Drumul, poveste a fiecărui om

Motto:  Suntem drumuri, căutări ale sufletului înspre aflarea de noi înşine, la capătul cărora ne întâlnim cu noi; drumul acesta nu te întreba când se va sfârşi, dacă i-ai atins capătul, înseamnă că a fost doar o cărare, nu drumul. Când noi suntem poveşti, suntem drumuri.

Povestea unei fiinţe…ea, copil al timpului, înfrigurat scormonitor călător pe drum de viaţă, povestea  drumului unor paşi ce până acum s-au obişnuit să meargă, a învăţat să îşi asculte mersul şi ştia că nu toate drumurile-oameni sunt la fel, dar toate au stele călăuzitoare şi începuse să îi şi înveţe pe ei, pe alţi căutători, pe fiecare dintre ei privindu-l ca pe o lume, ca pe un univers, şi încercase să îi desluşească ascultându-i cu sufletul, cu dinăuntrul lui, privind până în adânc…

….pentru că de afară nu poţi vedea ce se petrece înăuntru…

…şi îşi spunea că fiecare este cu rostul lui în legea vieţii, în zăbovirea clipelor deasupra lor, pe arcada timpului, de unii trăite ca şi cum le-ar fi scăpat printre degete, de alţii ca şi cum le-ar fi aruncat fără să le pese, de unii ca şi cum în aflarea lor au simţit că trebuie să li se dea definitiv, fără început şi fără de sfârşit, ca şi cum li s-ar fi dat veşniciei…

…dar toti simţind că trebuie să se dea ei, vieţii, pentru că altfel nu s-ar fi putut lua

…nu ar fi avut cum să îşi fie ca pas înspre încotroul ei, ca mers, ca rămas de urmă mai apoi, urmă în pământ, în pământul fiinţei, urmând să îşi fie fiecare însemn, amprentă în această călătorie a lui înspre aflarea de el care e viaţa, şi care nu înseamnă a fi ci a exista; viaţa, legământul tău cu lumea ta, aceea a creaţiei de sine; definiţia desluşirii unui lăcaş în lăuntrul fiinţei tale, acolo unde doar tu ai puterea de a  genera întâmplări, fioruri născătoare ale lumii tale…

…şi ştia că unor oameni nu le plac drumurile necunoscute, se tem să se avânte pe poteci lăturalnice, de teamă că s-ar putea rătăci, iar cei ce o fac sunt veşnic singuri, iar alţii nu mai trăiesc în iscarea altor poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci; nu ştiu însă că va veni o vreme când le vor trăi, fie că vor, fie că nu, sensul existenţei fiind acela de a-ţi identifica fiecare colţ al mineralelor acelui bolovan de stâncă al aceluia care eşti şi să te husmeşti şi să te cari până în vârful muntelui vieţii tale, acela care este cel mai aproape de cer şi căruia îi eşti vis şi năzuinţă, şi de acolo să îţi întinzi aripile a icar, dar să ai grijă să nu îţi fie aripile lipite cu ceara iluziilor de nălucă.

În viaţă suntem  legături o vreme anapoda până nu dezlegăm taina împletiturii cu celălalt, cu cei de prin împrejurul nostru, cei care merg spre acelaşi încotro al înţelesului, şi prea puţin simţim că mai rămâne din noi, nouă, după ce dăm altora părţi de noi, fragmente de suflete, secvenţe de trupuri, visuri de gânduri, iluzii a dorinţe, amăgiri a cuvânt, suntem zbateri perpetuând uneori un  teribil exerciţiu de inutilitate care ne face în deznădejde să credem că suntem cu brio un fiasco, toată viaţa ne opintim să urcăm un bolovan de stâncă în vârf de munte şi când ne amăgim că suntem aproape de a sfârşi urcuşul a izbăvire de povară, acesta se rostogoleşte…

…simţim de multe ori că obosim a renunţare de atâtea lupte în care ne scurgem a vlagă, luptăm pentru devenirea noastră pe drumul care suntem pentru cei ce vom fi când vom fi cei ajunşi la capătul lui…luptăm din dragoste pentru dorinţa de noi, cea a înfăptuirii creaţiei care suntem, luptăm cu alţii, luptăm cu noi înşine, iar luptele noastre interioare sunt cele care ne secătuiesc de vlagă, luptăm cu morile de vânt şi acestea dor cel mai tare; unii au o moară de vânt chiar în dreptul inimii şi poate vor pieri răpuşi de propria lor lance, luptăm cu fantasmele închipuirilor noastre, cu himerele, cu năluca amintirilor, luptăm pentru o cauză demult sfârşită deşi îţi spui că nu trebuie să antrenezi în viaţa ta cauze pierdute…ne purtăm propriile războaie şi poate şi pe ale altora…ştii că un război nu îl începi decât dacă ştii că îl vei şi câştiga, nu îl vei pierde, dar lupţi precum războinicii în vechea Spartă;  indiferent de soarta care îi aştepta pe fiecare în parte, cu toții luptau pînă la capăt cu credința că vor învinge…

…suntem proprii făuritori ai destinului; fiecare are în faţă un destin, doar că şi-l făureşte potrivit putinţei de a o face, libertatea constând în a alege ceea ce este preferabil, aceasta fiind însă una relativă, în această alegere acţionând gândirea, credinţa şi încrederea de nezdruncinat  în acea alegere, hotărările fiind determinate de o voinţă de nestrămutat precum şi anume conjuncturi ce ţin de hazard; anumite ocurenţe în urma cărora se poate întâmpla să nu te mai regăseşti în cel ce ai fost…

…gândim uneori că viaţa e un câmp de război; ne spunem că în dragoste, ca şi în război, toate loviturile sunt permise; în război, ca şi în dragoste, pentru a sfârşi, trebuie să o faci de aproape…

…luptăm cu neliniştile, cu incertitudinile, cu îndoiala, cu scepticismul neîncrederii în care ne poticnim, cu disperarea de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, luptăm cu toate împotrivirile şi stavilele din cale, luptăm cu toate curmezişurile din noi, cu toate ferecăturile, cu toate piedicile, ne împiedicăm, ne zdrelim, ne sfâşiem sufletul în spini de mărăcinişuri, sângerăm până la moarte, până învăţăm să murim, şi să renaştem din cenuşa arderii noastre, stăm pe piatra gândurilor şi ne oblojim rănile, toate rănile, acelea văzute şi nevăzute, luptăm cu dorul chinuitor, cu depărtarea, cu furia neputinţei, luptăm cu tăcerile noastre care ne ferecă sufletul cu lanţuri grele şi ocale, luptăm cu înverşunarea de a nu fi rupt în două, deşirat, luptăm pentru dragoste, pentru noi, din dragoste de noi, aceea a creaţiei de sine, a înfăptuirii noastre, mai presus de toate, luptăm pentru dragoste; dragostea ca stare de a fi, suntem luptă din şi pentru iubirea de noi şi de cel de lângă şi din tine, în trupul tău, întrupare…

…puterea fiind în înăuntrul nostru când înspre tot pornim, purtând cu noi spirala în culoare de lumină albă, drumul spre libertate fiind acela către dinăuntrul nostru, acolo unde ne este altarul, acolo, în lăuntrul nostru, unde suntem, unde ne suntem suflet dragoste.

Ea, omul-drum, copil al timpului, presupus a fi liber, este un rătăcitor pe drumuri, în tot felul de încercări de a se desluşi, de a-şi găsi definiţa despre sine, de a înnoda legături cu alţii, de a învăţa precum un orb să simtă  nevăzutul, gândind că poate taina o va atinge în nevedere, că poate atunci va primi un răspuns, în ivitul revelaţiei, ca şi cum niciodată nu îi va fi fost dat să îl găsească, ci doar îl va fi primit şi ar fi devenit astfel o taină pecetluită, taină în care nimic nu îi părea a fi întâmplător…

…ea fiind o întâmplare căreia i se atinseseră tot felul de priviri ce făcuseră într-un sfârşit din ea o privire ubicuă, din ea era peste tot; un ochi interior ce atât de bine vedea ceea ce privirii îi era cu neputinţă poate a desluşi…se dădea vieţii cu toate simţurile, prin aceste simţuri trăind şi prin inteligenţa cu care prelucra toate aceste simţuri, deşi uneori nu mai voia să se supună nici unei logici, şi atunci simţea că se deprinde de pământ şi trup nu mai avea, ci îşi era doar suflet, şi că s-ar fi privit din dinafara ei şi nimic altceva nu îşi mai era decât un fior, şi mereu îşi amintea că adevărul este în ea, ea, perechea de nelinişte a ei cu însăşi;  libertate-înlănţuire, revelaţie-căutare, armonie-haos, bine-rău, frumos-urât, fericire-nefericire, încredere-deznădejde, real-iluzie…

…iluzia de a putea dori ce vrem, fără împotriviri şi fără de îngrădiri, nici măcar a propriilor graniţe, pentru că ne suntem provocare în a ne depăşi limitele, doar că aerul libertăţii ne pune uneori pe gânduri a nelinişte deoarece nu existăm doar precum conexiuni, cu tot arsenalul devastator a impact de îngrădiri a prejudecată, de sfâşieri şi mistuiri a pasiuni, a paşi repeziţi a impuls, a inconştienţă de spirit a corps perdu

…ştiind  că ceea ce se întâmplă nu este obligatoriu, cu toate că este urmarea firească a unor cauze, noi fiind aceia care cooperăm la desfăşurarea unor evenimente…

…ci suntem trăsniri din noi înşine fără a oprelişte uneori, alteori ne domolim răzvrătirile, înflăcărările; ne descătuşăm de gânduri aruncate altora fără a îi cunoaşte, iluzie şi amăgire putând fi, te cunoşti prin experienţa înfrângerilor pe drumul care eşti; experienţa, contactul tău cu lumea, ce acei împresurători, cu sine însuţi, şi rezultatele acesteia, la răspântiile în care te-ai închegat şi te-ai plămădit din năzuinţa zborului care ar fi trebuit să fii, dar care nu ţi-a putut fi aripă, deşi liber ai fost să te înalţi, doar că realitatea a avut chip de himeră şi repere ţi-ai găsit în vânare de vânt, iar prăbuşire ţi-ai fost; pentru că ai simţit destinul cum îţi joacă o haină şi amară farsă…lasă la îndemâna noastră alegerile…

…şi atunci, halucinaţi de fascinaţia necunoscutului, pornim spre nuştiuunde legaţi la ochi, şi ne împiedicăm de a nu avea din neputinţa de noi, deşi am fost ardoare a zvâcnire şi devenim icnet scurt a limită şi capăt de drum a împotrivire şi constrângere, şi plecăm capul a întoarcere…şi apoi înveţi să asculţi paşii; să nu te mai abandonezi lor în neştiut şi în necunoscut şi călăuză să începi să îţi fii…

…începi să îţi înveţi şi să îţi sfărâmi potrivnicele piedici, să ştii ceea ce nu poţi avea, iar cel mai bine te cunoşti când ţi-ai aflat hotarele, şi nu altfel…atunci îţi vei fi pierdere, şi vei simţi că ceea ce cu adevărat poate însemna că viaţa nu are nici un sens, pentru că nu vei şi ştiut a îţi fi unul; acela ce te va purta spre tine însuşi.

Îţi vei fi o luptă inutilă şi o încleştare a dorinţelor de a avea ceea ce niciodată nu vei putea atinge, în războiul tău cu tine însuţi, în încrâncenarea de a pune nişte întrebări răspunsurilor nepotrivite…te vei descoperi pe tine a-ţi fi povară şi te vei lupta cu tine, nesimţindu-te speranţă, ci doar amară neputinţă deznădăjduită, şi neştiind care îţi este încotro-ul, vei ajunge la capătul tău, simţind fiecare clipă a existenţei în tălpi colţuri din tine…

…dar nu vei înceta să mergi; oricât ai fi de istovit, adunându-ţi părţile de tine rămase, fără a te tângui a jelanie şi fără a te târî în genunchi în faţa vieţii…iar dacă nu crezi îndeajuns în tine,  nu în ceilalţi, nefericirea îţi va fi rânduire în care te vei nimici în mistuire a dramă, pentru că deşi ai fost lăsat liber să te alegi,  nu ai ştiut cum să te cauţi…nu ai avut visuri…

Cine nu are umeri, nu are nici aripi; cine nu are aripi, nu are nici visuri…

…viaţa este vis în visare de drum; noi, oamenii-drumuri…

…suflete dragoste.

Anunțuri

56 de gânduri despre &8222;Drumul, poveste a fiecărui om&8221;

  1. Drum, mereu înainte mergător, poate labirint ţesut cu gând terestru, dar căutător neliniştit de orizonturi neatinse.

    • Drum pe dinăuntru, prin labirinturile lăuntrului, călătorie înspre înafară; căutător asemenea unui cavaler rătăcitor plecat în aflarea acelui ceva căutat de către fiecare cumva; nelinştit creator al creaţiei de sine; uniunea absolutului cu relativul în nod gordian; una din neliniştile noastre; noi, perechea noastră cu înşine.

      • Da, drum spre lăuntru (microcosmos) pentru a putea atinge orizonturi neatinse încă (macrocosmos), spre a ne putea atinge eul…

      • Cât de misterioase sunt acele orizonturi, Ciprian…Le căutăm atingerea , ni le plăsmuim uneori din imaginaţie, ca şi cum am putea descifra un presupus mister sau dezlega o taină…ne sunt inspiraţie întru visare; ciudat animal omul…visează cu ochii deschişi…Căutăm să ne aflăm, având uneori impresia că o parte din noi este peste tot. Vrem să ne cunoaştem totul, în trăire; cunoaşterea cu adevărat pură.

  2. Viata este o lupta care poate fi mai usoara sau mai grea, fiind oricum frumoasa daca stii cum sa o traiesti, ideea este sa ai o tinta, sa stii ce vrei, sa stii ce nu poti, si evident…sa fii cap si nu coada…niste cuvinte cunoscute :). Asadar tot inainte pentru cine are „aripi”, iar daca nu le are sa stea pe langa cineva care are, altfel viata lui se iroseste pe telenovele, manele…si alte lucruri de nimic.

    • Poţi pune la îndoială aceste lucruri de nimic, aşa precum o pot şi eu face, şi o şi fac dealtfel, doar că,vezi tu, Adrian, atitudinea altcuiva faţă de viaţă care mie îmi poate părea neadevărată este doar altfel decât a mea, paşii mei purtându-mă într-o cu totul altă direcţie de cum l-au dus pe el, pe acel altul şi nu aş putea-o nicidecum critica; de aş face-o, ar fi prin prisma experienţei mele subiective care m-a orientat în acea „altă direcţie” decât a lui; nu l-aş putea convinge de falsitatea atitudinii lui în faţa vieţii ori de lipsa acesteia de valoare. Şi tu, şi eu, atât am putea face ; i-am putea pune la îndoială doar concepţia acestuia despre lume şi viaţă, viaţă care este un parcurs după cum fiecare îşi vrea înalturile, după cum îţi este dorinţa; ceea ce doreşti de la tine şi de la viaţă. Preferinţele unora sunt inacceptabile pentru alţii şi sunt cele care fac deosebirea dintre noi. Asemănarea e făcută de valori. Iar valorile îmi sunt credinţă, precum şi ţie, şi altora asemeni nouă.

      • Categoric ca am fost putin subiectiv in comentariu, nici nu vreau sa spun ca eu fac bune, altul rele, etc. Vedem diferit viata, ce pentru mine este inacceptabil pentru altul este normal. Totusi, viata nu se reduce nu mai la nevoi si alte lucruri palpabile. Dar putem alege oricand pe ce drum sa o luam…fiecare dupa mintea lui.

      • Dar, Camelia, la un nivel esenţial toţi avem acelaşi înalturi. Toţi avem aceleaşi dorinţe profunde, doar că ele ne sunt mai mult sau mai puţin clare. După cum toţi dorim să fim fericiţi, doar că, de cele mai multe ori, căutăm fericirea în locuri unde nu prea o putem găsi… Asta cel puţin deocamdată, în faza actuală a drumului nostru…

    • După cum îşi e fiecare cu putinţă şi cu vrere; după cum îşi vrea „înalturile”, după cum vrea să îşi fie căutare; căutăm cunoaşterea, adevărul şi înţelepciunea. Sau aşa ar trebui.
      Omul, o singularitate, fiecare cu lecţiile lui individuale; inutile pentru unii,dar asta’i altă poveste.
      Pe lumea asta sunt fiinţe pentru care viaţa, pecum spuneai, înseamnă a trăi în alte planuri.

      • La un nivel de bază „toţi avem aceleaşi înalturi”, spui tu, Lotus. Este aceasta una dintre convingerile tale? Unul dintre spusurile tale ca adevăr? Este acesta unul dintre adevărurile tale? această afirmaţie pe care ai făcut-o, vrând a avea valoarea unui adevăr. Crezi că e adevărat ceea ce spui? Întreb. Ştiu că în viaţă avem fiecare nişte definiţii, pentru nişte lucruri care nu ştiu dacă duc la adevăr însă, putând avea doar o iluzorie certitudine.
        Care ţi-a fost certitudinea pe baza căreia ai făcut această afirmaţie?
        Omul este o expresie a vieţii; omul este o expresie individuală a acestei vieţi.
        Toţi ne dăm atingerii ei, da. Toţi trăim sub hainul câteodată timp, copii într-un joc al revelaţiei şi al căutării, ai luptei şi ai resemnării, ai tristeţii şi ai bucuriei, ai fericirii şi ai nefericirii, într-o lume împletitură de vicii şi virtuţi, dorinţe, împliniri, deznădejdi, dezamăgiri…întâmplări pe drum de viaţă, pe care te afli atât cât îţi eşti cu putinţă şi cu vrere; înveţi să te cunoşti…cunoaştere îţi vei fi la capăt de drum, atunci îţi vei fi, în sfârşit, cunoaştere.

        PS
        Ceea ce aş spune cuiva, este asta: caută fericirea în tine; singurul loc în care ai putea-o afla; ultimul loc în care te-ai fi gândit să o cauţi; o vei afla, prin urmare, în ultimul loc în care ai şi căuta-o.

      • Îţi dăruiesc cuvintele lui Saint-Exupery:
        “Si tu veux comprendre le mot de bonheur, il faut l’entendre comme récompense et non comme but”.

  3. Unii merg prin iarbă, alţii pe drumuri deja pavate… asta e diferenţa.. Dar, cum ai spus şi tu Camelia, nu avem dreptul de a judeca pe alţii ci doar pe noi..

    Eu cred că viaţa se trăieşte în funcţie de unde te duce momentul.. eşti la „mila” vântului, dacă pot spune aşa… Şi e teribil de frumos! pentru mine..

    • A judeca în sens de a discerne, Gabriel. Cât despre un spirit liber, acesta aleargă odată cu vântul, şi uneori parcă nici nu ar mai vrea să se sprijine în toiagul raţiunii, ci vrea să zburde desculţ prin auzitul crescând al ierbii, ascultând cum cresc clipele pe arcada timupului, clipe cărora li se dăruie întru atingere, clipa de acum, cea a fiecărui acum fiind cea mai ispititoare pentru un trăitor al timpului, în vrerea vremii lui.

  4. …şi ce sunt prietenii dacă nu suflete care merg pe drumuri alăturate… şi ce este Existenţa dacă nu un Everest cu rădăcinile subterane şi vârful străpungând norii… cu mii de drumuri pornind de la bază, care mai de care mai variate, unele aflate diametral opus altora… şi care toate se întâlnesc, într-un final, în vârf…

    dar nu… niciodată nu se rostogoleşte. şi chiar dacă, aparent, se rostogoleşte, acela este tot drumul nostru. iar rostogolirea nu este decât spulberarea unor iluzii care încă ne opreau din drum… pentru că, oricât de sus ai fi, dacă te prăbuşeşti fără a-ţi putea ţine drumul, înseamnă că nu îl meriţi şi că, de fapt, drumul tău profund a devenit din nou unul exterior… unul aflat încă la baza muntelui…

    …pentru că, fie că drumul este mai abrupt sau nu… fie că el urcă sau aparent coboară… fie că vedem deja albastrul cerului sau suntem abia la bază şi sărim confuzi de pe un drum pe altul… acela este tot drumul nostru.

    • Drumul nostru, întortocheat, în spirală de trepte, drum înspre noi în călătoria aflării de sine pe calea căutării, căutare pe care fiecare o face într-un fel, cumva, căutare în care eu nu sunt un iniţiat; doar propriu explorator şi călăuză, precum spuneam. Şi un febril şi înfrigurat scotocitor.
      Atinge-i-te fiecărei clipe a vieţii ca şi cum i te-ai da definitiv; cunoaşte-o, trăind-o cu toate simţurile.

  5. Să ştii că da, mă refeream la nişte adevăruri universale. Altfel, fiecare poate spune că adevărul lui este diferit de adevărul altuia şi că de fapt adevărul este subiectiv. Şi chiar are dreptate într-o anumită perspectivă, şi anume dacă priveşti lucrurile de jos în sus, apropo de analogia cu muntele.

    Dincolo de asta, universul este haotic sau are un sens? Oare binele nu este o valoare universală? Sigur, cineva poate să facă rău şi să pretindă că acela este binele lui şi că tu, care faci bine, eşti un prost. Dar totuşi, el, neintuind acest aspect esenţial obiectiv (chiar dacă de natură subtilă) al binelui şi nearmonizându-se cu el, mai devreme sau mai târziu va avea de suferit într-un fel sau altul.

    Însă cu cât eşti mai aproape de vârful acelui amintit munte, cu atât lucrurile devin mai simple şi îţi dai seama că, de fapt, de la bun început nu vroiai decât un singur lucru, la fel ca şi toţi ceilalţi: să respiri ozonul pur din stratosferă. Doar că, la început, nu îţi era foarte clar acest lucru.

    Oare nu toţi căutăm ceva? Oare nu toţi vrem să fim iubiţi sau să fim fericiţi? Dar atunci când sufletul nostru, la fel de pur atât în cazul unui sfânt cât şi în cel al unui criminal, este acoperit de foarte multe straturi de praf, lucrurile devin confuze şi nu mai ştim exact ce căutăm… Însă acel praf, odată risipit, ars sau măturat în vânt, lucrurile devin din nou simple. La acel strat profund din noi mă refer când spun că la un nivel esenţial toţi avem aceleaşi aspiraţii. Fireşte, nu la toţi ne va place acelaşi fruct, deoarece există diferenţe date de individualitatea fiecăruia. Nu toţi vom avea aceleaşi trăiri dar toţi vom avea trăiri de aceeaşi factură, chiar dacă diferit nuanţate

    Deci da, aş spune că există un adevăr obiectiv, adevărul subiectiv nefiind altceva decât reflexia acestui adevăr universal, obiectiv în conştiinţele noastre. Care reflexie va fi mai mult sau mai puţin fidelă, după cum şi conştiinţa noastă este o oglindă mai mult sau mai puţin curată. Sau după cum şi noi suntem într-o fază mai incipientă sau mai avansată a drumului nostru.

    • Eu ţi-am pus o întrebare vis-a-vis de afirmaţia ta:” La un nivel esenţial toţi avem aceleaşi înalturi”: îmi răspunzi că acesta este un adevăr universal, să înţeleg? Îmi permiţi să mă îndoiesc că acesta ar fi un adevăr universal? Eu despre asta te întrebasem, nu despre restul.
      Cât despre căutare, am spus că fiecare o face, caută ceva, doar că o face diferit, în funcţie de cât şi ce îşi vrea de la el şi de la viaţă, după cum vrea să îi fie parcursul şi după cum îşi vrea înalturile. Evoluţia spirituală. Desluşirea lăuntrurilor, fiinţa interioară, acolo unde e lumea; şi lumea eşti tu…mai multe.
      Nu ştiu despre adevărul tău; ştiu despre al meu; este cel al valorilor şi acestea îmi sunt şi credinţă pe drumul meu, drum în aflarea rostului meu într-o lume în care suntem dualităţi iar toate percepţiile noastre se derulează în acestă dualitate; pereche de nelinişti. Şi mai ştiu că experienţa personală este izvor al adevărului tău; asta despre adevărurile fiecăruia.
      Nu tuturor ne place acelaşi fruct, ca să îţi urmez exemplul, pentru că plăcerile, preferinţele ne diferenţiază,ele sunt cele care fac deosebirea, ne fac atât de diferiţi, valorile, ca să revin, fiind cele care fac asemănarea, aducând dimpreună spirite întru comuniune; aceea spirituală. Cunoşti care este suprema realizare spirituală? Desăvârşirea interioară. Greu de atins.
      Să înţeleg din ceea ce mi-ai spus anterior, cu puterea unui adevăr pretins a fi universal, că toţi îşi doresc la un nivel de bază aceasta???
      Tu cauţi să îţi cunoşti fiinţa interioară? Suntem fiinţe psihice, o ştii, cred. Încerci să afli cât mai mult din tine? Când poţi spune că ai cunoscut ceva? Viaţa pentru tine înseamnă a trăi într-un plan superior, acel al gândirii, al spiritului, cred.
      Restul de ceea ce mi-ai spus ştiam, pentru că e în mine. Şi ceea ce este în mine ştiu.
      Şi ţi-aş mai scrie multe altele, dar mă voi opri aici. De va fi cazul, o voi face poate.
      Voi încheia spunându-ţi doar că în înăuntrul fiinţei mele, acolo unde îmi e esenţa, în lăuntru, acolo încerc să îmi aflu adevărul de mine, pe calea mea, în felul meu. Trudim pentru devenirea noastră, o simţi nu? Nu sunt vreo maestră a înţelegerii de sine, dar sunt cea mai îndemânatică în a mă desluşi.

    • Eu ţi-am pus o întrebare vis-a-vis de afirmaţia ta:” La un nivel esenţial toţi avem aceleaşi înalturi”: îmi răspunzi că acesta este un adevăr universal, să înţeleg? Îmi permiţi să mă îndoiesc că acesta ar fi un adevăr universal? Eu despre asta te întrebasem, nu despre restul.

      Sigur că da, îţi permit aproape orice :), dar îmi menţin afirmaţia. Şi mai sus nu am încercat decât să justific ce înţeleg eu prin la nivel esenţial. Da, fiecare are alte visuri, aspiraţii, dorinţe. Dar la nivel esenţial înseamnă în profunzime. Atunci când eşti mai clar. Atunci când îţi auzi vocea interioară. Din păcate puţină lume e în faza asta la ora actuală, să mă exprim aşa.

      Dar chiar dacă un copil de grădiniţă îşi doreşte ceva, nici el nu ştie bine ce, treptat va creşte iar la maturitate va ajunge să aibă alte aspiraţii. Aşa că timpul le rezolvă pe toate…

      • Dacă fericirea ar fi o dimensiune esenţială a omului, ea nu ar putea fi căutată, asemenea adevărului. Spre ea nu ar exista, astfel, o cale, fiind un dar.
        Omul este un căutător de fericire. Unii au doar căi iluzorii înspre ea.

      • O fiinţă serafică pe care o iubesc ca viaţa, mică fiind, întrebată ce vrea să devină atunci când va creşte (întrebare standard din ciclul de întrebări ce se pun copiilor), a răspuns simplu şi pur: FERICITĂ.

      • Nu o voi pierde niciodată, Agatha; este jurământul pe care l-am făcut lumii mele albe; acela că sufletul meu nu îşi va pierde niciodată această inocenţă.
        Şi nu voi lăsa vreodată copilul din mine să plece.

      • Camelia: fericirea este o dimensiune esenţială a omului, după cum foarte frumos ai formulat. Din păcate şi liberul arbitru este. Noi nu suntem ceea ce putem fi în totalitatea potenţialului nostru… Aici e problema. Şi de aceea căutăm, iar căutând acest potenţial se activează, treptat…

        Da, unii caută fericirea acolo unde nu o pot găsi. Dar toţi caută fericirea. Mai conştien de asta sau nu, mai direct sau nu, într-un loc sau în altul, toţi o caută… Deci la un nivel mai profund toţi aspirăm să fim fericiţi, de exemplu.

        Poate acum e mai clar ce am vrut să zic. 🙂

      • „Dacă fericirea ar fi o dimensiune esenţială a omului”.
        Doar că nu este; de ar fi aşa, ne-ar fi dar; nu ne este.
        Ai afirmat că omul a fost structurat să fie fericit. Un neadevăr, în opinia mea.
        Omul aspiră la fericire. Ca şi în dragoste, fiecare e fericit cumva. Pe mine mă poate desăvârşi cu totul altceva decât pe tine.
        Cred că acum îţi e mult mai limpede şi ţie, deşi nu mă îndoiam că ţi-ar fi.

      • Liberul arbitru, în opinia mea, umila mea opinie, dar pertinentă, este libertatea de a alege ceea ce este preferabil, dar care este una relativă…în această alegere acţionând gândirea de nezdruncinat în acea convingere a alegerii, hotărârile noastre fiind determinate de o voinţă de nestrămutat dar şi de întâmplări…conjuncturi…ceea ce se întâmplă nefiind obligatoriu, cu toate că
        este urmarea firească a unor cauze, noi fiind aceia care cooperăm la desfăşurarea unor evenimente.

      • Nu ştiu de ce consideri că încrederea de nestrămutat în deciziile luate este definitorie pentru liberul arbitru. Să luăm o situaţie concretă. Cineva îţi propune o sumă de bani pentru a fura ceva pentru el. Ei, acela poate fi un moment de cotitură şi, în funcţie de ce decizie iei, să presupunem că viaţa ta urma un curs diferit. Este plauzibil, da? Dacă accepţi s-ar putea să iei o cale a unui răufăcător. Dar să zicem că spui nu. Pentru mine asta este o expresie a liberului arbitru – faptul că tu alegi. Că după aceea ai sau nu ai o încredere nestrămutată în decizia pe care ai luat-o este oarecum mai puţin important în exemplul de faţă. Sau poţi la un moment dat să ai de ales între un job bănos şi iubita ta. Ei, ai ales job-ul, iubita se mărită cu altul, degeaba mai ai sau nu mai ai încredere nestrămutată în ce ai ales. Oricum nu mai poţi schimba. Liber arbitru înseamnă uneori simplu: alegere, şi este o ofertă pe care o primeşte fiecare: înţelept, ignorant, prost, deştept, bogat, sărac etc. Şi prin deciziile pe care le ia el îşi modelează viaţa şi destinul ulterior.

        În ce priveşte faptul că fericirea este o dimensiune esenţială a noastă, susţin în continuare acest lucru. Faptul că fiecare are nevoi diferite la modul că ţie îţi plac merele iar mie perele este specific individualităţii fiecăruia, dar la amândoi ne plac totuşi fructele. Nu aceleaşi fructe dar aceeaşi categorie de produse. Dar aceste diferenţe sunt minore sau mai bine zis de nuanţă, legate de această individualitate a fiecăruia, şi nu profunde. Şi chiar dacă aş accepta ideea că pe fiecare ne face altceva fericit, constanta generală este că toţi vrem să fim fericiţi.

        Fericirea ne este specifică nouă. Doar că noi am uitat cine suntem. Dar avem şi darul ăsta – liberul arbitru de a ne considera mici, inferiori, nefericiţi… şi de a ne identifica cu aceste ipostaze. Sufletul este fericire. Al fiecărui om. Din păcate, nu toţi suntem sufletul, chiar dacă el există acolo în profunzime la toţi, dar mai mult sau mai puţin viu sau trezit. Unii suntem materie. Alţii orgolii. Alţii mintea, gândirea dialectică. Alţii tot felul de iluzii mentale şi prejudecăţi cu care ne identificăm şi care ne alcătuiesc viaţa… Dar în esenţă, dacă reuşim să ajungem la nivelul acelui nucleu central din noi, nu o să găsim acolo nefericire… 🙂

      • Ai luat ceva dintr-un context; aşa că îţi voi reda citatul în parte:”în această alegere acţionând gândirea de nezdruncinat în acea convingere a alegerii, hotărârile noastre fiind determinate de o voinţă de nestrămutat dar şi de întâmplări”.
        Cred că nu e totuna cu ceea ce ai scris tu.
        Liberul arbitru este relativ; o libertate relativă, în care acţionează mai mulţi factori.
        Te-aş ruga să citeşti mai atent.

        PS
        Afirmi că vrem să fim fericiţi; este cu totul altceva decât ceea ce enunţasei cu pretenţia unui adevăr, şi nu a unuia ca oricare, şi anume cum că am fi structuraţi să fim fericiţi. Anyway, uneori, chiar şi fericirea poate fi trumatizantă în continuumul unei identităţi, dacă dizlocă, dezarticulând. Nu dezvolt subiectul; cred că ai cunoştinţe despre ceea ce vorbesc.
        O seară senină!

  6. veșnicul drum….
    fiecare cu al lui…
    mi-am amintit (a câta oară?) de Iona lui M. Sorescu: „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greșit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă”

    • „suntem proprii făuritori ai destinului; fiecare are în faţă un destin, doar că şi-l făureşte potrivit putinţei de a o face, libertatea constând în a alege ceea ce este preferabil, aceasta fiind însă una relativă, în această alegere acţionând gândirea, credinţa şi încrederea de nezdruncinat în acea alegere, hotărările fiind determinate de o voinţă de nestrămutat precum şi anume conjuncturi ce ţin de hazard”…

      Ai ales bine Iona; o meditaţie pe tema destinului uman. Povestea mea este a oamenilor-drumuri, căutători întru aflare, oameni liberi de a se cunoaşte pe sine; este despre libertatea de a alege, de a te alege, o poveste despre drumul de viaţă, viaţă în care moartea nu este decât întâmplare a ei;alegerea ieşirii lui Iona din „ceva”; mâna destinului… gestul lui de despicare a burţii. I se pot da diverse interpretări. Iona, proces al devenirii întru fiinţă; burţile de peşte ale tuturor poveştilor sunt iluzii;măsoară doar procesul acestei deveniri; singurul lucru care exista era iONA.
      Totul există şi se transformă necontenit; TOTUL DEVINE.

  7. Bine te-am regăsit Camelia
    „Noi ştim ce suntem, dar nu ştim ce putem fi.”
    Shakespeare
    „Viaţa,un ocean între două ţărmuri nevăzute”
    Ai dreptate…
    „Totul există şi se transformă necontenit; TOTUL DEVINE.”
    O seară frumoasă şi numai gânduri bune!

    • Mereu o bucurie oprirea în dreptul cuvintelor mele, Romulus.
      Viaţa, având ca expresie omul, omul având ca adevărată libertate libertatea interioară, omul cu meandrele lui sufleteşti, copil al amintirilor şi al uitării şi al ignoranţei, trăind sub cupola timpului, el cu însuşi, pereche fremătândă, privind cu uimire la farmecul lumii, neputincios uneori a trăi această viaţă în toată plenitudinea ei.
      Gânduri albe înspre tine, Romulus!

    • Mă topesc de drag când îmi spui aşa. Pe unde mi-ai umblat? Te-am mai văzut pe alte meleaguri virtuale, ceva mai îndepărtate; cele ale lui Ovidiu. Şi am zâmbit. „Fata de limbă franceză”; îmi place când îţi spune astfel.

  8. 🙂 Am stat in umbră un pic.. M-am departat usor, usor, de tot. Aveam nevoie de putin timp, putina liniste pentru a-mi reveni.. pentru a reface zambetul pierdut candva..
    Ti-am scris intr-o zi dar mesajul nu a fost trimis.. impreuna cu „darul meu de suflet” (stii ce ti-am promis acum multe luni, ca o sa-ti trimit ce am scris inainte de a tipari) a ramas in „Drafts”. L-am recitit in seara aceasta si m-am gandit sa-ti trimit un gand in ultima zi de adolescenta:)
    Da.. am scris cateva ganduri pe blogul lui Ovi care mi se adreseaza cu „fata de limba franceza”. Imi place..
    Ai ramas la fel de speciala.. Imi pare rau ca nu am mai vorbit.:(

  9. Şi asta pentru ultima zi a vieţii tale de adolescentă. E o vârstă pe care sufletul tău o va păstra foarte multă vreme. Cum priveşte oare copilul din tine înspre adolescenta ce se pregăteşte să plece? Ce gând ar avea oare pentru ea?

    • Zâmbeşte-i celei pe care o laşi în urmă! Multe doruri o va aştepta şi pe cea care va veni; dar îţi va fi cea mai frumoasă întâmplare. Acum eşti un vis cu aripi; te vei trăi.

  10. Drumul de noi este cel al devenirii; unul întortocheat;e o spirală în trepte. E desluşirea fiinţei lăuntrice; a labirinturile înăuntrului precum şi a împrejurimilor pe care trebuie să înveţi să le atingi cu toate simţurile, căci nu toate lucrurile sunt la vedere. Tu eşti trăirea, experienţa ta de tine, pentru tine, prin tine, la tine raportându-te, tu fiindu-ţi centru de reper; pe tine te trăieşti; tu îţi eşti începutul şi tu sfârşitul; totul porneşte de la tine, şi de tine şi depinde într-o măsură, pentru că, la rându-ţi, depinzi şi de altceva; în viaţă cooperăm la desfăşurarea evenimentelor.

  11. Pingback: constiinta divina
  12. Mă uit la mine trecutul şi mă amuz… sunt şi nu sunt ce am fost. Unele noţiuni au dispărut, ca şi când n-ar fi existat vreodată, altele continuă să existe în puritate, ca şi când n-ar fi înţelegătoare de trecerea timpului, încăpăţânate să-l sfideze, pe el, pe trecător. arătând că ele sunt şi vor fi pe vecie, că sunt făcute din adevăr crud, ce pot doar a creşte şi nicicând usca cât liberatea-ţi le hrăneşte. Că s-au născut dintr-o sămânţă adusă de vânt şi au devenit eternitate.

    • Te uiţi la tine, trecutul, şi capeţi înţelegerea viitorului, neîntâmplatul tău încă.
      Acele noţiuni care continuă să existe în puritate, cum spui, fac din tine voinţă, făcutul şi desfăcutul lumii tale, demiurg al ei. Pe câmpia adevărului aşa se întâmplă cu orice sămânţă, şi-aşa merge oricare fiinţă a timpului ei, în direcţia ei, fiinţă a desfăşurărilor timpului şi spaţiului sub semnul nesfârşitului.
      La sfârşit vom fi închegaţi, până atunci suntem şi da şi nu. La urma urmei, între asta ne mişcăm, între da şi nu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s