăşi, acolo se întorcea ca într-o întregire a ei de sieşi, aşa simţea că îşi este, deşi această parte nu şi-o cunoscuse niciodată, doar că, într-un fel ciudat, o recunoştea ca aparţinându-i, îşi părea a îi pătrunde lăuntrul celei înăuntrul căreia se afla şi simţea că, deşi tot ea, alt cineva i-ar fi luat locul, ea nemaifiindu-şi, şi îi părea atât de real ceea ce i se întâmpla, deşi ştia că era doar o născocire iscată de dorurile ei de întâmplari neîntâmplate, de patima de ea, aceea care îi născuse visul, i-l stârnise din setea şi foamea de ea, ea cea ce simţea cum fiorurile îi nasc lumea; gândurile i-o întrupau şi înspre ea pornea…

…ca într-un înţeles dintotdeauna ştiut… ochi ascuns în piatră, văz de deasupra altor începuturi neîntâmplate încă, aşteptând întoarcerea unicornului, metaforă a căutării, a adevărului, a iubirii şi a purităţii, ca pe acel ceva doar al său pe care nimeni altcineva nu îl putea vedea, doar ea; ea, suflet visător de dragoste, semn de foc al altor sfere….ascunzător de taine…

…şi simboluri.