Ea, înăuntru şi în afara cuvintelor; trecută într-o prelungire a ei de dincolo de urmare

Motto: Grafia dragostei; ca pe reliefuri de literă să îl atingi pe celălalt suflet, simţindu-l cu vârfurile degetelor, şi apoi să îl cuvânţi în trup; să îl scrii.

I se întâmpla să  se privească nu dinspre dragoste, ci înspre dragoste să se uite din înăuntrul ei, cu iluziile şi brutalele ei deziluzii, simţindu-se uneori ca un  nemântuit sceptic, o romantică înstrăinată într-un vis nedezvăluit, gândind că poate a încetat pentru ea să existe, şi atunci trăia o melancolie a acestei extincţii, atunci când alunecase din ea, înspre  sfârşite anotimpuri, de-acum trecute, nemaiîntrebându-se când se termină o poveste, ştiind că se întâmplă atunci când o sfârşeşti…

…o visătoare al cărei vis purifica într-un fel realitatea, oferindu-i  cu palma întinsă ceea ce veghea îi smulgea cu mâinile lacome, el, visul ei, ca o temelie a acestui real, fără de care visul s-ar fi prăbuşit…el, dând rost cuvintelor ei, într-un spus nerostit…

…ea, îngrămădind în înăuntru-i atât de multe nespusuri, fără de curaj poate de a se înfiinţa lui într-un limbaj total, cu sufletul şi cu trupul în dragoste, creată de el din ea…

…dragostele noastre, arcane de începuturi şi sfârşituri; dragostea împarte viaţa în cezuri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…şi stând în lotus, vei privi cu ochii închişi în adâncurile sufletului celuilalt, aşa cum şi el îţi pătrunde adâncurile în împreunare fără de atingerea degetelor, doar a trupurilor sufletelor…

…în ascultatul şoaptei fluidului ce se prelinge în tine; acel al celuilalt…

…în  tăcere iscat spus de iubire…

…dragostea ta purtând numele ei şi dragostea ei purtând numele tău, atingeri  formând o alcătuire a silabelor amândurora, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele voastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…

…topindu-vă unul în celălalt…

…contopindu-vă în rostirea unei încă netrăite  culori…

…de îndepărtată chemare de a îl împleti pe celălalt  în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de el, spunându-i numele în alcătuirea literelor care este; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor…

…pe care îl vei simţi vibrând în seva din care, hrănindu-l, îţi va da chip când va simţi cum te vei întrupa în el, dăruindu-i-te…a te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde îl va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale…iar el, la rândul lui, îţi e lăcaştu şi ea; unul, altuia, unul într-altul, unul, înlăuntrul celuilalt

…ea, cea închisă între consoane şi vocale… cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai  în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din lăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…cuvânt închis în tăcut  într-un altfel de grai…acela al necuvintelor ei care tânjeau de dorinţa spusului…

…grai al începutului şi al sfârşitului…al ştiutului şi al neştiutului…al nepuselor întrebări şi al înşelăciunii răspunsurilor…al tristeţii şi al ploii, al surâsului şi al mării…al durerii şi al sângelui, al bucuriei şi al copilăriei, al părţii de pod între cer şi pământ…al curbei perfecte închizând sacre universuri ale tainei infinite…al auzului şi al freamătului…

…al apei vii a sufletului în care sorbind-o, te vei avea; având-o; aflând-o, te vei găsi…al întrupării luminii împreunării a amândoi …al mâinilor şi al descântecului…al tălpilor şi al trupului…al chinului şi al cununii uniunii cerului ei cu cel al pământului făgăduit dragostei…al credinţei şi al treptelor de trup înspre lăcaşul ce îţi va fi, acela al dinăuntrului ei…al palmelor şi al suspinului…al lacrimilor şi al opalului…al asfinţitului şi al tâmplei…al scâncetului şi al drumului întoarcerii spre înapoia ta, în tine…al geamătului şi al scrâşnetului…al nestrăbătutelor încă  neauzite unghere…al zvâcnetului şi al icnetului…al încotro-ului tot-ului

…al tresăririi şi al fiorului…al temniţei şi al descătuşătoarelor nerostiri în lumea poveştilor încă nescrise din ochii ei; ochi în culoarea migdalei cu pupilele dilatate când priveşte înspre un dincolo căruia trebuie să îi treacă hotarul,  acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din ea se va ivi…dintr-un iscat mundan…şi ar simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor se îndreaptă spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…

…acel pământ care el, acel ce va veni, îi va fi cândva…

…şi-n adâncit mister o va cuvânta într-o limbă necunoscută lui, necunoscută ei, în simboluri de sunet divin…în limba adamică …în care ea va fi întâiul lui cuvânt; adevărul fiinţei lui..tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată…şi adunate-n el doar pentru ea în noaptea cea fără de timp a patimei de ea, stăpâna timpului lui; ea, fiinţa lumii lui…el, somnul ei de vis…în noapte…în tainica noapte…în misterul întunericului  umbrelor ei, cele care învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…în veşnicia ei…tremurând în neantul spaimei de sfârşit…

…noapte în care te-a auzit de dinainte de a şti să te asculţi, deşi nu ţi-a fost nicicând rostirea vreunui grai; nu ai trăit-o…te-a desluşit pătrunzându-te; atunci când o vei găsi, te vei afla…îţi este cea dintâi femeie, deşi nu ţi-a fost nicicând, vreodată…va fi prima ta iubire; de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată…niciodată nu ai mai iubit până la ea, nicicând nu o vei fi iubit, după ce nu îţi va mai fi; vei fi, în schimb, singur de ea, tăcut şi sfâşiat de taina ei…

…mister opalin în care, evanescent, s-a prelins în tine, pătrunzându-te şi apoi s-a scurs în gând de amândoi, o singură fiinţă…

…şi i-ar fi spus celuilalt suflet că pentru a o vorbi, fără a suferi vreo traumă lingvistică atunci când se va strămuta în propriu-i limbaj, va trebui să îi fi desluşit literele, fiecare sunet al lor… aflând-o în  în cunoaşterea cu adevărat pură, trăindu-o…nu există alt grai pentru a o putea rosti; o vei vorbi în propria-i limbă, învăţând-o să o asculţi; putând-o auzi atunci când tace…atunci când va tăcea vei şti a-i desluşi închisă, nerostirea, vei şti să o auzi…

…şi vei şti să să auzi poate ceea ce avusese de spus, dar tăcuse demult…iar ea, la rândul ei, va învăţa grai nou; acel al tău, învăţând să îţi desluşească înţelesurile, ascultându-ţi literele de va vrea să te rostească în noaptea în care aflând-o pe ea, pe tine te vei găsi…

…ea, într-un context cumva mistificator, confesiunea ta…

…în noaptea cea fără de început şi fără de sfârşit, când vei face dragoste cu sufletul ei precum un orb în braille, în acel limbaj în care palmele tale se dau întru atingerea celuilalt, citindu-l cu vârful degetelor şi apoi scriindu-l în trupul sufletului, după ce şi-l spusese, spunându-i-se, simţindu-l precum un fluid ce l-ar pătrunde, curgându-i prin vene…

…şi în ochii ei vei citi nerostirea, dincolo de cuvinte, cuvinte ce nu îşi mai aveau rostul, pentru că simţise cum de multe ori, pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusulşi aşa ajunsese să adune în ea atât de multe tăceri; mai multe tăceri, înţelesuri, decât cuvinte…acele cuvinte despre ceva în care îşi pierduse credinţa, credinţa în dragoste, ca şi cum ar fi anulat-o, doar că dacă ar fi făcut-o, s-ar fi anulat pe sine…

…şi l-ar fi anulat pe acel suflet, pe acel cineva anume pe care îl căuta în cei pe care se întâmplase să îi iubescă până la el, dar doar pe el aflându-l simţea că va fi întâia oară când a iubit vreodată, pe el, acel fără de rest, cel care o va întregi, acel pe care îl aproximase poate până atunci în cei de dinainte, doar că el, cel caruia îi va fi dat să îl găsească, el va fi cel aşteptat…lui îi va fi dat să fie cel care va consfinţi adevărul despre acel ceva…

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se, fără de văluri, cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării…

…dezgolindu-se de ea, de el umplându-se, nesfârşind să se caute în înăuntrul lui…

…ştiind că totul poate fi luat…

…spunându-i-se cu toată dezvelirea, nemaivrând să se mai pună pe sine în paranteze, trecând prin el înspre ea, strivindu-şi toate împotrivirile, sfărâmându-şi barierele…

…abandonându-i-se lui de acum în chip de explorare oriunde ar fi fost cu putinţă ca ea să fie atinsă…

…ea, cuvântul lui în grai nou, acela al lor neştiut altora, el, povestitorul ei, mărturisitor de acum al trupului şi al sufletului, prin ea ajungând la el,  ea prin el cunoscându-se şi în el revărsându-se…ea, zvâcnind în el, precum un arc întinzându-se…el făcând dragoste cu sufletul ei, trăind-o, rostind-o precum o erotică naraţiune…

…în limbajul senzitivităţii.


Alt an; aceiaşi noi, atât de la fel

Motto: Ca să cunoşti ceea ce eşti, află ceea ce nu eşti.

Nu mă căuta cu gând de nălucă unde nu ştii că mă vei găsi aşa cum îţi închipui că aş putea părea  pentru că sunt pretudindeni şi nicăieri unde nu mi-aş dori-o…sunt lângă tine şi atât de la fel.

Suntem un univers de lumi; fiecare dintre noi cu lumea lui, trăită ca un caleidoscop al atingerii gândurilor care îl separă în forme de diverse mărimi şi înfăţişări dar precum altfel decât privirea altuia o face, altceva distingând. Lumea ar fi atât de searbădă şi atât de insipidă, de palidă, de insignifiantă şi de anostă de n-am fi noi, distinse creaturi atât de la fel.

La fel jelim durerea departe de lumea dezlănţuită a vrajbă când venim pentru a rămâne dar simţim că nu îi aparţinem acelui petec de ţărm pe care îl credeam a ne fi liman şi învăţăm să plecăm, murind părţi din noi de fiecare dată când ne despărţim la răspântii…la fel ne plecăm capul, spăşiţi  a prefăcută pocăinţă până la următoarea trufie…la fel ne smulgem a  sfâşiere bucăţi de carne din noi şi o aruncăm la lei, în arenă…la fel aruncăm o mână de ţărână pe o movilă de pământ…acolo unde se întoarce trupul să învie…şi de cum i-am întors spatele  totul e la loc…la fel…un vis mai puţin pe lume şi atât…cam de prin ziua a treia sau a patra începem să uităm; e în firea noastră ingrată uitarea. La fel ne plângem plecările.

La fel ne despărţim a lacrimă în haltele vieţii de cei ce ne-au fost parte din drum; unii în hohote, alţii plângând înăuntrul lor tristeţea…acolo unde nu le-o vede nimeni.

La fel urlăm şi dăm cu pumnii a neputinţă în ziduri…la fel strigi a pustiu în deşertul lui a nu fi iubit când tot ce ai vrea pe lumea asta e să îi fii dragoste…la fel ne mânjim cu noroi sufletul când ni-l vindem sau ni-l scoatem la mezat…la fel iertăm greşelile pe care le-am făcut altora, dar suntem neînduplecaţi când cineva ne cere iertare în genunchi…şi cu cât se târăşte mai tare, cu atât ne îndepărtăm mai mult, lăsându-l acolo, cu capul plecat şi cu privirea în pământ…pentru că nu poţi uita că te-a ucis; şi eşti încă în picioare pentru că nu ţi-a răsucit pumnalul după ce ţi l-a înfipt adânc până-n prăsele.

La fel zâmbim unii a azur şi alţii a rictus amar unor amintiri pe care le-am vrea uitate; cel de turcoaz e al celor cu chip drag al aducerilor aminte. La fel articulăm; unii a dezacord grohăit, alţii a mormăială…unii a spurcate cuvinte scuipate a dispreţ, alţii a blândă atingere…unii a fior de sloi, alţii a alean…unii a  otrăvitoare ură şi a duşmănoasă ciudă, alţii a aplecată smerenie. La fel de înşelătoare şi ale unora, şi ale celorlalţi.

La fel ne ascultăm gândul, chiar dacă unii doar pe al lor pentru că pe al altora nu îl pot auzi; le e prea mare povară cel pe care îl au. La fel visăm; cei care o fac noaptea…incurabilii ce o fac ziua cu ochii larg deschişi şi cărora li se va întâmpla blestemul de a-şi întâlni destinul…şi patimă le va fi, pentru că pătimaş trăiesc.

La fel iubim a dragoste…la fel simţim atingerea divină când facem dragoste cu sufletul celuilalt…la fel ne sălbăticim când ne dezlănţuim a descătuşate  instincte primare…la fel plângem strânşi în braţe tandre şi vrem să intrăm cât putem într-o ea sau un el şi să nu ne mai dea drumul niciodată; să ne închidă acolo şi să nu ne smulgă nicicând…la fel plecăm, pe nevăzute aşa cum am venit, sau trântind cu furie uşa trupului celuilalt…La fel tresărim în somn crezând în paşii ce se întorc; la fel deschidem ochii în miez de noapte şi întindem mâna căutând în gol…şi în van…şi apoi ne amintim să suntem singuri. Atât de singuri.

La fel coborâm îngeri din cer şi cădem cu faţa în ţărână; la fel ne zdrelim aripile…la fel ne sfâşiem tălpile a mers pe cioburi de suflet când e să fim sfărâmaţi.

La fel vorbim cuvinte…cele potrivite doar cu acei cărora  ne spunem unii altora, pe noi, între noi; celelalte cuvinte sunt pentru ceilalţi, cei cărora, oricum, nu le-ar păsa de ale noastre…şi de noi. La fel suntem muzică; sonorităţile sunt diferite…şi acordurile; alţii zvâcnesc şi tresar la auzul nostru…le facem o anume coardă a sufletului să vibreze…la fel cum tresărim de dezacorduri sau acorduri false şi ne acoperim cu mâinile timpanul de stridenţe acustice. Ne îndepărtăm de false note.

La fel de… nimeni…niciodată jurăm o a doua oară după ce întâia dată ni s-a întâmplat să murim…şi începem să ne agăţăm de neîncredere cu mâinile a disperare…şi până data viitoare părem a fortăreaţă de nepătrunsă taină…până va veni cel sau cea care te va preface în el.

Pentru că va începe să curgă a sânge prin venele tale.

La fel ne lăsăm trupul să spună despe noi; mai contorsionat unii, mai arc gata să sară a arşi alţii…a columnă unii…a spinare încovoiată alţii. La fel de bravi suntem în faţa altora…părem…la fel ni se apleacă umerii şi trăsăturile trag în jos ca în masca tragediei atunci când ne dezbrăcăm, în singurătatea pereţilor noştri, acelora de toate zilele, şi ne punem armura în cuier…şi ne scoatem harnaşamentul…şi ne uităm pe corp să vedem dacă nu cumva ne-a atins ceva şi ne-a lăsat vreo urmă, în încăierarea cu amestecul confuz al lui aş vrea dar nu vreau să risc…pentru că ştii ce va urma. Iar în poveşti nu cred; o făceam odată, poate, îţi spui.

La fel de fără de metereze rămânem chiar dacă fortăreţe credem că suntem…la fel de maluri şi limanuri şi râpe şi prăpăstii şi hăuri…la fel de neliniştiţi când aşteptăm făgăduinţa şi de împăcaţi când avem credinţa că nu a fost aşteptarea în van…a ceea ce credeai că nu se va mai întâmpla vreodată în viaţa ta. La fel ne amăgim că minunile vor dura, dar numai pentru noi…pentru că noi le merităm şi alţii nu. La fel şi ceilalţi gândesc.

La fel de alb, de negru ni se par închipuirile dorinţelor, la fel de gri devine arta de a compromite cele două nonculori, amestecându-le înţelesurile…la fel este atunci când extragi radical din tine; visceral rămâi fără măruntaiele zidirii tale şi ţi-e pustiu şi îţi suflă vântul ciulinii şi ţi-i rostololeşte prin trupul sufletului agonizând. La fel ne încrengăm în copacii unor suflete şi veştejim pe ramurile lor trosnind a ardoare fostă verde odată.

La fel suntem. Suntem diferiţi doar ca ardere.

Ca intensitate.

Gând…

Minunilor, printre voi se află câţiva care sunt singuri, aidoma mie; lor le doresc din suflet să li se întâmple dragostea; o vreau. Celor ce şi-au găsit-o de o vreme le şoptesc să nu o uite, să o privească în ochi…mai citesc în ei poveşti nescrise? Cei cărora iubirea le-a fost sfărâmare să îşi aducă aminte că cine îţi refuză dragostea îţi refuză întreaga umanitate; dreptul la viaţă…dragostea iubeşte uneori legată la ochi; în clipa când vraja dispare, aceea a dezîndrăgostirii, îţi recapeţi vederea? nu ştiu…ştiu că niciodată nu va mai fi la fel; dragostea împarte viaţa în cezuri.

Când dragostea este adevărul tău, nu îţi vei ierta niciodată greşiţii.

Iubirea ne bântuie cu ale ei poncife cum că dacă ne-am pierde de cel iubit, ne-am rătăci…dacă nu ar mai fi dragostea lângă tine, dacă ar pleca din viaţa ta…nu ai mai putea trăi fără de el…fără de ea…dacă dragostea îţi este totul, când i se întâmplă să se stingă…să moară…îţi eşti nimic. Există viaţă după dragoste…îi vei supravieţui…vei putea trăi făr’ de acel sau de acea. Te vei simţi poate mutilat, beteag, pe jumătate infirm…dar în viaţă. Nu vei muri decât părţi din tine; şi odată ce vei învăţa să mori, te vei întreba o a doua oară de vrei să demaşti iluzia, dându-i la o parte vălul…şi poate te vei întreba dacă mai vrei să intri în jocul amăgirii. E o poveste dragostea; când noi suntem poveşti…şi iubire suntem.

Aş vrea să îmi fie întâmplare; vreau să iubesc…vreau doruri netrăite vreodată, vreau cuvinte nerostite în şoapta palmelor care să îmi asculte contururile…pe cele ale trupului pe dinafară rostindu-mă…să mă dezvelească de fâşii, una câte una, până mă va dezgoli…şi apoi să înceapă să mă acopere, învelindu-mă cu părţi din el, dându-mi formă cu chip de dragoste…şi pe cele ale sufletului pe dinăuntru atingându-mi tandru pătrunderile fiecărui ungher în care să rămână mai apoi urme după care să îl recunosc pe acel când poate nu e lângă mine, deşi în mine îi va fi sălaşul…şi niciodată nu mă voi simţi pustie…

Vreau să îmi şoptească cineva, cândva… iubito, sunt singur de tine.


Mulţumesc fiecărei amintiri ale acestui an care peste câteva zile va deveni trecut; fiecărei întâmplari pe care mi-a fost dat să o trăiesc; dacă ceva m-a sfârâmat sau m-a sfâşiat, va fi o cicatrice în plus…semn că am trecut prin viaţă; deşi mi-aş fi dorit poate mai puţine răni şi nu atâta durere…a fost; e în trecut de-acum.

Mi-aş  dori să nu trăiţi singurătăţi…

Timpul se scurge…ce este în trecut este deja istorie…ce va veni este necunoscut…o aventură. Clipa de lângă voi…nu o lăsaţi să treacă nebăgată în seamă; înfăşcaţi-o cu amândouă mâinile cu forţa universului visurilor voastre şi sorbiţi-o cu toată setea neostoită de voi înşivă…tânjiţi după voi, după dorinţa de voi înşivă…ascultaţi-vă cum vă iviţi din neştiutul vostru…sunteţi ceea ce simţiţi… lăsaţi-vă trăiţi! Şi mai ales nu regretaţi nimic din ceea ce aţi făcut, ci ceea ce aţi fi putut face.

Dar nu aţi făcut-o.

Un Nou An, altfel!



Ea, fiinţa sihastră

Motto: Deşi dintotdeauna am simţit-o acolo, undeva în mine  şi o auzeam dar nu ştiam să o văd,nu o înţelegeam de ce este acolo şi  nici pentru ce deoarece nu-i dezlegam înţelesul, era încâlcit fir, e pentru întâia dată când am desluşit-o.

Acum ştiu. Ea aşteaptă.

Cine se ascunde sub chipul aparenţelor înşelătoare? Amăgirea; a ademeni prin trupul cuvintelor a înspăimântător de înfiorătoare răscolitoare atingeri întru pătrunderea în adâncul fiinţei tale a unui vremelnic călător, şoaptă rătăcitoare şi păgână, cuvinte ce se vor dovedi într-un preatârziu, deja fiindu-le captivă, atât de deşarte, fiind sălaş de minciuni, seducţie a contur himeric al unei năluci de iubire a iluzie într-o aventură a hazardului în care vei păşi pe drum rătăcitor a ţie însuţi şi poate cărare a pierzanie îţi va fi de nu vei mai şti a recunoaşte glasul stins al regăsirii când va încerca să te strige a înapoi înspre tine însuţi şi nu spre încotro-ul tărâmului  pe care se află ruine ale gândurilor din castele de nisip şi vânt, sălaş înlăuntrul unei fiinţe zbuciumate de gânduri pribege de sihăstrie necuprinsă de ţărmuri.

Iubirea-i ademenitoare mreajă, e un joc amăgitor, e o iluzie, iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie, a nevoii dragostei de el, a am nevoie de tine pentru că te iubesc, iubirea e o fantezie în care el este acel diferit de ceilalţi muritori, iubirea lui fiind cea pe care o aşteptai de o viaţă ca să te scoată din sihăstria dinlăuntrul fiinţei tale, miracolul întâmplării ce îţi va fi şi minunea ce fi-i-vei în taina închisă în el  a cutreierării pământului pentru a te întâlni doar pe tine, iubirea este înveşmântată a acoperământ de văl, dar chiar de-i o învăluire, nu o dezvălui, lasă-i amăgirea, lasă-te sedus de vraja ei. E magie.

Într-un ciudat fel, simt că aştept ca acel să ştie unde să mă caute şi cum să mă găsească, cel al cărui ţărm sunt, şi care până atunci a trăit într-un vălmăşag de întortocheri de răsucite rătăciri, orbecâind şi bâjbâind în căutări a chipuri cu degetele care nu i se înfiorau, zvâcnind, la atingeri, pentru că amprentele ce purtau erau ale mele, doar că el nu o ştia încă, în memoria lor eram eu, din alte vremuri, întipărită într-un timp în care mă va auzi crescând în el a rădăcină…

…o aşteptare cu înfăţişare ciudată a umbră mesianică la capătul căreia pasul i-l voi auzi celui ce a fost lăsat pe acest pământ doar pentru mine, şi doar pentru el fi-i-voi născută chip şi asemănare; jumătatea negăsită vreodată în căutarea căreia porni-va ca într-o sarabandă nebunească a desluşirii de sieşi, căci trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod într-un firesc atât de simplu în aparenţă, sacră sfântă aparenţă, simplitatea..

Şi voi fi nodul lui, al aceluia, atât de simplu; o amăgire…Poate se va amăgi că putea-mă-va înnoda atât de firesc şi de neanevoios, ca mă să desluşească fir şi cutreierând să mă poată străbate îl pot pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor, dar îi voi fi nod făcut cu fir roşu; pavăză a deochi de ochi vrăjmaşi şi peiziş privind înspre e, iar cu mine purtată la încheietura mâini lui stângi îi voi fi sufletului său scut de dezlănţuite stihii ale întunecimilor, şi în mine îşi va afla sălaşul, şi poate îi voi fi amăgire, şi poate amăgire fi-mi-va, dar magie va fi mai presus de înţelesuri, iar de va fi să nu mai poată trăi mai apoi făr’ de mine, o va face fără de îndoială şi putinţă de tăgadă, va supravieţui iubirii mele.

Dar nu va putea trăi însă fără a mă putea afla.

Pentru că sunt fiinţa sihastră de la capătul drumului său, când va ajunge la mine va începe să  simtă cum îmi cresc rădăcini în el a copac şi nimeni, niciodată, nu mi le va putea smulge, a sfârşi de a mai fi beteag, pentru că îl voi întregi, îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum, şi niciodată rătăcire.

În timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii.

Într-un straniu fel, când iubeşti, el îşi află sălaşul în tine, şi te cutreieră, şi te străbate şi atunci când l-ai dezrădăcinat din tine, te bântuie  şi te colindă a nălucă, pentru că într-atât a pătruns în tine, ţi-a pătruns în adâncuri,  încât acum, înlăuntrul tău fiind, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş.

Acel al fiinţei tale.

Truda; devenirea făpturii

Trăia odată pe un tărâm de oriunde o făptură care se numea Truda; fusese surghiunită să îşi ispăşească o osândă…aceea de a crea ceva desăvârşit.

Alesese sihăstria în însingurarea de celelalte suflete pentru că ştia că atingerea acestora îi poate fi urmă în gândurile ei, iar unii i-ar fi putut fi chipuri înşelătoare a amăgire…alţii i-ar fi înălţat dorinţele şi le-ar fi pus cunună albă, şi mai ştia că trebuie să fie făr’ de nimeni deoarece cunoştea secretul oamenilor; cei ce nu văzuseră niciodată şi nu trăiseră atingerea desăvârşirii vor cuvânta a neostoit dor şi vor desena  forma şi conturul în curcubeu; cei ce nu o vor fi văzut niciodată vor povesti despre cum ar fi fost în închipuirea lor.

Cei ce îi văzuseră lumina albă  şi o pătrunseseră dezlegând taina, nu se mai întorseseră niciodată printre muritori; nu se mai regăseau şi nu se mai potriveau urmei ce îşi fuseseră odată.

Făptura simţea în ea o vibraţie şi ştia că vine din adâncul ei; era glasul acelei lumini a răsucitoarei forme perfecte a spiralării…şi învăţase să se ferească de umbrele întunericului, pentru că pe  drumul care îşi era simţea din ce parte o pândesc pâclele negre ale fantomaticelor învăluiri şi îşi purta tot timpul cu ea, în pumnul strâns, pietricelele recunoaşterii şi ale regăsirii; şi atunci când vânturi potrivnice se iscau, se adăpostea lângă stâlpul pe care şi-l sculptase a columnă din vis de opal, aşa încât nu o puteau dărâma, stâlp pe care .îl clădise din granit dur pe piedestal de hematit, minereu greu purtând închisă în el puterea şi forţa pământului.

Ştia cine este atât cât îşi devenise cunoaştere până acum, şi cât poate, cât îşi poate fi sieşi, atât şi altora; rezistase multor samavolnicii…se clătinase dar nu se dezrădăcinase ş,i fără de ură de urme, doar cu înverşunarea de sine de a se ţine cu putere şi credinţă în ea cu mâinile de trupul plăpând al trudei care îşi era sieşi, îşi încleşta gândurile.

Era armonie în trup şi în suflet, dar mai avea destul de pătruns până în adâncul de ea ca să devină desăvârşire; ştia din prima clipă în care a urcat pe treapta scării spiralate care duce spre cer că în abisul formei ei, ameţitor, îţi poţi pierde sufletul…şi sufletul tău devine una cu lumina albă, căutând în infinitul spaţiului din tine înţelesurile înrădăcinate de la începuturile lumii.

Ştia că pe unele trepte va plânge, pe altele o vor înjunghia amintiri…pe unele îşi va obloji rănil, pe altele va învăţa îndurarea şi iertarea greşelilor…pe unele va odihni să îşi tragă sufletul a zăbovire de clipă, pe altele va deznădăjdui, auzindu-şi năruirea castelului din gânduri de nisip, cum se spulberă undeva, departe, în ea…pe unele se va scutura de umbre şi va privi în jos, gândindu-se ce mult s-a îndepărtat şi cât a lăsat a despărţire…

…şi cu cât urca mai multe trepte, cu atât se risipeau, una câte una, neputinţele ei, şi făptura ştia că înălţarea ei nu va fi niciodată altfel decât în spirală.

Făcuse întotdeauna doar ce simţise; nu se trădase niciodată…era împăcată cu sine, deşi neliniştile din suflet le mai simţea câteodată învolburând-o; îşi fusese încercare şi trecere prin foc şi mers pe cărbuni încinşi şi talpă sfărâmată a pas sângerând de colţuri de stâncă…îşi abandonase undeva, în uitare, dorurile şi dorinţele; se însingurase în tăcerea de sieşi, pentru a-şi auzi gândurile.

Ştia că toată viaţa îşi va fi trudă în a crea ceva desăvârşit…ştia că vrea să îşi fie sublim…ştia că desăvârşirea înseamnă perfecţiune. Ştia că nu este o utopie, că perfecţiunea este,  nu există, dar uneori cu neputinţă a o atinge…ştia că este transcendenţă, neputând fi nicidecum căutată, pentru că era înafara oricărei experienţe deschise, în afară de devenire, doar că era una dintre neliniştile ei…era aspiraţia ei; acolo, în sufletul ei de lumină albă o simţea fremătând a pur deşi păcate făcuse, dar şi-l eliberase de multe patimi care l-ar fi zvârcolit,  iar chipul urii care să i-l schimonosească nu îl ştiuse niciodată privi, aşa precum nu privise vreodată a chip de  invidie ori a pizmă înspre alt suflet.

Patima ei cea mai mare şi necurmată era de ea însăşi şi aceasta o făcea să îşi fie teamă, teamă de ceea ce şi-ar putea însemna ca urmă; ştia că e pasiune năvalnică în înfrigurarea de sieşi, ştia că e dorinţă de ideal…ştia…şi îşi auzea chemarea; se simţea uneori neţărmurire… şi tot de atâtea ori, singurătate şi tăcere.

Şi în tăcere simţise cum o mână nevăzută, călăuzind-o a contur, îi desenă pe pământ cifra şapte; o atinse cu palma şi  simţi  că devine una cu fiinţa acestei cifre.

A desăvârşirii.