Darul Mnemosynei…sau blestem?

Într-o anume zi, când sufletul visului lăsat pe pământ care am fost o va porni spre câmpiile elizee, căci nu văd altundeva înspre ce s-ar putea îndrepta, simţind că i-ar putea aparţine şi  care l-ar primi să-i fie loc de  împăcare, mă va purta pe mine; sufletul e un eu, duce mai departe amintirea fiinţei.

E o răspântie de drumuri, viaţa; la dreapta de o iei, vei ajunge la un izvor păzit cu străşnicie de doi străjeri, cum fusese şi cu dragostea ta, pe vremuri, păzită, dintr-o parte şi dintr-alta de către tine şi de către el…

Acel izvor peste care vei da curge din lacul Mnemosynei; îţi va fi sete, dar străjerii neînduplecaţi cu tine vor fi…îi vei îndupleca spunându-le că îţi este sete de moarte , ai început să te usuci, amintirea de a fi fost odată lujer verde rămasă atât de mult în urma ta, nici tu nemaifiind decât umbra celei ce a fost odată, şi atât de multe urme în tine porţi…

Pe drumul din stânga de vei apuca, vei întâlni în cale-ţi alt izvor; curge din lacul Lethei, al uitării, iar sufletele, bând din el, uită de ceea ce au fost odată, continuă cercul, intrând în alt trup, deşert tânguitor tânjind după un suflet.

Drumul spre tărâmul fericirii de dincolo e presărat cu capcane şi împotriviri iar vor părea multe a-ţi fi potrivnice, cum poate şi tu , odată, astfel îţi fusesei ţie însuţi…

…vei întâlni prima răspântie; aceea îţi va fi şi cea mai grea încercare, pentru că se va dovedi a fi crucială, îţi va fi răscruce, aceea de a trebui să îţi alegi calea. Va trebui să ştii cum să o faci; acolo cel mai mult îţi va zăbovi sufletul şi va sta pe gânduri poate neştiind încotro să o apuce, pentru că ştie că va trebui să ştie să o facă, nu poate da greş, pentru că ceea ce va urma, îl va urma; memoria a tot ceea ce a fost, a neuitării vreodată sau uitarea  pe veci.

Am primit darul Mnemosynei sau blestemul ei, am băut din izvorul ce curgea din al ei lac, eram însetată; de viaţă mi-era sete, nu de moarte…sufletul meu mă va purta oriunde va merge, mă va purta cu el şi nu va uita nimic din aceea ce am fost.

Am amintiri.

Am amintiri; ciudat îmi pare că cele ce m-au lovit şi m-au prefăcut în bucăţi, m-au sfărâmat, au tăiat în carne adânc, sfâşiindu-mă, acelea care m-au ucis sunt cele pe care nu mi le pot îndepărta, cele pe care încerc să le uit,  cele cărora le spun celelalte amintiri, cele care te lasă vulnerabil ca o rană deschisă, şi ori de câte ori privesc înspre ele, şi nu pentru că aş vrea să o fac, ci pentru că mă încolţesc, forţându-mă să întorc capul spre ele, sfredelindu-mă cu privirea, simt iarăşi fierul încins, se întâmplă din nou, uneori poate la fel de intens, alteori ceva mai difuz, dar mă pătrund… simt cum intră înlăuntrul fiinţei mele cu toată puterea şi nu vor să mă scape din strânsoare, nu vor a-mi da drumul…

Mă desfid, strigându-şi trumfător supremaţia.

Aceste amintiri ne vor a fi ale lor, iar dacă nu le uiţi, vei rămâne pentru toată viaţa îmbrăcat în răni, sunt acelea care vor să pună stăpânire pe noi şi să ne aducă aminte de clipa când le-au devenit robi…ele ne-au fost stăpânii calamităţilor sentimentale, cândva…sunt diabolice, şi vin cele dintâi atunci când memoria cheamă, fiind atât de grăbite să ne amintească un trecut peste care ştiu că poate niciodată nu vom trece.

Pentru că tot ce trece, rămâne.

Amintirile blânde sunt delicate, stau acolo până dai tu de ele; îţi zâmbesc a azur senin când te văd venind spre ele din depărtare,te iau de mână şi te privesc în ochi şi îţi spun că ele te iubesc şi vor fi mereu aici pentru tine şi te vor aştepta ori de câte ori vei dori să te întorci.

Ele au un loc al lor şi nu te copleşesc; aşteaptă să vii tu la ele, nu vin nechemate. Caută-le.

Caută-le  atunci când vei dori să o faci; nu le uita prin ungherele sufletului tău, nu te rătăci de ele, atât de uşor le-ai putea pierde şi de-ar fi să se întâmple…

…ar fi pentru întotdeauna.

Anunțuri

15 gânduri despre &8222;Darul Mnemosynei…sau blestem?&8221;

  1. nu cred in blesteme…
    se zice ca… blestemele nu se „prind” de cei ce nu cred in ele… nu stiu daca e adevarat… dar ar fi bine sa fie asa…
    cred insa in binecuvantari…
    deja intru in polemica serioasa cu mine insumi… petru ca… daca binecuvantarea exista, trebuie sa existe si blestem… dar… tot nu cred in el…(ar fi prea mult de scris ca sa ma explic… si nici nu stiud aca as reusi)…
    scrisul tau e frumos… curgator ca o apa cristalina…
    fericirea??? nu cred ca este de gasit undeva… mai mult o percep ca pe ceva ce faurim zilnic… clipa de clipa… si asta doar ca sa o imparim cu cei dragi…
    sa fii fercita iti doresc… si … amintiri doar din cele frumose…
    ovi

  2. Când sufletul pleacă în marea lui călătorie, întâlneşte în drumul spre tărâmul fericirii o răspântie; va trebui să aleagă drumul…spre neuitare sau uitare a tot ceea ce ai fost.
    Nu am uitat vreodată ceva şi niciodată nu voi uita…darul Mnemosynei?…sau blestemul ei? Am iertat, dar nu am putut uita…celui cu iertarea i-am fost linişte, fără a şti că neuitarea a ceva…a ceva anume… mi l-a scos pentru totdeauna din suflet. Nu a mai găsit niciodată drumul spre mine.
    Sunt fericită, Oovi…o am, port cu mine fericirea…nu am aşteptat-o niciodată să îmi vină de altundeva decât din mine…Cât despre amintiri, mi-a plăcut mereu să spun că cea mai frumoasă amintire pe care ai trăit-o este cea care urmează să ţi se întâmple.
    Doar că nu ştiu dacă ai observat că amintirile care vin primele când privim undeva, în trecut, sunt cele care ne-au întunecat şi ne-au îndurerat.
    Scrisesem ceva odată: „Camelia, amintiri de pe acoperişul lumii mele”…o parte de amintire..nu continuasem povestea…aşteaptă şi acum în ciornă. Se oprise la amintirea unui banal pahar de sticlă…o amintire legată de bunicii din partea tatălui meu…în acea vreme încă mai simţeam să îi numesc aşa. E o amintire, Oovi…de atâta amar de vreme nu am uitat-o; m-a răscolit într-atât încât mi-a însemnat cu fier roşu sufletul de copil…Niciodată nu am putut-o uita. Darul Mnemosynei…sau blestemul ei?
    Am o viaţă de amintiri frumoase. Nu multe dintre acelea…”altfel”… mă hăituiesc;doar că acestea din urmă sunt cele care îmi vin în minte când mă gândesc la un suflet…la un chip…sunt cele care vin primele.
    Am o ciudată memorie; nu uit. Şi încă mă doare o amintire. Poate că va veni un timp când mă va durea mai puţin. Dar mă străduiesc să nu mi-o chem…să nu o tulbur…să nu mă tulbure.
    La fel, îţi doresc, Oovi…să îţi umpli sufletul de amintire!

    • Aleg blestemul… dar nu-l privesc astfel. Sufletului meu ii place sa fie damnat, doar pentru ca amintirea presupune o lectie. Sa mi se dea sete de nestins mereu si mereu. Sunt incapatanat, voi gasi cumva o cale sa imi croiesc drumul prin desertul asta…

    • Mulţumesc frumos, prieten drag! Te-ai întors…ştiu bine că ai lăsat o parte din tine acolo…dar, hey…timpul îmi pare că trece uneori atât de repede…
      Bine ai revenit; abia aştept să mai postezi fotografii…tare mi-a plăcut animăluţul acela pe care nu îl dibuisem cam ce-ar putea fi!!! Şi să ne povesteşti despre locuri şi oameni. Cum sunt.
      Cu drag, Iullian!

  3. -Om bun,Camelie magica.Dupa atata tacere as fi vrut sa revin cu o surpriza.De ceva timp lucrez simultan,text-muzica,pornind de la ideea de imprumut „E un timp pentru orice”.Am ajuns insa la un moment intunecat din care nu reusesc sa ma smulg,sa intrevad o continuare spre lumina…Daca ideea ii surade rasfatatei muzelor,poate interveni continuand,modificand…anuland:e-un timp pentru orice,sau…pentru ce? ” E-un timp cand stai si-un timp cand pleci/Si-un timp cand trebuie se treci/E-un t. cand dai si-un t. cand ceri/Si-un timp cand trebuie sa speri/E-un timp de dragoste si vis /Cand crezi ca zbori spre Paradis…/Timp de avant,ori prabusire/T. de tradare si disperare/E-un t. in noapte,nespuse soapte,/Searbade clipe,ore desarte/E-un t. cand totul ne desparte/Timpul cand nu vezi mai departe/E-un timp de moarte./E-un timp aparte/pentru orice/si…pentru ce!? ” PS Am verificat toate interventiile semnate „criscar” si toate sunt ale mele;daca am dezamagit e pentru ca asta sunt eu:inegal,labil;atata pot! In plus din nepricepere am incurcat parolele,nu mai stiu sa fac autentificarea si ma tem ca mesajul asta nu va ajunge la destinatie…

  4. Revederea domniei voastre este o bucurie, doar că acele litere scrise de o vreme nu mai vibrau, nu li se mai auzea descântecul, pentru că orice aţi crede, sau nu aţi face-o poate, aveţi jar în slove şi ştiţi să îl şi aprindeţi.
    Versurile pe care mi le-aţi trimis o să le „ascult” mâine; să le aud dedesubtul; cuvintele trebuie aprinse pe dedesubt, încât să le poţi „vedea” cu ochii închişi.
    Noapte senină, noapte adâncă şi vise argintii înstelate…şi vă mulţumesc pentru urma în care v-aţi lăsat un gând.

  5. Mi-a lăsat un gust amar ceea ce mi-aţi scris, cum că aţi da cu „bâta în baltă”…ei bine, nu daţi…dar dacă vreţi, poate vreţi să vă fac eu o demonstraţie de dat cu oiştea în gard de-aţi zice că aveam văzul smuls…aş izbuti a o face? Credeţi-mă, aş fi neîntrecută, dacă aş vrea; mi-aş fi voinţă şi mai cu seamă strădanie întru nimereală…aşa că…aş vrea să uitaţi că mi-aţi rostit aceste cuvinte şi vă promit şi eu că gardul va scăpa teafăr şi nevătămat…oricare ar fi el, gardul cu pricina; pricină i-aş găsi, nu’i bai…aveţi milă!
    V-am smuls un zâmbet? Îmi doresc să se fi întâmplat. Şi să îmi promiteţi că pe viitor nu veţi mai cuteza să aduceţi vorba de vreo bâtă figurativă, or’ de vreo baltă aferentă, da?

    • 🙂
      Suflet a mea dulce, tare ma rascolesti, eu plang usor dar cu tine nici nu mai inteleg cand ma apuca. Sa-ti fie bine, printesa mea, bucurie sfanta sa iti umple inima.

      • Mulţumesc pentru duioşia cuvintelor tale, Lora, a ochilor de culoarea florilor din lacrimi; lor le întind licăriri de stele şi lumină de făclii din sufletul meu, acolo unde ceva a împietrit de mult; nişte foste gânduri care au secat, când în ele nu a mai fost nimic.

    • Povestea aceea „aproape adevărată” a adus lacrimi ochilor; aţi scris-o cu sufletul; sunt nişte desluşiri pe care le înţelegem astfel; cu lacrimi, iar când poţi stârni o ca atare emoţie, precum aţi făcut-o, ai jar în slove şi flăcări în suflet; jar albastru şi molcom; aveţi scântei; înflăcăraţi-vi-le!
      Cât despre urcuşul la care v-aţi încumetat, uitaţi-l; unele urme îmi par acum nişte distanţe ciudate, alternanţe între depărtare şi apropiere; unele încă sufocă, altele prăbuşesc, de le-aş lăsa puterea. De nu veţi mai călca în ele, în acele urme ale mele de dinapoi, veţi fi, oricum, acolo unde vă veţi voi, acolo unde veţi vrea să vă aflaţi, într-un loc căruia să îi fiţi, în suflet, rămâietor cu gândul; e tot ce poate fi semnificativ.

  6. Acea…poveste am trait-o;durerea prabusirii a fost reala, resimtita adanc,ca si renasterea ulterioara;m-am straduit doar sa-i dau o haina in acord cu tema zilei:”aripile sufletului”, cele care n-au legatura cu numarul anilor.Cred ca de aceea va par inca tanar,voua,prietenilor mei IT,pt. ca inca mai pot”zbura”;stolul meu de”fluturasi”nu are liniste!!! Cat despre blandete,nu e chiar asa:sunt destul de aprig,daca e cazul.Nu sunt un „patriarh”intelept,impartind binecuvantari.Poate ca mi-as dori sa fiu,dar nu sunt atat de sigur…In continuare voi fi AICI,cand mai inspirat,cand mai sec,uneori cu sufletul vibrand,alte ori mai rece,poate logoreic,dar si tacut,insa „ramaietor cu gandul”…Nu stiu ce sa-ti spun mai semnificativ si mai frumos, de ramas-bun…

  7. Vă veţi afla acolo unde vă veţi voi; unde vă va fi dorinţa; aici, în virtual, suntem locuri în chip de cuvânt;cuvinte în plină expasiune ale unora, ale altora; aşteptăm, ascultăm, primim; suntem, pare-mi-se, dacă nu şi imposibil de abandonat, atunci de neuitat, odată ce unii într-alţii ne-am lăsat gândurile, doar că totul nu e de-a pururea…mai ales în această lume în largul imaginaţiei; mare a sufletelor căreia îi răvăşim valurile…precum li se întâmplă mărilor.
    Nu cred în rămasurile bune…ceea ce ştiu însă e că paşii uită sau, dimpotrivă, îşi amintesc întoarcerile.
    Vă aduc ceva aproape; nişte versuri atât de puţin cunoscute altora:
    „Iartă-mă, Julieta, dacă nu ştiu să mor pentru dragoste
    Iartă-mi fiecare rătăcire, fiecare pas ce vrea să se întoarcă.
    Pe-aici, pe la noi, oamenii nu mor decât pentru moarte”.
    G. D. Olteanu
    Câteodată suntem într-o lume, atât de singuri pe străzile oamenilor; spectacole de umbre fără cuvinte…umbre trecătoare.
    Flacăra fie cu domnia voastră…oricare ar fi ea aceea…şi niciodată fruntea spre pământ.
    Fie-vă îngerii aproape!

    “E necesar să ţinem seama de tot ce am rostit numai în treacăt în lunga noastră
    viaţă În plus va trebui să ne gândim la tot ce am uitat restituind astfel
    strălucitoarea tăcere care se cuvine

    şi fiecare dintre noi lovindu-se de duritatea propriului său ochi se va trezi atunci la vârsta unei poetice dimensiuni indiferente care se anulează de la sine şi ne părăseşte încetul cu încetul pe măsura unei adânci uitări”…
    Gellu Naum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s