Tag Archives: suspine

Când în unele încăperi ale sufletului perorează ploaia

Motto: Tot ceea ce ai trăit odată ca niciodată altcândva lasă amintiri adânci, scoţând din acele amintiri totul de la început, când rememorezi.

 

Agasantă jeluire a cerului ăstuia, plouă prin geamurile lui sparte, plouă fără odihnă şi simţi că te lichefiezi, şi bine că nu te ia ca pe unii cu chin sunetele ei, alea care se depun pe organele lor de aprehensiune, atunci când îi ia cu frică, asta despre fragilitatea straturilor de apărare, vine ploaia şi ei înnebunesc de revărsările ei, din neliniştea văzduhului îi ia cu văzduh de suflet, sufletul, camera unde ploaia e cea care perorează, şi atunci încep să dramatizeze sentimental, încep să destrame până la inconsistenţă, cred că li se trage de la avarieri sau poate de la spectrele cine ştie căror agresori ce îi bântuie,

da, pe unii, când plouă, îi apucă toate agoniile, tortură vie, şi pare că niciuna nu a fost roasă de dinţii timpului, pe alţii îi apucă depresiile, şi aşa cum plouă, tot aşa încep ei să plângă, o fi ceva legat de depresivitate şi de scadenţa ei în lacrimi, habar n-am, în unii tristeţile, pe dinăuntru, plouă cine ştie de când, pedinăuntrul, interiorul lor, asta despre preferinţele locative, altfel, pe dinafară, se arată mereu senini, chipul lor nepurtând stigmatele tristeţii sau poate că plânsul seacă,

ploaia face din unele eve petală visătoare şi plutitoare, asta despre visurile lor demult apuse, despre nostalgiile lor despletite cu degete plângătoare, cred că femeile au prea multă apă în ele şi de-asta plâng aşa de des, să nu se înece, oricum nu le rămâne altceva mai bun de făcut, apa va fi cea care va tranzacţiona, când e despre tranzacţii sentimentale născătoare de spectre, apa este echivocă, agonizezi între cele două stihii, focul şi apa, focul  însă e unul care fumegă, e fum de dragoste carbonizată, e vremea ca plânsul să zemuiască, rezervorul  de lacrimi al unor femei parcă e mai mereu alimentat şi cu garniturile prost montate, că pe-acolo se preling numa’ şi numa’ suspine, scurgeri suspinătoare,

bărbaţii plâng mai rar şi atunci când se ascultă cu inima şi nu se mint pe ei înşişi în lupta cu dorurile ca dragostea să poată închide uşa în urma ei, e tare greu de apăsat poarta sfârşitului, cu ochii adânciţi departe, departele ăla care adesea are nişte margini atât de tăioase cu cât le simţi mai adânci, atunci când începi să suferi viu şi ascuţit, plouă necontenit de ieri, mineralul se transformă în vegetal, plouă cu tristeţi, tristeţile se recunosc unele pe altele pe tăcute, sunt ca un pustiu de

ape.


Castele din paşi de nisip

A fost cândva o creaţie din vis de peruzea cu părul lung în bătaia vântului toamna şi în suflet  cu ecoul valurilor; spun cândva pentru că acea fiinţă a rămas de ceva vreme în urmă, pe celălalt ţărm care, atunci când ea trăise acolo, îi aparţinuse; fusese ţărmul ei, ţărmul unde nu sunt furtuni ale sufletului, nu e zbucium, nu e pierdere în adâncuri,nu e întristare…e calm. Şi linişte; atât de multă linişte încât nici gândurile nu ţi le mai auzi.

Pe ţărmul unde stătea creaţia din vis de peruzea cu ochi ca pădurile toamna erau multe urme de paşi iar ea ştia ce se întâmplase cu fiecare pereche a paşilor acestora, deveniţi mai apoi ai acelora care fuseseră odată…

…unele merseseră o vreme unele pe lângă celelalte, la fel de adânc urmă lăsată în nisip…apoi, după o vreme, nu s-a mai văzut decât o pereche de paşi ai unei singure fiinţe dintre cele două ce fuseseră la început…doar două urme ale unuia singur; ale celuilalt se îndreptau în alt sens, într-o cu totul altă direcţie…

…alte urme care o porniseră tot împreună aveau amprentele paşilor diferite; una mai apăsată,cealaltă abia ghicită, a sfială temătoare, de parcă nu ar fi îndrăznit să păşească alături de celălalt, de parcă ar fi avut îndoieli…nu ar fi simţit-o ca şi cum ar trebui să îşi continue drumul alături, nu era ceea ce îşi dorea; păşea a întrebare…aşa că şi cele două perechi de urme s-au despărţit după o vreme, fiecare luând-o pe un alt drum.

Ciudat, ajunsese să gândească creaţia din vis de peruzea, nu sunt urme care să păşească alături până la capăt de drum…întotdeauna sfârşesc prin a se opri şi apoi se despart; mai văd paşi şovăielnici unul lângă celălalt, dar ceva îmi spune că aceia demult îşi trăiesc, fiecare, singurătatea; singurătatea în doi; prezenţa absentă…merg tot unul pe lângă celălalt, sunt paraleli paşii doar că nici unuia nu îi mai pasă de pasul celuilalt…

…sunt unii care rămân mai în urmă…se simte că nu prea ar mai vrea să îl urmeze pe celălalt…probabil cât e pe drumul spre a o face are multe monologuri interioare dar deocamdată simte că nu are încă puterea de a o face, de a se întoarce şi de a-l lăsa pe celălalt să îşi continue drumul de unul singur; demult nu mai este nimic între ei…iubire…decât distanţa regulamentară a politeţii dintre doi străini.

Cum spuneam, creaţia din vis de peruzea în suflet cu vuiet de valuri care se sparg de ţărm şi şterg urma paşilor pe nisip ca şi cum aceşti paşi niciodată nu ar fi existat pentru că valul nu a ştiut să îi recunoască..văzuse multe; ajunsese să nu îşi dorească să lase pe cineva vreodată să păşească alături de ea; auzise că acestea se numeau poveşti de dragoste… Cunoscuse şi ea odată dragostea, o  lăsaseră şi pe ea în urmă nişte paşi ce se îndepărtaseră într-o mult prea mare linişte, pe neauzite…

…aşa că…

…privea încruntându-se a neîncredere înspre astfel de poveşti; zâmbea trist când vedea două perechi de paşi apropiindu-se; îi urmărea cu privirea, dar ştia că undeva, mai încolo, mâinile se vor desprinde una dintr-o cealaltă…lăsând să scape şi să se facă fărâme sufletul pe care celălalt i-l pusese celui de lângă el în palmă…unul va urma un drum…celălalt o va lua în o cu totul altă parte…

Creaţia din vis de peruzea se apropia de sufletul căzut în nisipul ce purta încă urma paşilor din care se clădise castelul de nisip pe care îl spulberă vânarea de vânt şi lacrimile începeau să îi curgă atunci când îi privea ochii; era tot  sfârşitul din lume în ei o vreme, apoi ochii sufletului sfâşiat se închideau uşor, murind odată cu dragostea care şi ea murise.

Creaţia din vis de peruzea cu ochii arămii ca pădurile ce ruginesc toamna nu voia ca sufletul ei să moară într-o zi; nu voia să iubească…să mai iubească vreodată…până într-o zi când ceva i-a scos în cale trecutul din viaţa ei pe care ea îl numea locul în care nu te mai poţi întoarce vreodată. Restul…

…e poveste.