Drumul, poveste a fiecărui om

Motto:  Suntem drumuri, căutări ale sufletului înspre aflarea de noi înşine, la capătul cărora ne întâlnim cu noi; drumul acesta nu te întreba când se va sfârşi, dacă i-ai atins capătul, înseamnă că a fost doar o cărare, nu drumul. Când noi suntem poveşti, suntem drumuri.

Povestea unei fiinţe…ea, copil al timpului, înfrigurat scormonitor călător pe drum de viaţă, povestea  drumului unor paşi ce până acum s-au obişnuit să meargă, a învăţat să îşi asculte mersul şi ştia că nu toate drumurile-oameni sunt la fel, dar toate au stele călăuzitoare şi începuse să îi şi înveţe pe ei, pe alţi căutători, pe fiecare dintre ei privindu-l ca pe o lume, ca pe un univers, şi încercase să îi desluşească ascultându-i cu sufletul, cu dinăuntrul lui, privind până în adânc…

….pentru că de afară nu poţi vedea ce se petrece înăuntru…

…şi îşi spunea că fiecare este cu rostul lui în legea vieţii, în zăbovirea clipelor deasupra lor, pe arcada timpului, de unii trăite ca şi cum le-ar fi scăpat printre degete, de alţii ca şi cum le-ar fi aruncat fără să le pese, de unii ca şi cum în aflarea lor au simţit că trebuie să li se dea definitiv, fără început şi fără de sfârşit, ca şi cum li s-ar fi dat veşniciei…

…dar toti simţind că trebuie să se dea ei, vieţii, pentru că altfel nu s-ar fi putut lua

…nu ar fi avut cum să îşi fie ca pas înspre încotroul ei, ca mers, ca rămas de urmă mai apoi, urmă în pământ, în pământul fiinţei, urmând să îşi fie fiecare însemn, amprentă în această călătorie a lui înspre aflarea de el care e viaţa, şi care nu înseamnă a fi ci a exista; viaţa, legământul tău cu lumea ta, aceea a creaţiei de sine; definiţia desluşirii unui lăcaş în lăuntrul fiinţei tale, acolo unde doar tu ai puterea de a  genera întâmplări, fioruri născătoare ale lumii tale…

…şi ştia că unor oameni nu le plac drumurile necunoscute, se tem să se avânte pe poteci lăturalnice, de teamă că s-ar putea rătăci, iar cei ce o fac sunt veşnic singuri, iar alţii nu mai trăiesc în iscarea altor poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci; nu ştiu însă că va veni o vreme când le vor trăi, fie că vor, fie că nu, sensul existenţei fiind acela de a-ţi identifica fiecare colţ al mineralelor acelui bolovan de stâncă al aceluia care eşti şi să te husmeşti şi să te cari până în vârful muntelui vieţii tale, acela care este cel mai aproape de cer şi căruia îi eşti vis şi năzuinţă, şi de acolo să îţi întinzi aripile a icar, dar să ai grijă să nu îţi fie aripile lipite cu ceara iluziilor de nălucă.

În viaţă suntem  legături o vreme anapoda până nu dezlegăm taina împletiturii cu celălalt, cu cei de prin împrejurul nostru, cei care merg spre acelaşi încotro al înţelesului, şi prea puţin simţim că mai rămâne din noi, nouă, după ce dăm altora părţi de noi, fragmente de suflete, secvenţe de trupuri, visuri de gânduri, iluzii a dorinţe, amăgiri a cuvânt, suntem zbateri perpetuând uneori un  teribil exerciţiu de inutilitate care ne face în deznădejde să credem că suntem cu brio un fiasco, toată viaţa ne opintim să urcăm un bolovan de stâncă în vârf de munte şi când ne amăgim că suntem aproape de a sfârşi urcuşul a izbăvire de povară, acesta se rostogoleşte…

…simţim de multe ori că obosim a renunţare de atâtea lupte în care ne scurgem a vlagă, luptăm pentru devenirea noastră pe drumul care suntem pentru cei ce vom fi când vom fi cei ajunşi la capătul lui…luptăm din dragoste pentru dorinţa de noi, cea a înfăptuirii creaţiei care suntem, luptăm cu alţii, luptăm cu noi înşine, iar luptele noastre interioare sunt cele care ne secătuiesc de vlagă, luptăm cu morile de vânt şi acestea dor cel mai tare; unii au o moară de vânt chiar în dreptul inimii şi poate vor pieri răpuşi de propria lor lance, luptăm cu fantasmele închipuirilor noastre, cu himerele, cu năluca amintirilor, luptăm pentru o cauză demult sfârşită deşi îţi spui că nu trebuie să antrenezi în viaţa ta cauze pierdute…ne purtăm propriile războaie şi poate şi pe ale altora…ştii că un război nu îl începi decât dacă ştii că îl vei şi câştiga, nu îl vei pierde, dar lupţi precum războinicii în vechea Spartă;  indiferent de soarta care îi aştepta pe fiecare în parte, cu toții luptau pînă la capăt cu credința că vor învinge…

…suntem proprii făuritori ai destinului; fiecare are în faţă un destin, doar că şi-l făureşte potrivit putinţei de a o face, libertatea constând în a alege ceea ce este preferabil, aceasta fiind însă una relativă, în această alegere acţionând gândirea, credinţa şi încrederea de nezdruncinat  în acea alegere, hotărările fiind determinate de o voinţă de nestrămutat precum şi anume conjuncturi ce ţin de hazard; anumite ocurenţe în urma cărora se poate întâmpla să nu te mai regăseşti în cel ce ai fost…

…gândim uneori că viaţa e un câmp de război; ne spunem că în dragoste, ca şi în război, toate loviturile sunt permise; în război, ca şi în dragoste, pentru a sfârşi, trebuie să o faci de aproape…

…luptăm cu neliniştile, cu incertitudinile, cu îndoiala, cu scepticismul neîncrederii în care ne poticnim, cu disperarea de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, luptăm cu toate împotrivirile şi stavilele din cale, luptăm cu toate curmezişurile din noi, cu toate ferecăturile, cu toate piedicile, ne împiedicăm, ne zdrelim, ne sfâşiem sufletul în spini de mărăcinişuri, sângerăm până la moarte, până învăţăm să murim, şi să renaştem din cenuşa arderii noastre, stăm pe piatra gândurilor şi ne oblojim rănile, toate rănile, acelea văzute şi nevăzute, luptăm cu dorul chinuitor, cu depărtarea, cu furia neputinţei, luptăm cu tăcerile noastre care ne ferecă sufletul cu lanţuri grele şi ocale, luptăm cu înverşunarea de a nu fi rupt în două, deşirat, luptăm pentru dragoste, pentru noi, din dragoste de noi, aceea a creaţiei de sine, a înfăptuirii noastre, mai presus de toate, luptăm pentru dragoste; dragostea ca stare de a fi, suntem luptă din şi pentru iubirea de noi şi de cel de lângă şi din tine, în trupul tău, întrupare…

…puterea fiind în înăuntrul nostru când înspre tot pornim, purtând cu noi spirala în culoare de lumină albă, drumul spre libertate fiind acela către dinăuntrul nostru, acolo unde ne este altarul, acolo, în lăuntrul nostru, unde suntem, unde ne suntem suflet dragoste.

Ea, omul-drum, copil al timpului, presupus a fi liber, este un rătăcitor pe drumuri, în tot felul de încercări de a se desluşi, de a-şi găsi definiţa despre sine, de a înnoda legături cu alţii, de a învăţa precum un orb să simtă  nevăzutul, gândind că poate taina o va atinge în nevedere, că poate atunci va primi un răspuns, în ivitul revelaţiei, ca şi cum niciodată nu îi va fi fost dat să îl găsească, ci doar îl va fi primit şi ar fi devenit astfel o taină pecetluită, taină în care nimic nu îi părea a fi întâmplător…

…ea fiind o întâmplare căreia i se atinseseră tot felul de priviri ce făcuseră într-un sfârşit din ea o privire ubicuă, din ea era peste tot; un ochi interior ce atât de bine vedea ceea ce privirii îi era cu neputinţă poate a desluşi…se dădea vieţii cu toate simţurile, prin aceste simţuri trăind şi prin inteligenţa cu care prelucra toate aceste simţuri, deşi uneori nu mai voia să se supună nici unei logici, şi atunci simţea că se deprinde de pământ şi trup nu mai avea, ci îşi era doar suflet, şi că s-ar fi privit din dinafara ei şi nimic altceva nu îşi mai era decât un fior, şi mereu îşi amintea că adevărul este în ea, ea, perechea de nelinişte a ei cu însăşi;  libertate-înlănţuire, revelaţie-căutare, armonie-haos, bine-rău, frumos-urât, fericire-nefericire, încredere-deznădejde, real-iluzie…

…iluzia de a putea dori ce vrem, fără împotriviri şi fără de îngrădiri, nici măcar a propriilor graniţe, pentru că ne suntem provocare în a ne depăşi limitele, doar că aerul libertăţii ne pune uneori pe gânduri a nelinişte deoarece nu existăm doar precum conexiuni, cu tot arsenalul devastator a impact de îngrădiri a prejudecată, de sfâşieri şi mistuiri a pasiuni, a paşi repeziţi a impuls, a inconştienţă de spirit a corps perdu

…ştiind  că ceea ce se întâmplă nu este obligatoriu, cu toate că este urmarea firească a unor cauze, noi fiind aceia care cooperăm la desfăşurarea unor evenimente…

…ci suntem trăsniri din noi înşine fără a oprelişte uneori, alteori ne domolim răzvrătirile, înflăcărările; ne descătuşăm de gânduri aruncate altora fără a îi cunoaşte, iluzie şi amăgire putând fi, te cunoşti prin experienţa înfrângerilor pe drumul care eşti; experienţa, contactul tău cu lumea, ce acei împresurători, cu sine însuţi, şi rezultatele acesteia, la răspântiile în care te-ai închegat şi te-ai plămădit din năzuinţa zborului care ar fi trebuit să fii, dar care nu ţi-a putut fi aripă, deşi liber ai fost să te înalţi, doar că realitatea a avut chip de himeră şi repere ţi-ai găsit în vânare de vânt, iar prăbuşire ţi-ai fost; pentru că ai simţit destinul cum îţi joacă o haină şi amară farsă…lasă la îndemâna noastră alegerile…

…şi atunci, halucinaţi de fascinaţia necunoscutului, pornim spre nuştiuunde legaţi la ochi, şi ne împiedicăm de a nu avea din neputinţa de noi, deşi am fost ardoare a zvâcnire şi devenim icnet scurt a limită şi capăt de drum a împotrivire şi constrângere, şi plecăm capul a întoarcere…şi apoi înveţi să asculţi paşii; să nu te mai abandonezi lor în neştiut şi în necunoscut şi călăuză să începi să îţi fii…

…începi să îţi înveţi şi să îţi sfărâmi potrivnicele piedici, să ştii ceea ce nu poţi avea, iar cel mai bine te cunoşti când ţi-ai aflat hotarele, şi nu altfel…atunci îţi vei fi pierdere, şi vei simţi că ceea ce cu adevărat poate însemna că viaţa nu are nici un sens, pentru că nu vei şi ştiut a îţi fi unul; acela ce te va purta spre tine însuşi.

Îţi vei fi o luptă inutilă şi o încleştare a dorinţelor de a avea ceea ce niciodată nu vei putea atinge, în războiul tău cu tine însuţi, în încrâncenarea de a pune nişte întrebări răspunsurilor nepotrivite…te vei descoperi pe tine a-ţi fi povară şi te vei lupta cu tine, nesimţindu-te speranţă, ci doar amară neputinţă deznădăjduită, şi neştiind care îţi este încotro-ul, vei ajunge la capătul tău, simţind fiecare clipă a existenţei în tălpi colţuri din tine…

…dar nu vei înceta să mergi; oricât ai fi de istovit, adunându-ţi părţile de tine rămase, fără a te tângui a jelanie şi fără a te târî în genunchi în faţa vieţii…iar dacă nu crezi îndeajuns în tine,  nu în ceilalţi, nefericirea îţi va fi rânduire în care te vei nimici în mistuire a dramă, pentru că deşi ai fost lăsat liber să te alegi,  nu ai ştiut cum să te cauţi…nu ai avut visuri…

Cine nu are umeri, nu are nici aripi; cine nu are aripi, nu are nici visuri…

…viaţa este vis în visare de drum; noi, oamenii-drumuri…

…suflete dragoste.

Reclame

Nicăieri spre întunecatul nu ştiu unde

Haimanaua de suflet pribeag rătăceşte pe drumeaguri de doruri; uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoi, se îngroapă în amintirea ce l-a făcut să îi fie astfel, şi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec şi nu îl latră câinii, că’l simt a blând rătăcitor în neştire spre un nu ştiu unde, spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă.

Suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile, şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise; atunci începuse să simtă cum încep a păli, şi ar fi vrut să le reaprindă, dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul, şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz, aşa i se părea că aude, un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase, pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge, şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi, însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta, nu mai avea unde şi înspre ce călca…

Şi nici alături de cine.

Sufletul haimana  adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva, cine oare s-ar încumeta a o face, şi tresare în somn şi se zvârcoleşte, sărman bietul de el…ce l-o bântui în vis, ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna?

Ţi-aş mângâia visul, pentru că ştiu cum e, sufletule, ştiu cum e când lumea ta se prăbuşeşte, când simţi neputinţa de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău şi ştii că aceasta într-o zi se va întâmpla, ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre într-acolo, înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer, dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două, că acolo nu vei ajunge niciodată  şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv, nu te lasă să te îndepărtezi….

…ştiu ce urlet are disperarea şi cum împietreşti când te prefaci în încremenire şi geamătul oaselor sfărâmându-se când îţi încleştezi pumnii a neputinţă când crezi că totul s-a sfârşit şi nimic nu se va mai întâmpla o crezi deşi ştii că ne naştem praf de stele şi suntem meniţi a ne aprinde făclii, ştiu că oriunde se închide o uşă se deschide o fereastră, ştiu cum e să ai inima sfărâmată şi să te gândeşti că poate nici nu mai găseşti toate bucăţile să ţi le aduni şi să ţi le pui la loc, ştiu cum e să te sfârşeşti, dar mai ştiu că a fi solitar nu ni se potriveşte, suflet singuratic că vrei, sau însingurat că te-ai îndepărtat…

…ştiu că nu poţi fi sigur că nimeni nu te mai poate răni vreodată şi că invincibil îţi este dat să fii numai odată în viaţă, după aceea începând să îţi cari zidurile după tine, zidurile în a căror inexpugnabilitate începi să crezi, deşi cineva ţi le va doborî data viitoare fără nici cea mai mică împotrivire din partea ta în ciuda înverşunării  de a te crede dacă nu imun, măcar invulnerabil, apărându-ţi firava-ţi fragilitate, ca să nu aduni ce a mai rămas din sufletul tău căzut în ţărână, pentru că te bântuie spaima că asta ţi s-ar putea întâmpla, şi de tine îţi este mult mai teamă decât de celălalt, pentru că ştii cum i te abandonezi dragostei, dăruind fiecare ungher din tine.

Ştiu.

Ştiu cum e când simţi că atunci când ţi-a murit dragostea ai murit şi tu odată cu ea, când sufletul îţi este cuprins de amorţeală şi nu ar mai vrea şi nu ar mai putea nimic simţi pentru că s-a sfârşit în singura şi unica iubire, ştiu cum e când simţi că ceea ce ai pierdut nu vei mai regăsi vreodată şi va rămâne tot timpul un gol în tine pe care nimeni şi nimic nu îl va mai putea umple şi care care simţi că te-ar înghiţi ca un hău, ştiu cum e să îţi fie cineva, undeva, un trecut peste care nu ai putut trece şi pe care l-ai păstrat ca amintire într-un loc încuiat în tine, ştiu cum e să tresari când priveşti chipul acelei amintiri a ceea ce nu ai putut uita şi ştii că nu ţi s-ar mai putea întâmpla vreodată; încă mai simţi intensitatea acelui dintâi fior ca şi cum l-ai retrăi, şi de asta tresari, şi vei tresări ori de câte ori cei privi însprea acel trecut din viaţa ta care poartă un nume…

Ştiu cum e cu pierdutele iubiri.

Ştiu că se spune că suntem ceea ce într-adevăr ne dorim…că am fi rezultatul propriilor dorinţe şi de aceea trebuie să avem grijă ce vrem cu adevărat pentru că ni s-ar putea împlini; ştiu că ai vrut să fii dragoste. Ştiu că eşti. Ştiu că iubeşti tot ce te înconjură şi iubirea ta, în nesfârşirea ei, ar putea acoperi planeta…ştiu că te dăruieşti pe tine, fiecare părticică a sufletului tău fără a cere ceva în schimb şi simţi cu fiecare atom al fiinţei tale şi că nimic din ceea ce este omenesc nu îţi e străin.

Ştiu că uneori simţi că ai vrea să dai timpul înapoi, dar la fel de bine ştiu că nu ţi-ar folosi la mare lucru să rememorezi trecutul, e mort şi îngropat şi nu mai poţi schimba nimic din ceea ce a fost, nu ai face decât să deschizi răni nelăsând închisă cutia Pandorei, şi s-ar înghesui multe gânduri să iasă de acolo şi multe dintre ele ar fi de tristeţe şi regret. Păduri ce ar fi putut să fie…şi niciodată nu vor fi, ştiu că nu poţi să schimbi sau să îndrepţi ceva, pentru că ce e făcut e bun făcut şi aşa va şi rămâne, că ceea ce a fost a fost când a fost, cât i-a fost şi când i-a fost şi cum i-a fost să fie; nu mai poţi întoarce nimic din drum, dar poţi să faci acel ceva altfel, ca un fel de metamorfoză în care te-ai putea regăsi altcumva, acelaşi…

…ştiu că greşelile au pe lumea asta rostul lor, ştiu că viaţa asta este, dreptul tău de a face propriile greşeli, al nimănui altcuiva, doar dreptul tău şi nimeni nu are voie să te acuze pentru ele sau să te pună la zid şi să dea cu piatra; vei învăţa să nu le mai repeţi, chiar şi pe acelea pe care le-ai făcut la nesfârşit până ţi-au izbutit.

Va fi înţelepciune, vei învăţa să nu mai cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile.

Ştiu că toate lucrurile se întâmplă cu un scop desluşit poate mai târziu.

Şi să îţi spun ceva ce mai ştiu.

Ştiu că trebuie să ne lăsăm purtaţi, să ne lăsăm trăiţi, să ne bucurăm în fiecare secundă a vieţii noastre de tot ceea ce ni se întâmplă, să nu ne refuzăm nici o trăire.

Să nu regreţi ceea ce ai făcut ci ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut, să nu mai aduni cuvinte în tine şi să le laşi acolo, în tine, nerostirile din teama de a fi respins, să îl laşi pe cel de lângă tine să te cunoască şi să i te dezvălui…cei care merită o vor afla.

Ştiu că trebuie să avem grijă de sufletul nostru, dar aceasta nu înseamnă să ni-l punem la adăpost, încuindu-ni-l cu lacăte grele; trebuie să îl laşi să fie liber pentru a fi liber pe drumul pe care învăţăm să mergem poticnindu-ne, căzând, zdrelindu-ne, rănindu-ne, rupându-ne, sfărâmându-ne, făcându-ne una cu pământul, poate,să îţi urmezi calea, pentru că eşti drum, să iubeşti cu capul şi să gândeşti cu inima, să înveţi unul despre celălalt unul de la celălalt, să priveşti în ochii celui de lângă tine şi împreună, potrivindu-vă paşii unul alături de ai celuilalt, să o porniţi înspre  acel într-acolo al amândurora.

Să fii.

Ce nu ştiu?

Nu ştiu să uit.