Pentru cei care visează întâmplări, câteodată trăindu-le în vag când exaltat, când dureros, nişte rânduri într-o scrisoare, Moş Crăciun

Motto: Când te împiedici în umbre clătinătoare, privind în urmelele lor începute şi sfârşite, când din viaţa ta cade câteodată ceva din tine,  când ceva din tine lasă, ceva din tine aşteaptă, ceva din tine uită, ceva din tine doar pare, ceva din tine tace, ceva din tine se încleştează, ceva din tine doarme, ceva din tine se întoarce, ceva din tine pleacă, ceva din tine se înnourează, ceva din tine nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând, ceva din tine se ascunde, ceva din tine se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din tine se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri, ceva din tine mâzgăleşte cu cărbune în subsolurile onirice cu numărul pereţilor infinit, spune-ţi că trebuie să ieşi din acel timp cu clipe sfărâmate, verdictele fiindu-ţi trebuitor să cadă, şi asta fără cruţare.

Nu’i nicio taină că am fost cândva acolo.

 

Drag Moş Crăciun,

E cea de-a patra scrisoare pe care nu ţi-o voi trimite vreodată, aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte trei din ultimii ani, dar tu ştii că nu mai port în mine de ceva vreme acea melancolie a semnelor de întrebare care făcuseră din mine o ademenire sub tensiunea unor trăiri stând la mijloc de drum cu sensibilitatea încordată, unele răspunsuri fiind cele ale îndoielii, cele pe care le-am curmat, altele fiind ale aporiei, nelăsând să rămână decât o dorinţă din care mi-am făcut crez, aşa că acum, în iarna mea, la vârsta iubirii, merg de mână cu ea şi realitatea ei, mi-o citesc senzual în literele care îi formează cuvântul…

…doar că de data asta, Moş Crăciun, acum când îţi scriu, spunându-mi că toate sufletele de pe pământul ăsta seamănă întrucâtva în durere şi în bucurie,  gândurile mele sunt înspre destinul clipelor întâmplărilor unor fiinţe născute sub semnul visării, ale unor copii întârziaţi, deşi niciunul dintre noi nu se poate dezbăra câteodată de copilărie mai cu seamă în timpul ăsta magic care aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea…

…destin al unor clipe care le-a fost câteodată  mai mult iluzoriu şi interogativ decât sigur…

…clipe ale unor fiinţe care cândva au fost aşteptare, însă au întâlnit nimic la capătul ei, deşi au crezut că da….

…au simţit că ar fi fost să fie…

nu au avut îndoieli care să le fi minat răspunsurile, doar că alta le-a fost întâmplarea în lumea trăită şi nu în cea gândită, cea în care niciunui vis nu i se ascundeau, niciunuia cuminţi, niciunuia precauţi, de trupul fiecărui vis lăsându-se înghiţiţi cu ardoare carnală, pentru că visătoria curgea prin sângele lor…

… ai acelora care deşi par împietriţi pe dinăuntru sunt convulsii, mişcări neliniştitoare, acei care care când e să îşi întoarcă amintirile  din drumul lor şi  încep să îşi strângă împrăştiatele monologări de sub tălpi de gând  în ei gândul imaginaţiei începe să ningă deşi prin crengi poate e încă muzică de primăvară, de vară or’ de toamnă şi iarna încă nevenită ca să le întrerupă acordurile, dar în ei deja ninge, şi ninge ca într-o fericire pierdută în visare…

…şi în mijlocul ei sufletul lor stă ca într-o undă stătătoare şi de jur împrejurul lui sunt răsfirate cuvintele pe care unor visuri şi le-au spus timpuriu, prea timpuriu, şi pe acelea care şi-au purtat ratările, pe care nu şi le-au recunoscut şi care au continuat în ei pe pagini de gânduri care nu le slujeau nici lor nici altora, doar că ei cu superbie  erau în ele fără a li se ascunde, ignorându-le persistenţa deşi haloul lor le apăsau fiecare simţ…

…şi se livrau astfel singuri unui destin oferit convulsiilor şi nu aveau puterea să nu o spună când vrajba iernii lor răcnea, în ei făcând orizont doar acele gânduri care îi tăiau diametral în fiecare mărturisire a minunii unei desăvârşiri care începuse să unească un lucru şi două suflete în invocări de viitor în care ţintuiau nevăzutul şi neauzitul furându-le cât mai multe dintre plăsmuiri în cuvintele culegătoare de fantezii  de-o extravaganţă onirică…

…aşezând, din tentaţie în tentaţie, în ei cuvinte netrăite din osârdia gândurilor de a le aşterne în lumea lor locuită de ei şi de alţii pentru a-şi fi cândva cu putere vizionară locuri precise când le vor fi căutat să le întâlnească în visare interminabilă în dorinţa crescută din aproape în aproape, coaptă în durate sufleteşti şi în timp, ca fructele, neobosită…

…căci toate obosesc, numai aventura nu…

…cuvinte netrăite aplecate pe scara coborâtoare la intersectarea începutului cu sfârşitul peste marginea clipelor amare privind în abisul cărnii sufletului unde se răzvrăteau lor înşişi, scoţând de acolo, ocolind prisosurile şi întrebările pe care le culcau noaptea nedezbrăcate, umbrele mişcătoare a tot ce ascunseseră în timpul în care unele gânduri nu avuseseră niciun temei, atunci când începuseră să îşi piardă pluralul, când începuseră să se rostogolească pe treptele care îşi veştejiseră orice urmă de iluzie, cu vântul iernii în oase căzuţi în plâns, ei, în tăcerea de gheaţă, orice însemnând mistuire, punând când se topeau unele închipuiri, altele, existenţa lor neripostând, nescrâşnind…

…pentru că undeva, într-un întâmplat presupus încă netrăit, aşteptarea nu era prea inutilă ca să nu fie şi clară…

…cea înspre care zilele curgeau, cele care aveau să vină dinspre cele destrămate, cele strivite, cele amputate, urcând spre soare, spre răsăritul din lucruri, chemând orizonturi, liniştind friguri, întorcând apusuri…

…iar atunci când le simţeau pe toate în ei mutilate în nimic din toate acestea întâmplat, în nimic din toate cele dinainte, începeau să îşi facă din restul care le mai rămăsese o lume fantastică unde încă îi mai aveau pe alţii nu mai ştiau ce să spună despre ei şi nu vroiau să facă din neîntâmplat ficţiune  în lumea lor gândită,  lume  pe care parcă ar fi trăit-o cu un acut simţ tragic şi tragicul astfel ar fi devenit inevitabil…

…şi atunci îi năpădeau nişte întrebări ca buruienile, se întorceau în ei şi încercau să îşi afle unde le mai sunt romanticele concentrări de cândva, de unde dezarticulările de acum, în vremea reflecţiilor lor atât de lucide, acea atât de blestemată luciditate…

…de unde abandonul în resemnare, de ce oricâte visuri ca într-o litanie ar mai fi  încercat le simţeau ca alungându-se unele pe altele din pribeagii pedinăuntrului ce îşi erau, ai unui nomadism nesfârşit, din orbii neliniştiţi ce-şi erau şi care ţi-ar fi putut vorbi ore în şir cu tot dramatismul despre cecitate şi despre adevăruri veşnice

…acelea despre care ţi-ar fi povestit ca pe un cu totul firesc aidoma unor nebuni liniştiţi şi nu precum fiinţele cuminţi pe dinăuntru învolburaţi de nebunie şi spaimă că în lumea lor cu două începuturi simţeau cum clipele unor lucruri începeau să moară între nimicul care le lega…

…pentru că nu le izbutise să înveţe ceea ce părea greu de învăţat despre ele…

…iar atunci când greul  avuturilor de orizonturi  ale lor se întâlnise cu greul celorlaţilor de cealaltă parte a lor, cei care le erau împreunarea sufletească, ştiau că seamănă în adâncurile lor, deşi de profunzimi diferite, doar că atunci când nu se spun unul altuia, fiecare vorbeşte singur, şi nimeni din cel al tău nu îl aude pe cel dintr-al celuilalt şi asta e trist, sau de aceea, cu atât mai mult…

…până la un punct în care unul dintre ele iese scăzut sau umbrit de celălalt şi deşi încearcă să îşi facă apropieri niciunul nu răspunde…

…doar timpul care atunci se scufundă brusc în trecut, dar înainte de a asta are nişte viziuni, formele lui de experienţă legate de ei când îşi deschideau accesul la existenţele unor clipe inventate şi ei şi ceilalţii lor, imperiile împreunate transcendente pe care simţeau cumva că nu le vor cuceri prea curând niciunul dintre ei pentru că misterul lor se afla închis dincolo de aparenţe pe care nu şi le despuiau de orice mijloc de figuraţie deşi ar fi putut-o face atât de uşor…

…iar asta făcea din ei din cele două suflete care erau unul altuia precum un cuvânt visat, cuvânt de la începutul lumilor fiecăruia, doi halucinanţi, doi  panoramici adunânând înăuntrul lor ca pe un un ecran, imagini, secvenţe care niciodată nu se vor întâmpla într-un spaţiu fără spaţiu, într-un timp fără timp, în inexistenţa existenţei în care ce ar fi lăsat în urmă neîmplinit şi sedimentat nu  ar fi corespuns deşi ar fi avut o primă definiţie…

…acea particulară atât de greu de respins…

…dar nesatisfăcătoare semnalmentelor niciunuia dintre orizonturile reale care s-ar întâlni în ei ca într-un labirint perfect al rătăcirii eterne câtă vreme realitatea lor nu îşi va fi depăşit condiţia de incitator al fanteziei, posesiune nesigură înstăpânind efemerul, câtă vreme greul avuturilor  fiecăruia de orizonturi, tăieturi care nu ar putea plămădi o durată întreagă, continua să fie şi să rămână din sfera imaginarului, dându-i ocol, al unuia sau, dimpotrivă, al celuilalt, fiecare în lumea lui visată, nu trăită…

…şi atunci se întrebau dacă nu a venit vremea să îşi despartă lumile astea două ca şi cum ar despărţi nişte ape de lumină şi de întuneric…

… să îşi poată decanta visurile după sensibilităţile potrivite cu închipuirile fanteziilor lor sau să o strunească şi să pună imaginaţia să rabde pentru că era o posesiune efemeră şi iluzorie, şi să încheie fără să înceapă…

…ştiind că oricare început are în el deja sfârşitul, şi fiind aşa, povestea lor ar fi devenit una fără murire atâta timp cât ţineau tăinuit ceea ce ar fi putut  fi ameninţat cu semnificaţii ale unor cuvinte pline de înţeles, acelea care dacă au rămas la ei nu a fost din întâmplare, aşa cum dealtfel nici nu au venit, doar că pe multe dintre ele le-ar fi  învelit în zâmbet nici trist şi nici amar, semn al lucidităţii cu priviri adânci şi tăietoare, cumva imunizaţi într-o tristeţe…

…şi atunci cele pe care nu le treceau în contul hazardului le topeau în contururi vagi caracterele lor iluzorii, chipul lor rămânând atunci doar din transparenţe şi din fineţe, cu faţa purtând paloarea unor nostalgii de visuri pe care încă le mai purtau pe braţele subţiri, visuri care poate aveau o istorie misterioasă, dar neconsumată, o istorie romanţioasă a unor anotimpuri în care erau o mulţime de cuvinte mari, de cuvinte grele, de cuvinte intimidante pe care nici măcar cu sfială nu îndrăzneau să şi le dea la iveală…

…însă de întrebat se întrebaseră ce o să se întâmple cu ele mai departe, dacă s-ar fi întâmplat să, iar asta fără teama de a fi sentimentali, trecându-le aşa prin câteva suferinţe, şi doar câtorva cărora le opriseră paşii spunându-şi în gând despre finaluri şi priviri care mângâie umbrele cu nobleţi singuratice în încheieri semnificative…

…pentru că erau acei paşi care i-ar fi simţi mai mereu ca ieşind în întâmpinarea sfârşitului…

…deoarece altfel ar fi însemnat să cheme ceea ce purtau, iar ceea ce purtau trăia şi îi trăia însă nu era decât în visare, ori de unul singur nu poţi visa atunci când casa visului tău nu e un cuvânt gândit şi de celălalt, căruia, dacă nu are una, simţi că eşti acel care i-o va clădi mai întâi în vis şi apoi în realitatea visată, zidind în căutări pentru a le afla…

…şi atunci le vorbeau visurilor în tăcere, neascunzându-le niciun cuvânt, niciunuia punându-i inserţii atunci când şi le-ar fi răsfirat în ei ca pe  nişte plete ale visătoriilor, pentru că erau dintre acele fiinţe care poate mai degrabă ar despodobi pentru că aşa le-ar prescrie ordinea gramaticală a limbii lor sufleteşti, cea pe care simt câteodată că au uitat-o de când nu au mai vorbit-o aşezaţi la margine de anotimpuri fără clipe sau cu clipe oarbe, pe ei şi pe cei jupuiţi de pe inimile lor care îi lăsaseră îmbrăcaţi în răni despărţindu-i contexte sintactice făcute cândva să fie ascultate…

…doar că ceea ce ar fi trebuit să fie ascultat fusese azvârlit şi nici măcar răzgânditor într-un loc în care niciunul nu mai încăpea, pentru că asta ar fi însemnat să adoarmă fără vise, fără visuri…

…iar când acelui timp îi era întâmplatul, tot ce le rămăsese, himeric, de făcut, era să inverseze cuvintele de celălalt cu efecte evocative, să le rostească de-a-ndoaselea după panouri culisante, aducându-şi aminte când îi erau celuilalt abia la prima literă, când le era ca o largă respiraţie narativă în ei, povestindu-şi acum doar lor înşişi întrebător despre dacă, în loc să le pună pe toate pe foc…

…şi asta preschimba gândul într-un colportor destoinic şi le nuanţa stările sufleteşti cărora le treceau vămile până la cel care le era chematul însă nu şi chemarea…

…însă celuilalt li se spuneau  doar în contrastul cuvintelor când luptau în ei cu departele în ei imensificând nişte înţelesuri  cărora li se întrebau iar  ceea ce ar fi trebuit să fie afirmaţii nu făceau altceva decât să conchidă negativ, să li se pară că încep să trucheze nişte adevăruri, să şi le deghizeze, iar asta nu ar fi însemnat decât nişte drame de la începutul lor…

…iar dacă i-ai întreba despre toate astea, Moş Crăciun, nu ştiu dacă nu ţi-ar răspunde aprins şi metaforic, pentru că altfel ar tăcea…

…luptând mai departe în gândurile lor cu dragostea şi cu erezia…

…în sensibilitatea lor tresăritoare nişte lucruri continuând să îi atragă hipnotic…

…aşa că tot ce te rog, Moş Crăciun, este să le aduci întâmplări în care să îşi fie, în care să curgă neîntrerupt…

să le sfărâmi una câte una toate spaimele, să nu îşi mai caţere pe umeri prea fragili suferinţele, pentru că asta nu i-ar putea doar încovoia ci chiar prăbuşi, să poată auzi mereu ceea ce trebuie ascultat, orice în ei să germineze doar atunci când vor trăi încrederea în acel ceva magic care poartă un nume, pentru că fără încredere nu se naşte nimic…

…să nu şovăie, chiar dacă li s-ar întâmpla într-o respiraţie să se poticnească, înaintea niciunui pas de vis care vine înspre ei cu flacără de drum aprinsă fie şi dacă li s-ar toci oasele sufletului lor pentru că atunci e din clar şi nu din smuls de tălpi…

…să îşi spună că e vis doar acela pe care nu îl vor înceta oricât li s-ar părea că uneori îl întorc şi nu îl mai recunosc şi li se pare că e din sunete uscate şi fără de ochi privitori sau căruia îi aud doar ecourile surdinizate şi simt că nici măcar după un ceremonial al sfielii nu li s-ar mai înfăţişa, închizându-li-se ca într-o taină…

…doar că la urma urmei asta şi este visul iscat din taina tainelor care e dragostea, o taină care aşteptă dezlegarea într-o lumea a fiecăruia doar de el ştiută, lume în care fiecare gând dă unul într-altul, desfăcându-se, unele asemănătoare cu ale celuilalt, altele deosebitoare, lume în al cărei adevăr crezi, fie ea una gândită şi încă nu trăită, pentru că tu, Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca oricine că în noi e dinainte

…totul.

Anunțuri

115 gânduri despre &8222;Pentru cei care visează întâmplări, câteodată trăindu-le în vag când exaltat, când dureros, nişte rânduri într-o scrisoare, Moş Crăciun&8221;

  1. Ori trecere, orice traversare, orice depărtare, suportă o vămuire.
    Dacă nu o dai cuiva, o iei cu tine, pusă într-un loc special, sub braț, sub șa, în portbagaj sau oriunde unde poate fi lesne găsită și aruncată, părăsită și abandonată, în locul care ți se pare ca fiind sfârșitul lumii. Apoi te întorci și revii la drumul ce te poartă.

    • Sensul acelui oriunde îşi caută uneori o identitate fictivă şi atunci suntem într-o derivă totală, asta despre ştiutul întorsului iar cumva, după mai multe cărări, dăm de acelaşi drum; cât despre locul care ţi se pare ca fiind sfârşitul lumii eliberează ce e trebuitor a fi izgonit.
      Apoi ştii de parcă atunci ai fi aflat-o că tot ce porţi, te poartă, aşa cum ce pierzi, te pierde.

      • Sunt clipe de alunecare, provoacă accidente, cataclisme, chiar eclipse; toți o știm, felul cum ne comportăm după aceea, ne arată de fapt adevărata față. Până atunci părem așa normali și tipici.
        Când te pierzi ai nevoie de busolă.

      • Până atunci suntem chipuriparavan, după aceea poate se va întâmpla să ne doară până la singurătate cunoaşterea în care unele lucruri n’au îndurare iar ciclurile continuă.
        Când te pierzi, când te simţi în tine fără ceea ce e al tău în tine, dar care nu mai e cu tine şi nici din tine, când nu rămâi acolo ci astfel te şi întorci, din tine începe altfel nordul, ochii care nu mai erau gata să vadă încep să privească.

    • Ce bine să-mi fii, că-mi eşti, suflet drag, că nu ne mai întâlnisem în cuvinte de nişte timp, dar în gânduri m-am întrebat de tine.
      Contopirea unor suflete ca într-o singură moleculă, cea despre care spui, ştii bine că ţine de chimia sufletească, şi-aşa în iarnă gheaţa începe să ardă.
      Poveste cu sete nesfârşită care nu se mai gată să fie fiecare fiinţă, Katia.

      Adăugat azi…
      Ai ferecat uşa cuvintelor, nu te mai poate atinge acolo nicio privire; deschide, să intre ochii de pe inima ta, ai celor pe care i-ai pus lângă inima ta, lor nu li te ascunde!

  2. Timpul acesta magic să vă fie aducător de acea linişte şi de nimic împiedicată în care toate se petrec, astfel curgând în noi şi în atâtea feluri.
    Cu preţuire, domnule Alioşa.

    • Buna dimineata !
      Multumesc pentru inteleptele cuvinte
      asternute in comentariul de mai sus !
      As vrea sa iti spun multe
      Dar vocabularul mi-e prea sarac
      Mai bine-l las pe HRUSCA
      S-o faca el ca stie

      Sarbatori fericite !
      Cu stima,
      Aliosa.

      • Zile de argint satinat în bucurie, în linişte mătăsoasă să vă fie cele ale acestui timp sacru, timp al creaţiei din Nou, al acestei taine, pentru cine mai poate, cine mai vrea şi cine mai ştie să o înţeleagă!
        Sărbători line, domnule Alioşa, în senin şi în lumina fericirii!

      • Buna dimineata sensibila fiinta !
        Minunata scrisoare adresata Mosului !
        Si eu i-am scris de mai multe ori
        Caci, desi-s batran tecut prin multe
        Eu am crezut si mai cred in Mosu’
        Ia acum in prag de sarbatori
        Mi-a adus cel mai frumos si scump cadou :
        pe nepotelul ANDREI !!!
        Dar si SCRISOAREA ta postata drept comentariu pe
        http://aliosapopovici.wordpress.com/2013/12/12/
        e la fel de frumoasa iar cand am citit-o
        si-am dar raspunsul cuvenit,
        lacrimi fierbinti au iesit instantaneu
        din ochi-mi obositi de-atatea vazute ……..
        Iti multumesc din suflet si-ti doresc din toata inima
        multa sanatate, fericire, împlinirea tuturor dorintelor
        in anul care vine iar cei apreciati de tine,
        sa-ti raspunda cu aceeasi simtire in suflet si-n gandire !
        CRACIUN fericit !
        Un An Nou mai bun !
        La Multi Ani !
        Cu deosebit respect si inalta pretuire,
        Aliosa.

    • Da, aşa e, Samsara, ştie în toate unde vrem să ne ajungem şi nu altunde, ştie că nu ar fi avut margini nişte cuvinte de-ale mele din unele gânduri, rândurile din scrisoare, pretexte pentru ele, care altfel ar fi rămas doar în tăcerea cea rotundă.

    • Nu m-ai uitat, diafanie; mulţumesc, floare de lotus.
      Sărbători line, senin în cerul din tine, blândînfăşurătoare, adânci şi catifelate să îţi fie toate clipele în lumea asta înnebunitoare, şi să nu uiţi de magic…fiecare are un strop de magic în el, aşa cum şi de divin are. Şi un strop de verde.
      Şi, strop de verde, să nu uiţi că această culoare e cea care nu cere nimic, doar aşteaptă, aşa că îţi doresc ca oricare aşteptare să îţi fie una a deplinei certitudini.
      Mereu cu drag.

    • Strălucirea să vă îmbrăţişeze şi să vă aurească oricare clipă, să vă fie cald în oricare dorinţă pe care o veţi trăi cu pasiune, să trăiţi aceste zile ca pe o ţesătură feerică, o broderie din culori sufleteşti ameţioare, tot ce gândiţi să prindă trup şi să vă poarte înspre ceea ce încă nu cunoaşteţi, nicio supărare sau întristare să nu vă înnoureze cerul ochilor şi al înăuntrului!

  3. Să îţi aducă Moşul tot ce îţi doreşti, chiar dacă nu îi ceri nimic, căci el te ghiceşte! Se cuvine ca sărbătorile de iarnă să vină cu bucurii şi miracole, cadouri şi zâmbete… toate acestea şi mai multe îţi doresc să ţi se întâmple! Iarna aceasta netrăită, încă, să îţi fie cea mai frumoasă!
    Lumina Stelei ce vesteşte Naşterea să te îmbrăţişeze dinlăuntru înspre înafară şi să fie cu tine pe tot parcursul sărbătorilor de iarnă! Cu drag, mereu.

    • Mi-a adus, suflet drag, deşi nu i-am cerut să îmi aducă ceva anume, fiind prudentă cu nişte semnificări, mi-a adus, pentru că anotimpul ăsta e unul magic mai cu seamă că iarna e anotimpul din care mă compun, e unul al meu, iar în timpul ăsta minuni se întâmplă, şi nu le-am aşteptat nici cu pâine sau sare, cu smirnă şi tămâie, am ştiu că se vor întâmpla cândva, de le va fi, şi-a fost. Erau acolo, la locul lor, aşteptând clipa.

      Mulţumesc pentru ivirea ta şi pentru urmele în cuvinte, iar ţie să îţi fie zilele care vor veni ca nişte cutii ale pandorei din care să îşi ia zborul întâmplări neaşteptate, întâmplări neîntâmplate, cele mai frumoase pe care le-ai trăit până acum să îţi fie cele încănevenite, cele pe care să le trăieşti cu sete şi cu foame de tine, cele înspre care să priveşti în dragoste cu ochi înzeciţi, înmiiţi, dragoste ameţitoare, învârtejitoare, hipnotică şi hrănitoare.
      Cu acelaşi drag şi eu, şi tot aşa, pentru mereu, şi mai spune-mi despre tine, despre cum ţi-ai mai fost prin anotimpuri de când nu ne-am mai întâlnit în cuvinte, despre cum te-ai mai înmulţit în tine.

      • Încep să-mi crească din nou aripi, încet, dar cu siguranţa aceea că nimeni nu mi le va mai smulge. Vreodată.
        Sunt trei ierni deja care mi-au nins dragostea, au ocrotit-o sub plapuma lor de alb şi au păstrat-o caldă, neprihănită în ascunzişul lor. Şi e la fel şi e altfel în fiecare primăvară.
        Iubesc, în toate anotimpurile, astfel ca fiecare a devenit preferatul meu. E uimitor cum un sentiment are atâta putere încât să schimbe percepţia despre timp, locuri şi spaţii. Uneori, chiar despre oameni. Acei oameni care au făcut şi fac rău şi pe care totuşi… îi iubesc, căci suntem, pe undeva, cu toţii la fel. Suntem oameni. Unii suntem copaci, alţii sunt spini… dar creştem în acelaşi pământ.
        Altfel, mă ocup de facultate în majoritatea timpului fizic. Sunt deja în anul doi şi nu-mi vine să cred cât de repede a trecut cel dintâi.

      • Înseamnă că l-ai trăit pe acel magic al înfloririi, când a bătut ora dragostei pure şi de atunci pe toate celelalte anotimpuri ale iubirii fără respiraţii micşorate, în care toate par nemuritoare, iubire care e căptuşeala sufletului tău, a fiecăruia, şi astfel e şi calea pe care mi-aş dori să îi privim la nesfârşit pe ceilalţii noştri, oamenii, atât cât să îi ducem drum până la sfârşit şi niciunul să nu fie fie cuvânt gol de înţeles, şi niciun colportor de ei să nu le deformeze cuvântul de ei alcătuitor, cel pe care ni’l spunem în limba asta a sufletului nostru; unii ar putea spune că nu ar fi decât o utopie, dar şi’aşa, e una care atrage, şi nu’i dincolo de real şi de posibil, eu aşa cred despre acei cărora le creştem rădăcinile în pământul fiinţei noastre cât şi despre încăneîntâmplaţii nouă.

        Şi cum a mai trecut vremea, fluturaşo; aveai parcă 17 ani când ne-am întâlnit în lumea asta, şi iată-te acum, şi te-aş întreba dacă ai aşteptat cu voluptate să creşti, să înfloreşti, să te deschizi floare, să îţi întinzi aripile, să îţi aprinzi poveştile din ochi, să fii ameţitoare şi adâncă, dar cred că aş şti să îmi dau răspunsul.

        Să-ţi fii, să-ţi fii în toate felurile de vis, Lavinia; un AltAn fără asemănare! Şi-aşa, fiecare.

    • Nu mai ştiu când mi-ai scris prima dată, dar parcă să fi fost tot aşa, într-o iarnă, cu vreo trei ani în urmă când ai coborât pe treptele gândului, aşa că’s vechi, şi dacă mă întorc în acea urmă mă cuprinde nostalgia, înverzeşte privind înapoi.
      Mulţumesc că nu ai plecat de lângă mine, deşi tăcută ai fost, neauzită.
      Să îţi fie fiecare an în vuiri şi vibraţii ca o poveste magică de care odată citită nu te mai vindeci nicicând, exuviile fiecărei clipe să îşi dezvăluie noi geode de mister indicibil şi de frumuseţe!
      Un AltAn în culori nemaitrăite!

    • Ca şi nepoata mea, o ştii; eşti de-o vârstă cu ea, doar că ducându-se mai devreme la şcoală, că nu mai avea răbdare cu timpul, nu timpul cu ea, aşa se face că ea e în ultimul an de facultate, tu mai ai încă unul.
      Cu gândul întors în urmă, acea urmă în care parcă ieri aş fi călcat dar pe care o simt ca fiind a trecutului unei veşnicii, îţi las ceva ce ei îi plăcea tare mult…

      • Eu mă simt tot acolo, la 17 ani… Facultatea e un fel de liceu reloaded, doar că e mai departe de casă şi acum stau la cămin. Ah, şi să nu uit de faptul că învăţ pentru un examen cât am învăţat în 4 ani de liceu, ca volum.Sunt mici diferenţe, dar nu definitorii…
        Abia aştept să-mi crească din nou aripile, să visez din nou…

  4. Cât mai mult orizont să cuprindă aripile tale, Lavinia! Să închizi cât de des cu putinţă ochii, să vezi!
    Cât despre „tot acolo”, niciodată nu o vom pierde din noi pe fiinţa cea de la 17 ani, dar nu cu acea înfumurare a tinereţii; glumesc, aşaşiaşa.
    Din ea ne mai hrănim când deja avem o istorie, şi visele pe care le visa ea şi acum ni se mai întâmplă să le visăm, şi niciodată nu va deveni o fiinţă fantomatică.
    Şi ca să nu te înspăimânt, pentru că pomeneai de cât ai de învăţat, ţi-aş spune cum e pe-acolo pe unde e cea de o seamă cu tine, amintita mea nepoată, dar nu o voi face, iar tot ce îţi doresc e să ai forţă să să te făureşti, formă nouă, deplină şi frumoasă, brodată cu ştiinţă!

    Pentru tine…

  5. Un an frumos să ai, Camelia! AltAn fără asemănare să ai şi tu, precum doreşti tuturor! Să dea năvală în casa sufletului tău cu tot ”noul’ său! Cu drag, mereu.

    • Am trăit Întreanii în magic, aşa i-a fost celui dus încheierea, aşa începutul celui alt, şi prin toate timpurile prin care am fost niciunul nu a purtat până acum cărări descântate, pe care le aveam în mine şi de care nu ştiam când mă vor căuta.
      Şi tu, Lavinia, vei trăi în acest an cât nu ţi-a fost cuprins atîţia alţii de până acum, vei vedea că aşa va fi, pentru că nu întâmplător mi-ai lăsat urme oprindu-te în dreptul cuvintelor poveştii mele, în care am închis ceva care se va deschide unora; e o taină ce poartă, nu’s doar simple litere, aşa că, aşteaptă ce (te) va urma!
      Mereu cu drag, sufletfald de mătase.

      • Promite multe anul ista. Numai să fiu în stare să le duc pe toate, Camelia. Cu bune şi rele.

      • Vei duce ceea ce vei şti că nu trebuie să încetezi şi te vei opri din ce vei simţi ca pe un îndepărtat, oricare ţi-ar mai putea fi racordările tale imaginare la inventarul tentaţiilor; acum glumeam, aşaşiaşa.
        Să cunoşti exuberanţa împlinirii, Lavinia!

    • Cu întîrziere pentru că sunt abiaîntoarsă de pe drumuri de infinit, cu drag îţi aduc înapoi din gânduri dorinţe pe care le am pentru tine, de neuitat tot ceea ce ai vrea să îţi aminteşti din anul care s-a dus şi de uitat amintiri pe care să nu le mai dezgropi vreodată, să le laşi acolo anunate în crengile zilelor încâlcite, dacă au fost, de părăsit ce e de şters, şi de desluşit ce e din mers şi din vroit, din croit aproape tot ce gândeşti să-ţi fie ce ai şi tot ce nu mai poţi să vorşebşi nici măcar vedere să nu îţi mai fie.
      AltAn cu clipe care să nu îţi întârzie legat de semnificaţii sub semnul cărora să te întâmpli precum te vroieşti, nimic din tine să nu te tacă!

      • Bine ai revenit de pe infinitele tale drumuri intersectate cu ale mele aici in mica gara a cuvintelor spuse si nespuse purtatoare de ganduri si dorintze. Am privit lung dupa urmele pasilor tai pornite spre orizonturi dar nesterse . Privirea mea a batatorit locul ca un semn sa stii a te opri in secunda infinita a revenirii mele pentru a petrece impreuna magia sufletelor care se cauta

      • Cuvintele tale, astea purtătoare de amintirea de-acum a vâscului, de pus le-ai mai pus şi prin alte locuri, le-ai mai spus şi altora, le-am găsit într-un undeva la fel de zise, dar nu’i bai, te iert pentru repetabilitate şi că nu te-ai cheltuit liric precum nu o dată ai făcut-o, acolo unde, la orizonturi, la capătul lor, s’ar afla perspectiva unor ciocniri, aşa că bat gândul în retragere; glumesc, aşaşiaşa.
        Iar legat de privirile astea, acordăm o extensivă atenţie căutării; e sub custodia unor legi şi a orchestrării unor lucruri. Glumeam, iar.

      • Asa este precum spui. Am plecat in colind si am rostit aceleasi rostite si neobosite vorbe colindatoare ademenitoare de sarutari sub vasc,Precum bondarul am fost purtat vrajit de caldura iernii ,cautat-am al florilor polen de gheatza si am gustat nectarul ciulinilor uscati gasiti pe campul virtualelor campii. Poate in drumurile mele infinite am tulburat cu browniana mea aflare dar nu din perspectiva unor ciocniri
        ulterioare. Asasiasa ,glumesc si io ca dor mi-a fost sa scriu o vorba pentru tine

      • Dada, te-ai prins de dor, dor de vremuri vechi ale tale pe aici, cum tot aşa ale tale pe-acolo pe unde le eşti peregrin altor fiinţe de care te-ai legat cu fire în lumea asta virtuală.

    • Mult adevar graiesti din cuvinte ascutzite la roata vietzii. Sunt un biet pacatos in cuvinte insirate pe atza de paianjen din podul meu vechi unde astept cate o musca virtuala sa guste din fraze indulcite precum le e pohta si vrerea. Ma joc si io ca un indaratnic ca din joaca inveti taina lucrurilor stiute si nestiute. E cald aici la tine si bine ca intr-un rai de cuvinte cand vrei sa scapi din pacatele cuvintelor de prihana.Merit ocara cuvintelor tale prea blande privirlor mele

      • Eu îţi doresc mai cu seamă să nu încetezi două jocuri în viaţa asta; unul e dintre acelea primejduitoare, ale artei lui eros (acum glumeam), al doilea e cel din arena oricărui ideal pe care îl ai, asta dacă ai pomenit de „joacă”, mânat tu , aşa, de la spate, de spiritul ludic, joacă pe care copilul din tine să nu o înceteze, în care să te oprească pe loc din tine, să fii aici şi acum şi mereu, să alergi printre cuvintele mele, să te împiedici şi să te juleşti la genunchi într-un fulg de gând de-al meu; vezi ce dorinţe am pentru tine?

        Cât despre dojană, nuşinuşinu, negaţii de felurite nuanţe îţi ajung? şi de’ar fi, da’ nu e, nu se poate întâmpla decât cu blândeţe, doar că nu m-ai ispitit să o fac, n’aveam de ce, resping îndeletniciri de’astea, şi oricum ceva îmi spune că mi le-ai zădărnici. Glumesc.

      • Mmmmm dorintze din dorintze! Citind m-am si uitat la genunchi sa vad de sunt juliti de fulguiala de ganduri ce am simtit in juru-mi Multam pentru curcubeul de negatii si blandetea dojanei ingaduitoare de zburdalnicii de cuvinte in jocuri primejduitoare. Simt in nari parfumul cuvintelor descatusate din cutia fermecata cu petale de camelii proaspete

      • Am recitit urarea de a nu inceta unul din jocurile primejduitoare. A fost cald de ianuarie si soarele m-a tras de maneca sa imi arate umbrele. Greu de vazut in ianuarie atatea umbre. Nu am vrut sa privesc chipuri asa ca am privit umbre. Si umbrele au erotismul lor. La fiecare umbra suava care se apropia de umbra mea am tresarit crezand ca este umbra ta. Spre seara ceatza nemiloasa mi-a stricat jocul. Umbrele au fugit in casa si umbra m-a urmat obosita de atata excitatzie vizuala

      • Parfumul ăsta al cuvintelor de camelie să nu devină tiranie carecumva pentru simţul olfactiv, de’ai zice că e al unei frumuseţi înnebunitoare care te urcă în visare.
        Glumesc.

        Nişte flori pentru tine…

      • Că tot e iarnă şi eu îţi spuneam despre jocuri primejduitoare, de neînţepenit gânduri, de vremea erosului pe care le-o doresc celor cărora nu le-a venit să le vie iar celor care o trăiesc să nu le ajungă vreodată la epuizare, pentru tine am o vrajă aparte, aşadar te farmec ca focul lăuntric să nu îşi piardă din putere, acel foc care e simbol al iubirii însăşi, pentru că povestea mea despre asta este la urma urmei, aşa că tot ce ai în tine păstrat în sipete ale romantismului să descui mereu, să-ţi freamăte spaţiul iubirii, toate umbrele de pe lumea asta să-şi afle locul refugiului printre care şi acela erotic, ca să nu închei cu sensul ăsta dar nici să nu depăşesc limitele, să uzez dar să nu abuzez de nişte cuvinte. Glumesc.
        Şi cu umbrele astea se întâmplă ceva în noi; o dată instalate, le simţi de parcă nu s’ar mai clinti. Unele.

      • Cuvintele au umbre? Cand lumina gandului trece prin prin cuvinte sau necuvinte se contopeste cu umbra si o transforma in unde. Cuvantul poarta umbra gandului cand gandul lumineaza in cuvant sau necuvant. Cuvantul poate umbri cand iese din umbra pentru umbra pentru ca umbra sa umbreasca umbrele sau neumbrele. Umbrele din noi umbresc? Stim cum este cararea noastra, dar a umbrelor? Am pus in gand o umbra sa iasa in calea gandului tau ca sa o transformi in unda dincolo de cuvinte sau necuvinte

      • Cuvintele fireşte că au umbre, şi fireşte că uneori li se întâmplă mai mult să întunece şi-atunci umbresc ceea ce vor să spună şi fireşte că tot uneori, câteodată, îţi ascunzi gândurilepriviri rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum, pe cele care purtau un atunci asfinţindu-le când le-ai simţit lumina în colţ de ochi de negru iar acelea sfârşite în tine în umbra lor, în ascunziş şi niciodată nu se vor mai întrupa şi îţi vei spune poate despre ele, când ţi-o vei aminti, pentru că oriunde şi oricând din tăceri se desprind ele, acea tăcere care are cele mai multe necuvinte.
        Trupul şi gândul cărărilor umbrelor sunt nălucitoare; la sfârşituri au reverii. Doar că nu mai au cui să le întoarcă şi dealtminteri nici de ce.

        Cuvintele înseamnă în măsura în care poartă un fatum; cuvintele unora sunt metafore, şi ştim preabine că metaforele nu spun vreodată adevărul.
        Glumesc, aşaşişaşa.

      • metaforele nu spun adevarul dar pot schimba calea spre alte adevaruri sau neadevaruri din ganduri ascunse.Fiecare cuvant are parfumul lui nuantzat de parfumul cuvantatorului. Parfumul cuvintelor de camelie se simte cel mai bine in iarna ca din iarna vine intrupat in femeie de decembrie Cum ar fi sa le simti rostite sau mangaiate de degete lungi pe clavirul virtualelor cai?

      • Sunt unele cuvinte a căror cu adevăratexistenţă e nespusul; cât despre femeia de decembrie, cea din casta visătorilor, în ea trăieşti cea îndrăgostită de frumuseţea tuturor anotimpurilor atât de darnice în fericiri, doar că da, doar iarna e cel al meu, din iarnă mă compun, dar dincolo de iarnă pe dinăuntru îmi sunt pândă aprinsă.
        Cât despre întrebarea ta, se pare că deja ţi-a izbutit răspunsul.
        Glumesc.

      • Paradoxul pamantean functioneaza si aici. Cu cat anotimpul este mai cald cu atat este mai frig in casa si cu cat este mai frig cu atat jarul shemineului este mai fierbinte inzecit la o femeie de decembrie. Am vrut sa simt fierbintzeala flacarii tale si timid am atins cu umbra mea varful flacarilor.Temeri m-au cuprins sa nu-mi pierd umbra la lumina flacarii tale. Mangaierea ei mi-a curins umbra in dansul cuvintelor, tangoul patimas ,dansul flacarilor. Oare cat imi este ingaduit sa m-apropii sa simt caldura cuvintelor fara sa tulbur? Vesnica flacara ta caldura si lumina ei vie!

      • Aşa precum există o căldură pasională şi un frig pasional, asta despre o anume meteorologie; cât despre flăcări şi văpăi reflexive, unora li se poate carboniza văzduhul; glumeam, glumeam.
        Şi ţie fie-ţi mereu aprinsă psihea şi mare încredere în lumină, nesfârşită putere de a iubi!
        Iarnă magică!

      • Incalcita meteorologia sufletelor de cuviunte. Ca sa simti caldura trebuie intai sa afli frigul si gheatza frgului dupa caldura topitoare de suflete-n cuvinte. Iarna magica a cuvintelor despre lucruri calde si dorintze reci neimplinite inca. Urarile sa se implineasca si tie iti doresc, ca esti lumina din cuvinte si flacari ce suflete topesc,sa curga in magice carafe ce toarna in forme de cuvinte iubiri care se nasc si cresc

      • Si io iti multumesc frumoasa Doamna a cuvintelor,pentru ingaduinta de a-mi lasa privirile sa mangaie gandul din cuvintele tale si asa sa simt caldura degetelor care au facut ca ele sa prinda viatza aici! Despre dorintze implinite nu am auzit de mult pe cararile cuvintelor mele. E prilej de sarbatoare pentr-un 13 de ianuarie

    • Ce bucurie ivirea ta, Magda; cumva, te-a adus gândul meu care te gândea într-o vreme, iar în alta, când te-am cutreierat, am văzut că nu mai scriai, ferecasei acolo unde ţi-aş mai fi putut lăsa din mine, închisesei comentariile.
      An AltAn cu seninătate în cerul din tine, cerul ăsta pe care câteodată se mai întâmplă să ni’l cârpim, ţesătură de argint albastru să-ţi fie zilele învăluitoare, din mersul a ceea ce îţi doreşti să nu te îndepărtezi, şi tot ce a fost trist să se ducă în noapte, pierdu şi neîntors!
      Mereu cu drag, drag nestins.

    • V-am spus cândva sau nu v-am spus vreodată până acum că sunteţi dintre acei care nu vor îmbătrâni niciodată? Cumva, cred că aveţi în lăuntru un izvor nesecat, cumva cred că ştiţi să vă întoarceţi la izvoare mereu, acelea care sunt într-un loc tainic din înăuntru, doar de noi ştiut, acolo unde apele de noi nu dor niciodată, uneori mai liniştite alteori zvâcninde, dar mai presus de toate colportoare, până atunci în nişte clipe noi locuind în aşteptare, acea aşteptare pe care vi-o doresc ca mereu să se întâmple în deplină certitudine, oricare i-ar fi chipul, oricare i-ar fi cuvântul de ea rostitoare, şi tot ce e în domnia voastră să nu se stingă, să rămână etern. Focul.
      Şi dacă e ceva acolo, undeva, nostalgie subterană, să îşi găsească puterea să poată, să fie, să nu rămână doar rest.
      Fie ca oricare clipă din AltAn să curgă în domnia voastră şi nimic să nu îşi retragă din ceea ce vreţi să purtaţi, să vă poarte, să fiţi în toate ca şi până acum simţitor, gânditor, trăitor!
      Cu drag, domnule Crişan.

  6. Buna seara Camelia !
    Frumos raspuns dat prietenului comun ” CrisCar50″ ( Crisan Carpen ) !

    Va invit cu stima si respect dar si cu mare drag pe amandoi
    in modesta-mi casa virtuala, sa-l vizionam si sa-l ascultam pe EMINESCU
    acum in preajma aniversarii a 164 de ani de la nasterea sa !
    O seara frumoasa !
    Aliosa.

    • A fost bucurie urma lăsată de domnul Crişan, pe care l-am simţit călcând aşa, mai cu sfială, pentru că domnia sa sporeşte mai cu seamă în tăceri decât în cuvinte, dar ştiu că de uitat nu m-a uitat şi nu mă va uita, doar că poate se va întâmpla să mă umble abia, şi nu doar pe mine, ci şi pe alţii. Mereu va fi o bucurie ivirea sa şi timpul ştiu că nu va toci amintirile pe care le poartă, cele care îl poartă înspre noi, însă poate de cele mai multe ori tot timpul ăsta îi este şi ca un spaţiu strâmt.

      Vă voi veni în tihnă când va fi, mulţumesc pentru chemare, domnule Alioşa.

      • Mulţumesc, domnule Alioşa, pentru cel care nu ştiu dacă s-a gândit vreodată ca va fi nemurit, că şi-a făcut din asta vreo aspiraţie, cel care în timpul lui a fost şi un gazetar însemnând pentru unii o ameninţare şi nu una ca oricare, ci statornică, pentru că atunci vremurile erau ale unor agitări politice, şi păcat că despre asta se vorbeşte acum prea puţin.

  7. o postare precum ninsoarea „de martie”…
    pentru tine…doar pentru tine…daca fericirea s-ar putea transmite cu un simplu click…mi-as lipi toate degetele de tastatura…
    in suflet si in gand, mereu, draga prietena….

  8. Altfeldefericiri sunt astea, ca ivirea ta, şi cuvintele tale care spun că nu m-ai dezlocuit, că sunt încă nesfârşită, deşi ne auzim din anotimpuri în anotimpuri, mai mult suntem din tăceri, dar altfel nu a fost niciodată de ceva vreme încoace; ultima urmă a ta a fost în toamnă, dar ceva în tine aude când te chem.
    Şi despre lipitul degetelor pe tastatură, te-aş lăsa să faci risipă de atingeri ale ei, aşa că îţi mulţumesc pentru gând şi îţi destăinui că acest cuvânt are toate literele în prezent, suflet drag.

    Mereu să-ţi fie ochii sufletului fierbinţi, să trăieşti mereu în tine atât de viu, să-ţi fie timpul ceasornic doar cu ore fericite, să-ţi fie doruri zăpezile!

      • Altfel… Cu atingeri sculptate din scoarţa copacului-suflet. Acolo unde i-am scrijelit numele cândva. Atunci…

      • Oameniicopaci cresc pe inima altor oamenicopaci, şi fiecare anotimp al dragostei lor, adevăratul lor miracol, e un vârtej de senzaţii, aşa că ţie,fremătătoareo, îţi doresc să fii mereu a iubirii, numele lui să îl porţi pe pielea sufletului tău ca pe un talisman.
        Dragostea e un cuvânt greu, dar asta nu cred că trebuie să ţi-o spună cineva.

  9. …sa traiesti „ieri” e o certitudine…
    …sa traiesti „azi” e o lupta permanenta cu tine insuti…
    …sa traiesti „maine” e o iluzie…
    multumesc pentru neuitare…
    gandurile tale ar merita sa fie tatuate cu spin de trandafir pe fiecare inima…pierduta.

  10. Să trăieşti aziul, acumul, pentru că ieriul nu mai este iar mâinele e încănevenit, nu există, şi să îl trăieşti ca pe un prezent pur, unul continuu către viitor, să trăieşti clipa lui ca şi cum ai muri în următoarea, să trăieşti viaţa ca pe o uimire continuă; nu ştiu nimic despre mâine, e iluzie, da, şi asta mă îndeamnă câteodată la o veghe sporită.

    Gândurile mele păstrează toate locurile care au adăpostit visuri, acolo unde stau şi înţelesurile lor ultime, neclintite, acolo unde e şi neuitarea, ca o santinelă neobosită a singurăţăţilor unora dintre ele.

    Eu îţi mulţumesc pentru neuitare; tu, mie al amintirilor, de la un capăt la altul.

  11. @ ALL !!!
    ” Pentru cei care „………….
    voit sau intamplator poposesc pe la acest plin de incarcatura sentimentala si morala POST,
    un gand curat si-o lacrima de bucurie ca in urma cu 164 de ani,
    la 15 ianuarie 1850, s-a nascul EMINESCU,
    LUCEAFARUL poeziei nationale !
    Azi e Ziua Nationala a Culturii Romanesti
    si asta, datorita GENIULUI numit EMINESCU !!!

    Cu stima,
    Aliosa.

    • Pentru domnia voastră, domnule Alioşa…

      “Eminescu n-a existat.

      A existat numai o tara frumoasa
      La o margine de mare
      Unde valurile fac noduri albe.
      Ca o barba nepieptanata de crai.
      Si niste ape ca niste copaci curgatori
      În care luna îsi avea cuibar rotit.

      Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
      Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
      Stefan cel Mare,
      Sau mai simplu : ciobani si plugari,
      Carora le placea sã spuna
      Seara în jurul focului poezii –
      “Miorita” si “Luceafarul” si “Scrisoarea a III-a”.

      Dar fiindca auzeau mereu
      Latrînd la stîna lor cîinii,
      Plecau sã se bata cu tatarii
      Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
      Si cu turcii.

      În timpul care le ramînea liber
      Între doua primejdii,
      Acesti oameni faceau din fluierele lor
      Jgheaburi
      Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
      De curgeau doinele la vale
      Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
      Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
      Si ai altor tari românesti.

      Au mai existat si niste codri adînci
      Si un tînar care vorbea cu ei,
      Întrebîndu-i ce se tot leagana fãrã vînt ?

      Acest tînar cu ochi mari,
      Cît istoria noastra,
      Trecea batut de gînduri
      Din cartea cirilica în cartea vietii,
      Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
      ai iubirii,
      Care îi ieseau mereu fãrã sot.

      Au mai existat si niste tei,
      Si cei doi îndragostiti
      Care stiau sã le troieneasca toata floarea
      Într-un sarut.

      Si niste pasari ori niste nouri
      Care tot colindau pe deasupra lor
      Ca lungi si miscatoare sesuri.

      Si pentru ca toate acestea
      Trebuiau sã poarte un nume,
      Un singur nume,
      Li s-a spus
      Eminescu”.

      Marin Sorescu – Trebuiau să poarte un nume

  12. Buna dimineata Camelia !
    Dedicatia facuta mai sus,imi umple inima de bucurie iar vocabularul meu este prea sarac ca sa-ti multumesc in cuvinte asa cum se cuvine .
    Ma rog insa la Dumnezeu sa aiba grija de tine si sa-ti ofere toate cele cerute in gand in orice clipa a vietii tale pe care o doresc lunga si fericita !
    Cat priveste comentariul facut de tine pe
    http://aliosapopovici.wordpress.com/2014/01/13/
    iti marturisesc cu toata sinceritatea si pe cuvant de om batran ca,
    de voi publica vreodata in viata asta vreo carticica cu cateva poezioare,
    o voi intitula
    ” Mi-e tare dor ”
    iar la PREFATA, voi obliga editorul sa publice COMENTARIUL tau !!!
    Asa sa-mi ajute Dumnezeu !
    Am facut si bune,
    am facut si rele.
    Cele bune, sa se-adune,
    cele rele, sa se spele .
    Indiferent de toate cele,
    ” Nu-mi pare rau ”

    Weekend placut !
    Aliosa.

    • Orice cuvânt aţi spune, vă poartă, domnule Alioşa, şi oricare cuvânt vă poartă e al limbajului sufletesc, e din casa fiinţei domniei voastre, aşa cum e pentru fiecare.

      Mulţumesc pentru gândurile pe care mi le îndreptaţi precum dorinţă, iar dacă se va întâmpla cândva să aveţi asta precum vis, o carte, să nu îl încetaţi până când cuvintele nu vor vieţui aşezate acolo unde să le puneţi, să fie, pentru că altfel oricare om e o poveste alcătuită din sute de poveşti, o carte de mister căruia timpul îi este un creditor, unul al curiozităţii pe măsură ce anii încep să dezlege din el, mister care odată cu anii şi sporeşte pe măsură ce ne ducem mai înainte şi mai departe, până la capătul nostru, aventura aflării noastre de înşine la capătul căreia ne întâlnim cu noi, iar până atunci tot ajungem la un capăt şi o tot luăm de la altul, iar în domnia voastră până acum s-au strâns pluralele atâtor drumuri, deşi putea fi şi mai puţin, iar asta doresc fiecăruia, să-şi fie tot mai mult şi mai presus de toate să nu regrete ceea ce au făcut, ci doar ce ar fi putut face dar nu au făcut…”păduri ce-ar fi putut să fie”.

  13. Şi altceva, tot pentru domnia voastră, domnule Alioşa, ceva ce v-am lăsat şi acolo, în locul în care sunteţi în cuvinte…

    În felul nostru, suntem în viaţă ceea ce căutăm să aflăm, neuitând că pe drumul ăsta al ei prin alţii ajungem la noi.

    • Si tot „acolo”, in cuvinte simple dar din suflet sincer pornite,
      ti-am lasat raspunsul meu asa cum inima a dictat creierului sa actioneze prin degetele mainii drepte obosite , pe tastele laptopului supus in ultima vreme la tot felul de presiuni tehnice din cauza gandului meu razvratit ce demasca faradelegile privilegiatilor vremurilor in care traim.
      Multumesc si aici atat pentru cele spuse cat si pentru cele doua videoclipuri postate !

      Fie-ti sfarsitul de saptamana unul linistit si cald,
      iar saptamana care vine, plina doar de bucurii !
      Cu stima,
      Aliosa.

      • Cuvinte care semnifică, mulţumesc pentru ele, domnule Alioşa.
        E aşa de trist că în fiecare gândurile astea de răzvrătire se aglomerează, doar că tot ceea ce se întâmplă nu va cunoaşte curând o existenţă încheiată, nu se vor sfârşi, continuă şi vor continua, şi de multă vreme nu mă mai înreb încotro ne vom îndrepta pentru că mă tem de răspunsul pe care mi l-am dat prematur; e un drum pierdut.

        Un sfârşit de săptămână de albastru senin în cerul din suflet; cel de deasupra e cam înnourat.

  14. Pentru cei care visează întâmplări, pentru cei care simt cum totul începe ca şi cum ar fi într-un vis, pentru cei care simt că dacă visul ar înceta ar rămâne cu nimic, pentru cei ca noi, ca mine şi ca tine, tu, cel pentru care oricâte cuvinte aş născoci după ce le-aş termina pe toate şi m-aş întoarce mereu ca şi cum aş fi abia la literă în fiecare şi tot ar fi puţine, pentru cei care au altitudini ale ficţiunii dar nu se prăbuşesc făcându-se una cu ascensiunea imaginaţiei, pentru cei care sunt flăcări şi nu evantai de lave împietrite, pentru cei ca mine, pentru cei care ştiu că uneori câteva clipe adună în ele atâta mister, frumuseţe, inefabil, magic, cât nu pot cuprinde în ele săptămâni, luni sau chiar ani, pentru cei care ştiu că nu întotdeauna ceea ce facem înseamnă ceea ce suntem, pentru cei care au curajul de a se lăsa firesc vieţii, pentru cei care ştiu că de lucrurile delicate, gingaşe, nu te poţi apropia şi nu le poţi atinge decât cu o gingăşie şi o delicateţe egală, pentru cel căruia îi sunt văpaie.

      • Scrie-mi, Lavinia, dacă ai avea un gând pe care nu vrei să îl laşi pustiu de cuvinte, dacă simţi să îmi spui despre orice, când vei vrea să o faci, pentru că ştiu că nu ţi-au secătuit.
        Mereu cu drag.

        Şi ai putea face un lucru, să îţi desfereci cuvintele, acelea care sunt acolo cu obloanele trase de când? de vreo doi ani şi mai bine?
        Câteodată o revenire este ca o reînviere.

      • Grea osanda pentru un suflet calator sa stea inchis intr-o gara fie ea si de cuvinte. Sa simta doar a trenurilor nesfarsite fraze cum trec fara sa le mai poata vedea vreodat. Iti multumesc frumoasa Doamna ca m-ai lasat sa trec prin gara ta , sa simt clipa infinita si fiorul cuvintelor deodat.

      • Locul ăsta de’i zici gară, metaforic aşa, e al trecerilor neîngrădite, ale celor de care ştiu şi ale acelora despre care n’am habar, pentru unii de neabandonat, iar printre aceştia sunt fiinţe care vin şi mi se lasă în urme cu libertăţi sintactice, pentru alţii de aruncat priviri fără întinderi de cuvinte că poate n’au starea aia de permite receptarea, aşadar, aici nu e pe lăsatelea, care e suverană, cât despre ce a simţit domnia ta de „vină” sunt cuvintele, astea care fac mereu tot ce e cu putinţă pentru noi.

      • Asa este precum scrii frumoasa Doamna a cuvintelor, despre rostul garilor si vinovatia cuvintelor care trec repezi prin ele. Eu sunt o iluzie proiectata de lumina flacarilor aprinse de tine pe un perete de ceatza vie din cuvinte. Pacatul vinei mele este ca am cazut in visarea sloboda a mintii pamantene care face ca o bucata de carne sa simta durerea si mangaierea cuvintelor fara de mila. Trista este realitatea trezirii din visul cuvintelor in focul inghetat al carui fum ma poarta spre zari nestiute si triste acum. Cuvintele tale imi vor ramane placuta amintire si alinare

      • Nu prea înţeleg treaba cu vinovăţia cuvintelor şi nici pe cea cu repeziciunea, ne’om fi poticnit, cred, comunicarea, în vreo metaforă potrivnică, iar eu ceea ce nu înţeleg, refuz, chestia asta care se numeşte respingere retorică, asurzire, ştii, ca atunci când neînţelegerile altora ne devin înţelegeri inaccesibile; glumesc, aşaşiaşa.
        Şi, semnificativ, tac.

        Cât despre zările tale, cele din lumea asta virtuală ştiu că sunt ale călătoriilor tale, aşa că nu pot decât să îţi doresc să găseşti în calea ta fiinţe din litere care ard sufletele cuvintelor la o temperatură febricitantă.

    • Pentru vapaia unei femei de decembrie care s-a oprit o clipa in gara mea pentru a-mi incanta sufletul cu a ei caldura. Cararile cuvintelor au tacut linistite pentru a asculta melodia inimii,a fost odata ca niciodata ultimul vals din decembrie

      • Nu ştiu cum e cu gările alea, unele sunt ale unor destinaţii fictive în care tot vin şi tot pleacă trenuri către nicăieri, cât despre ce spune domnia ta, aici te-ai oprit pentru o vreme aşa cum ai făcut-o pretutindeni cu „conştiinţa” de peron, aşadar, dacă pun cuvintele aşa, îmi iese să te închid în cuvântul „gară”, altfel nu.
        Altfel, aici unde e locul cuvintelor mele, suflete vin şi pleacă fiecare cu mai ceva din mine, cu tot niciodată, pentru că mă continui mereu în nespusuri, cele ale tăcerilor în care mă înmulţesc, întorcându-mă poate cândva într-o altă poveste.

        Mulţumesc pentru melodie, iar dacă e să mă gândesc cu adevărat la vals, sunt de o reală dezarticulare, şi eu nu dansez decât vara, şi nu doar una, iar vals poate, poate deloc, niciodată, iar iarna e anotimpul altor ademeniri pentru mine.
        Pentru domnia ta, ce i se potriveşte îi doresc. Potriveşte, aşadar, toate decorurile anotimpurilor.

  15. Nu ştiu dacă voi mai lăsa vreodată lumina să pătrundă acolo, Camelia. Dar ‘niciodată’ e un cuvânt prea greu şi mare pentru mine. Încă mai sper. Chiar dacă asta, uneori, mă face să mă simt naivă.
    Îmi plac melodiile pe care mi le laşi. Nu cred că ţi-am mai spus asta. Şi nici nu cred că ţi-am mulţumit. O fac acum… Mulţumesc.
    Cât despre gânduri… Mă aflu într-o vreme a plecărilor, e aproape şi e iminentă. Şi după prima, vor mai urma şi altele. E cursul firesc al vieţii… Eu nu l-aş fi inventat, totuşi.
    Simt că se potriveşte…

    ”Nu irosiţi secundele tăcerii …
    E-atât de scurtă trecerea prin lut.
    Când ai ajuns la ceasurile serii
    Să nu pui întrebarea … ce-ai făcut?
    Nu înveli iubirea-n gânduri rele,
    Alege dor, când viaţa ta e goală,
    Să nu fii singur dincolo de stele
    Împovărat de propria-ţi greşeală .
    Când timpul curge fără de oprire
    Nu ţine ură-n viaţa ce-o trăieşti;
    Numai iubind ajungi în nemurire .
    E-atât de simplu , Doamne , să iubeşti …”
    Marin Bunget

    • Niciodată e un cuvânt definitiv, Lavinia, aşa că mai bine laşi gândul în amânare şi în provizorat, pentru că nu se ştie…niciodată; nişte premise din care dacă am trage consecinţe, am accepta sau am protesta, dar ceva am face, iar dacă uneori aşa ni se pare, că „niciodată”, ceea ce imprevizibil s’ar întâmpla deşi noi tot i-am refuza opţiunea, şi niciodată ăsta ar fi amăgeală, asta ar însemna că e acolo un neterminat pe care nu îl simţeam aşa, neterminat încă, un neterminat în proces,şi de-asta întoarcerea.
      Dacă tu nu o vei mai face, înseamnă că e un încheiat, şi unul la toţi nasturii. Asta despre orice, când ne oprim la „niciodată”.

      Despre plecările tale, despre oricare plecare, am simţit întotdeauna că nu poţi face să stea ce e făcut să plece, iar plecările tale cred că sunt ale căutărilor tale, cele de pe axa cunoaşterii, ca să zic aşa, sunt „destinaţiile” tale, cele ale aflării, şi îţi doresc in toate drumurile puteri; ale tale, precum şi cele magice.

      Şi pentru că scriai acolo, la început, despre ce te-ar putea face să te simţi naivă, eu, fluturaşo, trebuie să îţi destăinui ceva; te-am simţit mereu fundamental candidă, şi de-asta te-am şi îndrăgit atât de tare.

      Îţi las un cântec care îmi place nespus,mai ales când ajung în dreptul unor cuvinte care spun despre „sufletul cameleonic”…

      Şi îţi mulţumesc la rândul meu pentru rostitoarele versuri.

      • Niciodată ăsta al meu, care mi-l credeam însuşire, şi-a refuzat existenţa în mine. A renunţat el, niciodată ăsta, fără să-mi dau seama, fără să-i simt lipsa, vreodată… pentru atunci.
        Cred în libertate. Nu aş forţa niciodată vreo rămânere, chiar dacă mi-aş dori-o. Mama mea îmi spunea când eram mică: ”ce e al tău, e pus deoparte”. Şi cam aşa a fost. Chiar şi atunci când am dorit ceva ce nu-mi era menit.

      • Fluturaşo, câteodată un ceva pe care ni’l dorim nu ne şi este cu putinţă, nu ni se îndeplineşte oricât am dori-o, de-asta pe unele dorinţe ni le preparăm pe îndelete, mai întâi şi mai întâi în gânduri, acolo unde o vreme sunt gestaţie pentru că sunt dintr-acelea care cer grijă; cât despre libertatea asta de zici de ea, ea e a orizonturilor noastre şi nimănui să nu îi îngădui să ţi-o oprească, să-ţi fie marea ta opţiune la anii tăi tineri.
        Să nu uiţi că tu eşti cea care îşi hotărăşte soarta şi îşi determină destinul.

        Ce-ţi spunea mama ta mi-aduce aminte, dar într-o altă ocurenţă, altfel cumva, de vorbele străbunicii mele, cum că nu iţi ia nici vântul şi nici pământul ce-i al tău.
        Iar tu, tu visează-ţi ipostazele!

  16. ” Pentru cei care viseaza ”
    la vremuri mai bune, trebuie sa stie ca,
    ” unde-i unul, nu-i putere, unde-s doi puterea creste… ”
    HORA UNIRII
    de Vasile Alecsandri

    O saptamana sub semnul bucuriei
    UNIRII in urma cu 155 de ani a Principatelor Romane
    sub domnia Colonelului ALEXANDRU IOAN CUZA !!!
    Cu stima,
    Aliosa.

    • Domnule Alioşa, cuvântul „unire”, dar doar cuvântul, e singurul potrivitor în locul ăsta al poveştii mele, unire cu semnificaţia de unificare, asta despre două fiinţe contopindu-se într-un singură, devenind UNU.
      Îmi amintiţi despre acea zi întâmplată cu o istorie în urmă purtat de un entuziasm evocativ şi e un act memorialistic, da, dar nu ştiu cât e de potrivit să o faceţi, nu mi-o luaţi în nume de rău, nu vă dojenesc precum a făcut acel june care vă „certa” cândva pentru că îi lăsaţi lucruri care nu aveau vreo legătură cu subiectul postării lui şi nici nu încerc să vă suspend pe-aici continuitatea, doar că dacă doriţi să îmi lăsaţi urme trebuie altceva, cu totul altceva.
      Cu condescendenţă, bunule domn.

      • Buna dimineata !
        Am luat act de cerinta expresa a domniei tale.
        Chiar daca sincer imi pare foarte rau, ma voi conforma !!!
        Gandul meu sincer a fost ca de fiecare data cand ajungeam pe blogul plin de invataminte sa las o urma,
        macar o urma a trecerii mele….
        Subiectele postate de domnia erau uneori prea filozofice pentru formatiunea mea cazona si de multe ori, dar, repet, din respect, am lasat si comentarii care nu aveau nici o legatura cu subiectul in cauza, comentarii dupa mine de bun-simt si apreciere si nicidecum de alta natura.
        Imi cer public scuze si ma voi conforma dorintei sincer exprimate, dorinta pe care o apreciez foarte mult ca fiind
        lamuritoare pe deplin.
        Multumesc pentru sinceritatea exprimarii acele launtrice dorinte !
        Toate cele bune !
        Cu stima si respect,
        Aliosa.

      • Mulţumesc pentru înţelegere, domnule Alioşa; aţi făcut-o pe deplin.
        Iar dacă „subiectele” mele vi s-au părut uneori prea filozofice puteaţi preabine să treceţi pe lângă ele cu tăcerea, pentru că nu aş fi găsit vreo supărare într-asta.
        Numai bine şi domniei voastre; şi cât mai multă lume cititoare, acelaşi elan, încredere în viaţă şi nimic pierdut!

  17. „visul iscat din taina tainelor care e dragostea, o taină care aşteptă dezlegarea într-o lumea a fiecăruia doar de el ştiută, lume în care fiecare gând dă unul într-altul, desfăcându-se, unele asemănătoare cu ale celuilalt, altele deosebitoare, lume în al cărei adevăr crezi, fie ea una gândită şi încă nu trăită” frumoasa imagine si simtire ! multumesc si un an mai bun pentru tine Camelia ! 🙂

  18. Ale, ani magici, în dragoste şi puritate!
    Să nu uiţi de emoţii, că tot ceea ce contează e intensitatea sentimentelor, a experienţelor, să ai mereu aspiraţii regenatoare, să nu îţi fie niciodată frică, să priveşti înspre fiecare mâine cu ochi lucitori, să-ţi aparţină mereu ultimul cuvânt, să nu uiţi , atunci când te simţi fragilă, delicată structură,că eşti din materiale incredibil de solide!

    „Alright, so there’s the past, on the left. The present, in the middle. And the future, on the right. Two directions where you could go but you can’t actually cause you’re stuck in the present, whether you want it or not. Everything on the left has ceased to exist, nothing on the right has ever existed yet”.

    Asta’i de la tine, cea mai frumoasă prinţesă de pe pământ; să-ţi fie timpul unul al prezentului pur, înspre viitor!

  19. Ei, uite legat de asta, ascultând melodia, să îţi spun ceva, Lavinia; când suntem copii înţelegem lucruri aparent complicate iar când ajungem oameni mari nici măcar lucrurile simple nu le mai desluşim, aşa că pe acel copil din noi ar trebui să îl păstrăm adânc şi fără hotare, şi de-asta ar trebui să ne punem adesea peste ochii nostri privirea de copil.

    Copiii ştiu şi pot, oamenii mari au doar real, acolo unde îi este spiritului magic neputinţa; trist, aşa’i?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s