Motto: Narcotic, virtualul, a patra dimensiune, cea a aparenţei.
Un cineva sau o a ajuns pe blogul meu în urma căutării catastrofalelor vorbe cum că realitatea e dura şi de aceea avem nevoie de un refugiu in lumea virtuala, aşa îi sunau vorbele ca o revelaţie despre această lume şi zău de nu sunt între gravitate şi comic şi da, lumea asta e de un realism aspru când tu, oricare ai fi, eşti de un aspru realism, iar lumea virtuală îţi dă nădejdi, că deh, a ajuns o hiperrealitate de-a dreptul narcotică pentru unii unde căutătorul ăsta crede că va fi ferit de vitregiile realităţii în care n-a ajuns până acum să fie un războinic oţelit,
aşa că se refugiază într-o lume care abundă de posesiuni amăgitoare pentru că în cea reală, o lume frustră, aşteaptă ceva ce ştie că nu va veni vreodată şi în loc să se lovească de ea,mai bine, naiv visător, se ascunde într-o lume pixelată cu faună bogată unde crede că va ajunge adaptatul fericit, locuitor al ei, în cea reală un insolubil, un rătăcit, un trăitor de eşec, de singurătate, un înstrăinat ispitit de iluzia unei variante de trăire unde să fie constant euforic, euforie mereu ratată în viaţa cea de toate zilele unde unii sunt perdanţi din start şi după toate cărările dau mereu de acelaşi drum, ca în eroii lui Kafka,
aşa că unora nu le rămâne decât să îşi caute, aruncaţi cu risipă, în lumea virtuală, năluciri, tot atât de necesare ca şi lucrurile aievea, iar în lumea asta care poate fi una complementară poţi avea oricâte năluciri îţi doreşti, când ceea ce cauţi cu adevărat în cea trăită nu îţi coboară în cale, doar că e o lume din care, odată intrat, te vei desprinde greu, lumea asta nu îţi va părea una a vedeniilor, vei lua ceea ce vezi drept bun şi adevărat, mască, aparenţă, simulare, vedeniile astea vor birui asupra realismului crud, vei păşi în ea tot mai hotărât, tot mai întărâtat, nimic nu va mai fi sfios în tine,
vei deveni un avatar, ochii tăi vor avea ce culoare vrei, ochii altora la fel vor avea, şi până să prinzi de veste vei fi altul, ţi se va părea că pentru tine începe de aici adevărata ta viaţă, vezi de câte ori am tot repetat verbul a părea, şi asta pentru că lumea virtuală e una părelnică dar compensatoare, refugiul tău departe de realismul crud şi brutal, numai că în ea vei fi doar ca într-o piesă de teatru iar piesele de teatru nu reuşesc decât pe
Motto: Nici când murim nu murim cu totul, noi, patetice lupte după certitudini.
Suntem nemuritori, zic religiile, sufletele noastre vin de undeva, dintr-o lume divină şi se întorc acolo în cele din urmă, sufletul nostru nu e născut şi nici nu moare vreodată, dăinuind mereu în lumea de dincolo, nu ştiu cât se poate dovedi viaţa după moarte, asta în sens material, dar credinţa într-o viaţă de dincolo şi într-o fiinţă supremă există, în creştinism, iudaism şi islam ceea ce supravieţuieşte morţii se numeşte suflet, suflet apărând din suflarea Dumnezeului, luând ţărână şi făcând pe om, suflând peste om şi făcând din el fiinţă vie, făcându-l, aşadar, nemuritor, suflet care va răspunde pentru toate faptele de pe pământ,
hinduiştii îi spun esenţei ăsteia spirituale sine divin, budiştii, cu ale lor legi karmice, zic despre zalele lanţului devenirii, adicătelea despre santana, zalele alea care sunt legate unele de altele prin acel ciclu al cauzei şi al efectului, aşadar despre o însumare a cauzelor şi împrejurărilor unde nimic nu se aşază la întâmplare, tot ceea ce înseamnă realitate fiind într-o continuă stare de schimbare şi decădere, aşadar nimeni putându-şi ţine sinele sufletesc pentru veşnicie, iar legile fizice şi morale aranjează şi rearanjează fiecare aspect al fiinţei, totul fiind la om suferinţă, asta despre ceea ce se numeşte nobilul adevăr legat de naştere, bătrâneţe, moarte, durere, despărţiri de dorinţe, neatingeri de visuri,
a fi însemnând a fi nefericit, ratând binecuvântarea, fiecare clipă a vieţii aducându-ţi cele două alternative, tu devenind ceea ce alegi ca să găseşti calea spre nirvana, stingându-ţi toate dorinţele, eliberându-te de orice realitate materială, devenind parte a eternului,nemurirea, cu intervenţia supranaturală a unei fiinţe supreme va rămâne o veşnică întrebare cu răspuns necunoscut, un etern mister pentru cei vii, visul nemuririi tăgăduieşte că moartea ar însemna sfârşitul, creştinii cred în învierea lui IsusHristos, ăsta fiind nucleul religiei creştine, după ce umbrele negre ale morţii vor învălui trupul, acesta se va împreuna cu sufletul într-o altă lume,
apostolul Pavel, cel cu educaţia grecească şi cunoscător al filosofiei lui Platon, Pavel, cel cu revelaţia prin vocea lui Isus, îşi conturase propria teologie, predicând despre judecata de apoi după care cei drepţi îşi vor primi trupurile refăcute, cele din carne, închisori ale sufletului, nu mai ştiu când, o doctrină a bisericii decretase că fiecărui suflet îi este dat să trăiască o singură dată după care îşi aştepta judecata de apoi întâmplată când Fiul Omului avea să se întoarcă pe pământ pentru a judeca vii şi morţii, până atunci un lucru ştiu, că nimeni nu ştie ce e moartea dar mai toţi se tem de ea, şi cred că viaţa se întinde şi dincolo de mormânt, altfel pentru ce bun atâta chin aici, pe
Motto: Deformăm realitatea din simpla neputinţă de a o vedea.
Ai oase fragile dar eşti făcută din verbe incasabile, încheieturile mâinilor tale sunt atât de subţiri, pe ele se încolăcesc câteodată umbre, se răsucesc pe tine toată, aşa se întâmplă când evoci şi rememorezi, câteodată îţi pare că auzi cuvinte pe înţelesul tău ce nimeni nu le ştie, şi atunci duhul încremenirii tăcerii ţi se strecoară pe sub piele şi încheieturile tale încep să te doară, te simţi multiplicată şi împărţită, tu sau o parte din tine trăind înafara acelor vedenii fără să mai trăieşti obsesia începuturilor, surdă, alta din tine orbită de dorinţa de a le trăi cu spaima că din ochii tăi ar putea cădea cândva visătoarea, când timpul se sparge în anotimpuri, încheieturile tale iau diverse înfăţişări, primăvara sunt ca nişte frânghii întinse pe care stau, într-un echilibru precar, dorinţe fragile cu ochi sticloşi şi cu genunchii ochilor verzi, care îţi spun ceea ce ştiu că tu nu o să crezi pentru că destinul lor e mai mult interogativ şi iluzoriu decât sigur,
vara încheieturile tale, subţirimi, devin ca nişte dâre, poartă semne de drum şi de vânt, urmele dorinţelor de risipire rămase nemărturisite, pentru că uneori nu te poţi lepăda de timidităţile tale paralizante, toamna sunt palide, străvezii, mâinile tale sunt de alabastru, pe încheieturile tale sunt înfăşurate tristeţi care lunecă într-un aer sterp înainte şi înapoi peste castele de nisip ale dorinţelor tale pustiitoare cărora le legi pietre de picioare, iarna pe încheieturile tale porţi cercuri, când cercurile de frig se strâng violent mişcarile tale de apărare reflexă devin aproape imposibile, iarna suprafaţa lor e expusă la vulnerabilităţi şi la insecurităţi, iarna e lucida ta dereglare a simţurilor,
iarna tu eşti o alta, iarna tot ce a fost nu mai e, sunt toate departe de tine ca o poveste, a fost odată ca niciodată, va fi odată, altădată, geneza lumii lui a fi, fiecare zi respiră năvalnic, nopţile sunt îngrămădite umăr la umăr, aştepţi şi nu ştii ce aştepţi şi crezi că orice se poate travesti, cauţi şi nu ştii ce cauţi, eşti câteodată căutare îndoită sau îndoielnică, îţi închipui lucruri şi imaginaţia ta funcţionează ca memorie, tot ce vrei nu îţi pare deloc că ar fi altundeva de tine sau şi mult mai departe decât atât, ţi se pare că iubeşti pe cineva dinainte de a-l fi întâlnit, toate dragostele tale au fost între viaţă şi moarte, anotimpurile îţi sunt fixate în plasa suspinelor amoroase,
dragostele tale sunt anotimpuri vechi, nu te mai descompui pe rugul iubirii, ca să ai putinţa de a te minţi mai departe, ai herghelii de gânduri din unele câteodată rămânând doar amintirea fugii, nu rămâi în ceea ce nu înţelegi şi nici în lumea altora care nu e pe măsura lumii tale, nu eşti niciodată o ană, cea care consimte să se sacrifice, subiectivităţile tale sunt agresive, eşti ignoranţă şi inocenţă, nu eşti nici linia aia precisă pe care cândva cu atâta siguranţă vei merge, eşti întinsă din zare în zare, zarea, imposibil de
Motto: Prin alţii ajungem la noi; nu ştii niciodată unde vei ajunge, iar dacă vei simţi câteodată că un vis din pereche va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, aminteşte-ţi că totul rămâne de văzut. Adăstaţi înţelesurilor celor care trăiesc ceea ce spun şi nu vă smulgeţi-vă auzul de cei care povestesc ceea ce nu au trăit deoarece se întâmplă ca realitatea unora să fie câteodată motivată de fantastic, ceva anume pentru ei, ce apare în realitate, neputând în vreun fel evita trecerea prin imaginaţie, precum ficţiune suverană; cumva, lumea lor nu şi-a găsit calea.
Unele fiinţe, acelea care nu sunt frumuseţea, nu’s de adevăr, cele care cu închipuire, fantazând, îşi umplu nişte spaţii goale ale existenţei lor, cele care cer, fiind printre cei care nu înfăptuiesc, cele din care până şi visurile fug, cele pe care le vei simţi ca fiind semne abolite punându-le în ecuaţii derizorii şi absurde, semne care ţi-ar putea despica lumea, una în stânga şi una în dreapta, acele fiinţe prin care niciodată nu vei ajunge la tine, din neîmperecheată sinceritate, pe care le vei simţi strecurându-te în tine ca frigul, încâlcind în tine senzaţii, îţi vor părea nepătrunsuri într-un timp fără orbite, doar presupuse despre partea lipsă a lor, cea cu care neagă şi se neagă, când daurile, în deschizânduri de opţiuni, se cumpănesc cu nuurile, până când ajungi să înţelegi că semnul lor este ceaţa, că în ei certitudinile au dispărut până la una iar neliniştile le-au ocupat pe deplin înăuntrul, dispunând atât de discreţionar de ei în deznădejdi…
…acele fiinţe care îşi toarnă din ele cuvinte din pasta lor psihică crescând derute, dar nimic din ceea ce povestesc nu s-a petrecut, făurindu-şi pe cale fabulatorie o lume fantastică pe care o alătură lumii acesteia, ştiind că fantasticul creează acea iluzie a eliberării dintr-o strânsoare a limitelor, dar poate fără a ieşi cu adevărat din ele, doar că ficţiunea lor este aceea care trece dincolo de o anume marjă admisibilă, fiind fantazare…
…acei despre ale căror ficţiuni te-ai îndoi că ar putea deveni iluzii credibile, părând a fi dintre acei ce ard iluzia în iluzie, simţind că totul în ei deraiază, plăsmuind închipuiri în timp ce îşi plimbă prin ei singurătatea în amintiri aburite, nişte emigranţi în înăuntrul lor, nemaiputându-şi evada dintr-un vid macerator…
…sărmane suflete furişându-se în tăcerile unde îşi află răgazul trecător, unde îşi adăpostesc durerile de cândva, dureri despicându-le atât de adânc poate uniformitatea lor semantică şi dispunându-le în falii, disonant, registrele, în intensificări retorice, în conversii, încercând să îşi piardă urma de acei ce şi-au fost odată…
…acum părând a nu-şi fi doar o singură oglindă pe care o poartă decât într-o singură cameră ci lasă să se înţeleagă, dar mai cu seamă îţi arate, că sunt uşi, însă doar aparente, unde le este trupul sufletului pestetotul, viu şi neînterzicându-ţi nicio încăpere, te lasă să crezi că totul poate fi înspre văzut, deşi nu atât de previzibil, deşi făptura lor este placată pe un imaginat, un nereal de care se îndoiesc că l-ai putea simţi, ei, cu acribie creatori de fantastic, ademenindu-te să îi continui, oricât de des şi de mult s-au repeta, de acolo de unde se întorc ei, dintr-un larg îndepărat, dar făr’ de aură, rămaşi însă tot acolo…
…într-un loc în care prezentul lor este într-un impas…
…iar trecutul este ceva izgonit de care nu mai vor să îşi amintească pentru că poate şi-au aflat în el absurdul unei existenţe alunecoase ori evanescente şi nu au mai putut curge în alte clipe, decât în unele strînse la amândouă capetele şi spun despre ei în cuvinte măsluite şi înşelate, ca să nu moară de tot,vorbind în numele tuturor lucrurilor neîntâmplate şi pe care nu le vor trăi vreodată decât în fantazare…
…iar lumea lor astfel construită, cuvintele sunt realimaginare unele, altele care ar putea fi imaginare în exclusivitate, vin în căutare, cerând desluşirea, înţelesurile, explicaţiile, iar cele ale cărori mişcări sunt între realitatea cea dură şi ceea ce ar putea părea irealitate ies întotdeauna din formele previzibile, iar ţie îţi pare o nesfârşită întrebare, asemuindu-i cu nişte magi ai fantaziei…
…şi îţi spui trist că din toate măştile pe care şi le pun, niciuna nu li se potriveşte cu adevărat…
…şi te întrebi dacă pentru ei cuvântul realitate are tot felul de nuanţe, de voce şi de sens, şi dacă mai poate căpătă şi vreuna încă nebănuită, enigmatică, depinde de ce vrei să desfizi, depinde de cum vrei să ierarhizezi realitatea sau să îi hipertrofiezi importanţa, şi te întrebi dacă ştiu despre realismul privirii, despre ceea ce obnubilează, despre ce poate face ficţiunea, aceea pe care şi-o trăiesc când ca şi cum ar înfrângea realitatea…
…dacă ştiu cum e când li se întâmplă să alterneze între luciditate şi reverie, cum e cu realul şi cu imaginarul extensiv cel care poate părea fantasmatic şi doar că poate părea, chiar este, dacă ştiu cum e când nuanţarea nu schimbă esenţialul şi cum e cu şocul acela al unei realităţi fanteziste…
…unele fiinţe, despre ale căror proiecţii himerice ai crede că nu sunt evaziuni, ci invaziuni ale lumii lor obişnuite, dintre acelea despre care nu ai putea spune că nu ar fi o natură receptivă, în ciuda aparenţei lor de fixare, dau despre ele ceea ce nu sunt, mai tot din ceea ce trăiesc fiind mistificat, povestind despre lucruri imaginare ca şi cum ar fi reale şi tratându-le ca atare, cu îndemânarea scrisului care caligrafiază, minţind frumos…
…căpătând o supleţe din ce în ce mai personală, cea a lumii lor, lumea ficţiunilor lor, restituită altora pe deplin convingătoare, acelora absorbiţi de cuvintele înşelătoare, fascinante, proiectate în virtualitatea care le instituie realitatea…
…unele fiinţe cărora nu ai putea să nu le bagi în seamă tonusul narativ, care ţi-ar putea părea că rămâne constant nealterat, în acea naraţiune care curge, tot curge, ca mai apoi să se întoarcă, momente epice efervescente, spectralităţi imaginative, închipuide, derulate ca printr-un caleidoscop, mai lent ori mai accelerat, potrivit fantazării, fantezie sprijinindu-se nicidecum pe vreo memorie a realităţii, ci pe una a fantasticului, unul deloc magic, dar de ei creatori, pentru că nu sunt altceva decât ceea ce îşi sunt, şi nicidecum ceea ce mărturisesc a-şi fi…
…iar pe ei să nu îi crezi vreodată…
…deşi ţi se spun cu un entuziasm febril, animaţi de vervă, iar felul lor de rostire nu suferă nici de stereotipii şi nici de fadoare, atunci când îşi toarnă gândurile din ei pe hârtie, îndreptându-şi-le înspre contemplativitate, obţinând o combinaţie liberă şi eliberatoare…
…fiinţe despre care poţi crede că au darul de a fi altceva, până nu începi să te întrebi asupra unor semnificaţii pe care poate până atunci nu îndrăzneai să îţi fie îndoială şi nu că te-ai fi prefăcut a nu vedea ce amprente ar fi putut purta, semnificaţii în care nu mai găseai nici o margine de adevăr, totul fiind consemnat mistificant, fabricând realul, ca pe o excrescenţă travestită, deschizându-ţi căi pe care se înmulţeau paşii înşiraţi şi deşiraţi ai neverosimilului…
…jucând roluri nu doar tragice, de care nu ştii însă să te fereşti a le fi însoţitori, şi asta pentru că nu i-ai putea bănui de ficţiune, având forţa convingătoare a detaliilor care, chipurile, le animă realitatea ţesută, însă doar ei ştiu că deşi sub cenuşa ei nu li se stinseseră toţi cărbunii, nicidecum nu li se va întâmpla să mai dea vreo flacără, pentru că tot ceea ce a mai rămas din ea nu este decât o străvezie închipuire de contur fără crâcnet, o pojghiţă, o sărmană formă fără fond pe care ai putea aşeza orice…
…iar pentru a a avea fond, încep să rupă formele…
…acele fiinţe care, ca nişte solitari îndărătnici, simt o nevoie pătrunzătoare de a căuta prezenţa altora, inapţi de a-şi găsi vreun refugiu în sine, în înăuntrul lor personal…
…creând propriile-şi fantasme în care freamătă viaţa, spontan ca un strigăt, însă întregul lor colind se termină sfâşiat, pentru că adevărul şi-l ştiu, deşi tăgăduit, ştiu că în ei sunt atâtea umbre care se întretaie, care gem în imensul spaţiu al suferinţei lor pe care şi-l lărgesc continuu înspre zarea interioară căreia îi caută marginile, cea în care nu vor mai găsi însă nicio formă, pentru că acolo e nimeni, doar vocea lor cea de dinainte şi de după adunată într-un singur punct…
…sfârşind într-un singur punct, pentru că dincolo de el e ceva ca un contur mişcător care se risipeşte cu fiecare atingere de privire, acel contur purtând şi el o mască inexpresivă, pe podelele a căror tuşă este, podele pe care se tărâsc mereu nişte umbre, zidindu-le atâta vid în jurul lor, în jurul acelor fiinţe despre care ştii că nimeni nu le-ar putea cunoaşte mai bine decât se cunosc ele singure…
…ele, cu infirmităţile alor ascunse cât mai adânc cu putinţă şi mereu asiduu, dacă nu le-ai simţi goana nespusă după ocotire, după tărâmuri tandre pe care poate şi le-au aflat întâmplător, dar pe care le-au pierdut de parcă nicicând nu au fost adevărate…
…şi-acum, în numele lor pierdut, îţi vorbesc de sub firul cusăturii, crezând că nu li se vede machiajul, dar artificiul te izbeşte…
…te izbeşte, pentru că rostirea lor e altare de cuvinte pe care le ridică unor întâmplări nicicând trăite, despre care spun ca şi cum s-ar fi petrecut, deşi nimic din ele nu a fost trăit, ci doar ei, personaje în nişte roluri alese, metamorfozându-şi cotidianul cât şi banalul în ireal, în fantastic, cu o inventivitate nesecată…
…neputându-i bănui vreo clipă de neverosimil, de o lume închipuită pe care şi-o vorbesc ca pe una a prezenţei, şi va trece ceva vreme până când în sfârşit le vei afla căile reale de semnificare, pentru că multe îţi vor părea cu cât mai apropiate, cu atât mai ascunse, iar realitatea lumii lor, o suprarealitate, astfel părându-ţi-se la un prim efect de receptare, iar până când te vei dumeri, va mai trece o vreme…
…până când vei înţelege că ei şi-au refăcut totul despre ei, făuritori himerici şi imaginari, renăscând în ficţiune tot viul care mai rămăsese în ei, dar părăsit, mutându-şi şi răsmutându-se în ei dintr-un loc în altul…
…însemnând şi creând spaţii în interiorul lor ca după o regie cu piese detaşabile şi hotărâtoare oricâte pietre li s-ar fi adunat la porţile uitării, apăsându-i greu ceea ce ai cheamă dinspre ei în sunete haotice şi dezagregante, atunci când înţeleg că nu ei sunt chemaţii, ci altcineva din ei de care nu îşi mai amintesc, făcându-i să tresară când simt că licoarea din solitarul lor le-a îngheţat în trupul sufletului, ducându-i pe mai departe, dar fără de căldură…
…bând din ei doar frig, surzenie şi singurătăţi, dar atât de bine ascunzându-le celorlalţi încovoierile, stările tulburi, imaginându-şi plecări din ei şi dilatând cu ochii imaginea, privind înspre drumuri fanteziste pe care nu le vor străbate nicicând, însă vorbesc despre ele ca şi cum le-ar fi trăit cu pricepere şi cu profunzime, compunându-şi înfăţişări desfăşurătoare, reparându-şi slăbiciunile, cucerind sensuri cu asemănări aparente pe ruinele altora amăgitoare pe care le-au simţit cândva a fi şi a nefiind…
…părând că spiritul îndoielii le coboară asupra unei posibile alterantive a contemplării în ei cu deschidere fertilă…
…îngăduind amestecuri fatale reîntoarse, cândva halte lăsate în urmă şi duse acum, fantasmând, pe aurite căi, povestind întâmplări neadevărate, cu puterea de a fi, încâlcire mişcătoare însă de existenţă şi nonexistenţă, căi aurite pe care îşi urmăresc continuarea a ceea ce în ei odată poate s-a rupt voluntar, dar asta tu nu ai de unde să o ştii, decât încercând să vezi în ei detaliile care exprimă completul…
…şi fără să ai încredere oarbă în cuvintele şi formele lor, acelea pe care le folosesc la obţinerea unor puternice efecte precum emoţiile, născând în tine acele stări ce permit receptarea, ştiind atât de bine să creeze copleşitorul, mai cu seamă în costumaţia filozofiei, în ascensiunea şi etericul imaginaţiei, având forţa de a stârni chiar şi cu un cuvânt azvârlit pe coarda sufletului tău, aceleaşi efecte pe care le-ar fi avut fântânile unor fraze întregi, aceleaşi sunete…
…spunându-ţi despre o amintire, despre un presentiment avut, o vorbă rostită în treacăt adunând în ea mister, seducţie şi inefabil cât nu ar fi putut cuprinde întinderi de timp cu jurăminte de clipe…
…un singur cuvânt spus ţie prelungind ecouri multiple…
…tu, care în tot acest timp cât le eşti întrebare despre real şi ireal, pereche locuitoare de magic şi solilocviu, şi nicăieri altundeva decât lăuntric privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în tine cu gesturile orbului, le atingi nevăzutul după cum îţi simţi în tine chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, desfăşurând aţe prin tine, înnodându-ţi-le cu umbletul gândurilor, despicând înţelesuri…
…mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru care ai fi inventat chiar cuvinte, de ar fi fost nevoie, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu erau, pentru că le trăiai în spaţiul deschis din înăuntrul tău, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, nu erau clipe osificate, dar nici întrupate ar fi putut părea că nu sunt…
…despre care ştiai că vor genera metamorfore, vor reconfigura realul ori iluzia, şi îţi ascultai tăcerile rostitoare închis în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îţi eşti într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, spunându-ţi că acestor fiinţe pe care acum începusei să le auzi altfel niciodată nu le vor sta gândurile, fantasmând, pentru că în lipsa lor viaţa le va apărea ca un drum pustiu fără să zărească vreun reper care să le aducă liniştea…
…şi doar în spaţiul imaginarului lor, în semne de existent închipuind îşi pot zidi construcţii himerice zămislite de fantezie…
…acolo unde vor trăi în părăsirea realităţii, între pereţii văruiţi în culoarea indeciziilor, îngăduindu-şi şi oprindu-şi mersuri, mutându-se mai mereu dintr-unii într-alţii, vărsându-se continuu…
…dar niciodată având vreme şi timp să se întâmple decantarea…
…trăind nelimpezirea, neodihna şi doar rătăcirea, mereu în aşteptări, mereu în amânări, mereu ca nişte echivocuri…şi gândeai că e întristător să îţi pară că lămureşti ceea ce nu era de lămurit decât în parte sau deloc…
…în sufletul lor fiind mereu magme care niciodată nu se vor răci pe deplin, vor fi mereu vii, arzânde, zvârcoliri nesolidificate ale unui amalgam de fantome, poate, ori zbaterile reveriilor sedimentate in temniţele depărtărilor din care au venit din timp în utriculele ascunse ale memoriei căreia nu li se mai dau demult cu sinceritate, ci cu artificii, în absconzităţi forţate în repetate rânduri întâmplându-li-se zadarnic…
…producându-se vasalitatea prin machiaj, simulări şi roluri în cuvinte şi frumoase şi urâte la un loc, cu buzunarele şi încălţările pline de vorbe…
…pe care vreun astfel de magician, vreun mag al fantazării le-a potrivit, aşezându-şi mâinile lui peste mâinile tale într-un ecran de umbră ca într-o tentativă de apropiere, neştiind însă că va fi cea de pe urmă, pentru că atingerea va înţepeni, însemnând sfârşitul definitiv al legăturii atinse iluzoriu, doar în intenţie, pentru că mâna ta altfel nu ar fi întâlnit decât un gol, deoarece în locul în care credeai a-l fi putut întâlni nu se afla decât părăsire…
…şi atunci îţi spui că unele fiinţe, acelea care nu îţi sunt la întâmplare, cele pe care le simţi în tine până la ultima lor fibră, acelea ale anotimpurilor tale, acelea ale visurilor pe care nu le vei înceta, cele care îţi vor fi pentru totdeauna, acele fiinţe de care îţi va fi sete şi foame, una mai neîndurătoare decât cealaltă, cele ale căror sunete celeste le auzi cum se depun pe misterioasa membrană a fiinţei tale, se spun celor ai adevărului adevărat, iar alţii…
Motto: În lumea lăuntrică a altora, o lume a aparentelor contrarii, a unor armonii imaginare, erai răsfrângere pretutindeni, pentru a-i putea afla; erai viu întins peste tot, văzut magic, între etern şi trecător, eroare şi adevăr, real şi închipuit, frumos şi urât, ca într-un fantastic creând iluziaeliberării din ei, neieşind de acolo vreodată, umblând prin ale lor semne, fiindu-le, avându-i în tine, pe toate acele suflete curgere în tine, într-un joc al căutării, a ta şi a lor, a acelor altora, în care toate ale voastre se întâlniseră în frământările uneia singure, o vreme…
…se înverşuna să nu îşi ridice construcţii himerice, atât de stranii în senzorialitatea lor, opunându-se din răsputeri forţei lor care o atrăgea înşelător şi cu sete pe tărâm de albastru; uneori ţi se va putea doar părea că există, şi astfel îţi poţi imagina, într-un joc al închipuirii, că împleteşti capricios întâmplările stăpânitoare; înţeles necunoscut fără îndoială şi inconoscibil poate, împletitură de sens cu absurd.
Pentru că eşti trup de cuvinte şi suflet de tăceri, completă gramatică a fiinţei, de o fonetică plină de mister, rătăcitoare făptură mergând înainte şi de-a-ndoaselea, iar alteori în zigzag între capăt de da şi nu, între chinurile alcătuirilor şi contrariilor, cumplită dihotomie care le este chip, suferind cu fiecare chingă, cu fiecare stavilă, în fiecare curmeziş, strivit, tu, copil al timpului, în fiecare împotrivire, cu fiecare aflare prin căutare sau din pură întâmplare simţindu-te tot mai aproape de teamă…
…teama de a crede că ştii, nefiind totuna cu a cunoaşte, însemnând însă mai mult decât a înţelege, departe fiind însă de trăire; cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea, precum un act pasional, mers prin tine însetat şi flămânzind în a te vrea, a i te da vieţii, altfel nefiindu-ţi cu putinţă a te lua, adăstând înţelesurilor nerostite care atât de multe simţi că ar spune, pentru a căpăta iscusinţa de mai apoi, cea a priceperii şi dezlegării, când multe dintre cele ce îţi vor vorbi fără să îţi grăiască îţi vor fi atât de lesne de auzit…
…cu ochii, mai cu seamă…
…pentru că eşti om al humei, aflat în grija zeiţei purtând acelaşi nume, după cum glăsuieşte o poveste faustică şi nu eşti fiinţă a turmei şi doar pe tine trebuie să te urmezi şi să o faci fără servituţi, neuitând să nu te apropii prea tare de tine deoarece altfel te vei înstrăina de esenţă şi amintindu-ţi mereu că prin alţii îţi vei putea spune atât de multe despre tine; prin ei, prin alţii, vei putea ajunge spre sine, însă dacă sunt prea numeroşi îţi va fi cu neputinţă să te mai cunoşti…
…neuitând vreodată să exişti precum realitate vie, neamorţind în stereotipii…
…neuitând vreodată că lumea, deşi visezi, nu o vei putea nicicând face şi desface prin voinţa-ţi nestrămutată…nu, nu eşti fiinţă magică…
…deşi eşti una idealistă, nici cunoscând-o însă nu îţi va fi cu putinţă, nu o vei putea face; ceea ce îţi va rămîne de făcut este să trăieşti autentic,oricând şi oriunde, ferindu-te de isprăvi magice, care ţi-ar putea desfigura lumea lăuntrului şi ţi-ar lua o veşnicie să ţi-o refaci, cârpindu-i cerurile şi poate într-o teamă fără de ieşire…
…pentru că în chip de cuvânt, eşti grămăjoare de litere scrise; pentru că vrei să te scrii precum îţi voieşti, trup de gânduri – pretexte pentru cuvinte pe care ai vrea să îţi fie cu putinţă să le poţi cresta într-un altul – trup de gânduri pe care îl atinge cu degetele ochilor cel ce te citeşte, gânduri a căror existenţă nu este născută pe de-a-ntregul, ceva din ele rămânând neivit, zvâcnind în tâmpla sufletului în agonia sfârşitului, confesiunea lor doar ţie fiindu-ţi suspin, pentru că acea rămânere ţi-ar fi adus vocaţia scrumului în plânsului jarului…
…pentru că înlănţuindele-ţi litere, tentacular, fiecare dintre ea scrisă având o nebănuită forţă, îţi sunt trepte de cuvânt; cuvinte ce au duh, cărora le ştii toate rosturile… pe care ţi le compui şi le recompui, pe care şi ţi le aminteşti că le-ai fi vrut spuse şi ţi le reaminteşti, până ajungi la adevărul spusului de ele în scris şi care îţi sunt decupaje ale reprezentării unor forme din trăirile tale, din gândurile tale; decupezi din forma exprimării care eşti…
…pentru că suntem ceea ce simţim…suntem ceea ce gândim…
…pentru că în cuvintele– urmă stă ascunsă amintirea paşilor; spusul tău, din tine, cu dorinţa de a regăsi intensitatea cu care te-ai trăit atunci, pentru întâia dată, într-o vreme a începuturilor…de a le recupera ca într-o luptă inutilă împotriva timpului, tu, al lui copil, ca pe o taină ce a fost atunci când i te-ai dat pentru prima dată întru atingere , atunci când viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…
…pentru că un gând de-al tău, tu, acel cu zămislirea spintecândă a fascinaţiei lor, determinând în tine frenezii şi terori dezlănţuite speriind cu fiecare nouă izbândă asupra-ţi, a alcătuirilor în care o vei simţi inclusă, va avea înlăuntru-i toate neaflatele, neştiutele, necunoscutele, negânditele, neîntâmplatele întâmplări şi de ele nu va mai exista drum îndărăt şi nici dezlegare de vrajă nu îţi va fi cu putinţă; îţi va fi călcătură vicleană, cu pas neauzit şi călătorite neclipele ei te vor aduce înspre rătăcitoare tâlcuri…
…şi chiar de vei afla vreo noimă, precum neînţelesuri pline de înţeles, îţi vei trăi chinul anulării lor, pentru că vei simţi cum se naşte în tine întunericul de el, îndepărtat ca sens, pierdut, iar în absenţa lui, înţelesul, precum o consecuţie a înţelegerii, îţi va rămâne doar o nălucire, o himeră retorică…
…pentru că te vei dumeri cum şi în ce fel ai căpătat de acum şi vocaţia sacrificială, deoarece vei simţi cum începi să renunţi, încet, încet, pe nevăzutelea, la ceea ce cândva îţi fusese început netrăit săpând, adâncindu-ţi-se până în câmpul minat din tine, siluetă a fricii apărând, bântuindu-te întru rătăcirea pe care poate nu îţi vei mai fi în stare a ţi-o măsura, o primejduitoare clipă…
…în care ai înţeles că dacă totul, oricare ţi-ar fi fost acesta, semnifică, trebuie şi spus…
…doar că tu ai chinuit nişte gânduri, unele pe altele, fără nici un înţeles…
…şi nu pentru că nu ar fi avut, doar că începuse să te bântuie acest spectru ca un negru smârc, acest spectru al fricii de iremediabil…
…pentru că e frica de un târziu prea aproape, frica de un îndepărtat prea devreme, frica de gândurile întârziate…
…frica de a nu rămâne cu toate aceste gânduri îmbrăcate în răni…
…pe care poate niciodată nu ţi le vei mai putea travesti în altceva şi îţi va fi şi cu neputinţă de a le mai putea recupera pe cele pe care ţi le-ai lepădat, temându-te de ele, de ceea ce ţi-ar fi putut spune şi nicidecum pentru că ar mai fi avut ceva prin care să îţi sfârşească orice dorinţă de a le trăi; le-ai plecat…şi fără să stai…devenind de acum nişte pribegiri în tine cândva, gânduri peste care ai lăsat un zăbranic, despărţindu-te de ele…
…pentru că ai o neobişnuită capacitate de sens şi te temi de clipa în care vei înţelege că ceva în tine a murit într-adevăr, abia atunci putând ieşi dintr-o halucinare care nu îţi va mai vorbi, de ea tăcând, care prin nimic, precum ceva anume, nu îşi va mai semiotiza enunţarea, şi prin nici un cod sinestezic nu o vei mai putea recepta, iar acest sfârşit îţi va aduce o învăluitoare nelinişte pentru că atâtea întrebări îţi vor rămâne neizbutite, atâtea întrebări despre nişte lucruri care trebuie să îţi fi spus ceva, doar că sensurile le-au fost obliterate, având în ele un sâmbure sterp, pe care le ascultai când încă mai puneai urechea pe pământurile lor necrăpânde încă…
…. şi care te vor lăsa, pentru o vreme, doar pentru o vreme, vulnerabil ca o rană deschisă, negândindu-te vreodată cât de frică îţi va fi de acel timp ce îţi va arăta că pentru tine nu va exista uitare…
…şi urmă călăuzitoare înspre îţi va fi doar semnul sângelui cu care ai iscălit literele acelui vis, sânge în podul palmei cu care vei desface de acum literele ghimpate pe care ţi le credeai a fi ale unui logos primordial, grai neauzit în care i te-ai fi spus cu o dragoste divină celuilalt; limbă adamică, pentru că ei, dragostei, îi aveai şi vocaţia şi harul, acum călătorie sfârşită într-un spaţiu precis, de-acum în afară de lumea ta, de-acum tu, pribeag de acele lucruri nestatornicite, cu palma întinsă cerşind stelelor, deşi dezlegate, ca stelele fuseseră, înţelesurile lor diamantine…
…pentru că poate că uneori nici un suflet nu ar trebui în vreun fel să îl desluşească pe vreun altul, fiecare fiind un însingurat în sine, lăsat pe desluşirea lui, atât cât o poate duce până la capăt, în solitudinea din înăuntru-i; acolo îţi eşti în spaţiul infinitului înăuntrului tău, în adâncimea ta; într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…şi unde te desăvârşeşti în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…
…pentru că în solitudinea minţii tale, acea retragere în tine precum regăsire, monolog al lăuntrului, singur nu eşti nicidecum; eşti cu alţii…cu toţi acei care îţi fuseseră şi îţi erau, pentru că au făcut parte din nodurile tale de rostire…din înnodările încrucişărilor trăirilor tale; spusul tău, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu te cunoscuse cu adevărat; nimeni nu te ascultase cu acea taină a înţelesului… cu neputinţă a te auzi; te strecurasei în ei asemeni albastrului…
…le păreai nefiind, deşi erai…
…şi nu ştiuseră cum să te atingă dincolo de aparenţă…
…pentru că uneori simţi că ieşi din timp, ocultând orice comunicare şi ca să nu mai auzi nimic, pentru a nu mai fi răscolit, închizi lin şi fără de zgomot uşa sufletului tău, şi toate acele instanţe ale enunţării, toate retoricele, toate semnele lumii tale sfârşesc prin a fi obliterate; limba în care te-ai fi spus devenind cea a unei comuniuni inaudibile, ceva, nişte lucruri, împiedicând-o să se întemeieze, lipsindu-i verbul făuritor…
…iar pentru că se va întâmpla cândva să te trezeşti de toate lucrurile care te tac într-un timp al enunţării regăsite…
…pentru toate acestea, ea, om-floare, cuvânt suav prin excelenţă, dar perisabil, îşi spune că deasupra ei este încă prea devreme – ieşind din timpul lui, nevrând să îi fie, desfăcută de pas de sub talpa lui – pentru nişte iluzii îndepărtate ale unui joc de cuvinte, răscolind simţuri uitate, cu înţelesuri doar pe jumătate desluşite, cu substantive efemere, fără a le căuta răspunsurile poate întemeietoare, joc…
Într-o anume zi, când sufletul visului lăsat pe pământ care am fost o va porni spre câmpiile elizee, căci nu văd altundeva înspre ce s-ar putea îndrepta, simţind că i-ar putea aparţine şi care l-ar primi să-i fie loc de împăcare, mă va purta pe mine; sufletul e un eu, duce mai departe amintirea fiinţei.
E o răspântie de drumuri, viaţa; la dreapta de o iei, vei ajunge la un izvor păzit cu străşnicie de doi străjeri, cum fusese şi cu dragostea ta, pe vremuri, păzită, dintr-o parte şi dintr-alta de către tine şi de către el…
Acel izvor peste care vei da curge din lacul Mnemosynei; îţi va fi sete, dar străjerii neînduplecaţi cu tine vor fi…îi vei îndupleca spunându-le că îţi este sete de moarte , ai început să te usuci, amintirea de a fi fost odată lujer verde rămasă atât de mult în urma ta, nici tu nemaifiind decât umbra celei ce a fost odată, şi atât de multe urme în tine porţi…
Pe drumul din stânga de vei apuca, vei întâlni în cale-ţi alt izvor; curge din lacul Lethei, al uitării, iar sufletele, bând din el, uită de ceea ce au fost odată, continuă cercul, intrând în alt trup, deşert tânguitor tânjind după un suflet.
Drumul spre tărâmul fericirii de dincolo e presărat cu capcane şi împotriviri iar vor părea multe a-ţi fi potrivnice, cum poate şi tu , odată, astfel îţi fusesei ţie însuţi…
…vei întâlni prima răspântie; aceea îţi va fi şi cea mai grea încercare, pentru că se va dovedi a fi crucială, îţi va fi răscruce, aceea de a trebui să îţi alegi calea. Va trebui să ştii cum să o faci; acolo cel mai mult îţi va zăbovi sufletul şi va sta pe gânduri poate neştiind încotro să o apuce, pentru că ştie că va trebui să ştie să o facă, nu poate da greş, pentru că ceea ce va urma, îl va urma; memoria a tot ceea ce a fost, a neuitării vreodată sau uitarea pe veci.
Am primit darul Mnemosynei sau blestemul ei, am băut din izvorul ce curgea din al ei lac, eram însetată; de viaţă mi-era sete, nu de moarte…sufletul meu mă va purta oriunde va merge, mă va purta cu el şi nu va uita nimic din aceea ce am fost.
Am amintiri.
Am amintiri; ciudat îmi pare că cele ce m-au lovit şi m-au prefăcut în bucăţi, m-au sfărâmat, au tăiat în carne adânc, sfâşiindu-mă, acelea care m-au ucis sunt cele pe care nu mi le pot îndepărta, cele pe care încerc să le uit, cele cărora le spun celelalte amintiri, cele care te lasă vulnerabil ca o rană deschisă, şi ori de câte ori privesc înspre ele, şi nu pentru că aş vrea să o fac, ci pentru că mă încolţesc, forţându-mă să întorc capul spre ele, sfredelindu-mă cu privirea, simt iarăşi fierul încins, se întâmplă din nou, uneori poate la fel de intens, alteori ceva mai difuz, dar mă pătrund… simt cum intră înlăuntrul fiinţei mele cu toată puterea şi nu vor să mă scape din strânsoare, nu vor a-mi da drumul…
Mă desfid, strigându-şi trumfător supremaţia.
Aceste amintiri ne vor a fi ale lor, iar dacă nu le uiţi, vei rămâne pentru toată viaţa îmbrăcat în răni, sunt acelea care vor să pună stăpânire pe noi şi să ne aducă aminte de clipa când le-au devenit robi…ele ne-au fost stăpânii calamităţilor sentimentale, cândva…sunt diabolice, şi vin cele dintâi atunci când memoria cheamă, fiind atât de grăbite să ne amintească un trecut peste care ştiu că poate niciodată nu vom trece.
Pentru că tot ce trece, rămâne.
Amintirile blânde sunt delicate, stau acolo până dai tu de ele; îţi zâmbesc a azur senin când te văd venind spre ele din depărtare,te iau de mână şi te privesc în ochi şi îţi spun că ele te iubesc şi vor fi mereu aici pentru tine şi te vor aştepta ori de câte ori vei dori să te întorci.
Ele au un loc al lor şi nu te copleşesc; aşteaptă să vii tu la ele, nu vin nechemate. Caută-le.
Caută-le atunci când vei dori să o faci; nu le uita prin ungherele sufletului tău, nu te rătăci de ele, atât de uşor le-ai putea pierde şi de-ar fi să se întâmple…
blogul unei Camelii 