Motto: Există interpretări posibile bine înfipte în imaginaţia noastră.
Străinul acela cu privirea înfiptă în întuneric, cu faţa inimii pe jumătate acoperită de cicatricile lucrurilor la care abia ajunsese, ca un personaj pe care, alterându-şi-l, îl jucase pe lângă, hoinăreli între puncte cardinale, cobora tăcut în gânduri de toate mărimile drumuri pe care nu ştia că abia de acum le va începe, gânduri care i se păreau nişte mâni întinse către nişte parâme care niciodată nu i se vor arunca, le respingea, respingea, cu memoria mişcării,
drumuri ce nu sunt pentru că aşa i se păreau, uitând că există ceea ce întârzie să apară, muchiile acestor lucruri fiind extrem de întunecate pentru că aparţin necunoscutului, încă, lucrurile astea sunt extrem de strâmte, nu încap în ele decât doi, şi niciunul când vrea, pentru că este despre sincronizare şi nu despre trăirea în acelaşi timp dar în durate paralele, aşa că străinul acela cu ochii înfipţi în întuneric şi dureri aşezate pe tâmpla lui dreaptă, care mâine, poimâine, cu o clipă înainte de a fi prea târziu, avea să iubească din nou, călca despicat pe înţelesuri cu dârzenia cu care refuza amestecuri romantice şi inutile,
şi privirea i se umplea de vânt, îşi amintea despre lucruri întâmplate, despre antecedente şi despre ceea ce rămăsese în el ca efect al antecedentelor, se simţea străin faţă de unele asupra cărora i se deschideau ochii, începea să înveţe faţă de ele indiferenţa, făcuse erori, cele ale premizelor inconsistente, şi asta atrăsese după ele disforicul, fusese cu altcineva ca într-o propoziţie inconsistentă,
ceea ce trăise i se păruse adevărat, nu era adevărat nici măcar prin accident, acum nu mai conta sfârşit şi început, sentimentele astea ca nişte funcţii organice, gândurile lui erau ale unei tristeţi fără leac, există în viaţa asta nişte pustiitoare exeperienţe, şi sunt ale ciclurilor celor mai apropiate de suflet, gândurile străinului întârziau asupra unor renaşteri, a unor învieri, ar fi trebuit să o ia de la capăt, a o face sau nu fiind doar oscilaţiile
Motto: Trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o zămisleşte.
Iluziile sunt mereu mai frumoase decât realitatea dar nu te agăţa de ele, te duc înapoi, iar înapoi e nimic, doar tu scuturi nisipul şi niciun răsărit, iluziile au fost mereu mai frumoase decât realitatea, legat, când e despre o poveste de dragoste sau cel puţin ai senzaţia asta, de acel încotro care uneori nu îşi cunoaşte finalitatae când povestea nu-i nimic altceva decât o alcătuire a inexplicitului şi echivocului, protagoniştii, ca nişte călători parcă fictivi către destinaţii care au părut a fi ceva existent, deşi discutabil,
a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple, iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectaseşi cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere, pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările, iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, închipuindu-ţi-le ca pe un teatru al enigmei rezolvate, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile mele menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva,
câteodată privim iluziile ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, acea întâlnire dincolo de real şi de posibil, câteodată lucrurile reale pot părea ca o aberaţie fantastică, câteodată, într-o poveste, începem să încurcăm lucrurile cărora le-ar trebui orizontale cu acelea ale căror cunoaşteri ar avea loc în timp, timp care să nu aibă atributul ficţionalităţii, timp ireal al unor evenimente unice şi irepetabile într-un context anume şi într-un moment anume, lumea timpului închipuirii este una fascinantă, doar că atunci când începe să îşi fixeze geometria, realitatea vine să interzică ficţiunea,
iluziile cer câteodată minciuni obligatorii, iluziile sunt câteodată gânduri nebuneşti fără nicio legătură cu realitatea, prea mult e prea mult, orbim greşind câteodată prin adaos, când iluzoriul depăşeşte marja admisibilă, aşa că ia fiecare iluzie în parte şi scutur-o zdravăn şi îndelung până când din ea ar cădea orice vedenie, după o vreme din ele nu va mai rămâne decât un vagabondaj mărunt şi inofensiv, nu poţi să ai decât ceea ce există, nu poţi da unor lucruri mişcare când verbele sunt la
Motto: Tot ce trece, rămâne, totul trăieşte în tine atâta timp cât îţi aminteşti.
Simţea cum, din dragoste căzând, e tot alături dar mai încolo, cu un gând îndepărtare, privindu-se de pe un ţărm îndepărtat, acela de unde începe trecutul, de-acum cu glasul în genunchi, îmbrăcată în rochia de vânt, rugându-se ca orice întoarcere pe care o simţea grea din amintiri, chemând, tresărind-o, să nu o prelungească spre ea însăşi, amintiri ca nişte scripturi, cuvinte peste cuvinte ale unor contraste şi extreme stinse ţinând de un înţeles romantic, la finele acelui anotimp, goală de el, simţind cum nu mai atârni de semnificaţia lui,
trup prelung hotărât să se lase cândva în voia unei clipe de lungă fericire rămasă însă neatinsă, tinereţea ei aşteptând, prefăcându-se nepăsătoare, iar cu fiecare an care trecea, durerile literelor neadunate în cuvinte devenea scurtime, gândul celor neîntâmplate fiind mult mai acaparator ca să mai încapă în ea regrete şi plutiri de nostalgii în jurul ei, în încăperile fiecărui anotimp atins, unele cu cearcăne, altele cu palori, cele mai multe însă ameţitoare şi superbe cu braţe netremurânde,
chiar dacă pe ele purtase făpturi de clipe neliştite cu spaima de-a fi cele dintâi care nu aveau înţeles, simţindu-se în ea câteodată ca într-un loc unde ar fi trebuit să ajungă şi de unde nu ar fi trebuit să plece, când ar fi fost vorba de inutilitatea repetării unei noi încumetări, în timp ce în lăuntrul ei, fictiv, trăia existenţe nenăscute, începând să strângă semne, cu fiecare descoperire a vreunuia, descheotorându-l cu înfrigurarea de început al începutului, când mergi mai departe pentru că ai curaj,
şi-aşa se face că atât de mult adunase în jurul ei semne ale permanenţelor şi ale continuităţii, ale repetabilităţii, pe care le aşeza uneori în joacă, întrebându-se fantezistă şi halucinantă, patetică şi echivocă, apropiată şi îndepărtată, înlăturând de pe gânduri răsăriturile nenăscute, porţile orbului în jurul cărora nevederea a ceea ce aşteptase cu o nerăbdare bolnăvicioasă creştea ca în ruine, cum ar fi dacă lumea asta, ca o poveste a unor cuvinte despre care îţi spuneai că e îndeajuns să le deschizi pentru a înţelege totul ar merge, rămânând a fi, până la
Motto: Uneori, ce pierzi, regăseşti cu prisos mai târziu.
Iarna parcă toţi oamenii sunt nişte romantici întârziaţi, iarna parcă toate se întorc înapoi, alergi prin gânduri ca o zbuciumată că altfel te-ai demonta din încheieturi, iarna pe încheieturile tale porţi cercuri, când cercurile de frig se strâng violent mişcarile tale de apărare reflexă devin aproape imposibile, iarna suprafaţa lor e expusă la vulnerabilităţi şi la insecurităţi, şi de-asta iarna te temi de dragostea care s-ar putea prinde de gândurile tale, de braţele tale, de mişcările tale, pe dinafară îţi ţii nerăbdarea bine închisă şi bine hrănită în locul ăla care se cheamă inimă,
când fiecare mâine e pe picior de ducă şi fiecare pleacă, rămâi cu număratul zilelor în care umbli în sus şi în jos ca apucata, cu acele priviri în care înoată absenţe, stomacul timpului digeră tot ce păruse ori fusese contur, unele verbe, sunt aşa tocite de atâta tracţiune lingvistică, de-atâta fermentescibilitate, după care devin aşa de instabile, după care amuţesc, verbele toamnei tale au trăit un impact brutal cu substantivele, nu te-a parazitat vreo melancolie, lăuntrul are contururi precise şi nicio umbră pe acolo, le-ai gonit pe toate, de prin toate colţurile,
cuvintele mari, cuvintele grele, nu au avut cele mai favorabile conjuncţii, unele chestii din cronice de la un timp au devenit statornice, iarna eşti paşnic sentimentală, e anemie în tine când eşti pe cale de a recupera amăgirile trecutului, după care te-ai fi vindecat apoi în întregime, acum ştii ce să cauţi şi cum să găseşti, purificarea pasiunilor duce la reîntoarcerile tale la tine, la echilibrul interior, verbele îşi încep sfârşitul, majordomii cuvintelor tale sunt adjectivele şi substantivele, biete efemerităţi, materia constituentă a dragostei este una pe cât de misterioasă, pe atât de volatilă, mai ales pentru cei ai pasiunilor nomade,
de la o vreme anii se scurg cu repeziciune, fiecare de parcă ar sta cu un picior aici şi cu altul dincolo şi parcă fiecăruia niciodată nu ai simţit că i-ai fi spus tot şi în fiecare alt anotimp tot ce ai trăit a mai fost cândva, dar nimic nu a mai fost şi nu va fi vreodată aidoma, niciun anotimp nu a semănat unul cu altul, un anotimp îşi leapădă pielea şi altul iese din ea, sunt anotimpuri ca nişte bătăi de inimă faţă de care parcă încă n-ai vrea să mori, dar ştii că dacă nu mori faţă de ceea ce este nu poţi să laşi în tine altceva să nască, poate că ai iubit cândva, sau nu mai ştii, sau poate ţi-ai pierdut capacitatea de a defini stări opace şi fără
Motto: Adevărata retorică a dragostei este tocmai refuzul retoricii.
Dragostea este la îndemâna oricui, dragostea, iluzia pe care unii o trăiesc cu o copleşitoare senzaţie de realitate, dragostea cea aproape de la capătul viitorului, când cel care rătăceşte prin lume altundeva de tine, cel care a plecat în lume nu pentru a te căuta ci pentru a te găsi, nu va ajunge niciodată la timp, dragostea, chestia aia pe care o trăieşti cu imposibilitatea de a face anticipări sigure, asta fiind exclusă, iar asta pentru că dragostea nu îşi cunoaşte viitorul, decât prezentul, dragostea cea care leagă cu libertatea, aşa că las-o să plece dacă îi simţi îndepărtarea, şi nu face din timpul ăsta un teritoriu al agoniilor,
dacă se întoarce, e a ta, oricât şi-ar amâna sosirea, iar dacă nu, n-a fost niciodată, în dragoste nu ştii decât de unde şi cum ai început, unde vei ajunge sau dacă, nu ştii, rămâne de văzut realitatea sau irealitatea lumii ei, după multe poveşti cu sfârşit, într-un final vei putea vorbi ca un expert în moartea amorului, poate că se întâmplă uneori ca două fiinţe să se întâlnească doar pentru a intra în conflict cu toate postulatele acelui lucru care se numeşte dragoste, unii pricep să fac din asta cele mai bune întâmplări dramatice ale lor,
când eşti în labirintul unor foste lucruri unde ceva nu mai este, nu înseamnă că nu va mai fi, ci doar că se află la depărtări viitoare, aşa că lăsă resemnarea bilanţurilor, găseşte-ţi o îndeletnicire secretă, chiar dacă nu e necesar, asta pentru când te tot regăseşti în banala postură de melancolic şi de resemnat, când e dinspre partea cu amorul, pasăre călătoare, ia în gânduri ostatec vreun alt amor, aminteşte-ţi că dragostea începe ca într-un joc, jocul aparenţelor creează însăşi realitatea,
iar tu, ăsta de la celălalt capăt al jocului, fără niciun fel de sete de aparenţe a femeii, cum că dragostea ar fi totul, şi care nu ştie ce caută decât în clipa în care îl găseşte şi pentru care asta e tot, dar e destul, tu ai spune că nu ştii dacă jocul e adevărat, da, dar nu ştii sigur nici dacă e minciună, oricât de improbabil ar putea să pară, totul va fi cum a mai fost, nefiind vreodată aidoma, lăsaţi naibilui nostalgiile de toamnă şi fortificaţi-vă capacităţile de rezistenţă în faţa vicisitudinilor dragostei, că altfel ajungeţi, arghezian aşa, să o băgaţi în pământ înainte de vreme, tu mortul, tot tu şi
Motto: Dragostea e aia ce se dă şi se ia, aşa că mare grijă cui i-o daţi, că unii vor, da’ nu pot, iar alţii pot, da’ nu vor să, dragoste în care unii sunt mai mereu în duminica orbului, asta când nu sunt în sâmbăta morţii.
Unii bărbaţi sunt mai mereu câştigători la loteria sentimentelor, mergând în direcţia amorului până în pânzele albe fără ca elaborarea dragostei să aibă nevoie de vreo perioadă de gestaţie, altora li se pare că în viaţa lor mai toate au sosit cu întârziere, că deh, pereţii pe care îşi urmăreau caii erau mai mereu văruiţi cu indecizii, că doar şi bărbaţii, oameni mijlocii în slăbiciunile lor, visează la cai verzi pe pereţi, doar că legat de asta, caii cam luptă cu tentaţia de a-i părăsi,
că unii prea chinuiesc nişte poveşti cu nepricepere, şi la urma urmei nu poţi aştepta totul de la un cal verde fără să faci nimic, şi bărbaţii visează la femeia ideală, copia imperfectă a unui prototip nerealizabil, după cum şi femeile, cu amplificare şi fără supraveghere, visează la bărbatul perfect, doar că, dragă eva, bărbatul perfect, călător fără bilet în trenurile gândurilor tale, e bărbatul care trăieşte fabulos numai în mintea ta,
aşa că lasă orgia de himere că deznodământul va fi unul inevitabil, în viaţa adevărată există doar bărbaţi cărora le contorsionăm realitatea ca să fie cât mai apropiaţi denumirii, aşadar dacă toate gândurile tale sunt alaiuri utopice în care îţi spui că viaţa cândva ţi-l va scoate în cale, e o absurditate, e vremea să nu mai visezi la cai verzi pe pereţi şi cu adăpătoare, doar acolo ai găsit ce îţi trebuie şi nu mai ai nevoie să cauţi,
admite că şi dacă l-ai întâlni vreodată, bărbatului utopic întotdeauna îi va lipsi mereu câteceva din ce îţi doreşti tu să aibă, aşa că repetă după mine, eva, nu există bărbatul perfect după cum nici cel făcut anume pentru tine nu există, fiecare e făcut doar pentru el, nu pentru altcineva, înmoaie-te în emoţiile retrospective, gândeşte-te la el şi la cât îţi este de necesar sufleteşte, fă o listă cu ceea ce ţi-ai dori de la bărbatul vieţii tale, şi vei constata că odată cu limpezimea maturităţii lista a devenit mai
Motto: Măsurăm timpul în durate sufleteşti, plecăm din lucrurile în care prea mult am pierdut şi prea degeaba, nu ne întoarcem în locurile din alţii în care ştim că nu mai găsim nimic.
Nu îşi mai aducea aminte când începuse să poarte atât de tare strânsă pe talia sufletului acea rochie care o sugruma de-a dreptul, dar era singura care îi mai venea, deşi începea să îi plesnească pe firul cusăturii, iar ea se temea că la fiecare mişcare pe care ar mai face-o avea să se deşire şi mai mult, lăsând la vedere urmele suspinânde pe care le purta pe piele, cele care la fiecare strânsoare căpătau o nuanţă vineţie de la puţinul aer pe care îl mai puteau respira, căci femeia care îşi gândea dragostea avea grijă să le acopere atunci când simţea că ar grăbi-o în neîncrederi care pentru ea erau lungi şi grele, şi asta se întâmplase de la prima ruptură,
şi deşi trecuse ceva timp de atunci, tot i se părea că dacă cineva ar fi privit mai îndeaproape ar fi putut zări în acel loc, pe coapsa ei stângă, o rană a începutului, început din care totul mai apoi izvorăşte, pe zi ce trece, rochia femeii tot subţiindu-se, poate de la lucrurile care dispăreau treptat din fiecare fir până când din ele nu ar mai fi rămas decât nişte dâre abia văzute care până în cele din urmă s-ar fi pierdut şi ele, fir oarecum nepotrivit cu care, naivă, însăilase semnificaţii cu înţelesul doar pentru ea, şi începea să se teamă ca nu cumva să ajungă de subţirimea unui fum,
şi se temea ca nu cumva să ajungă să nu mai creadă, şi urmele să capete adâncimi, şi-n adâncimi să înceapă să se adune nişte gânduri cărora le-ar fi devenit limpede pradă, lipsindu-i magica îndemânare de a le face să sune plin, gânduri cărora le mai trebuiau doar câţiva paşi până să pătrundă în ea, aşa că tot ce îi mai rămânea de făcut era să le întoarcă din drum, să se ducă să fie ce-au fost, să nu le rămână, oricât de cuprinsă de teamă ar fi fost de la unul la altul, neîndrăznind să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă ar sta nemişcată, doar strângându-şi umerii gândurilor pe care îşi rezema câteodată visările,
acele visări cărora le refuza altfel de auz decât al ei, pentru că ele erau singurele care o învăţaseră numărătoarea unui timp în care de unele lucruri putea să se apropie dar de altele nu, pentru că celor din urmă încă le mai purta urma muşcăturilor până la osul sufletului, dar simţea că dacă ar alege asta, dacă ar alege să rămână nemişcată ar însemna să înţeleagă definitiv că acel loc în care ar sta ar fi unul din care ar pleca mereu zadarnic pentru a se întoarce din nou, locul unde, între ezitare şi metamorfoză, simţea în ce s-ar fi putut preschimba la cea mai slabă
Motto: Oricâte sfârşituri am trăi, mereu există un vis următor, doar că trebuie să avem mare grijă cine e acolo, la urma urmei nu suntem decît singurătăţi care absorb alte singurătăţi atât cât le e dat să îşi fie.
A fost odată de parcă niciodată nu ar fi fost, când doi nu puteau fi decât unul, laolaltă uniţi, dar fără şansa stabilităţii, dragostea începuse să aibă vizibilitate redusă şi salvare temporară, înşelând sfârşitul doar pentru a îl amâna, când realitatea pe care o trăieşte îşi etalează contururile atât de distinct, ai avut cândva ochiul proaspăt şi credinţa în dragoste, credinţă izvorâtă dintr-o eroare, ne aducem aminte câteodată de fostele noastre dragoste, scoatem din mormintele uitării oasele lor, le reconstituim scheletul şi le articulăm sintactic, atunci când le rememorăm existenţa, nimic altceva decât o retorică a zădărniciei,
din ele au rămânând doar nişte coji albicioase fără crâcnet pe care îţi pare acum că ai fi putut aşeza orice, printre rupturile verbelor, ai putea aşeza o poveste de care să îţi rezemi irealităţi dintre care eşti liber să îţi alegi una, acum pari sărac de dragoste şi obosit, cândva în lumea ta dragostea de care trăgeai fără oprire dansa desculţă pe stradă ca o nebună cu părul vâlvoi, acum ai putea spune despre ea atât, e de parcă nimeni nu a fost vreodată acolo,
primăvara aveai pleoapele verzi şi uitarea neîncepută, vara aveai mintea aiurea şi totul ţi se ştergea din minte, uitai cu voluptate, toamna te lăsai iubit, iarna erai distant şi nu dădeai nimic, ochii tăi erau ca doi tăciuni ce stăteau să se stingă,uitarea încremenită cu mâinile desfăcute în lături nu vorbea nu se mişca, ana de demult nu mai e acum nici măcar o umbră de nălucă rătăcitoare printr-o memorie ca o maree cu fluxuri şi refluxuri,
ana ta cea cândva dureroasă niciodată nu şi-a pierdut merele dar nu ştiu de ce, era veşnic flămândă, iar când îi era foame mânca depărtări, ana cu ochiul verde al uitării, ana privind cu ochii mari fiind destul, ana care nu se apropia de adevăr, ana care era pradă visurilor şi fantasmelor tuturor anotimpurilor, ana cea de-a lungul privirii tale şi de-a latul tristeţilor verticale, ana cea din înapoia ochilor cu care veneai în toate celelalte înainte de a i se pierde umbra în numele a ceva ce nu mai exista,
ana-are-mere a fost prima propoziţie scrisă anume ca să nu fie uitată niciodată, acum povestea e moartă, eşti încă viu, fiecare bărbat are în el o ană zidită din iubire, ai văzut ce violent arde iubirea, ai trăit-o până în marginile ei cu rombul ochiului căprui al dragostei tale, după ce te-ai curăţat de ea şi ai început să o uiţi cu brutalitate şi nici nu te mai mistuiai de regretul dragostei măcinate fără rost a devenit ana cea mijlocie pe care nu o mai trăiai de mult nici cu iubirea şi nici cu ura, ai aşezat-o la marginea unei uitări ca pe un cuvânt îndepărtat din care pieriseră toate literele, uitarea a împins-o cu dragoste cu tot în altă parte, acea parte pe care o străbat uitările, ca să
Motto: Când te împiedici în umbre clătinătoare, privind în urmelele lor începute şi sfârşite, când din viaţa ta cade câteodată ceva din tine, când ceva din tine lasă, ceva din tine aşteaptă, ceva din tine uită, ceva din tine doar pare, ceva din tine tace, ceva din tine se încleştează, ceva din tine doarme, ceva din tine se întoarce, ceva din tine pleacă, ceva din tine se înnourează, ceva din tine nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând, ceva din tine se ascunde, ceva din tine se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din tine se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri, ceva din tine mâzgăleşte cu cărbune în subsolurile onirice cu numărul pereţilor infinit, spune-ţi că trebuie să ieşi din acel timp cu clipe sfărâmate, verdictele fiindu-ţi trebuitor să cadă, şi asta fără cruţare.
Nu’i nicio taină că am fost cândva acolo.
Drag Moş Crăciun,
E cea de-a patra scrisoare pe care nu ţi-o voi trimite vreodată, aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte trei din ultimii ani, dar tu ştii că nu mai port în mine de ceva vreme acea melancolie a semnelor de întrebare care făcuseră din mine o ademenire sub tensiunea unor trăiri stând la mijloc de drum cu sensibilitatea încordată, unele răspunsuri fiind cele ale îndoielii, cele pe care le-am curmat, altele fiind ale aporiei, nelăsând să rămână decât o dorinţă din care mi-am făcut crez, aşa că acum, în iarna mea, la vârsta iubirii, merg de mână cu ea şi realitatea ei, mi-o citesc senzual în literele care îi formează cuvântul…
…doar că de data asta, Moş Crăciun, acum când îţi scriu, spunându-mi că toate sufletele de pe pământul ăsta seamănă întrucâtva în durere şi în bucurie, gândurile mele sunt înspre destinul clipelor întâmplărilor unor fiinţe născute sub semnul visării, ale unor copii întârziaţi, deşi niciunul dintre noi nu se poate dezbăra câteodată de copilărie mai cu seamă în timpul ăsta magic care aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea…
…destin al unor clipe care le-a fost câteodată mai mult iluzoriu şi interogativ decât sigur…
…clipe ale unor fiinţe care cândva au fost aşteptare, însă au întâlnit nimic la capătul ei, deşi au crezut că da….
…au simţit că ar fi fost să fie…
…nu au avut îndoieli care să le fi minat răspunsurile, doar că alta le-a fost întâmplarea în lumea trăită şi nu în cea gândită, cea în care niciunui vis nu i se ascundeau, niciunuia cuminţi, niciunuia precauţi, de trupul fiecărui vis lăsându-se înghiţiţi cu ardoare carnală, pentru că visătoria curgea prin sângele lor…
… ai acelora care deşi par împietriţi pe dinăuntru sunt convulsii, mişcări neliniştitoare, acei care care când e să îşi întoarcă amintirile din drumul lor şi încep să îşi strângă împrăştiatele monologări de sub tălpi de gând în ei gândul imaginaţiei începe să ningă deşi prin crengi poate e încă muzică de primăvară, de vară or’ de toamnă şi iarna încă nevenită ca să le întrerupă acordurile, dar în ei deja ninge, şi ninge ca într-o fericire pierdută în visare…
…şi în mijlocul ei sufletul lor stă ca într-o undă stătătoare şi de jur împrejurul lui sunt răsfirate cuvintele pe care unor visuri şi le-au spus timpuriu, prea timpuriu, şi pe acelea care şi-au purtat ratările, pe care nu şi le-au recunoscut şi care au continuat în ei pe pagini de gânduri care nu le slujeau nici lor nici altora, doar că ei cu superbie erau în ele fără a li se ascunde, ignorându-le persistenţa deşi haloul lor le apăsau fiecare simţ…
…şi se livrau astfel singuri unui destin oferit convulsiilor şi nu aveau puterea să nu o spună când vrajba iernii lor răcnea, în ei făcând orizont doar acele gânduri care îi tăiau diametral în fiecare mărturisire a minunii unei desăvârşiri care începuse să unească un lucru şi două suflete în invocări de viitor în care ţintuiau nevăzutul şi neauzitul furându-le cât mai multe dintre plăsmuiri în cuvintele culegătoare de fantezii de-o extravaganţă onirică…
…aşezând, din tentaţie în tentaţie, în ei cuvinte netrăite din osârdia gândurilor de a le aşterne în lumea lor locuită de ei şi de alţii pentru a-şi fi cândva cu putere vizionară locuri precise când le vor fi căutat să le întâlnească în visare interminabilă în dorinţa crescută din aproape în aproape, coaptă în durate sufleteşti şi în timp, ca fructele, neobosită…
…căci toate obosesc, numai aventura nu…
…cuvinte netrăite aplecate pe scara coborâtoare la intersectarea începutului cu sfârşitul peste marginea clipelor amare privind în abisul cărnii sufletului unde se răzvrăteau lor înşişi, scoţând de acolo, ocolind prisosurile şi întrebările pe care le culcau noaptea nedezbrăcate, umbrele mişcătoare a tot ce ascunseseră în timpul în care unele gânduri nu avuseseră niciun temei, atunci când începuseră să îşi piardă pluralul, când începuseră să se rostogolească pe treptele care îşi veştejiseră orice urmă de iluzie, cu vântul iernii în oase căzuţi în plâns, ei, în tăcerea de gheaţă, orice însemnând mistuire, punând când se topeau unele închipuiri, altele, existenţa lor neripostând, nescrâşnind…
…pentru că undeva, într-un întâmplat presupus încă netrăit, aşteptarea nu era prea inutilă ca să nu fie şi clară…
…cea înspre care zilele curgeau, cele care aveau să vină dinspre cele destrămate, cele strivite, cele amputate, urcând spre soare, spre răsăritul din lucruri, chemând orizonturi, liniştind friguri, întorcând apusuri…
…iar atunci când le simţeau pe toate în ei mutilate în nimic din toate acestea întâmplat, în nimic din toate cele dinainte, începeau să îşi facă din restul care le mai rămăsese o lume fantastică unde încă îi mai aveau pe alţii nu mai ştiau ce să spună despre ei şi nu vroiau să facă din neîntâmplat ficţiune în lumea lor gândită, lume pe care parcă ar fi trăit-o cu un acut simţ tragic şi tragicul astfel ar fi devenit inevitabil…
…şi atunci îi năpădeau nişte întrebări ca buruienile, se întorceau în ei şi încercau să îşi afle unde le mai sunt romanticele concentrări de cândva, de unde dezarticulările de acum, în vremea reflecţiilor lor atât de lucide, acea atât de blestemată luciditate…
…de unde abandonul în resemnare, de ce oricâte visuri ca într-o litanie ar mai fi încercat le simţeau ca alungându-se unele pe altele din pribeagii pedinăuntrului ce îşi erau, ai unui nomadism nesfârşit, din orbii neliniştiţi ce-şi erau şi care ţi-ar fi putut vorbi ore în şir cu tot dramatismul despre cecitate şi despre adevăruri veşnice…
…acelea despre care ţi-ar fi povestit ca pe un cu totul firesc aidoma unor nebuni liniştiţi şi nu precum fiinţele cuminţi pe dinăuntru învolburaţi de nebunie şi spaimă că în lumea lor cu două începuturi simţeau cum clipele unor lucruri începeau să moară între nimicul care le lega…
…pentru că nu le izbutise să înveţe ceea ce părea greu de învăţat despre ele…
…iar atunci când greul avuturilor de orizonturi ale lor se întâlnise cu greul celorlaţilor de cealaltă parte a lor, cei care le erau împreunarea sufletească, ştiau că seamănă în adâncurile lor, deşi de profunzimi diferite, doar că atunci când nu se spun unul altuia, fiecare vorbeşte singur, şi nimeni din cel al tău nu îl aude pe cel dintr-al celuilalt şi asta e trist, sau de aceea, cu atât mai mult…
…până la un punct în care unul dintre ele iese scăzut sau umbrit de celălalt şi deşi încearcă să îşi facă apropieri niciunul nu răspunde…
…doar timpul care atunci se scufundă brusc în trecut, dar înainte de a asta are nişte viziuni, formele lui de experienţă legate de ei când îşi deschideau accesul la existenţele unor clipe inventate şi ei şi ceilalţii lor, imperiile împreunate transcendente pe care simţeau cumva că nu le vor cuceri prea curând niciunul dintre ei pentru că misterul lor se afla închis dincolo de aparenţe pe care nu şi le despuiau de orice mijloc de figuraţie deşi ar fi putut-o face atât de uşor…
…iar asta făcea din ei din cele două suflete care erau unul altuia precum un cuvânt visat, cuvânt de la începutul lumilor fiecăruia, doi halucinanţi, doi panoramici adunânând înăuntrul lor ca pe un un ecran, imagini, secvenţe care niciodată nu se vor întâmpla într-un spaţiu fără spaţiu, într-un timp fără timp, în inexistenţa existenţei în care ce ar fi lăsat în urmă neîmplinit şi sedimentat nu ar fi corespuns deşi ar fi avut o primă definiţie…
…acea particulară atât de greu de respins…
…dar nesatisfăcătoare semnalmentelor niciunuia dintre orizonturile reale care s-ar întâlni în ei ca într-un labirint perfect al rătăcirii eterne câtă vreme realitatea lor nu îşi va fi depăşit condiţia de incitator al fanteziei, posesiune nesigură înstăpânind efemerul, câtă vreme greul avuturilor fiecăruia de orizonturi, tăieturi care nu ar putea plămădi o durată întreagă, continua să fie şi să rămână din sfera imaginarului, dându-i ocol, al unuia sau, dimpotrivă, al celuilalt, fiecare în lumea lui visată, nu trăită…
…şi atunci se întrebau dacă nu a venit vremea să îşi despartă lumile astea două ca şi cum ar despărţi nişte ape de lumină şi de întuneric…
… să îşi poată decanta visurile după sensibilităţile potrivite cu închipuirile fanteziilor lor sau să o strunească şi să pună imaginaţia să rabde pentru că era o posesiune efemeră şi iluzorie, şi să încheie fără să înceapă…
…ştiind că oricare început are în el deja sfârşitul, şi fiind aşa, povestea lor ar fi devenit una fără murire atâta timp cât ţineau tăinuit ceea ce ar fi putut fi ameninţat cu semnificaţii ale unor cuvinte pline de înţeles, acelea care dacă au rămas la ei nu a fost din întâmplare, aşa cum dealtfel nici nu au venit, doar că pe multe dintre ele le-ar fi învelit în zâmbet nici trist şi nici amar, semn al lucidităţii cu priviri adânci şi tăietoare, cumva imunizaţi într-o tristeţe…
…şi atunci cele pe care nu le treceau în contul hazardului le topeau în contururi vagi caracterele lor iluzorii, chipul lor rămânând atunci doar din transparenţe şi din fineţe, cu faţa purtând paloarea unor nostalgii de visuri pe care încă le mai purtau pe braţele subţiri, visuri care poate aveau o istorie misterioasă, dar neconsumată, o istorie romanţioasă a unor anotimpuri în care erau o mulţime de cuvinte mari, de cuvinte grele, de cuvinte intimidante pe care nici măcar cu sfială nu îndrăzneau să şi le dea la iveală…
…însă de întrebat se întrebaseră ce o să se întâmple cu ele mai departe, dacă s-ar fi întâmplat să, iar asta fără teama de a fi sentimentali, trecându-le aşa prin câteva suferinţe, şi doar câtorva cărora le opriseră paşii spunându-şi în gând despre finaluri şi priviri care mângâie umbrele cu nobleţi singuratice în încheieri semnificative…
…pentru că erau acei paşi care i-ar fi simţi mai mereu ca ieşind în întâmpinarea sfârşitului…
…deoarece altfel ar fi însemnat să cheme ceea ce purtau, iar ceea ce purtau trăia şi îi trăia însă nu era decât în visare, ori de unul singur nu poţi visa atunci când casa visului tău nu e un cuvânt gândit şi de celălalt, căruia, dacă nu are una, simţi că eşti acel care i-o va clădi mai întâi în vis şi apoi în realitatea visată, zidind în căutări pentru a le afla…
…şi atunci le vorbeau visurilor în tăcere, neascunzându-le niciun cuvânt, niciunuia punându-i inserţii atunci când şi le-ar fi răsfirat în ei ca pe nişte plete ale visătoriilor, pentru că erau dintre acele fiinţe care poate mai degrabă ar despodobi pentru că aşa le-ar prescrie ordinea gramaticală a limbii lor sufleteşti, cea pe care simt câteodată că au uitat-o de când nu au mai vorbit-o aşezaţi la margine de anotimpuri fără clipe sau cu clipe oarbe, pe ei şi pe cei jupuiţi de pe inimile lor care îi lăsaseră îmbrăcaţi în răni despărţindu-i contexte sintactice făcute cândva să fie ascultate…
…doar că ceea ce ar fi trebuit să fie ascultat fusese azvârlit şi nici măcar răzgânditor într-un loc în care niciunul nu mai încăpea, pentru că asta ar fi însemnat să adoarmă fără vise, fără visuri…
…iar când acelui timp îi era întâmplatul, tot ce le rămăsese, himeric, de făcut, era să inverseze cuvintele de celălalt cu efecte evocative, să le rostească de-a-ndoaselea după panouri culisante, aducându-şi aminte când îi erau celuilalt abia la prima literă, când le era ca o largă respiraţie narativă în ei, povestindu-şi acum doar lor înşişi întrebător despre dacă, în loc să le pună pe toate pe foc…
…şi asta preschimba gândul într-un colportor destoinic şi le nuanţa stările sufleteşti cărora le treceau vămile până la cel care le era chematul însă nu şi chemarea…
…însă celuilalt li se spuneau doar în contrastul cuvintelor când luptau în ei cu departele în ei imensificând nişte înţelesuri cărora li se întrebau iar ceea ce ar fi trebuit să fie afirmaţii nu făceau altceva decât să conchidă negativ, să li se pară că încep să trucheze nişte adevăruri, să şi le deghizeze, iar asta nu ar fi însemnat decât nişte drame de la începutul lor…
…iar dacă i-ai întreba despre toate astea, Moş Crăciun, nu ştiu dacă nu ţi-ar răspunde aprins şi metaforic, pentru că altfel ar tăcea…
…luptând mai departe în gândurile lor cu dragostea şi cu erezia…
…în sensibilitatea lor tresăritoare nişte lucruri continuând să îi atragă hipnotic…
…aşa că tot ce te rog, Moş Crăciun, este să le aduci întâmplări în care să îşi fie, în care să curgă neîntrerupt…
…să le sfărâmi una câte una toate spaimele, să nu îşi mai caţere pe umeri prea fragili suferinţele, pentru că asta nu i-ar putea doar încovoia ci chiar prăbuşi, să poată auzi mereu ceea ce trebuie ascultat, orice în ei să germineze doar atunci când vor trăi încrederea în acel ceva magic care poartă un nume, pentru că fără încredere nu se naşte nimic…
…să nu şovăie, chiar dacă li s-ar întâmpla într-o respiraţie să se poticnească, înaintea niciunui pas de vis care vine înspre ei cu flacără de drum aprinsă fie şi dacă li s-ar toci oasele sufletului lor pentru că atunci e din clar şi nu din smuls de tălpi…
…să îşi spună că e vis doar acela pe care nu îl vor înceta oricât li s-ar părea că uneori îl întorc şi nu îl mai recunosc şi li se pare că e din sunete uscate şi fără de ochi privitori sau căruia îi aud doar ecourile surdinizate şi simt că nici măcar după un ceremonial al sfielii nu li s-ar mai înfăţişa, închizându-li-se ca într-o taină…
…doar că la urma urmei asta şi este visul iscat din taina tainelor care e dragostea, o taină care aşteptă dezlegarea într-o lumea a fiecăruia doar de el ştiută, lume în care fiecare gând dă unul într-altul, desfăcându-se, unele asemănătoare cu ale celuilalt, altele deosebitoare, lume în al cărei adevăr crezi, fie ea una gândită şi încă nu trăită, pentru că tu, Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca oricine că în noi e dinainte…
blogul unei Camelii 